Acad. Mihai Cimpoi

Sărbătorirea împreună sau dimpreună, cum ar zice Noica, a Zilei naşterii marelui nostru poet şi a Zilei Culturii Naţionale ne obligă să ne cunoaştem mai bine valorile şi să le promovăm în cadrul dialogului cultural european şi universal. De altfel, Noica vorbea de două „păcate” ale noastre: primul e acela că nu-l cunoaştem bine pe Eminescu şi cel de-al doilea e că nu-l facem şi altora cunoscut.
Un fapt ciudat în acest context este că nu cunoaştem nici ceea ce se scrie despre Eminescu în străinătate. În Italia au apărut, bunăoară, două monografii consacrate Luceafărului, una datorată profesorului Marco Cugno, care predă studenţilor italieni limba română prin lecturi din poezia lui Eminescu, în special din toate variantele poemului, şi profesoarei Gilles Vanesse (Luceafărul de Eminescu: Portrait de un dieu obscur, Dijon, oraşul natal al lui Jean Jacques Rousseau). Nu am văzut măcar semnalată apariţia lor în presa românească. (Cartea doamnei Gilles Vanesse se traduce şi va apărea la Chişinău.)
Nu mai vorbim despre informaţiile eronate sau tendenţioase, partizane, antimitizante, pe care le difuzează posturile de radio şi de televiziune şi presa. Într-o emisiune de la Radio România Actualităţi din 14 ianuarie curent s-a menţionat apariţia a 20 de Caiete Eminescu în facsimil (în realitate sunt 38!).
Prezentatorul cita insistent din Mircea Cărtărescu şi din alţi memorialişti texte care accentuau ţinuta neîngrijită a poetului şi aducea argumentul că nici germanii, nici englezii nu au un poet naţional. Ei bine, este de ajuns să deschizi Istoria literaturii germane de Fritz Martini, tradusă şi în româneşte, ca să constatăm că Goethe este poet şi educator naţional.
Mereu sunt întrebat în ce constă actualitatea lui Eminescu şi care este mesajul pe care ni-l adresează azi. Răspunsul e unul retoric. Eminescu este un mare poet al Fiinţei şi ne ajută să înţelegem profunzimile Eului nostru în raportul cu Altul şi cu facticităţile de care vorbeşte Heidegger sau cu stranietatea de care pomeneşte Freud. Este şi poetul românilor de pretutindeni, ale căror probleme ardente le-a abordat în publicistica sa şi cu sfatul de a se ţine de limbă şi credinţă, precum cel care se îneacă se ţine de un pai. Fără să ne temem că îl transformăm într-un monstrum eruditionis, constatăm că actual Eminescu este în foarte multe domenii, cu intuiţii surprinzătoare, fapt care a determinat NASA să acorde numele său celui mare crater de pe Mercur.
Am demonstrat într-o conferinţă consacrată Zilei Limbii Române că Eminescu şi Heidegger văd în limbă „un loc de adăpost al Fiinţei”, „o casă a Fiinţei”, filosoful german spunând cu cuvintele lui Eminescu că nu „noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră”.
Dar iată şi altă similaritate ce ne vorbeşte despre modernitatea viziunilor sale.
Eminescu spune în unul din articolele sale publicistice că sociologia este axa întregii sfere a cunoaşterii. Aceeaşi formulă o găsim literalmente la Max Scheler peste vreo câteva decenii, sau – în domeniul filosofiei practice – ştim că Eminescu spunea că sărăcia este cauzată de preţurile mari pe care le au mărfurile de import şi preţurile mici ale mărfurilor de export. Este uşor de constatat că anume aceasta este cauza sărăciei în Republica Moldova, cauză cunoscută în special de ţărani care rămân pătura cea mai pozitivă, vorba lui Eminescu.
Eminescu ne oferă astăzi modelul de punere în dreaptă cumpănă a valorilor, căci anume cu această conştiinţă a existenţei lor ne angajăm în dialogul valoric european şi universal. Câteva însemnări manuscrise foarte inspirate conturează sugestiv un atare model:
„Ecuaţiuni morale în proverb: Fiece om are bunul lui şi răul lui. Bun, bun. Rău de bun. Chaqu’un à les défauter de ses vertus el les vertus de ses défautes”.
Oare teză şi antiteză la figuri şi comparaţii – un vierme-n mare ce iubeşte-o stea – nu cuprinde o ecuaţiune.
Un vierme-n fundul mării înamorat de-o stea.
Orice propensiune într-o parte corespunde c-o lipsă, e o ridicare în celălalta” (ms. 2267).

15.01.2012
* Discurs ţinut în cadrul Simpozionului consacrat Zilei Naţionale a Culturii Romaneşti, organizat de Academia Română.

MIHAI EMINESCU

,,În locul sentimentului public dezinteresat avem pasiuni politice, în loc de opiniuni avem rivalităţi de ambiţii. Niciodată în ţara noastră nu s-a văzut clasa guvernantă mai prosperă, mai gras retribuită şi mai îngrăşată ca clasa guvernantă de astăzi”, aşa descria Mihai Eminescu vremurile de acum 131 într-un editorial, dar care se referă şi la ziua de astăzi. Editorialul a fost publicat la 4 ianuarie, 1881, în ziarul Timpul.

În situaţiunea politică şi în condiţiunea civilă ce s-a croit familiei române prin noile legi se simte de toţi o stare de siluire şi o anomalie, cu toată organizaţiunea savantă a instituţiunilor, în toate raporturile sociale tradiţionale, încât am ajuns să nu credem în nimic stabil. Putem zice că nu este un singur om serios între noi, fie martor fie autor, în revoluţiunile ce ne-au agitat şi ne agită de treizeci de ani, care să creadă în stabilitatea stării de lucruri în care ne aflăm; nu este om care să nu se întrebe când o să se sfârşeasăa această opera interminabilă de schimbări care divizează din ce în ce mai mult societatea noastră în tabere ostile.
Nu ne adresam aci la oameni cari găsesc un motiv de optimism în satisfacerea apetitului lor şi ambiţiunilor lor personale. Această clasă de oameni nu este făcută nici să simtă, nici să înţeleagă condiţiunile superioare de existenţă şi de trai pentru o societate şi nici este în stare a da cel mai mic ajutor pentru consolidarea societăţii. Vorbim pentru oamenii cari sunt preocupaţi de condiţiunile de existenţă, de prosperitate a societăţii şi cari se îngrijesc de soarta ţării oricari ar fi credinţele lor, fie conservatori , fie, precum s-au numit, liberali.

Ceea ce simţim noi în privinţa stării de lucruri de astăzi nu ni se pare să fie o impresiune personală şi trecătoare. Mai multe simptome, între cari limbagiul provocator şi aspru al jurnalelor guvernamentale, ne fac să credem că situaţiunea noastră politică şi socială persistă a sta în stadiul revoluţionar. Spiritele sunt cuprinse de neîncredere şi nu se pot împăcă cu ideea că lucrurile pot merge aşa precum merg astăzi. O reacţiune deja a început a se manifesta, deşi cam slabă, în contra mişcării repezi şi violente cu care s-a accentuat opoziţiunea coaliţiunii din 1876 şi, după cum credem noi, această reacţiune are să urmeze în mod irezistibil, deşi treptat.

Ca să poată fi însă eficace reacţiunea contra spiritului revoluţionar trebuie cu toţii să ne dăm seama de cauzele ce turbură societatea, de elementele ce împiedecă redobândirea echilibrului pierdut şi să le combatem cu curaj şi stăruinţă. Moravurile publice, spiritul public la noi au luat o direcţiune foarte periculoasă şi partidul care ne guverna de patru ani de zile a contribuit foarte mult a le altera. Dintr-un principiu tutelar, principiul egalităţii înaintea legii, s-a făcut o armă de război între clase; toate condiţiunile sociale s-au surpat şi s-au amestecat într-un fel de promiscuitate; tradiţiunile ţării s-au uitat cu totul; o clasă noua guvernantă s-a ridicat, fără tradiţiuni şi fără autoritate, încât ţara cea mare, temeiul şi baza naţionalităţii noastre, nu-şi găseşte conştiinţa raporturilor politice cu cei ce o guverna; drepturile politice nu mai sunt răsplata unui şir de servicii pe datini, ci un instrument de ambiţiune, de îndestulare a intereselor particulare. În locul sentimentului public dezinteresat avem pasiuni politice, în loc de opiniuni avem rivalităţi de ambiţii. Toleranţa pentru toate interesele cele mai vulgare şi cele mai de jos este morala ce distinge astăzi lumea politică la noi. Este adevărat că nu cruţăm a invoca numele patriei şi numele libertăţii, dar aceasta ca o ipocrizie mai mult şi ca o înlesnire pentru îndestularea intereselor private.

Ca dovadă a acestei stări de lucruri, a acestei tendente morale, şi ca rezultat, avem distribuirea funcţiunilor publice, a oficiilor şi întreprinderilor de tot felul. Niciodată în ţara noastră nu s-a văzut clasa guvernantă mai prosperă, mai gras retribuită şi mai îngrăşată ca clasa guvernantă de astăzi, răsărită din pamânt fără să ne putem da sama cum, pe când generalitatea oamenilor de muncă sufere de strâmtorare.

Noi privim aceasta stare de lucruri ca o degradare, ca o depravaţie a moravurilor publice care, deşi profita unor indivizi, nu poate profita nici chiar partidului politic ce se bucură de putere. Cu un contingent politic astfel educat ţara nu poate aştepta destinuri strălucite, nici poate spera un guvern tare şi solid, care să întemeieze instituţiunile şi prin ele să dea acţiunii noastre exterioare tăria de care avem nevoie. Alterarea moravurilor publice este o cauză de degradare a moravurilor private, şi consecuenta neaparată este ca caracterul naţional se strică şi puterea statului slăbeşte. Un stat unde funcţiunile publice să exploateaza de-o gloată de oameni cari nu produc nimic, ci numai consumă resursele bugetare se condamnă singur a fi neputincios şi sterp.

Noi avem trebuinţa, mai mult decât altădată şi decât oricare alt stat congener din Peninsula Balcanică, să stabilim un guvern naţional, serios şi tare, să ne punem în poziţiune de-a putea exercita o acţiune decisivă în politica orientală. Cu deprinderile însă de gonaci de posturi, cu dezordinea morală ce întreţin în societatea noastră, credincioşii şi neofiţii partidului zis liberal, nu se poate aştepta nici soliditate în guvern, nici pace şi liniste în societate, nici putere în relaţiunile noastre internaţionale.

A fost lesne pentru partidul zis liberal să dărâme, fiindcă a găsit tărâmul pregătit de chiar clasa guvernantă veche, care s-a muncit în curs de douăzeci de ani, la adăpostul instituţiunilor reprezentative ale Regulamentului Organic, să paralizeze şi să anuleze politica puterii suzerana şi protectrice ce ne ţineau în lanţ. Dar ceea ce este greu, ca în orice operă omenească, este de-a clădi şi întemeia instituţiuni solide, de-a forma caracterul naţional.

Nici caracterul naţional însă nu se întemeiază prin moravuri publice cari iau de principiu îndestularea apetiturilor, nici instituţiunile prin vorbe deşarte de egalitate şi libertate. Până acum partidul liberal n-a dat masei poporului decât vorbe deşarte ca instituţiuni şi spectacolul depravaţiunii moravurilor ca bold de caracter naţional, şi toată doctrina sa politică este să trateze pe poporul românesc ca pe un venetic, fără tradiţiuni şi fără istorie, proclamând ca toate printr-însul s-au facut câte s-a facut; pentru ca dânsul este la putere, şi puterea sa este semnul şi simbolul sacru al naţionălităţii româneşti.

Este adevărat că guvernul în aceşti din urmă ani, mai mult decât în oricare alta epocă, a dobândit drepturi mai însemnate, o influenţă mai mare, prerogative mai considerabile; dar cu cât i-a crescut mai mult puterea cu atât a scăzut în proporţiune exerciţiul libertăţii, din cauza procedărilor sale administrative, din cauza amăgirilor la care a supus toate poftele şi toate pasiunile rele, contribuind astfel a slăbi coarda pasiunilor celor bune în toate inimile. Oamenii cu sentimentele nobile şi dezinteresate cari au luat parte la miscările de la 1848 şi 1859 sunt în drept astăzi, după câte văd, să întrebe pe corifeii partidului guvernamental de astăzi: Ce aţi făcut cu iluziunile şi cu speranţele ţării din acei ani? Nu este meşteşugire care să nu se fi întrebuinţat spre a preface drepturile puterii în instrumente de interes privat în folosul recruţilor partidului.
O asemenea politică nu poate ameliora moravurile publice, ca una ce se adresează la pasiuni rele, la slăbiciuni, la interesul şi la vitiurile celor chemaţi. Dacă nu se va opri în drum şi nu se va schimba, ea are să facă multe victime chiar în partid. Câte scandaluri n-a produs deja, pe cari presă independentă le-a semnalat? Şi n-ar fi nimic dacă efectele ei s-ar mărgini la câteva individualităţi fără greutate şi fără valoare. Răul cel mare şi simţitor este că atinge inima ţării, moralitatea publică.

Sursa: Ziaristionline.ro

In cadrul elementelor de doctrina politica, intalnim la Eminescu preocupari de explicare si conceptualizare a “fenomenului imperial”, aspect cu relevanta pentru tema, remarcat de sociologul Ilie Badescu.

In cuprinsul mai multor articole, publicate in Timpul, Eminescu pune in evidenta faptul ca imperiile, dincolo de principiile pe care le invocau frecvent asigurarea pacii, promovarea drepturilor si libertatilor cetatenesti si civilizarea popoarelor urmareau prioritar interese politice si economice “exclusiviste”, recurgand frecvent, in scopul mentinerii ori modificarii statu quo-ului, la practici dure, precum amenintari sau utilizarea fortei, anexarea ori tratarea tarilor mici ca obiect al compensatiilor teritoriale, instituirea de protectorate asupra acestora, colonizari, impunerea de aliante militare, schimbarea unor sefi de state si de guverne etc.

Ca efecte ale aservirii politice si economice a tarilor mici mentioneaza o serie larga de manifestari:

- instabilitatea politica, caracterizata prin frecventa deosebita a schimbarilor de guvern, afectarea continuitatii programelor de dezvoltare si a coeziunii sociale;

- influentarea si punerea in dependenta a unor lideri si a unor grupuri politice fata de unele centre de putere din strainatate;

- tensionarea relatiilor cu tari vecine;

- destructurarea ansamblului social si adoptarea unor forme de organizare noi, nefunctionale, specifice metropolelor;

- prabusirea economiilor nationale, ca urmare a disfunctiilor grave aparute in relatiile cu celelalte componente ale sistemului social si puternicei concurente straine;

- disparitia, din aceeasi cauza, a meseriilor traditionale;

- dependenta de importuri, favorizata de politici economice inadecvate;

- dezechilibrarea balantei comerciale in defavoarea statului roman;

- “declasarea sociala” avand ca efect diminuarea clasei de mijloc, disparitia unor categorii socio-profesionale, dezvoltarea excesiva a birocratiei, somajul, proletarizarea taranului;

- amplificarea unor fenomene specifice criminalitatii, indeosebi a coruptiei, asasinatelor politice, miscarilor anarho-destabilizatoare nihiliste, iredentiste de tip extremist, socialiste, precum si a unor revolte spontane sau provocate;

- disparitia obiceiurilor, traditiilor, adoptarea de forme si manifestari in sfera culturii occidentale, de tip imitativ sau caracteristice periferiilor de metropola;

- neincrederea in actul de guvernare, culminand cu demoralizarea populatiei;

- pierderea simtului istoric, a devotiunii fata de tara, de interesele si valorile ei s.a.

