AŞA NE ZIS-A EMINESCU! (1)

Cine uită istoria, îi va repeta greşelile!

ICOANE VECHI ŞI NOUĂ
1. ACTUALITATEA

Sociologia nu este o ştiinţă, dar ea se bazează pe un axiom care e comun tuturor cunoştinţelor omeneşti, că adică îmtîmplările concrete din viaţa unui popor sunt supuse unor legi fixe, care lucrează în mod hotărît şi inevitabil. Scriitorii cari în privirea ideilor politice sunt foarte înaintaţi au renunţat totuşi de-a mai crede că statul şi societatea sunt lucruri convenţionale, răsărite din libera învoială între cetăţeni; nimeni afară de potaia de gazetari ignoranţi nu mai poate susţine că libertatea votului, întrunirile şi parlamentele sunt temelia unui stat. De sunt acestea sau de nu sunt, statul trebuie să existe şi e supus unor legi ale naturii, fixe, îndărătnice, neabătute în cruda lor consecinţă. De asemenea este că în viaţa constituţională lupta pentru existenţa grupurilor societăţii care ştiu puţină carte găseşte răsunet, pe cînd în statul absolutist acea luptă e regulată prin o luptă mult mai înaltă, a moralului adică, a cărui interes ca toate clasele să steie bine şi ca lupta să nu fie nimicitoare pentru vreuna.

