MIHAI EMINESCU – FENOMENUL IMPERIAL (NU GLOBALIZĂRII!!!)

In cadrul elementelor de doctrina politica, intalnim la Eminescu preocupari de explicare si conceptualizare a “fenomenului imperial”, aspect cu relevanta pentru tema, remarcat de sociologul Ilie Badescu.

In cuprinsul mai multor articole, publicate in Timpul, Eminescu pune in evidenta faptul ca imperiile, dincolo de principiile pe care le invocau frecvent asigurarea pacii, promovarea drepturilor si libertatilor cetatenesti si civilizarea popoarelor urmareau prioritar interese politice si economice “exclusiviste”, recurgand frecvent, in scopul mentinerii ori modificarii statu quo-ului, la practici dure, precum amenintari sau utilizarea fortei, anexarea ori tratarea tarilor mici ca obiect al compensatiilor teritoriale, instituirea de protectorate asupra acestora, colonizari, impunerea de aliante militare, schimbarea unor sefi de state si de guverne etc.

Ca efecte ale aservirii politice si economice a tarilor mici mentioneaza o serie larga de manifestari:

– instabilitatea politica, caracterizata prin frecventa deosebita a schimbarilor de guvern, afectarea continuitatii programelor de dezvoltare si a coeziunii sociale;

– influentarea si punerea in dependenta a unor lideri si a unor grupuri politice fata de unele centre de putere din strainatate;

– tensionarea relatiilor cu tari vecine;

– destructurarea ansamblului social si adoptarea unor forme de organizare noi, nefunctionale, specifice metropolelor;

– prabusirea economiilor nationale, ca urmare a disfunctiilor grave aparute in relatiile cu celelalte componente ale sistemului social si puternicei concurente straine;

– disparitia, din aceeasi cauza, a meseriilor traditionale;

– dependenta de importuri, favorizata de politici economice inadecvate;

– dezechilibrarea balantei comerciale in defavoarea statului roman;

– “declasarea sociala” avand ca efect diminuarea clasei de mijloc, disparitia unor categorii socio-profesionale, dezvoltarea excesiva a birocratiei, somajul, proletarizarea taranului;

– amplificarea unor fenomene specifice criminalitatii, indeosebi a coruptiei, asasinatelor politice, miscarilor anarho-destabilizatoare nihiliste, iredentiste de tip extremist, socialiste, precum si a unor revolte spontane sau provocate;

– disparitia obiceiurilor, traditiilor, adoptarea de forme si manifestari in sfera culturii occidentale, de tip imitativ sau caracteristice periferiilor de metropola;

– neincrederea in actul de guvernare, culminand cu demoralizarea populatiei;

– pierderea simtului istoric, a devotiunii fata de tara, de interesele si valorile ei s.a.

Datorita sensibilitatii problemei, Eminescu nu finalizeaza o abordare teoretica integrata a acestor aspecte, desi observatiile pe care le realizeaza ca redactor de politica externa, concluziile si tentatia de sistematizare sunt evidente. Se limiteaza la semnalarea fenomenului ca o manifestare a unor raporturi de inegalitate si confruntare in sfera politicilor de putere, cu afectarea statelor aflate in dependenta, precum si a celor cu regimuri insuficient consolidate. Majoritatea faptelor, situatiilor si imprejurarilor circumscrise fenomenului o valorifica in cuprinsul unor teorii precum forma fara fond, patura superpusa, teoria golurilor, declasarii sociale, compensatiei prin munca, semibarbariei, aliantelor militare, neutralitatii s.a.

Eminescu surprinde fenomenul imperial din perspectiva socio-politica, economica, culturala, militara, dar si din punct de vedere al filosofiei istoriei si psihologiei popoarelor, apreciind, global, ca imperiile “scriau” de regula istoria celorlalte popoare.

Ca forme esentiale de exprimare a fenomenului invoca ocuparea si integrarea in imperiu a unor tari lipsite de capacitatea de a se apara si “protectoratele ascunse dupa intreg aparatul parlamentar si guvernamental al popoarelor”, prin care explica neintelegerile dintre acestea, mecanismul producerii lor, influentele si amestecul in treburile interne.