Datorita sensibilitatii problemei, Eminescu nu finalizeaza o abordare teoretica integrata a acestor aspecte, desi observatiile pe care le realizeaza ca redactor de politica externa, concluziile si tentatia de sistematizare sunt evidente. Se limiteaza la semnalarea fenomenului ca o manifestare a unor raporturi de inegalitate si confruntare in sfera politicilor de putere, cu afectarea statelor aflate in dependenta, precum si a celor cu regimuri insuficient consolidate. Majoritatea faptelor, situatiilor si imprejurarilor circumscrise fenomenului o valorifica in cuprinsul unor teorii precum forma fara fond, patura superpusa, teoria golurilor, declasarii sociale, compensatiei prin munca, semibarbariei, aliantelor militare, neutralitatii s.a.

Eminescu surprinde fenomenul imperial din perspectiva socio-politica, economica, culturala, militara, dar si din punct de vedere al filosofiei istoriei si psihologiei popoarelor, apreciind, global, ca imperiile “scriau” de regula istoria celorlalte popoare.

Ca forme esentiale de exprimare a fenomenului invoca ocuparea si integrarea in imperiu a unor tari lipsite de capacitatea de a se apara si “protectoratele ascunse dupa intreg aparatul parlamentar si guvernamental al popoarelor”, prin care explica neintelegerile dintre acestea, mecanismul producerii lor, influentele si amestecul in treburile interne.

Cu privire la domniile fanariote, Eminescu concretizeaza impactul fenomenului imperial, relevandu-i consecintele nefaste in plan politic, economic si social, ca urmare a suprimarii atributelor fundamentale ale statului roman si intreruperii proceselor de dezvoltare interna:

“Formele bizantine vin in locul celor vechi, caracterele trufase ale aristocratiei devin servile. Discordia dinlauntru, lipsa unor dinastii constante au transformat tara aproape in pasalac. Sub Domnii fanarioti, care erau trimisi pe un timp anumit si care aveau numai titlul de Domn si pomenirea in biserici, nicidecum insa consistenta monarhica, puterea centrala a statului e nominala. Chiar daca unul dintre ei cerca a fi altceva decat ceea ce era in imprejurarile date, viata si averea ii erau in pericol. Darile grele, pentru care nu i se da natiunii nici o compensare, erau dari pentru imbogatirea personala si repede a acestor oameni care trebuiau sa se foloseasca de scurta durata a Domniei lor; armata nu mai exista de fel. Moldova pierde doua provincii.“2

In cazul Romaniei, atunci cand nu abordeaza polemic aceste aspecte, Eminescu face dovada intelegerii profunde a lucrurilor, a incapacitatii in care se afla tara de a respinge ori de a se sustrage dependentelor si conditionarilor externe. In conceptia sa, dincolo de ratiunile de stat, in care prevalau considerente de ordin geopolitic si geostrategic, cauzele majore ale ingerintelor erau precaritatea proceselor de dezvoltare si constiinta nationala insuficient de consolidata:

“Prin atarnarea noastra economica, am ajuns ca toate guvernele, spuna ele ce-or pofti, sa atarne mai mult ori mai putin de inrauriri straine. Nu doar c-or stat in relatiile cu consulii aceasta acuzare ar fi prea grava, pentru ca sa o facem cuiva. Vorbesc de naturile mai nobile, nu de starpituri. Ne innegrim unii pe altii pentru ca simtim ca starea poporului romanesc e nesuferita si ne-am incurcat rau Omul are pe atata libertate si egalitate cata avere are.” 3

Eminescu observa ca marile puteri, ori de cate ori isi considerau prejudiciate interesele, fie ca adresau note de protest, fie ca amenintau cu interventia armata sau organizau conferinte, congrese, intalniri la nivelul sefilor de stat si ministrilor de Externe, prilej cu care, extrapoland faptele, solicitau, imperativ, satisfactie.

Cu privire la Romania, prevalandu-se de angajamentele exprese asumate in anul 1871 de catre puterile europene, cu ocazia Conferintei de la Londra, privind neinterventia in treburile interne ale tarii, Eminescu invoca:

- atitudini ostile ale Rusiei, exprimate in contextul reanexarii Basarabiei, ca reactie la acuzele privind incalcarea Conventiei de la 4 aprilie 1877, prelungirea dreptului de acces in teritoriul national al armatelor sale din Bulgaria, dupa razboiul cu Turcia din 1877 1878, abuzurile militarilor stationati in teritoriu, implicarea in miscarile separatiste din Moldova, solicitarea extradarii revolutionarilor polonezi si rusi, actiunile de intimidare a Romaniei, initiate cu deosebire dupa Tratatul de la Berlin, s.a.;

- pozitii dure ale Austro-Ungariei fata de sprijinirea cauzei romanilor din Transilvania, acordarea de azil conationalilor, inrolarea unora in armata Principatelor, primirea de ofrande, in timpul Razboiului de Independenta, din partea unor organizatii umanitare de dincolo de Carpati, intentii de colonizare a Dobrogei cu emigranti transilvaneni, sustinerea revolutionarilor bulgari si sarbi in lupta lor pentru emancipare nationala, orientarea politico-militara, temporara, spre Rusia, intentii de constituire a unor aliante cu state din zona balcanica, respingerea preocuparilor imperiului de exercitare a controlului pe Dunarea interioara, combaterea instituirii monopolului asupra comertului exterior romanesc, demersurile vizand inlaturarea jurisdictiei consulare s.a.;

- contramasurile adoptate de Turcia fata de Unirea Principatelor, de tentativele ori loviturile de stat din 1864, 1866, 1870, miscarile separatiste din Moldova, aducerea printului strain, extinderea autonomiei, crearea armatei nationale, restructurarea institutionala, dupa model occidental, incheierea de aliante ori tentative in acest sens, baterea monedei nationale, sprijinirea miscarilor de emancipare a bulgarilor, sarbilor si grecilor, incheierea de conventii bilaterale comerciale, de posta, comunicatii si de extradare cu alte state, precum si a Conventiei cu Rusia, declararea independentei de stat etc.;

- reactii de adversitate ale Germaniei, indeosebi sprijinirea interesata, sub diferite pretexte, a Turciei, Austro-Ungariei si Rusiei in satisfacerea unor obiective contrare Romaniei, pentru a-si disimula si consolida interesele in zona, amanarea si conditionarea recunoasterii independentei Romaniei, amenintarea cu interventia militara a Turciei si Austro-Ungariei, pe motivul nerespectarii rezolutiilor Tratatului de la Berlin, cu deosebire a celei privind rascumpararea cailor ferate, construite cu capital german, acceptarea retrocedarii sudului Basarabiei catre Rusia, prin implicarea in negocierile secrete dintre Reichstadt si Budapesta, favorizarea Rusiei si Bulgariei in problema Arab-Tabiei, impunerea schimbarii unor guverne, atragerea Romaniei in coalitii riscante s.a.;

- atitudini contradictorii ori ostile ale Frantei, constand in propunerea facuta de Napoleon al III-lea, in mai multe randuri, Austro-Ungariei privind anexarea Romaniei, amenintarea lui Cuza si Carol cu detronarea si initierea unor actiuni in acest sens, sprijinirea interesata a Austro-Ungariei si Turciei, in detrimentul Romaniei, nerecunoasterea neutralitatii Romaniei in preajma razboiului de independenta, amanarea recunoasterii independentei Romaniei la solicitarea Germaniei, contestarea dreptului Romaniei de a incheia conventii, adoptarea unor atitudini antiromanesti, in special dupa infrangerea din 1870 de catre Germania, agresiuni informationale continue, vizand compromiterea factorilor politici romani in problema revolutionarilor polonezi, bulgari si sarbi ori cu privire la actiunile vizand largirea autonomiei de stat, s.a.

Eminescu era in deplina cunostinta de cauza atunci cand recomanda calcul atent si prudenta in relatiile cu marile puteri, in mod deosebit evitarea recurgerii la politica faptului implinit. Avea in vedere pozitiile dure exprimate anterior fata de surprinderea lor prin acte energice de politica interna si externa. Bismarck, spre exemplu, afectat de manifestarile vizand largirea suveranitatii romanesti ale infaptuitorului Unirii, se exprima astfel:

“Cuza este in mod evident un hot si un conspirator si nu ar trebui sa-l acoperim prin protectia noastra.” 4

La randul sau, consulul general britanic John Green sugera ca Poarta, cu ocazia vizitei lui Cuza la Constantinopol, “sa retina pe acest domn neastamparat si ambitios pe malul Bosforului cand va ajunge acolo”.5

Eminescu cunostea faptul ca printul Napoleon, in 1868, cu ocazia vizitei pe care a intreprins-o in Romania, l-a acuzat din aceleasi considerente pe I.C. Bratianu, reprosandu-i trecutul revolutionar, o pretinsa atitudine rusofila si implicarea in pregatirea unei rascoale balcanice impotriva Turciei:

“Toata lumea stie ca prezidentul Consiliului de Ministri a fost amestecat in conspiratiile contra lui Napoleon al III-lea si multe altele “6

Temerile exprimate de Eminescu in legatura cu amenintarile la adresa securitatii nationale erau resimtite in mediile politice de la Bucuresti: la 1870, Austro-Ungaria convenise cu Turcia ca, in cazul in care Romania declansa lupta pentru independenta si pentru unire, sa permita puterii suzerane ocuparea tarii. In acelasi an, ministrul de Externe austro-ungar, G. Andrassy, i-a comunicat reprezentantului roman la Viena, D.A. Sturdza, faptul ca Rusia, prin intermediul cancelarului rus A. Gorceakov, ameninta Romania cu dezmembrarea si inlaturarea dinastiei in cazul continuarii atitudinii antirusesti.

Evaluand situatia critica existenta, Eminescu reitereaza faptul ca Romania era expusa la doua amenintari majore, externe: “curentul de cotropire politica din partea slavilor” si “cel de cotropire economica din Apus”.

In opinia sa, expansionismul rusesc, pe care il recepta ca fiind conturat in testamentul lui Petru I, avea ca obiectiv de actualitate in zona ajungerea la Marea Adriatica si dobandirea, pe aceasta cale, a puterii maxime in Europa. La baza acestuia s-ar fi aflat un “gol sufletesc”, rezultat al neintrebuintarii, in plan economic, a uriasului potential uman, precum si cultivarea de catre conducatori a sentimentului exagerat al grandorii, dobandite prin cuprinderea geografica si forta. Expansionismul de tip occidental, “curentul de cotropire economica”, il aprecia ca fiind mai periculos, din cauza incapacitatii economice a Romaniei de a-l contracara ori de a-l evita.

In contextul unor dispute sterile intre conservatori si liberali, pe teme de politica agricola Eminescu atrage atentia asupra intereselor germane si austriece de transformare a zonei balcanice in piata de desfacere a produselor proprii si mai ales de exploatare intensa a resurselor locale, prin colonizari.

Reproduce in cuprinsul mai multor editoriale din Timpul extrase din lucrarile unor economisti celebri, precum Friedrich List si Wilhelm Roscher, si articole din presa germana, indeosebi din Berliner Boersen Courier, in scopul sensibilizarii factorilor politici si opiniei publice asupra politicii expansioniste a celor doua imperii, evidentiind motivatiile, masurile preconizate si implicarea guvernelor in acest scop.

Eminescu citeaza pasaje din scrierile de economie politica ale lui W. Roscher, care dezvaluiau masuri de tip colonialist, vizand exploatarea unor “locuri fertile si de tot pustii ale Europei Rasaritene”. Autorul recomanda efectuarea de colonizari “in fosta Polonie, in Ungaria si in acele regiuni ale Turciei, menite de a fi intr-o zi mostenirea Germaniei”, sugerand crearea din timp a conditiilor si garantiilor necesare atragerii celor interesati, in mod deosebit a dreptului de proprietate, libertate personala, comunala, religioasa si de protectie a congenerilor. Ca masura de prevenire a “dezgermanizarii”, trebuia ca populatia autohtona sa nu posede in acelasi grad dezvoltarea politica si sentimentul national.7

Avertizeaza ca Austro-Ungaria recurgea la cele mai diferite practici pentru a-si asigura, in interes propriu, controlul asupra Dunarii si implicit asupra zonei si ca pentru aceasta nu se limita la negocieri secrete cu puterile europene ori la presiuni asupra Turciei si tarilor romane. Invoca cererea adresata Portii de a coloniza Delta cu supusi austrieci, ca urmarind exercitarea unei influente politice preponderente intre Adriatica si Marea Neagra si protejarea intereselor sale comerciale. In context, mentioneaza demersurile initiate prin intermediul unor bancheri din Viena, vizand achizitionarea de terenuri agricole in Dobrogea.

Intr-un articol publicat in Timpul din 26 iulie 1881, cu titlul Spre Rasarit, nu spre Apus8, reproduce un material selectat din Berliner Boersen Courier, din care rezulta preocuparea statului german de a-si influenta conationalii care voiau sa emigreze in America de a ramane pe continent, recomandand ca spatiu de imigrare Romania din urmatoarele considerente:

- Tara era apta “intr-o masura extraordinara” sa primeasca un numar mare de colonisti germani; apropierea de Germania oferea posibilitatea “mentinerii unei relatii nationale mai vii cu tara”; Romania era un teren vast pentru spiritul intreprinzator german, in domenii profitabile precum: exploatarile petroliere, carbonifere si agricole; muncitorul german putea prospera repede, intrucat era mult mai harnic decat cel roman, considerat “extraordinar de lenes, satisfacut cu hrana cea mai rea, numai daca o consuma in inactiune”; colonia germana putea fi un castig tot atat de mare pentru Germania, cat si pentru cultura, in general, prin rolul sau civilizator; Germania ar face, astfel, in Orientul Europei o cucerire pasnica, comerciala, cu avantajul de a aduce folos si multumire si celui cucerit.

Autorul articolului lasa sa se inteleaga faptul ca autoritatile romane puteau fi convinse sa acorde facilitati imigrantilor germani, intre care reducerea costului transportului si masuri de protectie.

Eminescu ironizeaza motivatiile invocate, considerandu-le “platitudini”, ulterior amendandu-le sever.

