UN ROMAN AL REALITĂȚII

Const. MIU
(membru al Uniunii Scriitorilor – filiala „Dobrogea” – Constanța)

Am avut privilegiul de a citi noul roman semnat de scriitorul vrâncean, Gheorghe Mocanu, încă din faza de atelier de creație. Și Dumnezeu are ochi albaștri (Editura Editgraph, Buzău, 2023) este un roman autobiografic, în care protagonistul – maiorul Ulmeanu – este înfățișat ca ofițer criminalist, scriitor și om, trecând prin mai multe situații de cumpănă, din care a ieșit mai puternic, căci cu siguranță Dumnezeu l-a avut în pază, când a fost în momente de agonie, în lupta cu virusul morbid, pe care l-a învins.
Cu alte prilejuri am semnalat realele calități de umorist și de fin analist ale domnului Gheorghe Mocanu. Acestea se regăsesc și în noul roman. Autorul ironizează comportamenrul unui comandant de Poliție, care arogându-și merite închipuite de a fi prins un infractor, se crede practicant de kickboxing, fără să realizezez că a făcut o boacănă cât el de mare: „Aşa că, puriul şef de găinari, adus în biroul ofiţerului desemnat cu rezolvarea cazului, înainte de a da prima declaraţie prin care urma să-şi recunoască fapta, grăi ceva surprinzător pentru anchetatori, adică îi scăpă porumbelul din gură, cum se zice:
― Nu declar nimic, dom′ şef! Mie să-mi aduceţi avocat! Doresc avocat!
― Ce doreşti, mă? Ce-ai zis? Repetă, te rog, ce ţi-a ieşit pe gură, puţin mai devreme! Sau n-am auzit eu bine?
― Vreau un avocat, dom’ şef! (…)
― Bă, clientul ăsta al nostru doreşte avocat! Trebuie să ne conformăm! De-acuma suntem poliţişti, nu? Trebuie să ne conformăm şi noi regulilor democratice! Intrăm în Europa! Dacă hoţul asta vrea, asta îi aducem!
― Cheamă-l, te rog, pe avocatul Tănase! El este de serviciu astăzi!
― Nu-l ştiu, şefu’! De unde să-l ştiu?
― Cum adică nu-l ştii? Nu-l cunoşti pe avocatul Lemn Tănase? Bă, Costache, caută-l, colo, după dulapul ăla de fier, vezi că acolo îşi are biroul avocatul Lemn Tănase! Adu-l la mine, că am mare nevoie de el! Fără el nu putem continua cercetările, ne conformăm regulilor, ce naiba!
Hoţul se arătă uluit la culme de amabilitatea anchetatorului, dar şi puţin bănuitor, simţind doza de ironie din glasul acestuia. Totuşi, în sinea lui, se bucura de posibilitatea ca un avocat să stea chiar acolo, lângă el, să-l apere de furia legii. Colegul anchetatorului merse spre dulap, îl aplecă puţin şi de lângă perete, scoase pe avocatul Lemn Tănase, în persoană: o bâtă din lemn colţuroasă care, încă de la apariţia sa în prim-planul cercetărilor, avu menirea de a produce frisoane suspectului.
― Dă-l încoace pe Tănase, pe domnul avocat, să asiste la declaraţia pe care trebuie să o dea clientul nostru! Ia spune, mă, cum ai comis fapta şi unde ai ascuns lucrurile?
Cel care îl adusese pe avocat, Costache, era un elev-poliţist, abia venit de pe băncile şcolii de poliţie, pentru a face practica în teren la această unitate. (…)
Suspectul-găinar, impresionat profund de prezenţa avocatului, şi-a recunoscut imediat fapta şi a declarat toate amănuntele posibile de care aveau nevoie oamenii legii (…) Bucuros la culme de rezultatul cercetărilor, ofiţerul anchetator a pus mâna pe telefon şi l-a sunat acasă pe şeful poliţiei, un zdrahon de om de doi metri, fioros la chip, în preajma căruia nu puteai sta decât cu teamă. Acesta se grăbi să vină la poliţie, spre a-l vedea pe hoţul care-i stricase liniştea de atâtea săptămâni şi care pusese pe jar întregul efectiv din subordinea sa.
A intrat ca din puşcă în biroul anchetatorului, a trântit cu piciorul uşa de perete şi cum a pătruns în încăpere i-a aplicat suspectului un dos de palmă zdravăn (…)
― Vai de mine! Şefuuu’! Ce-aţi făcut, şefu’? Ce-aţi făcut? Aţi lovit pe elevul nostru de la şcoala de poliţie, practicant la noi! El este hoţul, şefu’!