Cu privire la domniile fanariote, Eminescu concretizeaza impactul fenomenului imperial, relevandu-i consecintele nefaste in plan politic, economic si social, ca urmare a suprimarii atributelor fundamentale ale statului roman si intreruperii proceselor de dezvoltare interna:

“Formele bizantine vin in locul celor vechi, caracterele trufase ale aristocratiei devin servile. Discordia dinlauntru, lipsa unor dinastii constante au transformat tara aproape in pasalac. Sub Domnii fanarioti, care erau trimisi pe un timp anumit si care aveau numai titlul de Domn si pomenirea in biserici, nicidecum insa consistenta monarhica, puterea centrala a statului e nominala. Chiar daca unul dintre ei cerca a fi altceva decat ceea ce era in imprejurarile date, viata si averea ii erau in pericol. Darile grele, pentru care nu i se da natiunii nici o compensare, erau dari pentru imbogatirea personala si repede a acestor oameni care trebuiau sa se foloseasca de scurta durata a Domniei lor; armata nu mai exista de fel. Moldova pierde doua provincii.“2

In cazul Romaniei, atunci cand nu abordeaza polemic aceste aspecte, Eminescu face dovada intelegerii profunde a lucrurilor, a incapacitatii in care se afla tara de a respinge ori de a se sustrage dependentelor si conditionarilor externe. In conceptia sa, dincolo de ratiunile de stat, in care prevalau considerente de ordin geopolitic si geostrategic, cauzele majore ale ingerintelor erau precaritatea proceselor de dezvoltare si constiinta nationala insuficient de consolidata:

“Prin atarnarea noastra economica, am ajuns ca toate guvernele, spuna ele ce-or pofti, sa atarne mai mult ori mai putin de inrauriri straine. Nu doar c-or stat in relatiile cu consulii aceasta acuzare ar fi prea grava, pentru ca sa o facem cuiva. Vorbesc de naturile mai nobile, nu de starpituri. Ne innegrim unii pe altii pentru ca simtim ca starea poporului romanesc e nesuferita si ne-am incurcat rau Omul are pe atata libertate si egalitate cata avere are.” 3

Eminescu observa ca marile puteri, ori de cate ori isi considerau prejudiciate interesele, fie ca adresau note de protest, fie ca amenintau cu interventia armata sau organizau conferinte, congrese, intalniri la nivelul sefilor de stat si ministrilor de Externe, prilej cu care, extrapoland faptele, solicitau, imperativ, satisfactie.

Cu privire la Romania, prevalandu-se de angajamentele exprese asumate in anul 1871 de catre puterile europene, cu ocazia Conferintei de la Londra, privind neinterventia in treburile interne ale tarii, Eminescu invoca:

– atitudini ostile ale Rusiei, exprimate in contextul reanexarii Basarabiei, ca reactie la acuzele privind incalcarea Conventiei de la 4 aprilie 1877, prelungirea dreptului de acces in teritoriul national al armatelor sale din Bulgaria, dupa razboiul cu Turcia din 1877 1878, abuzurile militarilor stationati in teritoriu, implicarea in miscarile separatiste din Moldova, solicitarea extradarii revolutionarilor polonezi si rusi, actiunile de intimidare a Romaniei, initiate cu deosebire dupa Tratatul de la Berlin, s.a.;

– pozitii dure ale Austro-Ungariei fata de sprijinirea cauzei romanilor din Transilvania, acordarea de azil conationalilor, inrolarea unora in armata Principatelor, primirea de ofrande, in timpul Razboiului de Independenta, din partea unor organizatii umanitare de dincolo de Carpati, intentii de colonizare a Dobrogei cu emigranti transilvaneni, sustinerea revolutionarilor bulgari si sarbi in lupta lor pentru emancipare nationala, orientarea politico-militara, temporara, spre Rusia, intentii de constituire a unor aliante cu state din zona balcanica, respingerea preocuparilor imperiului de exercitare a controlului pe Dunarea interioara, combaterea instituirii monopolului asupra comertului exterior romanesc, demersurile vizand inlaturarea jurisdictiei consulare s.a.;