Era, de asemenea, la curent cu preocuparile exprimate de Rusia in directia colonizarii si rusificarii disimulate a unor zone, sub pretextul concesionarii de mine Companiei Trandafiroff, in timpul domniei lui Gheorghe Bibescu. Intreprinzatorul strain urmarea, pentru inceput, introducerea in tara a peste 5000 de mineri rusi, numarul acestora urmand sa fie sporit. Releva presiunile deosebite efectuate cu acest prilej asupra conducerii Principatelor de catre consulii Rusiei, acreditati la Bucuresti si Iasi. Aspectul a fost mentionat de Barbu Catargiu in discursurile sale parlamentare si de A.D. Xenopol,9 pe ultimul Eminescu stimandu-l pentru activitatea sa de om de stiinta si pentru devotiunea fata de tara.

In context reproseaza partidului aflat la putere neinitierea de masuri pentru combaterea fenomenului imigrationist, atragand atentia asupra consecintelor pagubitoare ale acestuia:

“Astazi, gratie liberalismului, am izbutit a face din Romania un teren pentru colonii, pe cand poporul romanesc se stinge prin simplificarea muncii, prin pierderea pietei prin mizeria cauzata de multimea darilor, prin costisitoare forme goale fara nici un cuprins real “10

Eminescu accentueaza faptul ca pentru un popor agricol, precum cel roman, contactul cu o putere industriala era, de cele mai multe ori, in dezavantajul acestuia.

Ca solutie, sugera o buna organizare interna, motivand ca “reazemul nostru nu poate fi decat in tara, in intarirea ei, in dezvoltarea aptitudinilor ei”.11

In contextul fenomenului imperial de tip occidental, Eminescu abordeaza, de asemenea, imprejurarile si consecintele pagubitoare pentru statul roman ale concesionarii constructiei de cai ferate unor companii straine. Releva, cu ocazia atribuirii lucrarilor Consortiului Strousberg: practicile uzitate de antreprenor pentru coruperea demnitarilor romani; impunerea unui pret exagerat de mare; implicarea dubioasa a suveranului, care, pentru a-l favoriza, a recurs la dizolvarea abuziva a Senatului; actiunile dure ale cancelarului Bismarck pentru determinarea statului roman de a suporta obligatiile intreprinzatorului fata de actionarii germani in urma falimentului afacerii.

Unii cercetatori care s-au ocupat de acest aspect (Friedrich von Rhein si Joachim-Peter Storfa) au remarcat faptul ca “febra californiana a aurului”, generata de salariile mari acordate celor care veneau in Romania cu aceasta ocazie, a atras numerosi emigranti “negustori faliti, servitori, vanatori, mosieri si seniori decazuti, ofiteri concediati din cauza datoriilor, toate clasele, numai specialisti in cai ferate nu”, care se comportau sfidator, tratand tara ca o colonie.12

Evaluand atitudinea Rusiei fata de Tarile Romane din timpul domniilor lui Dimitrie Cantemir si Constantin Brancoveanu pana la 1883, Eminescu examineaza critic motivele invocate de conducatorii imperiului in justificarea frecventelor interventii armate in Moldova si Muntenia in esenta, acordarea de sprijin pentru restabilirea drepturilor uzurpate de puterea suzerana denuntand scopurile lor expansioniste.

In cuprinsul a zeci de articole, elaborate in contextul reanexarii celor trei judete din sudul Basarabiei, dupa prezentarea istoricului provinciei, invoca intelegerile secrete si oficiale dintre puteri in aceasta problema, formuland argumente imbatabile in favoarea drepturilor romanesti.

Eminescu face dovada unei bune cunoasteri a intelegerilor si confruntarilor dintre imperiile otoman, rus, austro-ungar, francez si britanic, in legatura cu tarile romane, avertizand decizionalii de la Bucuresti asupra posibilitatii degenerarii riscurilor si amenintarilor existente, prin raportare la situatii concrete din istoria Romaniei si a tarilor vecine. Ori de cate ori are prilejul, selecteaza si reproduce informatii relevante in aceasta privinta, provenind, de regula, din documente politico-diplomatice, studii de istorie nationala si europeana, memorii si corespondenta unor oameni politici importanti. Ilustrativ, invoca intre altele: oferta adresata de Napoleon al III-lea lui Franz Iosef privind anexarea Principatelor romane, in schimbul cedarii Venetiei catre Piemont; cererea formulata de catre Bismarck lui Carol I de a interveni militar in Transilvania ori de a crea o diversiune in timpul razboiului pruso-austriac (1866), care sa favorizeze statul german; tentativele de inlaturare a lui Carol I de catre Napoleon al III-lea in preajma confruntarii armate franco-prusiene (1870); intelegerile secrete care au avut loc la Reichstadt (1876), Budapesta (1877), Alianta celor Trei Imparati (1873), tratatele de la San Stefano si Berlin (1878), actiunile concertate privind: neacceptarea neutralitatii ori amanarea recunoasterii independentei de stat a Romaniei; intrunirile internationale vizand combaterea revolutiilor, miscarilor socialiste si comuniste, care amenintau imperiile; unirea Principatelor; aducerea domnului strain, disputele dintre marile puteri referitoare la reglementarea navigatiei pe Dunare si recunoasterea regatului Romaniei s.a.

Eminescu a respins categoric recurgerea de catre marile puteri la asa-zisul “echilibru prin compensatii teritoriale”, facand referiri, in mod special, cu privire la situatia Olteniei, Bucovinei, Basarabiei, Dobrogei, Insulei Serpilor, Venetiei, Piemontului, Bosniei, Hertegovinei, Ciprului s.a.

Protestul sau, in cazul compensarii de catre Rusia a celor trei judete basarabene si despagubirilor de razboi prin atribuirea Dobrogei Romaniei, semnifica o avertizare asupra riscului pierderii legitimitatii istorice a teritoriului romanesc cedat si, totodata, un apel la combaterea practicii, situate in afara dreptului international, care constituia in fapt compensarea unui teritoriu romanesc cu alt teritoriu romanesc. Pozitia lui Eminescu in aceasta privinta se apropie, pana la identificare, cu aceea exprimata de primul-ministru I.C. Bratianu si de ministrul de Externe M. Kogalniceanu. Insistenta cu care a sustinut cauza romaneasca in problema Basarabiei a fost de-a dreptul iritanta nu numai pentru Rusia, ci si pentru guvernul de la Bucuresti. In perioada 20 ianuarie 1878 30 aprilie 1878 a publicat, in Timpul, 16 articole si un studiu compus din sase capitole cu referire la provincie, acuzand Rusia ca proceda neloial, contrar angajamentului asumat cu ocazia semnarii Conventiei cu Romania.

Judecand prin raportare la politica aliantelor si mai ales la rezultatele confruntarilor dintre imperii, constata ca soarta tarilor mici era hotarata in functie de interesele economice si strategice ale puterilor, concluzionand ca statele mici nu se puteau salva decat prin unitate, stabilitate, buna organizare, munca si prudenta in relatiile externe.

Din aceasta perspectiva, in ajunul Anului Nou 1883, anticipand inevitabilitatea unei confruntari de proportii intre alianta austro-germana (1882) si Rusia, Eminescu i-a avertizat pe decizionali, invitandu-i sa reactioneze responsabil:

“In acest conflict, pe care viitorul il indica cu claritate, ce se va alege de cei mici? Poporul nostru mic este pus tocmai ca o muchie de despartire intre furtuna ce vine din apus pentru a intampina pe cea din rasarit. Oricare ar fi soarta armelor, oricare norocul razboiului, oricat de inteleapta va fi politica micului popor, rezultatul evenimentelor va fi totusi stabilirea unei preponderente politice, pururi fatala noua, chiar daca nu ne-ar ameninta cu nimicirea totala.

( ) Fara indoiala, ceea ce are sa se intample se va intampla, dar e pacat si nu e demn ca, atunci cand timpurile sunt foarte serioase, un popor sa joace mica comedie a luptelor sale dinauntru.”13

Primul razboi mondial i-a confirmat aceasta asertiune.

Fatalismul reprosat, pe drept, de catre unii cercetatori ai operei sale era de esenta filosofica: in teorie, Eminescu punea adeseori semnul egal intre necesitate si intamplare. Practic insa, dovedeste un optimism robust, manifestat prin asiduitatea cu care promova interesele si valorile nationale, precum si prin increderea intr-un destin favorabil poporului roman.

Ca urmare, recomanda gandire matura si buna orientare in relatiile externe si in demersurile de consolidare a echilibrului politic, social si economic intern, ca modalitati de evitare a interventiilor straine. Punea accent pe optimizarea legaturilor cu marile puteri, manifestand convingerea ca (problemele care n.n.) “se vor ivi unele dupa altele nu vor putea fi dezlegate decat prin sincera dorinta de a da o satisfacere echitabila cerintelor reciproce”.

In depasirea efectelor negative ale fenomenului imperial aprecia ca salutara apropierea relatiilor cu tarile balcanice, in scopul compatibilizarii structurilor “de guvernamant si de legislatiune”, emanciparea si convergenta spiritului national al popoarelor balcanice, acordarea de sprijin reciproc si consolidarea, pe aceasta baza, a unei dependente reale. Ca solutie, dincolo de vointa politica, recomanda “lamurirea legaturilor ce au existat in trecut si desemnarea liniamentelor legaturilor viitoare”, subliniind ca:

“Astfel se va emancipa spiritul popoarelor balcanice de atarnarea in care se afla astazi, astfel, mergand pe picioarele lor proprii nesprijinite de amicitii prea puternice pentru fiecare din ele, vor putea sa formeze un manunchi de forte intr-adevar neatarnate in afara, stapane pe soarta lor, libere de a se ocupa in pace cu interesele materiale si morale. Inainte de a fi vorba de legaturi politice, ar trebui ca spiritul public din aceste tari sa urmeze linii convergente catre un scop comun.”14

Note

1 Ilie Badescu, Sociologia eminesciana, Editura Porto Franco, Galati, 1994, p. 104-106
2 M. Eminescu, Opere, vol. IX, p. 69
3 M. Eminescu, Opere, vol. X, p. 31
4 Dan Berindei, Diplomatia romaneasca moderna, 1995, p. 140
5 Dan Berindei, op. cit., p. 140
6 M. Eminescu, Opere, vol. X, p. 230
7 M. Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 34
8 M. Eminescu, Opera politica, II, p. 263-264
9 Razboaiele dintre rusi si turci, 1991, p. 201
10 M. Eminescu, Opere, vol. X, p. 136
11 M. Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 35
12 Joachim-Peter Storfa, Scrierile politice ale lui Mihai Eminescu, 2003, p. 150
13 M. Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 251
14 M. Eminescu, Opere, vol. XI, p. 365.

George ENE

Cine uită istoria, îi va repeta greşelile!

ICOANE VECHI ŞI NOUĂ
1. ACTUALITATEA

Sociologia nu este o ştiinţă, dar ea se bazează pe un axiom care e comun tuturor cunoştinţelor omeneşti, că adică îmtîmplările concrete din viaţa unui popor sunt supuse unor legi fixe, care lucrează în mod hotărît şi inevitabil. Scriitorii cari în privirea ideilor politice sunt foarte înaintaţi au renunţat totuşi de-a mai crede că statul şi societatea sunt lucruri convenţionale, răsărite din libera învoială între cetăţeni; nimeni afară de potaia de gazetari ignoranţi nu mai poate susţine că libertatea votului, întrunirile şi parlamentele sunt temelia unui stat. De sunt acestea sau de nu sunt, statul trebuie să existe şi e supus unor legi ale naturii, fixe, îndărătnice, neabătute în cruda lor consecinţă. De asemenea este că în viaţa constituţională lupta pentru existenţa grupurilor societăţii care ştiu puţină carte găseşte răsunet, pe cînd în statul absolutist acea luptă e regulată prin o luptă mult mai înaltă, a moralului adică, a cărui interes ca toate clasele să steie bine şi ca lupta să nu fie nimicitoare pentru vreuna.