Şi arătă cu degetul spre hoţul care privea şi el uluit scena. Îi tremurau oasele la gândul că el ar fi trebuit să zacă la duşumea şi nu elevul-poliţist, care purta haine civile.
Şeful poliţiei nu-i cunoştea pe toţi elevii abia sosiţi în practică la instituţia pe care o conducea, aşa că i-a fost uşor să-l confunde pe firavul elev cu hoţul (…) Elevul s-a ridicat în secundele următoare, puţin dărâmat fizic, dar şi surprins la culme de lovitura venită din senin de la ditamai zdrahonul de categorie grea care era şeful poliţiei. Bineînţeles că auzind de la cine a primit lovitura şi onoarea pe care a avut-o, nu a avut nimic de comentat…”
Introducând cititorul în atelierul unui cenaclu literar, autorul insistă pe frământările sufletești ale unui scriitor în devenire, precum și peripețiile ocazionate de lansarea primului roman al protagonistulu în satul său natal. Formația sa de polițist de investigații îi dă prilejul să observe reacțiile membrilor cenaclului (mimică și limbaj), la venirea sa la prima ședință. Spre pildă, o poetesă nu scapă ocazia să facă o remarcă veninoasă, pe care Ulmeanu o ia ca pe o glumă: „- A venit Garcea să scrie literatură! se auzi aproape în șoaptă din zona poetei Cristescu (…) <>.” De asemenea, autorul notează și manifestările interioare ale celui care nutrea să ajungă scriitor, ori de câte ori participa la atelierul literar: „O senzație stranie îl împresura de fiecare dată, când începea ședința de cenaclu. O bucurie nemărginită, o beție de fericire se așeza în trupul său, așteptând mereu ca ceva plăcut să se întâmple imediat ce va veni clipa citirii creațiilor, momentul când își va expune și el scrierea în fața tuturor.” Gheorghe Mocanu – prin ochii și mintea protagonistului – reține reacția colegilor de cenaclu, în momentele lecturii fragmentului de proză, precum și luările de cuvânt, referitoare la text. Cu acest roman se întâmplă ceva ciudat: pe cât de entuziastă a fost lansarea lui în curtea bisericii din satul său natal, pe atât de nefavorabilă s-a dovedit a fi reacția sătenilor care s-au regăsit în paginile cărții. Ei s-au considerat a fi jigniți prin cele scrise (mulți dintre ei fără a fi citit cartea!), fără a înțelege că e vorba de ficțiune. Mama prozatorului Ulmeanu se arată îngrijorată că din cauza celor scrise în roman despre consăteni, „A intrat dihonia în tot satul!” Este o situație tragi-comică, a unei lumi întorse pe dos, în care cei vizați de scriitura autorului, în loc să se bucure că au intrat în literatură, se revoltă, arătându-și micimea caracterului. Gheorghe Mocanu sfichiuiește suficiența multora dintre membri cenaclului frecventat de personajul său – Gheorghe Ulmeanu (alter egoul autorului) –, jucându-le o farsă. Deși publicase un roman de analiză psihologică și fusese primit de către critica literară cu cronici elogioase, nici după un an de la apariția cărții nici un coleg de cenaclu nu scosese o vorbă despre această scriere. La o ședință de cenaclu, după ce va citi un fragment de proză, Ulmeanu are parte de aprecieri elogioase: „Trei dintre vorbitori au punctat cu fermitate faptul că această proză citită în cenaclu este superioară romanului Doctorul săracilor.” Explicația autorului fragmentului de proză are valoare de umor prin ricoșeu: „Astăzi, stimați colegi, n-am făcut altceva, decât să vă citesc din acest roman, Doctorul săracilor, ultimul capitol, fără să-i schimb vreun cuvânt…!”
Ca roman al realității, Și Dumnezeu are ochi albaștri surprinde protagonistul asaltat de noul virus care pusese stăpânire peste întreaga umanitate și care își cerea tributul – viața. Din momentul când teama se cuibărește în sufletul fostului ofițer criminialist, totul începe să plutească în existența lui. Întrebările în cascadă relevă frământarea sufletească a lui Gheorghe Ulmeanu: „Nu mai avea repere. Nu-l mai interesa nimic altceva, decât momentul realității pe care să-l țină viu. O secundă era de ajuns să fie scăpată din mâna acestei realități și se va pierde. Oare se va pierde? Când o va face? Cât mai este scris acolo în cartea lui Dumnezeu, până va ajunge la finalul-finalului? Îi putea cineva răspunde la aceste întrebări?”
Acestea sunt cele mai relevante aspecte ale unui roman al realității zilelor noastre.