– contramasurile adoptate de Turcia fata de Unirea Principatelor, de tentativele ori loviturile de stat din 1864, 1866, 1870, miscarile separatiste din Moldova, aducerea printului strain, extinderea autonomiei, crearea armatei nationale, restructurarea institutionala, dupa model occidental, incheierea de aliante ori tentative in acest sens, baterea monedei nationale, sprijinirea miscarilor de emancipare a bulgarilor, sarbilor si grecilor, incheierea de conventii bilaterale comerciale, de posta, comunicatii si de extradare cu alte state, precum si a Conventiei cu Rusia, declararea independentei de stat etc.;

– reactii de adversitate ale Germaniei, indeosebi sprijinirea interesata, sub diferite pretexte, a Turciei, Austro-Ungariei si Rusiei in satisfacerea unor obiective contrare Romaniei, pentru a-si disimula si consolida interesele in zona, amanarea si conditionarea recunoasterii independentei Romaniei, amenintarea cu interventia militara a Turciei si Austro-Ungariei, pe motivul nerespectarii rezolutiilor Tratatului de la Berlin, cu deosebire a celei privind rascumpararea cailor ferate, construite cu capital german, acceptarea retrocedarii sudului Basarabiei catre Rusia, prin implicarea in negocierile secrete dintre Reichstadt si Budapesta, favorizarea Rusiei si Bulgariei in problema Arab-Tabiei, impunerea schimbarii unor guverne, atragerea Romaniei in coalitii riscante s.a.;

– atitudini contradictorii ori ostile ale Frantei, constand in propunerea facuta de Napoleon al III-lea, in mai multe randuri, Austro-Ungariei privind anexarea Romaniei, amenintarea lui Cuza si Carol cu detronarea si initierea unor actiuni in acest sens, sprijinirea interesata a Austro-Ungariei si Turciei, in detrimentul Romaniei, nerecunoasterea neutralitatii Romaniei in preajma razboiului de independenta, amanarea recunoasterii independentei Romaniei la solicitarea Germaniei, contestarea dreptului Romaniei de a incheia conventii, adoptarea unor atitudini antiromanesti, in special dupa infrangerea din 1870 de catre Germania, agresiuni informationale continue, vizand compromiterea factorilor politici romani in problema revolutionarilor polonezi, bulgari si sarbi ori cu privire la actiunile vizand largirea autonomiei de stat, s.a.

Eminescu era in deplina cunostinta de cauza atunci cand recomanda calcul atent si prudenta in relatiile cu marile puteri, in mod deosebit evitarea recurgerii la politica faptului implinit. Avea in vedere pozitiile dure exprimate anterior fata de surprinderea lor prin acte energice de politica interna si externa. Bismarck, spre exemplu, afectat de manifestarile vizand largirea suveranitatii romanesti ale infaptuitorului Unirii, se exprima astfel:

“Cuza este in mod evident un hot si un conspirator si nu ar trebui sa-l acoperim prin protectia noastra.” 4

La randul sau, consulul general britanic John Green sugera ca Poarta, cu ocazia vizitei lui Cuza la Constantinopol, “sa retina pe acest domn neastamparat si ambitios pe malul Bosforului cand va ajunge acolo”.5

Eminescu cunostea faptul ca printul Napoleon, in 1868, cu ocazia vizitei pe care a intreprins-o in Romania, l-a acuzat din aceleasi considerente pe I.C. Bratianu, reprosandu-i trecutul revolutionar, o pretinsa atitudine rusofila si implicarea in pregatirea unei rascoale balcanice impotriva Turciei:

“Toata lumea stie ca prezidentul Consiliului de Ministri a fost amestecat in conspiratiile contra lui Napoleon al III-lea si multe altele “6

Temerile exprimate de Eminescu in legatura cu amenintarile la adresa securitatii nationale erau resimtite in mediile politice de la Bucuresti: la 1870, Austro-Ungaria convenise cu Turcia ca, in cazul in care Romania declansa lupta pentru independenta si pentru unire, sa permita puterii suzerane ocuparea tarii. In acelasi an, ministrul de Externe austro-ungar, G. Andrassy, i-a comunicat reprezentantului roman la Viena, D.A. Sturdza, faptul ca Rusia, prin intermediul cancelarului rus A. Gorceakov, ameninta Romania cu dezmembrarea si inlaturarea dinastiei in cazul continuarii atitudinii antirusesti.