Nimic nu arată că spiritul public nu e copt decît discuţiile asupra teoriilor constituţionale. Această copilărie a spiritului nostru public se arată de la începutul dezvoltării noastre moderne, din zilele în care cei dintîi tineri rău sau deloc preparaţi s-au întors de la Paris, unde, uimiţi de efectele strălucite a unei vieţi istorice de o mie şi mai bine de ani şi uitînd că pădurea cea urieşească de averi, ştiinţă şi industrie are un trecut foarte lung în urmă-i, au socotit a introduce aceeaşi stare la noi, introducînd formulele scrise ale vieţii publice de acolo. E o zicală veche, că, de-ai sta să numeri foile din plăcintă, nu mai ajungi s-o mănînci. Drept că e aşa, dar cu toate acestea, acele foi există. Şi dacă n-ar exista n-ar fi plăcintă. Asemănarea e cam vulgară, dar este meritul de a fi potrivită. Condiţiile plăcintei noastre, constituţionale, a libertăţilor publice de care radicalii se bucură atîta, sunt economice; temelia liberalismului adevărat este o clasă de mijloc care produce ceva, care puind mîna pe o bucată de piatră, îi dă o valoare înzecită şi însutită de cum o avea, care face din marmură statuă, din in pînzătură fină, din fier maşine, din lînă postavuri. Este clasa noastră de mijloc în aceste condiţii? Poate ea vorbi de interesele ei? Clasa noastră de mijloc consistă din dascăli şi din ceva mai rău din advocaţi. [Şi astăzi tot ei umplu Parlamentul. Într-o instituţie ce are ca principale atribuţii elaborarea de legi, îmbunătăţirea celor existente şi supravegherea administrării corecte a banului public, 80% dintre parlamentarii României de după 1990 au fost profesori. Ce caută aceşti indivizi fără pregătire şi fără simţul responsabilităţii în diriguirea treburilor neamului si a banului public? Pe lîngă ei au venit destui medici, ingineri şi chiar cîntăreţi. Adică facerea legilor la români este o nesfîrşită hîrjoană lăsată de fiecare dată cu mare veselie cînd fraierii sînt chemaţi să voteze!].
D. X bunăoară e plătit de stat ca să înveţe pe studenţii de la universitate limba română din punct de vedere filologic şi istoria românilor două obiecte pe care nu le cunoaşte deloc.
Să ne-nţelegem. Nu avem pretenţiunea ca profesorii noştri să fie genii, Departe griva de iepure. Dar, în împrejurări normale, acest domn ajuns din întîmplare profesor s-ar fi pus pe învăţat carte şi, fiindcă nu este cu tot mărginit, încît să aibă nevoie de a fi instalat într-un spital de nevolnici, ar fi ajuns să poată împărtăşi studenţilor ceea ce au aflat alţii, mai cuminţi, încît s-ar fi împlinit teoria unui pedagog francez, că un şcolar poate învăţa de la profesorul său mai mult decît ştie acesta însuşi. Atunci nu l-am fi auzit susţinînd pe d. X autenticitatea cronicii lui Hurul, autenticitatea unei scrieri care, pentru filologi elementari chiar, e o galimatie deplină şi un falsificat greoi, pe care-l cunoşti ca atare la cea dintîi vedere.
Dar împrejurările nefiind normale d. X nu învaţă nimic, ci face politică. Drepturile imprescriptibile, libertatea alegerilor, responsabilitatea ministerială, suveranitatea poporului sunt cuvinte care se învaţă pe de rost într-un sfert de ceas şi care-l ridică pe om la noi în ţară, făcînd de prisos orice muncă intelectuală. Căci natura comună nu munceşte decît de silă. Silit de împrejurări mormale, d. X ar fi devenit un profesor mediocru, nesilit de nimeni, se simte în sat fără cîini şi umblă cu mîinile în şolduri, lasă şcoala pustie şi vine la Bucureşti, ca să-şi facă mendrele şi să-şi deie o importanţă pe care natura n-au voit să i-o deie. [De aceea, după 150 de ani de cînd este capitala ţării a ajuns şi rădăcina răului neamului românesc. Toţi răii şi tîlharii s-au îmbulzit de peste toate meleagurile mioritice la ciolanul puterii să poată înşfăca pe cît mai mult.]
Tot astfel e d. Y şi bună parte din camarazii universităţilor. Am luat profesori de universitate pentru că un institut înalt de cultură poate ilustra mai clar starea noastră de decadenţă. Şi cine plăteşte oare pe aceşti domni din clasa de mijloc a căror mîni şi inteligenţă nu produc valori de un ban roşu măcar? În linia di urmă munca ţăranului care, ca dorobanţ moare pe cîmpul de război, ca muncitor se speteşte plătind dări, pentru a ţinea pe umerii lui o clasă de trîntori netrebnici.
Ce să mai zicem de advocaţi?
Întorşi din străinătate, ei nu şi-au dat silinţa să înveţe legile şi datinile pămîntului, să codifice obiceiurile naţiei româneşti, ci au introdus pur şi simplu codicele pe care le învăţaseră la Paris, ca şi cînd poporul românesc a fost în trecut un popor de vite, fără legi, fără obiceiuri, fără nimic, şi trebuie să i se aducă toate cele de-a gata din cea mai renumită fabrică. Dar în genere advocaţii sunt inteligenţele cele mai stricate din lume. Căci, într-adevăr ce credinţe poate aveau un om care azi susţine, mîine combate unul ş-acelaşi lucru, un om a cărui meserie este să dovedească că negru-i alb şi albu-i negru? Oricît de bună morişcă intelectuală ar avea, ea se strică cu vremea şi devine incapabilă de a afla adevărul. De aceea, cel mai multe din discuţiile Adunărilor au caracterul de cîrciocuri şi apucături advocăţeşti, de căutare de noduri în papură, de vorbe înşirate şi fire încurcate. Acestea sunt elementele cărora legile noastre franţuzeşti le dau în stăpînire ţara. Plebea de sus face politică, poporul de jos sărăceşte şi se stinge din zi în zi de mulţimea greutăţilor ce are de purtat pe umerii lui, de greul acestui aparat reprezentativ şi administrativ care nu se potriveşte deloc cu trebuinţele lui simple şi care formează numai mii de pretexte pentru înfiinţarea de posturi şi paraposturi, de primari, notari şi parlamentari, toţi aceştia plătiţi cu bani peşin din munca lui, pe care trebuie să şi-o vîndă pe zeci de ani înainte pentru a susţine netrebnicia statului român.
Ce caută aceste elemente nesănătoase în viaţa publică a statului? Ce caută aceşti oameni care pe calea statului vor să cîştige avere şi onoruri, pe cînd statul nu este nicăieri altceva decît organizarea cea mai simplă posibilă a nevoilor omeneşti? Ce sunt aceste păpuşi care doresc a trăi fără muncă, fără ştiinţă, cumulînd cîte trei, patru însărcinări publice dintre cari n-ar putea să îndeplinească nici pe una în deplină conştiinţă? Ce caută d. X profesor de universitate care nu ştie a scrie un şir de limbă românească, care n-are atîtea cunoştinţe pozitive pe cîte are un învăţător de clase primare din ţările vecine şi care cu toate acestea pretinde a fi mare politic şi om de stat?
Ce caută? Vom spune noi ce caută.
Legile noastre sunt străine; ele sunt făcute pentru un stadiu de evoluţiune socială care în Franţa, a fost, la noi n-a fost încă. Am făcut strane în biserica naţionalităţii noastre neavînd destui notabili pentru ele, am durat scaune care trebuiau umplute. Nefiind oameni vrednici, cari să constituie clasa de mijloc, le-au umplut caraghioşi şi haimanalele, oameni a căror muncă şi inteligenţă nu plătesc un ban roşu, stîrpiturile, plebea intelectuală şi morală. Arionii de tot soiul, oameni cari riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rînd şi mai înjosit în oraşele poporului românesc, căci, din nefericire, poporul nostru stă pe muchia ce desparte, trei civilizaţii deosebite; cea slavă, cea occidentală şi cea asiatică şi toate lepădăturile Occidentului şi Orientului, greceşti, jidoveşti, bulgăreşti, se grămădesc în oraşele noastre, iar copiii acestor lepădături sunt liberalii noştri. Şi, cînd loveşti în ei, zic că loveşti în tot ce-i românesc şi că eşti rău român. Într-adevăr, d. Serurie care a scris un volum de poezii ,,greceşti”, d. Andrunopulos, care batjocoreşte armata noastră puind-o să joace la circ, d-nii C. A. Roseti, Carada, Candiano, tot nume vechi de care foieşte textul cronicilor României, sunt singurii români adevăraţi, iar noi ţăranii mici şi mari, căci, la urma urmelor tot ţărani suntem, noi băştinaşii din ţările acestea suntem străini cari vindem ţara cui dă mai mult pe ea.
Liberalii sunt smîntîna şi temeiul României, noi suntem nişte rămăşiţe din vechile populaţiuni autohtone, care nu merită să fie băgate în seamă. De! iertaţi-ne boieri, Arioneşti şi Cărădeşti, că ni s-a părut şi nouă biet că trăim în ţara noastră şi avem de zis o vorbă. Iertaţi-ne pentru că nu băgasem de seamă că suntem în Bulgaria, iertaţi-ne apoi pentru că n-am voit să ne batem pentru bieţii greci şi bulgari.
Nu vedeţi că ne-am supus stăpînilor? Nu vedeţi că ne-am trimis copiii la junghiere pentru că d. Anghelescu să poată culege lauri pe pielea lor? Ba au ajuns ca pînă şi cioro-horo, rumânaş de laiie, alb ca pana corbului, să scoată gazetă, în care să ne batjocorească în toate zilele. Nu vă e destul milostivi stăpîni?
Dar acum, de ne veţi fi iertat sau nu, să stăm la vorbă gospodărească şi să vă întrebăm ce poftiţi d-vostră? Şi, ca să ştim că aveţi dreptul de a pretinde, să vă întrebăm ce produceţi? Arătaţi-ne în Adunările d-vostră pe reprezentanţii capitaliilor şi fabricilor mari, pe reprezentaţii clasei de mijloc care să se deosebească de fabrica de mofturi ale ,,Telegrafului” şi ale ,,Românului” şi de fabrica d-vostră de palavre din Dealul Mitropoliei. Căci nu credem să puteţi cere ca noi să considerăm mătăsurile de Lyon cu blagomaniile d-lui N. Ionescu, nici postavurile de Manchester cu isteţiile d-lui Popovici-Ureche.
Ciudată ţară într-adevăr! Pe cei mai mulţi din aceşti domni statul i-au crescut, adică i-au hrănit prin internate, ca după aceea să-şi cîştige, printr-un meşteşug cinstit, pîinea de toate zilele.
Dar statul a ajuns la un rezultat cu totul contrar. După ce aceşti domni şi-au mîntuit aşa-numitele studii, vin iar la stat şi cer să-i căpătuiască, adică să-i hrănească pînă la sfîrşitul vieţii. Dar nu-i numai atît.
Domnia lor vrea să facă pe boierii, 3-4-500 de franci pe lună nu-i liniştesc şi nu-i fac să se puie pe muncă pentru a deveni folositori naţiei de pe spinarea căreia trăiesc. Sunt născuţi pentru lucruri mai înalte, pentru deputăţii, ministerii, ambasade, catedre de universitare, scaune în Academie, tot lucruri mari la cari cinstiţii lor părinţi, care vindeau bragă şi rahat cu apă rece sau umblau cu patrafirul şi sfiştocul din casă în casă, nici nu visaseră şi nici n-aveau dreptul să viseze, căci nu dedeseră naştere unor feţi-frumoşi cu stele-n frunte, ci unor băieţi groşi la ceafă şi tîrzii la minte, de rînd, adesea foarte de rînd. Căci din două una. Sau aceşti oameni sunt toţi genii şi prin ,,calitatea” muncii lor intelectuale merită locul pe care-l ocupă, sau, neproducînd nici o valoare, nereprezentînd nici un interes general decît pe al stomacului lor propriu, trebuie respinşi în întunericul ce li se cuvine.
Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învăţaţi nici cît negrul sub unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breslă cinstită n-au, ce sunt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deşerte, leneşi care trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi fudui, mult mai înfumuraţi decît coborîtorii din neamurile cel mai vechi ale ţării.
De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice scînteie de merit adevărat şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţării, pentru că, în momentul în care s-ar dezmetici din beţia lor de cuvinte, s-ar mîntui cu domnia demagogilor. [Şi astăzi este la fel, ne-au falsificat limba şi istoria, ne-au tîlhărit ţara de nu a rămas piatră pe piatră, ne-au tîrît în jugul hedonismului şi depravării astfel că nu mai ştim cine sîntem. Iar dacă cineva are curajul să se trezească din această abureală şi să iasă prin propriile puteri din mocirla în care ne-au afundat, toţi sar ca arşi într-o solidaritate înspăimîntătoare să te nimicească.]
Într-adevăr, cum li sar deschide oamenilor ochii cînd unul ar zice: ,,Ia staţi oameni buni! Voi plătiţi profesori care nici vă învaţă copiii, nici carte ştiu; plătiţi judecători nedrepţi şi administratori care vă fură, căci nici unuia dintre dînşii nu-i ajunge leafa. Şi aceştia vă ameţesc cu vorbe şi vă îmbată cu apă rece. Apoi, ei toţi poruncesc şi nimeni n-ascultă. Nefiind stăpîn care să-i ţie în frîu, ei îşi fac mendrele şi vă sărăcesc, creindu-şi locuri şi locuşoare, deputăţii, primării, comisii şi multe altele pe care voi le plătiţi peşin, pe cînd ei nu vă dau nimic, absolut nimic în schimb, ci din contră vă mai şi dezbracă, după ce voi i-aţi înţolit. N-ar fi mai bine ca să stăpînească cei ce n-au nevoie de averile voastre, avînd pe ale lor proprii? Sau cel puţin oameni care, prin mintea lor bine aşezată, vă plătesc ce voi cheltuiţi cu dînşii?
De aceea alungaţi turma acestor netrebnici care nu muncesc şi n-au nimic şi vor să trăiască ca oamenii cei mai bogaţi, nu ştiu nimic şi vreau să vă înveţe copiii, şi n-au destulă minte pentru a se economisi pe sine să vă economisească pe voi toţi.