Evaluand situatia critica existenta, Eminescu reitereaza faptul ca Romania era expusa la doua amenintari majore, externe: “curentul de cotropire politica din partea slavilor” si “cel de cotropire economica din Apus”.

In opinia sa, expansionismul rusesc, pe care il recepta ca fiind conturat in testamentul lui Petru I, avea ca obiectiv de actualitate in zona ajungerea la Marea Adriatica si dobandirea, pe aceasta cale, a puterii maxime in Europa. La baza acestuia s-ar fi aflat un “gol sufletesc”, rezultat al neintrebuintarii, in plan economic, a uriasului potential uman, precum si cultivarea de catre conducatori a sentimentului exagerat al grandorii, dobandite prin cuprinderea geografica si forta. Expansionismul de tip occidental, “curentul de cotropire economica”, il aprecia ca fiind mai periculos, din cauza incapacitatii economice a Romaniei de a-l contracara ori de a-l evita.

In contextul unor dispute sterile intre conservatori si liberali, pe teme de politica agricola Eminescu atrage atentia asupra intereselor germane si austriece de transformare a zonei balcanice in piata de desfacere a produselor proprii si mai ales de exploatare intensa a resurselor locale, prin colonizari.

Reproduce in cuprinsul mai multor editoriale din Timpul extrase din lucrarile unor economisti celebri, precum Friedrich List si Wilhelm Roscher, si articole din presa germana, indeosebi din Berliner Boersen Courier, in scopul sensibilizarii factorilor politici si opiniei publice asupra politicii expansioniste a celor doua imperii, evidentiind motivatiile, masurile preconizate si implicarea guvernelor in acest scop.

Eminescu citeaza pasaje din scrierile de economie politica ale lui W. Roscher, care dezvaluiau masuri de tip colonialist, vizand exploatarea unor “locuri fertile si de tot pustii ale Europei Rasaritene”. Autorul recomanda efectuarea de colonizari “in fosta Polonie, in Ungaria si in acele regiuni ale Turciei, menite de a fi intr-o zi mostenirea Germaniei”, sugerand crearea din timp a conditiilor si garantiilor necesare atragerii celor interesati, in mod deosebit a dreptului de proprietate, libertate personala, comunala, religioasa si de protectie a congenerilor. Ca masura de prevenire a “dezgermanizarii”, trebuia ca populatia autohtona sa nu posede in acelasi grad dezvoltarea politica si sentimentul national.7

Avertizeaza ca Austro-Ungaria recurgea la cele mai diferite practici pentru a-si asigura, in interes propriu, controlul asupra Dunarii si implicit asupra zonei si ca pentru aceasta nu se limita la negocieri secrete cu puterile europene ori la presiuni asupra Turciei si tarilor romane. Invoca cererea adresata Portii de a coloniza Delta cu supusi austrieci, ca urmarind exercitarea unei influente politice preponderente intre Adriatica si Marea Neagra si protejarea intereselor sale comerciale. In context, mentioneaza demersurile initiate prin intermediul unor bancheri din Viena, vizand achizitionarea de terenuri agricole in Dobrogea.

Intr-un articol publicat in Timpul din 26 iulie 1881, cu titlul Spre Rasarit, nu spre Apus8, reproduce un material selectat din Berliner Boersen Courier, din care rezulta preocuparea statului german de a-si influenta conationalii care voiau sa emigreze in America de a ramane pe continent, recomandand ca spatiu de imigrare Romania din urmatoarele considerente:

– Tara era apta “intr-o masura extraordinara” sa primeasca un numar mare de colonisti germani; apropierea de Germania oferea posibilitatea “mentinerii unei relatii nationale mai vii cu tara”; Romania era un teren vast pentru spiritul intreprinzator german, in domenii profitabile precum: exploatarile petroliere, carbonifere si agricole; muncitorul german putea prospera repede, intrucat era mult mai harnic decat cel roman, considerat “extraordinar de lenes, satisfacut cu hrana cea mai rea, numai daca o consuma in inactiune”; colonia germana putea fi un castig tot atat de mare pentru Germania, cat si pentru cultura, in general, prin rolul sau civilizator; Germania ar face, astfel, in Orientul Europei o cucerire pasnica, comerciala, cu avantajul de a aduce folos si multumire si celui cucerit.

Autorul articolului lasa sa se inteleaga faptul ca autoritatile romane puteau fi convinse sa acorde facilitati imigrantilor germani, intre care reducerea costului transportului si masuri de protectie.

Eminescu ironizeaza motivatiile invocate, considerandu-le “platitudini”, ulterior amendandu-le sever.

Era, de asemenea, la curent cu preocuparile exprimate de Rusia in directia colonizarii si rusificarii disimulate a unor zone, sub pretextul concesionarii de mine Companiei Trandafiroff, in timpul domniei lui Gheorghe Bibescu. Intreprinzatorul strain urmarea, pentru inceput, introducerea in tara a peste 5000 de mineri rusi, numarul acestora urmand sa fie sporit. Releva presiunile deosebite efectuate cu acest prilej asupra conducerii Principatelor de catre consulii Rusiei, acreditati la Bucuresti si Iasi. Aspectul a fost mentionat de Barbu Catargiu in discursurile sale parlamentare si de A.D. Xenopol,9 pe ultimul Eminescu stimandu-l pentru activitatea sa de om de stiinta si pentru devotiunea fata de tara.

In context reproseaza partidului aflat la putere neinitierea de masuri pentru combaterea fenomenului imigrationist, atragand atentia asupra consecintelor pagubitoare ale acestuia:

“Astazi, gratie liberalismului, am izbutit a face din Romania un teren pentru colonii, pe cand poporul romanesc se stinge prin simplificarea muncii, prin pierderea pietei prin mizeria cauzata de multimea darilor, prin costisitoare forme goale fara nici un cuprins real “10

Eminescu accentueaza faptul ca pentru un popor agricol, precum cel roman, contactul cu o putere industriala era, de cele mai multe ori, in dezavantajul acestuia.

Ca solutie, sugera o buna organizare interna, motivand ca “reazemul nostru nu poate fi decat in tara, in intarirea ei, in dezvoltarea aptitudinilor ei”.11

In contextul fenomenului imperial de tip occidental, Eminescu abordeaza, de asemenea, imprejurarile si consecintele pagubitoare pentru statul roman ale concesionarii constructiei de cai ferate unor companii straine. Releva, cu ocazia atribuirii lucrarilor Consortiului Strousberg: practicile uzitate de antreprenor pentru coruperea demnitarilor romani; impunerea unui pret exagerat de mare; implicarea dubioasa a suveranului, care, pentru a-l favoriza, a recurs la dizolvarea abuziva a Senatului; actiunile dure ale cancelarului Bismarck pentru determinarea statului roman de a suporta obligatiile intreprinzatorului fata de actionarii germani in urma falimentului afacerii.

Unii cercetatori care s-au ocupat de acest aspect (Friedrich von Rhein si Joachim-Peter Storfa) au remarcat faptul ca “febra californiana a aurului”, generata de salariile mari acordate celor care veneau in Romania cu aceasta ocazie, a atras numerosi emigranti “negustori faliti, servitori, vanatori, mosieri si seniori decazuti, ofiteri concediati din cauza datoriilor, toate clasele, numai specialisti in cai ferate nu”, care se comportau sfidator, tratand tara ca o colonie.12

Evaluand atitudinea Rusiei fata de Tarile Romane din timpul domniilor lui Dimitrie Cantemir si Constantin Brancoveanu pana la 1883, Eminescu examineaza critic motivele invocate de conducatorii imperiului in justificarea frecventelor interventii armate in Moldova si Muntenia in esenta, acordarea de sprijin pentru restabilirea drepturilor uzurpate de puterea suzerana denuntand scopurile lor expansioniste.