2. PARALELE ECONOMICE

Trebuie să admitem că între anii 1830 şi 40 vor fi existat abuzuri şi neajunsuri îndestule în ţările noastre, pentru că neajunsurile se ţin din natura lumii acesteia, încît oricînd ne putem ruga, ca bătrînii, ca să nu dea Dumnezeu omului atîta necaz cît poate duce. În epoca aceea în care s-a născut Regulamentul şi-au ivit capul şi cele dintîi ideii liberale şi, ca totdeauna, relele de atunci au fost atribuite claselor stăpînitoare. Dacă mergea lumea rău, boierii erau de vină. Căci lipseau garanţiele, lipsea suveranitatea poporului, lipsea controlul, abuzurile erau la culme, toţi furau şi liberalii ziceau: Daţi-ne nouă ţara pe mînă şi veţi vedea ce om face dintr-însa, cerul pe pământ nu altceva! Ca şi acum ei făgăduiau marea cu sarea, ca şi acum cauza tuturor relelor era că clasele privilegiate domneau, că dispuneau fără control de avuţia ţării, că jupuiau lumea şi-şi făceau de cap.
Bun. S-au dus privilegiile. Astăzi naţiunea controlează tot ce se face. Nu mai există abuzuri, nici hoţii, suntem stăpîniţi de legi absolut drepte, cari ne garantează toate libertăţile ce ne sunt cu putinţă.
Să facem deci izvodul averilor noastre.
Avem în avere: Camere, consilii comunale şi judeţene, primari, notari, advocaţi, profesori de universitate, etc. etc., toate plătite cu bani în numărătoare.
Avem la datorii; o jumătate de miliard de franci datorie publică, o scădere regulată atît a muncitorilor agricoli cît şi a breslaşilor, o despoiere mai neîndurată a ţăranului, ba sărăcirea claselor de sus, produsă prin sărăcirea generală, iar negoţ şi meserii în mîni străine.
Am admis legiuiri străine? Ei bine, nu le-am admis pentru român, cu trebuinţele căruia nu se potriveau, ci pentru elemente economice cu care se potriveau şi cari ştiu a se folosi de dînsele. Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care planta autohtonă moare.
Căci azi avem cele mai înaintate instituţii liberale. Control, suveranitatea poporului, codice franţuzeşti, consilii judeţene şi comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci instituţiile nouă nu se potriveau cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de care dispunem, cu calitatea muncii noastre, încît trebuie să le sleim pe acestea pentru a întreţine aparatul costisitor şi netrebnic al statului modern.
Suntem ţărani, curată socoteală, şi ţărăneşte ar fi trebuit să gospodărim. Ţăranul, oricît seu la rărunchi ar avea, bani n-are, şi statul modern are nevoie de bani. Un pas pe care-l face deputatul în Cameră, o prostie pe care o zice, costă pe ţară bani şi banul e muncă. Un şir scris de un ajutor de ajutor de primar la sat costă bani şi banul e muncă. O prelegere rea ţinută la universitate costă bani şi banul e muncă – în sfîrşit banul este pretutindeni şi tălmăcirea citeaţă a muncii, într-însul e sudoare şi putere musculară şi precum arătătorul pe ceasornic spune la numărul cutare cîte ceasuri au trecut, asemenea suma din buzunarul meu arată cît s-au muncit pentru mine în societatea omenească.
Dar va zice cineva. Ei şi? Cu munca românului nu pot face stat constituţional cu libertate, egalitate, fraternitate şi suveranitate? Franţujii sunt farmazoni de au putut-o face, - şi noi să nu putem? Nu suntem noi oameni şi nu putem să ne luăm după dînşii? Adică ei să fie mai cu cap decît noi?
Adevărat. Franţuzul nu-i mai cu cap decît noi…dar este un cusur la mijloc care ne-mpiedică sau ar fi trebuit să ne-mpiedice. Franţuzul ia o bucată de metal în preţ de 50 de parale şi-ţi face din ea un ceasornic pe care ţi-l vinde cu doi napoleoni; d-ta îi vinzi ocaua de lînă cu un franc şi el ţi-o trimite înapoi sub formă de postav şi-ţi ia pe aceeaşi oca 20 de franci; franţuzul ia paie de orez, care nu-l ţin nimic, şi-ţi împleteşte din ele o pălărie pe care nevasta dumitale dă trei sau patru napoleoni.
Nu-i mai cu cap, pentru că mintea nu se mănîncă cu lingura, ci o moşteneşte omul de la tată şi de la mumă, încît un mocan poate fi tot atît de isteţ şi deschis la cap ca un ceasornicar din Paris, numai vorba e că mocanul n-au deprins meşteşugul şi de aceea cîştigă într-un an cît cîştigă meşterul din străinătate într-o zi.
De aceea însă meşterul din Paris are de unde plăti Camere, universităţi, teatre, biblioteci, ba chiar brînză de iepure, de ar avea poftă de dînsa poate s-o aibă. Dar noi popor de ţărani, nu le putem avea toate acestea decît cu încetul, şi unde franţuzul e cu dare de mînă noi trebuie să legăm paraua cu trei noduri, pentru că ceea ce nu are niciodată un popor agricol sunt banii. Căci ce se-ntîmplă într-adevăr?
Ai vîndut ocaua de lînă cu un franc, pe care-l ai în mînă şi-l poţi da iar, dar ea cînd ţi-a venit înapoi, te ţine nu unul ci 20 de franci. Cu ce-mplineşti cusurul de la anul pînă la 20, de unde mai iai pînă la 19?
Neapărat că din alte producte şi nu din lînă, deci din grîu. Dar grîul se produce cu osteneală multă şi spor puţin. Spre a produce un fir de grîu îţi trebuie o vară-ntreagă, şi atunci încă atîrnă de la ploaie şi de la vînt de ce va face sau nu, pe cînd meşterul străin au lucrat ocaua de lînă şi i-au dat o valoare înzecită în cîteva ceasuri. De acolo vine că ţăranul trebuie să muncească o vară pentru a plăti un obiect de lux comandat în străinătate.
Calitatea muncii industriale e alta. Un zugrav face o icoană bună, o vinde şi trăieşte cu-ndestulare 10 ani de pe dînsa; un tăietor de lemne munceşte zi cu zi şi abia-şi ţine zilele de azi pe mîine. Şi apoi ce deosebire între muncă şi muncă? Unul munceşte uşor şi cu plăcere sufletească şi cîştigă mult; cellalt munceşte din greu şi cîştigă puţin. Este vreo deosebire între unul şi cellalt? Poate, tăietorul de lemne a cărui muncă prin calitatea ei preţuieşte aşa de puţin, să se măsoare vreodată cu zugravul?
Dar aşa-i şi naţia. O naţie care produce grîu poate trăi foarte bine, nu zicem ba, dar niciodată nu va putea să-şi îngăduie luxul naţiilor industriale înaintate.
Neapărat că nu trebuie să rămînem popor agricol, ci trebuie să devenim şi noi naţie industrială, măcar pentru trebuinţele noastre; dar vezi că trebuie ca omul să înveţe mai întîi carte şi apoi să calce a popă, trebuie să fii naţie industrială şi după aceea să ai legile şi instituţiile naţiei industriale.
Să zicem bunăoară, că cineva are un palat cît al lui Vodă, şi venituri numai de pe un petec de 50 de pogoane. Va putea el să ducă trai de Domn, să ţie slugi multe de pe petecul lui de moşie?
Şi ce-i într-adevăr o naţie agricolă pe lîngă una industrială? Cît un răzaş, oricît de vrednic fie, pe lîngă un boier cu 100000 de pogoane într-un hotar.
Poate să fie răzaşul, cît de isteţ cît de bun de gură şi cît de harnic, să ducă traiul boierului tot nu-l ţin curelele, pentru că de unde nu-i nici Dumnezeu nu poate lua. Acum poate înţelege oricare om cu minte ce fel am putut produce la noi instituţiile străinătăţii.
Păpuşării, care, ca păpuşării chiar, sunt cumplit de scumpe pentru noi, căci de-a putere-a fi tot n-am putut face nimic.
Acum, după ce am văzut că suveranitatea, egalitatea, fraternitatea ne ţine o jumătate de miliard datorie şi opt zeci de milioane de franci pe an, să vedem cît ne ţinea pe noi, popor sărac, ocîrmuirea jefuitoare a boierilor.
Douăzeci şi vro două de milioane pentru amîndouă ţările cu două scaune domneşti. Dar aceşti bani poate erau cheltuiţi în zadar. Populaţia săracă şi rău administrată poate că se stingea mai rău decît astăzi şi la o vreme de foamete, Doamne păzeşte, mureau oamenii pe uliţe?
Ia să vedem. Deschidem ,,Curierul românesc” pe la 1840 no. De la 5 august şi citim următoarele:
În anii 1837, 38, 39 s-au născut 139263, au murit 90207 – va să zică în trei ani au fost 43993 de oameni spor în populaţie, sau cifră rotundă 50000 numai în Muntenia, să punem pentru Moldova 40000 căci populaţia se înmulţea acolo în acelaşi mod regulat ca şi dincoace.
Dar populaţia se-nmulţea în pătrat, nu în progresiune aritmetică. Dacă ţinea tot guvernul jefuitor al boierilor, astăzi aveam 8000000 de locuitori, pe cînd n-avem nici patru bune – din contra populaţia românească a ţării noastre e azi mai mică decît la 1840.
Dar ce mai citim încă în ,,Curierul românesc”?
În magaziile de rezervă se află depuse în vreme de trei ani din urmă 4441106 chile porumb 299700 chile mei.
Ce avem astăzi în magaziile noastre de rezervă? Tot pe atîtea chile de palavre liberale.
Dar ce mai citim încă?
Capitolul ,,cutiile satelor” din Principate s-a văzut în catagrafia din urmă la 2357483 lei.
Cîţi lei avem noi în cutiile satelor? Datorii cîtă frunză şi iarbă, căci astăzi şi comunele rurale sunt datoare cu cîte 10-20000 de franci, precum statul e dator cu cinci sute de milione.
Dar boierii prădau şi erau răi zic liberalii. Hai să le facem pe plac şi să zicem şi noi că erau para focului şi varga lui Dumnezeu, zicînd-o, pe noi nu ne ţine parale, iar liberalilor le facem o plăcere.
Nu rămîne însă mai puţin sigur că populaţia se înmulţea, că ea, întîmplîndu-se ani răi, nu era expusă să moară de foame, că erau nunţi şi cumetrii multe şi prohoade puţine, încă şi popa era mai cîştigat, pentru că la nunţi şi cumetrii mai mult chef se face decît la prohoade, şi toate erau cu spor, pînă şi cărările, pentru că părintele cînd se-ntorcea de la vreun botez, în loc de a umbla pe una, umbla pe cinci.
Dar poate avem azi mai multe garanţii de dreptate? Ia să vedem.
Stan găseşte azi o pungă înainte de a fi pierdut-o Bran. Care-i urmarea judecătorească. Se discopere lucrul şi Stan mănîncă mai întîi bătaie de la primar şi de la subprefect, apoi e închis preventiv, pierde zece zile de lucru, cîte un franc, fac zece franci. Judecătorul de instrucţie îşi pierde ziua cu dînsul, în loc de-a se ocupa de-un client mai complicat, deci punem leafa lui zece franci, fac 20. Judecata tribunalului corecţional ţine 10, fac 30. Stan e închis pe două luni de vară, cîte un franc ziua fac 60, la un loc 90. Stan se întoarce acasă şi-şi găseşte ogorul pîrloagă şi via paragină, pierzînd munca unei veri, fac zicem 100, la un loc 190. Stan găseşte dările neplătite şi-şi angajează munca pe un an, ca să le plătească ş.a.m.d. c-un cuvînt. Stan e ruinat pe cîţiva ani pentru că au găsit o pungă înainte de a o fi pierdut Bran, bez bătaia primarului şi subprefectului pe deasupra.
Cum era înainte?
Bran pîra pe Stan la boier şi-şi primea punga îndărăt, iar Stan căpăta în schimbul pungii cinci beţe sănătoase, pe care le ţinea minte, ş-apoi se ducea să-şi vadă de trebi. Scurt, drept şi…gratis. Azi mănîncă două trei bătăi şi-şi pierde şi tot rostul.
Dar apoi îndeobşte legi franţuzeşti ne-au trebuit nouă? Pentru împresurarea ce pătimeşte un loc despre megieşi, pentru pescuirea unui lac, pentru neîngăduirea la posesie, pentru a li se alege părţile, pentru un vad de moară, ş.a. trebuie legi franţuzeşti, în care să se vorbească despre ,,lapini”, trebuiau miile de advocaţi, miile de primari şi ajutori de primari, notari, consilii şi paraconsilii.
Asta e curată socoteală de mofluz.

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor
Nici Lupu presedinte, nici Godea tradator
Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeuna,
Voronin era toate, Voronin era una
Pe când şiretul Ghimpu, si jalnicul Chirtoacă
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:
Din ce adinc de mama nascu-i acest Pulinici

El singur statu hot inainte de-a sta hotii
Cind nu-l stia mai nimeni, acum il stim cu totii
El este papusarul ce-aduce fericire
Acestu-i colt de Tara si rest de omenire
El este fondatorul de firme si partide
El pentru noi se roaga, tot el de noi se ride
E cel ce ne hraneste pe noi cu franzelute
Spalate prin offshor-uri,ca nu cumva sa puta …
Pe-acest neom Tu Doamne facuta-i cel întâi
Ce mi-ar răpi chiar piatra ce-o am de căpătâi.

Gonit de statul asta prin anii mei să trec,
Pân’ ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec,
Că-n orice procuror un duşman mi se naşte,
C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte
Că neagra saracie simţirea-mi mi- a ‘ mpietrit-o,
Că fug din tara asta, pe care am iubit-o -
Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor…
Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea să mor.

Străin şi făr’ de lege de voi muri - atunce
Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce,
Ş-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să asmuţe câinii, ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă,
Îndură-te, stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă!

Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc
Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.
In lumea stapinita de lupi si papusari
De chori necomuniste si ghimpi neliberali
Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec,
Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec,
Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă
Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!

Chisinau 14 07 20011
.

M.EMINESCU

„Trecut şi viitor e în sufletul meu,
Ca pădurea într-un sâmbure de ghindă “
Mihai Eminescu – „Geniu pustiu“