In cuprinsul a zeci de articole, elaborate in contextul reanexarii celor trei judete din sudul Basarabiei, dupa prezentarea istoricului provinciei, invoca intelegerile secrete si oficiale dintre puteri in aceasta problema, formuland argumente imbatabile in favoarea drepturilor romanesti.

Eminescu face dovada unei bune cunoasteri a intelegerilor si confruntarilor dintre imperiile otoman, rus, austro-ungar, francez si britanic, in legatura cu tarile romane, avertizand decizionalii de la Bucuresti asupra posibilitatii degenerarii riscurilor si amenintarilor existente, prin raportare la situatii concrete din istoria Romaniei si a tarilor vecine. Ori de cate ori are prilejul, selecteaza si reproduce informatii relevante in aceasta privinta, provenind, de regula, din documente politico-diplomatice, studii de istorie nationala si europeana, memorii si corespondenta unor oameni politici importanti. Ilustrativ, invoca intre altele: oferta adresata de Napoleon al III-lea lui Franz Iosef privind anexarea Principatelor romane, in schimbul cedarii Venetiei catre Piemont; cererea formulata de catre Bismarck lui Carol I de a interveni militar in Transilvania ori de a crea o diversiune in timpul razboiului pruso-austriac (1866), care sa favorizeze statul german; tentativele de inlaturare a lui Carol I de catre Napoleon al III-lea in preajma confruntarii armate franco-prusiene (1870); intelegerile secrete care au avut loc la Reichstadt (1876), Budapesta (1877), Alianta celor Trei Imparati (1873), tratatele de la San Stefano si Berlin (1878), actiunile concertate privind: neacceptarea neutralitatii ori amanarea recunoasterii independentei de stat a Romaniei; intrunirile internationale vizand combaterea revolutiilor, miscarilor socialiste si comuniste, care amenintau imperiile; unirea Principatelor; aducerea domnului strain, disputele dintre marile puteri referitoare la reglementarea navigatiei pe Dunare si recunoasterea regatului Romaniei s.a.

Eminescu a respins categoric recurgerea de catre marile puteri la asa-zisul “echilibru prin compensatii teritoriale”, facand referiri, in mod special, cu privire la situatia Olteniei, Bucovinei, Basarabiei, Dobrogei, Insulei Serpilor, Venetiei, Piemontului, Bosniei, Hertegovinei, Ciprului s.a.

Protestul sau, in cazul compensarii de catre Rusia a celor trei judete basarabene si despagubirilor de razboi prin atribuirea Dobrogei Romaniei, semnifica o avertizare asupra riscului pierderii legitimitatii istorice a teritoriului romanesc cedat si, totodata, un apel la combaterea practicii, situate in afara dreptului international, care constituia in fapt compensarea unui teritoriu romanesc cu alt teritoriu romanesc. Pozitia lui Eminescu in aceasta privinta se apropie, pana la identificare, cu aceea exprimata de primul-ministru I.C. Bratianu si de ministrul de Externe M. Kogalniceanu. Insistenta cu care a sustinut cauza romaneasca in problema Basarabiei a fost de-a dreptul iritanta nu numai pentru Rusia, ci si pentru guvernul de la Bucuresti. In perioada 20 ianuarie 1878 30 aprilie 1878 a publicat, in Timpul, 16 articole si un studiu compus din sase capitole cu referire la provincie, acuzand Rusia ca proceda neloial, contrar angajamentului asumat cu ocazia semnarii Conventiei cu Romania.

Judecand prin raportare la politica aliantelor si mai ales la rezultatele confruntarilor dintre imperii, constata ca soarta tarilor mici era hotarata in functie de interesele economice si strategice ale puterilor, concluzionand ca statele mici nu se puteau salva decat prin unitate, stabilitate, buna organizare, munca si prudenta in relatiile externe.