Ion Tudor

A concepe timpul, pornind din antichitate, luând ca punct de plecare unele viziuni din mitologii diferite, pornind de la miturile şi arhetipurile unor filosofi orientali, greci şi ajungând la modul de a „vedea“ timpul de către filosofi, fizicieni moderni sau contemporani nouă, iată o misiune grea, pe care trebuie să mi-o asum. Mitologia greacă a preluat pe Chronos – nume şi concept de la iranieni – care aveau deja conceptul de timp infinit (Zrvan Akarana). Acelaşi Chronos este întâlnit la Hesiod, Orfeu, Pherekydes din Syros.Chronos apare la Mnaseas din Patrai, aici primind semnificaţia timpului abia în cosmogoniile orfice de început. El este imaginat sub formă de balaur, având capete de taur sau de leu şi ajunge să fie considerat zeu. În această nouă ipostază, primeşte atributele unei zeităţi, fiind considerat „cel fără bătrâneţe“, format din apa care la rândul ei era un principiu fundamental, ce stă la baza tuturor lucrurilor.Postura de zeu îl face să fie la originea altor coprincipii cum ar fi: Ether, Chaos, Zeus. După Pherekydes din Syros existau trei principii: Zas (focul), Chtonia (pământul) şi Chronos care a făcut din propria sămânţă: focul, mişcarea, aerul şi apa. Pherekydes indică după cum se pare ca origine a tot ce există, Timpul…În civilizaţia Maya se credea că timpul se repetă la 260 de ani, iar la vechii indieni la 12000 ani. Zeul Trimurti, reprezentând timpul la popoarele hinduse, era perceput şi conceput ca o statuie cu trei feţe, îngemănate. Curioasă multidimensionalitate. Ciclicitatea timpului în aceste civilizaţii are probabil legătură cu ideea (credinţa) în reîncarnare.Grecii antici gândeau timpul ca liniar, iar vechii iudei îl concepeau şi ca fiind ireversibil. Concepţia creştin-ortodoxă aduce ca noutate o realitate multiplă, intuită şi în unele medii ştiinţifice, fizica lui Feynman şi conceptele noi de Megavers, gândit ca fibră ce suportă fibraţi (existenţe) semănând foarte bine cu noţiuni ca Mântuire VremelnicăMisterele timpului relativ la cea Veşnică, care aduce în prim plan Biserica Ortodoxă cea Apostolică prin Har şi Adevăr.În tratarea unui subiect atât de fierbinte cum este acela de suflet, am făcut eforturi în a găsi suport informaţional, să găsesc un vehicul adecvat pentru ca matricile (patternurile), ADN, care să dea socoteală – nu atât pentru partea biologică din organism, cât mai ales pentru felul în care este condus biologicul. Mai ales pentru acea parte prin care este organizată şi – credem noi – condusă latura psihică. O componentă cu o latură puternic informaţională este timpul. Cuplat de la Einstein încoace cu spaţiul într-un continuum cvadridimensional numit SpaţiuMinkowski, pentru intuiţia comună arată ca un con de lumină. Acesta asigură legătura dintre cauze situate în partea inferioară a conului, numit şi conul trecutului, trecând prin origine spre cele mai probabile evenimente viitoare, aflate în partea superioară a conului. Cauzalitatea este asigurată doar în interiorul Conului, în afara sa fiind Altceva, Altundeva sau Alt Univers…Legătura dintre cauză şi efectele posibile este făcută prin semnale luminoase, ale căror proprietăţi remarcabile le cunoaştem. Iată deci că în conurile de lumină, „înfăşurate pe axa timpului“, semnalele ce unesc evenimentele, separate, nu neapărat spaţial, dar separate neapărat temporal, sunt singurele care unesc evenimentele. Timpul devine astfel punte informaţională între evenimente,justificând pe de-a întregul ideea că el reprezintă informaţia în stare pură. Astăzi, timpul este conceput în ştiinţă ca entitate neliniară, vorbindu-se tot mai des, în fizică şi în alte domenii de „curbe temporale“, pe care „circulă“ conurile de lumină ce definesc mişcarea şi evenimentele. Dar, de unde au apărut ideile de timp neliniar, curbe temporale ? Un foarte apropiat colaborator al lui Einstein, renumitul om de ştiinţă John Archibald Wheeler în articolul său din ianuarie 1988, intitulat „World as system self synthesized by quantum networking“, IBM Journal for Research and Development, ian.1988, pag.4-15, formulează mai multe „chei“ şi „puzzles“, care reprezintă tot atâtea nedumeriri. Una dintre aceste nedumeriri este :„Cum să se derive timpul, dacă nu se consideră timpul ?“Altfel spus, faţă de ce să se scurgă timpul, dacă nu există altă coordonată, independentă din care acesta să provină, să derive, să provină? Misterele timpului Un posibil răspuns este „ordinea implicată“, definită de cunoscutul om de ştiinţă David Bohm, ca „mişcare din care totul provine şi decurge, fie că este spaţiu, timp sau materie“.Această aserţiune îl apropie mult pe Bohm de renumitul filosof al Greciei antice, Aristotel. Aristotel ar fi vrut ca de la început să precizeze dacă timpul face parte dintre existenţe sau ne-existenţe şi „care este natura lui“. El se gândea desigur la Pitagora, ale cărui idei despre timp sunt cumva asemănătoare cu unele din contemporaneitate, când afirmă că „timpul este sfera ultimului cer“ sau „unii spun că timpul este mişcarea întregului“.S-ar putea deci spune că „timpul înconjoară Universul“(a se citi „impregnează Universul“. Pitagora concepe timpul în afara Universului cognoscibil nouă, completându-l. (vezi J.A.Wheeler, art. cit., Mihai Drăgănescu – „Inelul lumii materiale“). Aceasta nu presupune distanţe mari, ci doar găsirea de „porţi informaţionale“, care să permită măsurarea timpului universal, din care timpul nostru decurge, ca derivată fizico-analitică. După apariţia Teoriei Relativităţii, se pare că în conformitate cu viteza de derulare a unui proces fizic, se prefigurează o mulţime de timpi asociaţi fiecare cu mişcarea lui. Multitudinea aceasta de timpi dă curbele temporale, care desfăşurându-se, precum părul în şuviţe formează un adevărat câmp temporal. Acest plan (câmp) temporal este izomorf (asemănător în privinţa unor proprietăţi), cu planul complex. El nu este altceva decât un plan neted ca suprafaţa unei mese şi are anumite proprietăţi. O calitate foarte importantă din punctul nostru de vedere este aceea că planul complex este împărţit în Benzi şi fiind izomorf – cum am arătat şi înainte – cu Planul (câmpul) Temporal, calitatea de-a fi împărţit în Benzi se transmite şi acestuia.
Revenind la cei vechi, Archytes ne-a lăsat aceasta: „timpul universal este intervalul naturii şi al universului“. Aristotel afirmă: „..alţii spun că timpul este sfera însăşi“. Tot Aristotel ne spune: …„Desigur, timpul este o parte a mişcării circulare, dar nu este mişcarea circulară“…pentru că …„dacă vezi„Analiză Matematică-Funcţii Complexe-P. Hamburg, P. Mocanu şi N. Negoescu, pag.33, din care cităm: «…funcţia exponenţială este periodică, de perioadă 2π i.Această proprietate ne spune că Planul Complex C este împărţit într-o infinitate numărabilă de benzi.Misterele timpului Ion ar fi mai multe cercuri la fel, timpul ar fi mişcarea oricăruia dintre ele, astfel că timpul ar fi mai multe timpuri în acelaşi timp“. Iată o afirmaţie care, deşi este o nedumerire, poate fi foarte bine socotită o idee pre-relativistă.
…„cei care spun că timpul este sfera întregului, au socotit aşa pentru că toate sunt în timp şi în sfera întregului,…dar pentru că se pare că timpul este mişcare şi transformare, aceasta s-ar putea cerceta“.Timpul, putem spune, „impregnează“ Universul; timpul este deci măsura tuturor mişcărilor şi transformărilor din Univers, de fapt este un sumum al tuturor acestor măsuri. Se sugerează, de fapt că timpul „se scurge“ faţă de Ceva (art. cit., op. cit.). Schimbarea întreagă este mai rapidă sau mai înceată, timpul însă este la fel peste tot şi peste toate lucrurile (vezi „viteza de scurgere a timpului“).
Aşadar, timpul nu este mişcarea, dar este măsura mişcării, deşi „odată cu mişcarea, noi presupunem şi timpul“, pentru că „noi cunoaştem timpul când delimităm mişcarea, delimitând anterioritatea şi posterioritatea; şi atunci spunem că s-a produs timpul, când în mişcare, luăm cunoştinţă de anterioritate şi posterioritate“. Timpul nu este mişcare, ci mişcarea este timp, întrucât comportă o măsură, adică un număr. „…dar noi măsurăm nu numai mişcarea cu timpul, ci măsurăm şi timpul cu mişcarea, prin faptul că se determină între ele“… „şi zicem că timpul este lung sau scurt, măsurându-l cu mişcarea“… „căci noi măsurăm cu timpul mişcarea, iar cu mişcarea măsurăm timpul“…şi justificând conceptul meu de viteză de scurgere a timpului.„…mişcarea se potriveşte cu mărimea (n.n. – cu măsura), iar timpul cu mişcarea (n.n. – ca în Teoria Relativităţii), pentru că aceste cantităţi sunt continue şi indivizibile…“ Astăzi, însă noi măsurăm timpul cu ritmul ( frecvenţa ) şi ritmul cu timpul.
O întreagă ramură de Analiză Matematică – Analiza Fourier – se ocupă de ritmuri şi frecvenţe, dând de lucru fizicienilor, care folosesc această analiză spectrală Fourier în codarea şi decodarea informaţiei provenite din natură. În Biologie şi Genetică se analizează informaţia schimbată de gene cu mediul înconjurător. În Astronomie se face analiză spectrală pentru studierea corpurilor cereşti, iar unele dintre cele mai gustate aplicaţii ale analizei Fourier sunt Televiziunea şi Radioul. Misterele timpului Dacă Aristotel, filosof genial, dar marcat de lipsurile conceptuale ale vremii sale, a reuşit să ajungă atât de aproape de ideile de bază ale Teoriei Relativităţii, peste aproximativ 2000 de ani, Mihai Eminescu, filosof al poeziei şi poet al filosofiei, şochează încă, acum la aprox.115 de ani de la moartea sa prin faptul că aşa-numita sa poezie filosofică este atât de aproape de concepte fizice care şi astăzi poartă pecetea perenităţii. Este probabil că Eminescu avea cunoştinţă de unele concepte avangardiste de la cursurile de fizică, filosofie sau de filosofia fizicii, pe care le-a audiat cu siguranţă – aşa cum se poate vedea din compendiul „Fragmentarium“ – prin Universităţile germane şi austriece. Nu e de mirare că în poezia filosofică a lui Eminescu întâlnim concepte relativiste, concepte care abia se prefigurau pe atunci şi pe care poetul probabil le-a auzit pomenite la cursuri, dar care s-au cristalizat în formidabilul creuzet al sufletului poetului abia la deplina maturitate filosofică a acestuia.
Este remarcabil abia la câteva zeci de ani mai târziu, prin contribuţiile lui Lorentz şi Fitzgerald s-a ajuns la fondarea de către Einstein în 1905 a Teoriei Relativităţii restrânse, abia în 1915 fiind dezvoltată de către Einstein şi Minkowski în forma ei Generală. Pentru „relativitatea eminesciană“ stau mărturie poezii cum ar fi „La Steaua“, „Luceafărul“, „Scrisoarea I“, iar ca proză „Sărmanul Dionis“ este prototip de relativitate şi holografie cuantică. În poezia „ La Steaua“ putem interpreta versurile:

„Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie
Era pe când nu s-a zărit
Azi o vedem şi nu e…“

Este un scenariu de stingere a unei stele. În locul său de pe cer, lumina emisă până la colapsul stelei călătoreşte în valuri succesive, făcând ca imaginea ei să se propage până la noi (cei care observăm) la distanţe de mulţi ani-lumină, chiar după un timp foarte lung de la consumarea rezervei de hidrogen a stelei „murinde“.Distanţa la stea este determinabilă (măsurabilă), aşa cum rezultă din ultimul vers al strofei, unde se precizează că momentul stingerii stelei coincide cu perceperea luminii sale de către observator. Într-adevăr, remarcabil!În Scrisoarea I, relativitatea timpului şi a spaţiilor siderale caracterizează colapsul gravitaţional:

„Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi,
Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ
Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi;
Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,
Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit“.

„Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie,
Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,
Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace,
Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace…“

Foarte cunoscut în zilele noastre, Universul fluctuant există între două modalităţi opuse: extindere şi contragere. Partea a doua este tocmai ce sugerează primele şase versuri, starea de trecere spre un colaps gravific de proporţii universale, în care „planeţii“ sunt atraşi de forţa colosală a unei supergăuri negre, iar „cerul se strânse ca o bucată de piele făcută sul“ (ne spun versurile 5 şi 6, ca în Apocalipsă), iar timpul se dilată până la stopare (vezi Teoria Relativităţii Speciale), ne spun versurile 7 şi 8. În „Luceafărul“ există mai multe strofe care se leagă implicit sau explicit cu Relativitatea.Un exemplu este şi strofa de mai jos :

„Porni Luceafărul. Şi-n cer
Creşteau a lui aripe,
Şi căi de mii de ani treceau,
În tot atâtea clipe“.
„Creşteau în cer a lui aripe…“ – aceasta înseamnă creşterea vitezei Luceafărului faţă de Pământ:
„Şi căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe“.
„Mii de ani „se scurgeau“ pe Pământ, dar viteza Luceafărului era atât de mare încât, în conformitate cu Teoria Relativităţii, pentru drumul său, erau necesare doar „clipe“(„tot atâtea clipe“). Există şi o scurtă formulă relativistă care exprimă şi concretizează ultimele două
versuri: Tobservator = Tpropriu ⋅ [1⎯(V/C)²] ¯¹/² unde Tobservator este timpul scurs pe Pământ, iar Tpropriu este timpul ce se scurge pentru Luceafăr; el se deplasează cu viteza v. Să mai dăm interpretare şi strofei ce urmează:

„Un cer de stele dedesupt,
Deasupra-i cer de stele, Misterele timpului
Părea un fulger ne-ntrerupt,
Rătăcitor prin ele…“

redă o idee caracteristică pentru deplasările supraluminice (…„Părea un fulger ne-ntrerupt…“);
Mai mult – („…unde-ajunge nu-i hotar…“) – în mişcarea sa cu viteză cel puţin egală cu viteza luminii, Luceafărul atinge şi chiar depăşeşte „barierele Universului“, iar timpul se dilată până la stopare (n.n. –…„şi vremea-ncearcă în zadar, din goluri a se naşte“). Acest hotar este zidul luminii, barierele Universului. Eminescu este perceput ca precursor al unor idei relativiste şi
de numitul doctor Ygrec, în „Ştiinţă şi poezie“, „Adevărul literar şi artistic“ – din 21 mai 1922 ori de inginer N. Hoisescu, în „Orizontul“ nr. 38, din 20 septembrie, 1923. În eseurile scrise de autorii mai sus citaţi, legăturile relativităţii cu poezia lui Eminescu găsesc şi vizează –
aşa cum şi eu am găsit – fagmente din „Luceafărul“, „La steaua“, „Scrisoarea I“, din povestirea fantastică „Sărmanul Dionis“ şi din altele dintre operele poetului, altminteri, inepuizabil.
Legăturile stabilite atunci sunt poate cele mai timpurii, având în vedere că la acea vreme( a scrierii articolelor sus-citate ), Teoria Relativităţii prezenta caracter de noutate. La vremea când au apărut, ele nu au fost luate prea în serios de critica vremii, din insuficienta pregătire ştiinţifică a criticilor de atunci critică insuficient orientată ştiinţific. Aşa că au fost tratate cel mult drept bizarerii, căutare cu orice preţ a ineditului de către autorii mai sus citaţi. Şi pentru că majoritatea cititorilor zilelor noastre cunoaşte proza scurtă „Sărmanul Dionis“, subliniez că în partea sa de început, este prezentat, poate pentru prima dată într-o operă de anvergură, cunoscutul Principiu al Holografiei Cuantice, într-o formă puţin rudimentară, însă explicită. „Să ne-nchipuim lumea redusă la dimensiunile unui glonte, şi toate celea din ea scăzute în analogie, locuitorii acestei lumi, presupuindu-i dotaţi cu organele noastre ar pricepe toate celea absolut în felul şi în proporţiunile în care le pricepem noi“. „Să ne-o închipuim acum, înmiit de mare – acelaşi lucru“. „Cu proporţiuni neschimbate, o lume înmiit de mare şi alta înmiit de mică, ar fi pentru noi tot atât de mare…“ „Cine ştie dacă nu trăim într-o lume microscopică şi numai făptura ochilor noştri ne face s-o vedem în mărimea în care o vedem?“ („Sărmanul Dionis“). Misterele timpului „Presupuind lumea redusă la un bob de rouă şi raporturile de timp la o picătură de vreme, seculii din istoria acestei lumi microscopice ar fi clipite şi în aceste clipite oamenii ar lucra tot atâta şi ar cugeta tot atâta ca în evii noştri“. Iată un mod de a gândi lucrurile şi fenomenele – fractalic – în baza principiului holografic, la acea vreme neprecizat încă…, deşi intuit poate… Cine oare putea scrie, îngroşat, pentru a scoate în evidenţă înţelesul tainic: „O lume ca nelumea este posibilă, neîntreruptă fiind de-o altă ordine de lucruri“(„Sărmanul Dionis“, Manuscrisul 2269, fi1ele 19-39, Biblioteca Academiei 2287). „Orice accelerare de mişcare scade timp, sporeşte spaţiu. Când unul din termeni creşte, celălalt scade. Toate sunt într-o eternă ecuaţiune“ ( Manuscrisul 2267, fila 76). Este evidentă legătura dintre citatul eminescian şi teoria relativităţii einsteiniene în sens restrâns. În legătură cu simultaneitatea a două evenimente, Eminescu are şi aici ceva de spus, măcar că a spus-o înainte ca relativitatea să fi fost descoperită:
„Nu-i adevărat că există un trecut – consecutivitatea e doar în cugetarea noastră, cauzele fenomenelor, consecutive pentru noi, aceleaşi întotdeauna, există şi lucrează simultan“(„Sărmanul Dionis“).

Viorel Patrichi

La vârsta hristică, Eminescu a fost anihilat. Este prima victimă a psihiatriei folosită ca armă politică. Există dovezi care atestă că agenţii Austro-Ungariei, ai Imperiului Otoman şi ai Imperiului Rus urmăreau atent orice tendinţă unificatoare din teritoriile româneşti. Mihail Kogălniceanu trasase indirect reperele devenirii naţionale prin intermediul revistei “Dacia literară” de la 1840. Se năştea o generaţie fără egal în istoria noastră.

În numele raţiunii de stat

Atât de tânărul Eminescu avea să se implice în comemorarea lui Ştefan cel Mare la Putna, adică sub nasul agenţilor chezaro-crăieşti. Aşa era “scris” în memoria colectivă ca poetul să participe la crearea societăţii secrete “Carpaţii” în ziua de 24 ianuarie 1882!

Militanţii pregăteau reîntregirea naţională, băgându-i pe agenţii imperiali în alertă. Mai are rost să întinăm memoria Mentorului Junimii, aşa cum au făcut-o alţii înaintea noastră? Asocierile făcute de profesorul Nicolae Georgescu provoacă oroare. Un om de rafinamentul lui Titu Maiorescu, care scrie în jurnalul intim: “Astăzi am luat masa cu Majestatea Sa”, nu putea să coboare atât de jalnic.

Şi totuşi. Venerabilul Petre Carp îi scria de la Viena aceluiaşi Titu Maiorescu fatidicul mesaj: “Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!”.