Din aceasta perspectiva, in ajunul Anului Nou 1883, anticipand inevitabilitatea unei confruntari de proportii intre alianta austro-germana (1882) si Rusia, Eminescu i-a avertizat pe decizionali, invitandu-i sa reactioneze responsabil:

“In acest conflict, pe care viitorul il indica cu claritate, ce se va alege de cei mici? Poporul nostru mic este pus tocmai ca o muchie de despartire intre furtuna ce vine din apus pentru a intampina pe cea din rasarit. Oricare ar fi soarta armelor, oricare norocul razboiului, oricat de inteleapta va fi politica micului popor, rezultatul evenimentelor va fi totusi stabilirea unei preponderente politice, pururi fatala noua, chiar daca nu ne-ar ameninta cu nimicirea totala.

( ) Fara indoiala, ceea ce are sa se intample se va intampla, dar e pacat si nu e demn ca, atunci cand timpurile sunt foarte serioase, un popor sa joace mica comedie a luptelor sale dinauntru.”13

Primul razboi mondial i-a confirmat aceasta asertiune.

Fatalismul reprosat, pe drept, de catre unii cercetatori ai operei sale era de esenta filosofica: in teorie, Eminescu punea adeseori semnul egal intre necesitate si intamplare. Practic insa, dovedeste un optimism robust, manifestat prin asiduitatea cu care promova interesele si valorile nationale, precum si prin increderea intr-un destin favorabil poporului roman.

Ca urmare, recomanda gandire matura si buna orientare in relatiile externe si in demersurile de consolidare a echilibrului politic, social si economic intern, ca modalitati de evitare a interventiilor straine. Punea accent pe optimizarea legaturilor cu marile puteri, manifestand convingerea ca (problemele care n.n.) “se vor ivi unele dupa altele nu vor putea fi dezlegate decat prin sincera dorinta de a da o satisfacere echitabila cerintelor reciproce”.

In depasirea efectelor negative ale fenomenului imperial aprecia ca salutara apropierea relatiilor cu tarile balcanice, in scopul compatibilizarii structurilor “de guvernamant si de legislatiune”, emanciparea si convergenta spiritului national al popoarelor balcanice, acordarea de sprijin reciproc si consolidarea, pe aceasta baza, a unei dependente reale. Ca solutie, dincolo de vointa politica, recomanda “lamurirea legaturilor ce au existat in trecut si desemnarea liniamentelor legaturilor viitoare”, subliniind ca:

“Astfel se va emancipa spiritul popoarelor balcanice de atarnarea in care se afla astazi, astfel, mergand pe picioarele lor proprii nesprijinite de amicitii prea puternice pentru fiecare din ele, vor putea sa formeze un manunchi de forte intr-adevar neatarnate in afara, stapane pe soarta lor, libere de a se ocupa in pace cu interesele materiale si morale. Inainte de a fi vorba de legaturi politice, ar trebui ca spiritul public din aceste tari sa urmeze linii convergente catre un scop comun.”14

Note

1 Ilie Badescu, Sociologia eminesciana, Editura Porto Franco, Galati, 1994, p. 104-106
2 M. Eminescu, Opere, vol. IX, p. 69
3 M. Eminescu, Opere, vol. X, p. 31
4 Dan Berindei, Diplomatia romaneasca moderna, 1995, p. 140
5 Dan Berindei, op. cit., p. 140
6 M. Eminescu, Opere, vol. X, p. 230
7 M. Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 34
8 M. Eminescu, Opera politica, II, p. 263-264
9 Razboaiele dintre rusi si turci, 1991, p. 201
10 M. Eminescu, Opere, vol. X, p. 136
11 M. Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 35
12 Joachim-Peter Storfa, Scrierile politice ale lui Mihai Eminescu, 2003, p. 150
13 M. Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 251
14 M. Eminescu, Opere, vol. XI, p. 365.

George ENE