La societatea “Carpaţii” ajunge şi Ioan Slavici, care a dedicat frecvent rânduri patetice pentru “drăguţu de-mpărat”.

Ecaterina Szoke Magyarosy, soţia lui Slavici, la care poetul stătea în gazdă, îi scria şi ea lui Maiorescu: “Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că e foarte reu”.

Poetul îi relatase lui Ion Creangă cu un an înainte că şi-a cumpărat un pistol: “Îmi este frică să nu mă ucidă cineva”.

Victima alianţelor geopolitice

Nicolae Georgescu face trimitere la Nota informativă din 1882 trimisă de Baronul von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucureşti, către împăratul Franz Iosef: “Eminescu, redactorul şef al ziarului “Timpul”, a făcut propunerea ca studenţilor transilvăneni de naţiune română, care umblă pe la şcolile de-aici pentru învăţătură, să li se încredinţeze pe timpul vacanţei lor acasă ca să lucreze pentru pregătirea publicului în favoarea unei Dacii Mari”.

Să fie aici rodul teoriei conspiraţiei? Poetul se mişca însă într-o lume periculoasă.

A doua zi după ce România a semnat tratatul de “neagresiune” cu Imperiul Austro-Ungar şi cu Berlinul, Eminescu era scos de la nebuni şi dus cu trenul la alt balamuc la Viena. Intoxicarea cu mercur avea să fie fatală. Ne aflăm în sfera unei parabole teribile.

Frizerul poetului povesteşte momentul morţii: “Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm şi să te învăţ să cânţi “Deşteaptă-te, române!” (…) Şi a început să cânte “Deşteaptă-te, române!”, şi eu după el. Cânta frumos, avea voce. Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână.

Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiruindu-i pe haine, spunându-mi: “Ăsta m-a omorât!”. (Nicolae Georgescu, “Boala şi moartea lui Mihai Eminescu”). Alte detalii apar în lucrarea lui Constantin Barbu, “Codul invers – arhiva înnebunirii şi uciderii nihilistului Mihai Eminescu”.

După Congresul de la Berlin din 1878, când Basarabia a fost oferită pe tavă Rusiei, revolta acestui luptător fără egal prin cuprindere atinge paroxismul.

Agenţii Ohranei ţariste îşi intensifică urmărirea, după cum arată arhivele de la Sankt-Petersburg. Germania dorea să atragă Regatul Român prin intermediul Vienei. Rusia avea interese opuse în regiune. În 1883, Alexandru de Battenberg, principele Bulgariei, este înlăturat, iar Stambulov a propus încoronarea lui Carol I pe tronul de la Sofia. Viena dorea acelaşi lucru, pentru îndepărtarea Bucureştiului de Transilvania. Rusia proiecta un nou regat, alcătuit din Bulgaria, Rumelia, Macedonia şi Dobrogea.

Eminescu a intuit perfect marile jocuri geopolitice ale vremii. Cancelarul Otto von Bismarck l-a primit în audienţă pe ambasadorul Petre Carp şi i-a spus că Regatul Român trebuie să privească spre Orient şi să lase Transilvania în pace. Eminescu nu putea accepta asemenea viitor pentru ţara lui.

Carp a făcut o excelentă prezentare în faţa cancelarului Bismarck, pe care îl informează cu privire la răpirea Basarabiei, a judeţelor Cahul, Ismail şi Bolgrad, despre ortodoxie şi despre strategiile de deznaţionalizare a românilor, aplicate de ruşi, cu mult mai periculoase decât politica de maghiarizare. 1883 era un an al noilor proiecte de alianţe europene. Eminescu prezintă politica de maghiarizare a numelor româneşti din Transilvania şi îl critică vehement pe Carol I pentru lipsa de implicare. Tot ce scria era urmărit atent la Palatul Regal.

Pe 28 iunie 1883, Viena rupe relaţiile diplomatice cu Bucureştiul pe o durată de 48 de ore. Bismarck îi trimite o telegramă lui Carol I şi ameninţă România cu războiul. Regele şi regina Elisabeta, primul-ministru Ion C. Brătianu, Petre Carp şi Titu Maiorescu pleacă în Germania să potolească spiritele. D. A. Sturza, ministrul afacerilor externe, ministrul C. Stătescu şi Petre Grădişteanu se duc la Viena. Aici, Grădişteanu îşi cere scuze personal pentru că a organizat la Iaşi dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare, unde s-a citit “Doina” lui Eminescu.

Tot ce se făcea aici se ştia în cele trei capitale de imperii. Aşa că trebuiau “potoliţi” naţionaliştii. Începe arestarea ziariştilor, iar lui Eminescu i s-a pregătit casa de nebuni. Ziarul “L’Independence Roumaine” este închis, iar redactorul şef Emil Galli este expulzat din ţară. Societatea “Carpaţii” a fost desfiinţată.

Grigore Ventura, alias Rică Venturiano, Simţion, Chibici, Ocăşeanu şi Siderescu – toţi îl vor trăda pe Eminescu în dezastrul lui, îi vor pune şi cămaşa de forţă. Ca prieteni.

EMINESCU A FOST UCIS!!!!

LA ARME-MIHAI EMINESCU

La arme-Mihai Eminescu

Vezi mai multe video din diverse

DOINA DE MIHAI EMINESCU

DOINA de Mihai Eminescu ~

Vezi mai multe video din cultura

DOR DE EMINESCU

BASARABIA - O VREM INAPOI

Basarabia lui Eminescu si Unirea – de ce hărţii nu-i poate lipsi colţul de sud

Vlad Parau

„Trebuie să stăm de pază şi să nu dăm decât morţi acest pământ de sub picioarele noastre. Da! Chiar dacă Rusia ar fi destul de aspră ca să-1 ia de la noi; noi înşine nu îl putem da sub nici un pretext, căci de acest pământ e legată demnitatea noastră, de la acest pământ atârnă viitorul nostru.” (…) „Cuvântul nostru este: de bună voie niciodată, cu sila şi mai puţin.”
Voind să mă provoace, m-a întrebat odată cineva dacă n-ar fi mai uşor să „lăsăm în urmă Basarabia”, fiindcă o eventuală Unire nu ar face decât să ne ruineze financiar şi, deci, ar fi mult mai practic să ne scăpăm de „cocoaşa Basarabiei”. întrebarea dacă nu ar fi mai simplu să îi lăsăm pe fraţii noştri în pace şi să gândim pragmatic, în avantajul nostru, este una complet deplasată, deşi destul de răspândită. Răspunsul pe care l-am dat eu a fost altul: oare ar fi în stare cineva să accepte să i se taie mâna dreaptă, în schimbul unei vieţi pline de bogăţie materială? Mai degrabă ar îndura oricâte greutăţi, numai să rămână sănătos şi cu trupul întreg, fiindcă aceasta e premisa oricărei bogăţii. La fel şi adevărata Românie nu va putea niciodată să rămână cu trapul mutilat şi cu fiinţa sfâşiată.
Dar problema Basarabiei reprezintă ea însăşi o întreagă istorie, cu atât de multe faţete, încât pierderea din vedere a celui mai mic amănunt ar afecta grav înţelegerea întregului în această chestiune. De răpirea Basarabiei, dar mai ales a adevărului despre pământul românesc numit Basarabia, s-au ocupat veacuri de-a rândul falsificatorii de hărţi şi falsificatorii de istorie.
Ca în cazul oricărui furt, trăinicia unui act ca ruperea Basarabiei din sânul vetrei strămoşeşti nu putea fi asigurată decât prin încercarea de a da acestei nedreptăţi impresia legitimităţii, ceea ce nu se putea face decât prin denaturarea adevărului istoric. însă ideologia mincinoasă care a fost aruncată să plutească asupra destinului Basarabiei, încercând să slujească interesul cauzei pentru care a fost creată, a ajuns totuşi să îşi depăşească scopul, lovind până la urmă nu doar în conştiinţa naţională a locuitorilor acestei bucăţi de pământ, ci şi în sufletul poporului român ca ansamblu. Pentru că a rupe Basarabia înseamnă a îi inventa o identitate neromânească, ce putea fi încropită doar prin desfigurarea identităţii poporului ce i-a dat naştere. Astfel, suferind Basarabia, a suferit şi suferă întreaga naţiune română.
Cum a înţeles aşadar întregul să se apere, dacă nu prin glasul capului său celui mai de seamă, profetul poporului român în ansamblul său, „domnul Eminescu”? în activitatea sa de publicist, poetul romantic va îmbrăca haina analistului de un realism şi o putere de pătrundere fară putinţă de egalat. Prin aceasta a devenit Eminescu omul total nu doar al culturii române, cât al FIINŢEI ROMÂNEŞTI.
Din această poziţie „domnul Eminescu” şi-a făcut o virtute din apărarea adevărului istoric ca garant al sănătăţii spiritului naţiunii, în context chestiunea Basarabiei regăsindu-se ca o constantă. El i-a atribuit în articolele sale politice o importanţă majoră, cu atât mai mult cu cât a fost contemporan cu o parte din tragicele evenimente ce au marcat destinul Basarabiei.
Trăind între 1850-1889, simţea proaspete urmele anexării din 1812 a întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru la Rusia. A trăit pe viu retrocedarea către Moldova, prin Tratatul de la Paris din 1856, a unei părţi (Basarabia geografică) din teritoriul anexat abuziv de ruşi în 1812. A trăit unificarea ţărilor române extracatpatice sub Alexandru Ioan Cuza, la 1859. A fost contemporan cu războiul de Independenţă din 1877-1878, în fapt un război purtat de Rusia împotriva Turciei, participarea României ca aliată a Rusiei facându-se cu scopul obţinerii neatârnării faţă de Poarta otomană. Deşi Rusia se obligase prin tratatul de alianţă militară să garanteze integritatea teritorială a aliatei sale România, după câştigarea războiului va încălca vechile angajamente, condiţionând recunoaşterea Independenţei României de re» anexarea Basarabiei la Rusia, la schimb cu Dobrogea. Tratând problema Basarabiei în articolele sale de presă, Eminescu dă naştere unor argumentaţii de excepţie, însă în primul rând porneşte de la o trecere onestă în revistă a istoriei românilor timp de mai bine de patru secole, din sec. al XlV-lea şi până într-al XVIII-lea. întemeietorul Ţării Româneşti, Basarab I, reuşeşte să unifice mare parte dintre formaţiunile politico-statale de mai mici dimensiuni de la sud de Carpaţi şi până la Marea Neagră, cucerind în egală măsură de la tătari, în urma unei campanii militare din anii 1343-1345, teritoriul din nordul gurilor Dunării, aflat între Prut şi Nistru, care îi va prelua numele. Aceasta era Basarabia geografică, adică partea sudică a fâşiei de teren dintre Prut şi Nistru, imediat lângă Dunăre şi Mare. Astfel ia naştere denumirea de Basarabia, întâi pentru a desemna mica provincie danubiano-maritimă, iar apoi acest nume se va extinde asupra întregii Ţări Româneşti din epocă, în calitate de voievodat al lui Basarab. Eminescu lămureşte foarte bine acest episod: „Cam într-o sută de ani, de la Tugomir (tatăl lui Basarab I – n.n.) până la capătul domniei lui Mircea, Ţara Românească ajunsese la cea mai mare întindere teritorială, căci cuprindea Oltenia, Valahia Mare, ducatele Făgăraşului şi Omlaşului din Ardeal, mare parte a Bulgariei, Dobrogea cu cetatea Silistra, Chilia cu gurile Dunării şi ţări tătăreşti nenumite mai de aproape. în această vreme Valahia întreagă, împreună cu toate posesiunile ei, se numea în bulele papale, în documentele cele scrise latineşte ale domnilor, în scrieri contimporane: Basarabia.”
„După ce Ştefan cel Mare a luat de la Valahia, între anii 1465-1475, părţile de sud, câte le aveau Basarabii între Prut şi Nistru, aceste părţi au păstrat numele distinctiv al dinastiei primae ocupantis, a Basarabilor. Deci nu întreaga ţară dintre Prut şi Nistru e Basarabia, ci aceasta e numai o fâşie spre sud, hotărâtă şi mică, aşa cum ne-o arată Cantemir în Descriptio Moldaviae.
Iată deci marginile reale ale Basarabiei reale: Trage o linie curmezişă de lângă Nistru de la Bender până în vârful lacului Ialpug la Bolgrad şi ai o lăture; apoi ia-o de la Bolgrad până în Reni, ai a doua lăture, de la Reni pe Dunăre în sus până la Chilia, a treia lăture, apoi luând malul Mărei Negre până la Cetatea Albă la gura Nistrului, a patra lăture; apoi în sus pe Nistru de la Cetatea Albă până în Bender, a cincea lăture. Numai pământul coprins între aceste cinci linii s-a numit cu drept cuvânt Basarabia; tot ce-i deasupra e Moldovă curată, războtezată de la 1812 încoace.”
Vedem deci că Basarabia geografică, „reală”, cum o numeşte Eminescu, a aparţinut mai întâi Ţării Româneşti, pentru ca în final să facă parte din Moldova şi să rămână pe veci şi de drept a Moldovei, deşi anexată în dispreţul dreptului de către Imperiile vecine, întâi de către turci, apoi de către ruşi.
Referindu-se la existenţa unei mitropolii a Proilaviei (Brăilei), subordonată direct Constantinopolului, care fusese creată anume pentru credincioşii români rupţi din trupul Valahiei şi al Moldovei în noul context în care Dobrogea, regiunea Brăilei şi o parte din Basarabia Geografică se aflau sub turci, după care, în veacul al optsprezecelea, se aprobă desfiinţarea mitropo-liei de Brăila, iar componenţa acesteia este re-distribuită eparhiei de Huşi şi celei de Buzău, prin aceasta văzându-se în mod indirect cine era considerat a avea dreptul moral asupra acestor teritorii şi că Moldova era posesorul legitim al Basarabiei, Eminescu se foloseşte în mod strălucit de argumentul organizării bisericeşti pentru a demonstra ceea ce politic nu era recunoscut în epocă de către mai-marii de atunci, formulând şi o morală de adâncă simţire creştinească, demnă să spulbere în zilele noastre orice suspiciune asupra unui pretins ateism eminescian: „Să mulţumim Bisericei noastre care, prin dumnezeiasca linişte şi statornicie ce a avut-o în vremile cele mai turburate, ne-a păstrat prin însemnările ei acest argument zdrobitor faţă cu orice subtilitate diplomatică. întrebarea posesiunei legitime nu mai poate fi controversată”.
Cum s-a ajuns ca teritoriul mult mai vast dintre Prut şi Nistru să fie denumit după mica bucată de pământ din sudul său (Basarabia) se explică printr-o neplăcută întâmplare cu ruşii de la începutul veacului al XlX-lea. Imperiul otoman intrase pe panta declinului, pe când puterea Rusiei creştea, expansionismul său în Europa Răsăriteană purtând stindardul ideologic al dezrobirii sau măcar protejării popoarelor ortodoxe din Balcani şi stindardul pragmatic nedeclarat al visului de a ajunge până la Marea Adriatică, cu popas intermediar pe Dunăre.
Astfel, va avea loc o serie întreagă de războaie ruso-turce. Unul dintre ele este războiul din 1806-1812, în care Rusia iese învingătoare, încheindu-se Pacea de la Bucureşti de la 28 mai 1812, tratatul fiind aprobat de ţarul Alexandru I pe 11 iunie, cu doar o zi înainte de a se declanşa invazia trupelor lui Napoleon asupra Rusiei. Rusia fusese interesată să încheie pace sub orice preţ la Bucureşti, întrucât invazia armatei lui Napoleon era iminentă şi ruşii se grăbeau să pună punct războiului cu turcii, pentru a nu fi nevoiţi să lupte pe două fronturi. însă, în cadrul procesului de negociere, dragomanul Dimitrie Moruzi, aflat în teritoriile româneşti în slujba înaltei Porţi, dar având interese vădite de a favoriza partea rusă, comite acest mare act de trădare, stabilind noile hotare pe Prut, în favoarea Rusiei şi în defavoarea Porţii. Aici s-a pus pentru întâia dată problema ocupării Basarabiei de către ruşi, iar Basarabia le-a fost oferită pe tavă ruşilor de către dragomanul trădător. Hărţile însă au fost falsificate, de aşa natură încât cu numele de Basarabia să fie însemnat până în Nord la
Hotin întregul teritoriu dintre Prut şi Nistru. De atunci şi până astăzi s-a păstrat obiceiul instituit de ruşi de a desemna prin numele de „Basarabia” Moldova de Răsărit, obicei care la origini ascunde un fals şi expresia jafului istoric petrecut la 1812. Totuşi, orice am înţelege noi prin denumirea de Basarabia, cedarea ei către Rusia a reprezentat un act ilegal. Turcia, ca putere înfrântă în război, nu putea oferi ca despăgubire un teritoriu ce nu-i aparţinea. Principatul Moldova, ce avea în componenţă Basarabia, era în afara Imperiului Otoman, legăturile lui cu Poarta fiind unele de vasalitate, iar nu de apartenenţă la Imperiu. însă, nedreptatea o dată făcută, Marile Puteri au închis ochii, şi de atunci şi până în zilele noastre s-a învăţat Rusia să aibă drepturi „legitime” în teritoriul dintre Prut şi Nistru.
Eminescu a trăit drama pierderii proaspăt recâştigatei Basarabii şi s-a exprimat foarte ferm împotriva acceptării pretenţiilor Rusiei: „Trebuie să stăm de pază şi să nu dăm decât morţi acest pământ de sub picioarele noastre. Da! Chiar dacă Rusia ar fi destul de aspră ca să-1 ia de la noi; noi înşine nu îl putem da sub nici un pretext, căci de acest pământ e legată demnitatea noastră, de la acest pământ atârnă viitorul nostru.” (…) „Cuvântul nostru este: de bună voie niciodată, cu sila şi mai puţin.”
Având ca şi fundal istoric prefigurarea unei iminente cereri a Rusiei de retrocedare a Basarabiei, seria de articole de mare angajament patriotic pe care o începe Eminescu la ziarul Timpul îşi revendică justificarea în intenţia de a răspunde unui articol publicat într-o gazetă străină care contesta adevărul că Basarabia aparţine de drept românilor. Eminescu dă dovadă de o desfăşurare de forţe nemaivăzută în a combate argumentele adversarilor săi de gândire. Pentru a da o replică pe placul său unei scrisori publicate de ziarul „Le Nord” prin care un anume domn X de la Bucureşti se exprimă cum că „posesorul legitim” al Basarabiei ar fi nişte tătari sub corturi, de unde concluzia că Tratatul de la Paris din 1856 care atribuia Basarabia Moldovei ar săvârşi o nedreptate istorică -afirmaţii foarte grave, însă de o slăbiciune evidentă, de vreme ce articolul domnului X abia dacă măsura câteva rânduri şi trata problema la modul cel mai superficial cu putinţă – Eminescu nu se mulţumeşte decât după ce termină de făcut un periplu istoric în detaliu, la dimensiunea a aproape o jumătate de mileniu, extrăgând din faptele istorice concluziile cele mai amănunţite. Astfel Eminescu răspunde cu o mie de tunuri la o lovitură de praştie.
Dacă „dreptul nostru era dezbrăcat de putere şi nu putea să se apere aceasta nu e o dovadă că Moldova a renunţat vreodată la dânsul. Căci UN DREPT NU SE PIERDE DECÂT PRIN ÎNVOIREA FORMALĂ DE A-L PIERDE”.
O neaşteptată mostră de candoare eminesciană, ce dezvăluie nobleţea sufletului poetului şi faptul că în epoca lui încă se mai credea în Onoare şi în Virtute, o reprezintă citatul următor: „iară noi nu i-o putem da (Rusiei – n.n.), pentru că, la urma urmelor, nu avem dreptul de a dispune după placul nostru de această parte din ţara noastră” (…) „Oricât de mulţi oameni răi s-ar găsi în această ţară, nu se găseşte nici unul, care ar cuteza să puie numele său sub o învoială, prin care am fi lipsiţi de o parte din vatra strămoşilor noştri.”.
In mentalitatea lui Eminescu, conducătorii ţării nu pot decide soarta ţării într-un chip nefericit pentru că nu au dreptul ca indivizi singulari să jertfească patrimoniul unui întreg neam. Se găseşte în această frază ceva din dictonul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt „Moldova nu este a voastră, ci a urmaşilor urmaşilor voştri”, şi anume conştiinţa că Ţara este o zestre sfântă care preţuieşte cu mult mai mult decât o întreagă generaţie, pentru că ea aparţine tuturor generaţiilor, iar cei din prezent se simt aproape la modul religios neputincioşi de a se atinge cu mâinile lor nevrednice de trupul construcţiei nepieritoare care este Ţara. Eminescu e ferm convins că dacă simţul personal al ruşinii poate nu i-ar împiedica pe unii să îşi vândă Ţara, totuşi simţul colectiv al răspunderii în faţa istoriei i-ar ţine departe de a comite un asemenea sacrilegiu.
Pe de altă parte, jurnalistul de geniu intuieşte faptul că în contextul de faţă problema nu se mai poate mărgini doar la peticul de pământ numit Basarabia, ci se referă la chiar dăinuirea spiritului românesc: „Cestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi o cestiune de existenţă pentru poporul român. (…)Nenorocirea cea mare, ce ni se poate întâmpla, nu este dacă vom pierde şi rămăşiţa unei preţioase provincii pierdute: putem să pierdem chiar mai mult decât atâta, încrederea în trăinicia poporului român. (…)Rusia voieşte să ia Basarabia cu orice preţ; noi nu primim nici un preţ. Primind un preţ, am vinde; şi noi nu vindem nimic. Românul care ar cuteza să atingă acest principiu, ar fi un vânzător.”
Mihai Eminescu oferă o definiţie a ideii de martiriu, arătând că oricât de straşnic ar fi duşmanul şi oricât de mici şansele de izbândă, datoria unui popor este să lupte până la capăt şi să mărturisească prin jertfa lui, ca mai târziu eroii Războiului de Reîntregire, că „Pe aici nu se trece!”: „Dacă naţia românească va fi silită să piardă o luptă, va pierde-o, dar nimeni, fie acela oricine, să n-aibă dreptul a zice c-am suferit cu supunere orice măsură i~a trecut prin cap să ne impună.”
Strigând nedreptăţile şi jaful la care este supus un popor mai puţin numeros de către vecinul său mai puternic, exprimând atât de ferm şi în egală măsură înduioşător aspiraţia de secole a neamului românesc pentru Reîntregire, văzând în Basarabia un simbol al întoarcerii şi al noului început, Eminescu lasă în amprenta scrierilor sale acelaşi ecou al dorinţei sale ultime: „Pe mine mie redă-mă!”.

Vlad PÂRĂU, pentru VEGHEA

GALAXIA EMINESCU

A devenit de-acum un obicei din veac pe care Românii îl respectă cu sfinţenie şi toată dăruirea în fiece an, la mijloc de Ianuarie, atunci când, cu mic sau mare şi acasă sau departe de ţară, ei celebrează naşterea Lui, a Domnului MIHAI EMINESCU.
Dacă, până de curând, Eminescu întruchipa, în prima ordine, pe Poetul Nepereche, dacă vrem, pe cel mai mare Creator spiritual al nostru şi, netăgăduit, unul dintre cei mai de seamă ai lumii, de la o vreme încoace, în mod precis după editarea integrală a operei sale, El ne-a relevat şi o altă componentă, o altă coordonată esenţială a creaţiei sale nepieritoare – Ziaristul. Şi încă nu unul oarecare, ci – alături, deşi precedându-i pe un N. Iorga, pe un Nae Ionescu sau pe un Pamfil Şeicaru – unul dintre cei mai reprezentativi ai Neamului Românesc. În ce ne priveşte, tocmai pornind de la activitatea jurnalistică a Poetului, eu şi unii colegi de la Filiala din Iaşi a Academiei Române am ajuns a delimita, pe linia unor prestigioase preocupări şi remarcabile sugestii mai vechi, profilul Istoricului Eminescu, al celui care a fost şi care s-a impus preţuirii generaţiilor câte i-au succedat şi câte vor mai urma Creatorului. Sub acest aspect, relev că, cu prilejul Centenarului morţii Poetului, deci în 1989, am pregătit şi editat, în colaborare cu colegii Prof. Dr. Ştefan Lemny, astăzi stabilit în Franţa, Prof. Dr. Stela Cheptea şi regretatul Prof. Dr. Ioan Saizu, două volume masive, intitulateEminescu: Sens, timp şi devenire istorică[1], pentru care am selectat cele mai semnificative texte eminesciene, iar, pentru „studiile de caz” am solicitat colaborările unor reputaţi eminescologi.
Ambele volume, apărute în cadrul Colecţiei Românii în istoria universală (vol. 7, 9)[2], sunt readuse astăzi, prin grija Editurii Tipo Moldova (director – Aurel Ştefanachi), în atenţia Cititorului în ediţie anastatică. A fost extrem de îmbucurător căEminescu … s-a bucurat din start, în ciuda faptului că fusesem declarat autor interzis în România[3], de un deosebit succes, de unde şi comentariile peste măsură de favorabile apărute în presa timpului. Aşa, de pildă, Mihai Ungheanu, directorul de atunci al revistei “Luceafărul”, consemna că lucrarea “îl extrage pe Eminescu din sfera altercaţiilor de presă, fixându-l la înălţimea de spirit şi de metodă pe care ne-o arată în întreaga lui operă”. Concomitent, Profesorul Ion Bulei vorbea despre “un monument ridicat de istoricii ieşeni Marelui Eminescu”.
Nu voi reveni asupra unor fapte şi elemente binecunoscute, dar se impune, cred, a reţine că receptarea Poetului ca istoric porneşte esenţialmente de la neîntrecutul nostru N. Iorga, care, în 1934, a surprins această realitate incontestabilă: “Eminescu stăpânea cu desăvârşire trecutul românesc şi era perfect iniţiat în istoria universală”.
Studiul aprofundat şi coroborarea textelor eminesciene ne-au condus ireductibil la desprinderea laturilor esenţiale ale operei Poetului, la stabilirea problemelor de istorie abordate, tratate şi supuse atenţiei cititorului de către acesta. Într-un fel, sintetizând elementele de bază, concluzia fundamentală priveşte faptul că Eminescu a fost acela care, cel mai bine dintre toţi creatorii veacului al XIX-lea, l-a prefaţat, l-a pregătit şi l-a anunţat pe N. Iorga, cel mai de seamă istoric al nostru şi, netăgăduit, unul dintre cei mai importanţi ai lumii moderne. Cu aproximativ trei-patru decenii mai devreme, Poetul descoperise în fond – fără a le fi denumit ca atare – faimoasele permanenţe ale istoriei naţionale, pe care, după decenii, N. Iorga le-a concretizat şi fundamentat sub raport ştiinţific, şi anume: pământul, neamul şi ideea. Elemente la care noi, în prezent, istoricii revin adeseori în demonstraţiile şi studiile noastre.
Dar, în relaţia Eminescu – istoric, se mai impune un aspect. Eminescu pe care-l moştenim nu este numai Poetul, numai Istoricul, (dacă vreţi), deci nu numai Creatorul, ci, deopotrivă şi Făptuitorul. Pentru atâta timp cât opera sa va trăi, mai cu seamă inegalabilă Doină, tot atât de mult ne vom cunoaşte neamul şi limitele sale geopolitice de desfăşurare, pe scurt România Mare de la 1918, Patria tuturor Românilor.
Şi care – observa tot N. Iorga, în 1918 – avea să rămână, peste toate vitregiile timpurilor, cea mai mare faptă a trecutului nostru, iar, în privinţa duratei, eternă! Iar, în ce priveşte eternitatea creaţiei eminesciene, Mircea Eliade opina cândva: “Un singur lucru nu se mai poate întâmpla: dispariţia poemelor lui Eminescu. Şi cât timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu identitatea neamului nostru este salvată, istoria patetică a neamului nostru a fost poriectată în eternitate”.
Pentru a încheia, rugăm pe cititor a ne îngădui să-i reţinem atenţia asupra unor dintre silogismele gândirii istorice eminesciene, toate întărite de rezultatele cercetărilor de specialitate din ultimele decenii: “Societatea – descoperea Eminescu – e câmpul schimbărilor veşnice, al luptelor pentru existenţă şi supremaţie, un bellum omnium contra omnes”; “Nu este în lumea asta nici o stare de lucruri şi nici un adevăr social veşnic” sau, în sfârşit, “El [Hegel] a exprimat o idee care nu numai că e fundamental adevărată, dar e şi adâncă: Adevărul nu e în afară de istorie, el e în istorie”.
În concluzie, în investigaţiile privind istoria universală şi naţională se impune, de aici înainte, oricând şi oriunde, să pornim şi să ne întoarcem cu orice preţ la Poetul şi la Istoricul Eminescu.

Gh. Buzatu
Iaşi, 7 ianuarie 2011

Notele
________________________________________
[1] Ediţia I, vols. I-II, Iaşi, Editura Universităţii din Iaşi, 1988-1990, 1 078 + 510 p.; ediţia a II-a, anastatică, în trei volume, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2010. În 1990, vol. I al ediţiei princeps a fost imprimat şi la Chişinău (cf. M. Eminescu, Publicistică. Referiri istorice şi istoriografice, Chişinău, Editura Cartea Moldovenească, 1990, 572 p.).
[2] Din anul 1992, Colecţia, coordonată de semnatarul acestor rânduri şi însumând peste 250 de titluri, apare sub egida Centrului de Istorie şi Civilizaţie Europeană al Filialei Iaşi a Academiei Române
[3] A fost motivul esenţial pentru care, cu complicitatea tipografilor ieşeni, îndeosebiRadu Olaru şi Nicu Tănase, am reuşit să modificăm tacit anii de apariţie ai volumelor, respectiv 1988 şi 1990 în loc de 1989!