Nimic nu arată că spiritul public nu e copt decît discuţiile asupra teoriilor constituţionale. Această copilărie a spiritului nostru public se arată de la începutul dezvoltării noastre moderne, din zilele în care cei dintîi tineri rău sau deloc preparaţi s-au întors de la Paris, unde, uimiţi de efectele strălucite a unei vieţi istorice de o mie şi mai bine de ani şi uitînd că pădurea cea urieşească de averi, ştiinţă şi industrie are un trecut foarte lung în urmă-i, au socotit a introduce aceeaşi stare la noi, introducînd formulele scrise ale vieţii publice de acolo. E o zicală veche, că, de-ai sta să numeri foile din plăcintă, nu mai ajungi s-o mănînci. Drept că e aşa, dar cu toate acestea, acele foi există. Şi dacă n-ar exista n-ar fi plăcintă. Asemănarea e cam vulgară, dar este meritul de a fi potrivită. Condiţiile plăcintei noastre, constituţionale, a libertăţilor publice de care radicalii se bucură atîta, sunt economice; temelia liberalismului adevărat este o clasă de mijloc care produce ceva, care puind mîna pe o bucată de piatră, îi dă o valoare înzecită şi însutită de cum o avea, care face din marmură statuă, din in pînzătură fină, din fier maşine, din lînă postavuri. Este clasa noastră de mijloc în aceste condiţii? Poate ea vorbi de interesele ei? Clasa noastră de mijloc consistă din dascăli şi din ceva mai rău din advocaţi. [Şi astăzi tot ei umplu Parlamentul. Într-o instituţie ce are ca principale atribuţii elaborarea de legi, îmbunătăţirea celor existente şi supravegherea administrării corecte a banului public, 80% dintre parlamentarii României de după 1990 au fost profesori. Ce caută aceşti indivizi fără pregătire şi fără simţul responsabilităţii în diriguirea treburilor neamului si a banului public? Pe lîngă ei au venit destui medici, ingineri şi chiar cîntăreţi. Adică facerea legilor la români este o nesfîrşită hîrjoană lăsată de fiecare dată cu mare veselie cînd fraierii sînt chemaţi să voteze!].
D. X bunăoară e plătit de stat ca să înveţe pe studenţii de la universitate limba română din punct de vedere filologic şi istoria românilor două obiecte pe care nu le cunoaşte deloc.
Să ne-nţelegem. Nu avem pretenţiunea ca profesorii noştri să fie genii, Departe griva de iepure. Dar, în împrejurări normale, acest domn ajuns din întîmplare profesor s-ar fi pus pe învăţat carte şi, fiindcă nu este cu tot mărginit, încît să aibă nevoie de a fi instalat într-un spital de nevolnici, ar fi ajuns să poată împărtăşi studenţilor ceea ce au aflat alţii, mai cuminţi, încît s-ar fi împlinit teoria unui pedagog francez, că un şcolar poate învăţa de la profesorul său mai mult decît ştie acesta însuşi. Atunci nu l-am fi auzit susţinînd pe d. X autenticitatea cronicii lui Hurul, autenticitatea unei scrieri care, pentru filologi elementari chiar, e o galimatie deplină şi un falsificat greoi, pe care-l cunoşti ca atare la cea dintîi vedere.
Dar împrejurările nefiind normale d. X nu învaţă nimic, ci face politică. Drepturile imprescriptibile, libertatea alegerilor, responsabilitatea ministerială, suveranitatea poporului sunt cuvinte care se învaţă pe de rost într-un sfert de ceas şi care-l ridică pe om la noi în ţară, făcînd de prisos orice muncă intelectuală. Căci natura comună nu munceşte decît de silă. Silit de împrejurări mormale, d. X ar fi devenit un profesor mediocru, nesilit de nimeni, se simte în sat fără cîini şi umblă cu mîinile în şolduri, lasă şcoala pustie şi vine la Bucureşti, ca să-şi facă mendrele şi să-şi deie o importanţă pe care natura n-au voit să i-o deie. [De aceea, după 150 de ani de cînd este capitala ţării a ajuns şi rădăcina răului neamului românesc. Toţi răii şi tîlharii s-au îmbulzit de peste toate meleagurile mioritice la ciolanul puterii să poată înşfăca pe cît mai mult.]
Tot astfel e d. Y şi bună parte din camarazii universităţilor. Am luat profesori de universitate pentru că un institut înalt de cultură poate ilustra mai clar starea noastră de decadenţă. Şi cine plăteşte oare pe aceşti domni din clasa de mijloc a căror mîni şi inteligenţă nu produc valori de un ban roşu măcar? În linia di urmă munca ţăranului care, ca dorobanţ moare pe cîmpul de război, ca muncitor se speteşte plătind dări, pentru a ţinea pe umerii lui o clasă de trîntori netrebnici.
Ce să mai zicem de advocaţi?
Întorşi din străinătate, ei nu şi-au dat silinţa să înveţe legile şi datinile pămîntului, să codifice obiceiurile naţiei româneşti, ci au introdus pur şi simplu codicele pe care le învăţaseră la Paris, ca şi cînd poporul românesc a fost în trecut un popor de vite, fără legi, fără obiceiuri, fără nimic, şi trebuie să i se aducă toate cele de-a gata din cea mai renumită fabrică. Dar în genere advocaţii sunt inteligenţele cele mai stricate din lume. Căci, într-adevăr ce credinţe poate aveau un om care azi susţine, mîine combate unul ş-acelaşi lucru, un om a cărui meserie este să dovedească că negru-i alb şi albu-i negru? Oricît de bună morişcă intelectuală ar avea, ea se strică cu vremea şi devine incapabilă de a afla adevărul. De aceea, cel mai multe din discuţiile Adunărilor au caracterul de cîrciocuri şi apucături advocăţeşti, de căutare de noduri în papură, de vorbe înşirate şi fire încurcate. Acestea sunt elementele cărora legile noastre franţuzeşti le dau în stăpînire ţara. Plebea de sus face politică, poporul de jos sărăceşte şi se stinge din zi în zi de mulţimea greutăţilor ce are de purtat pe umerii lui, de greul acestui aparat reprezentativ şi administrativ care nu se potriveşte deloc cu trebuinţele lui simple şi care formează numai mii de pretexte pentru înfiinţarea de posturi şi paraposturi, de primari, notari şi parlamentari, toţi aceştia plătiţi cu bani peşin din munca lui, pe care trebuie să şi-o vîndă pe zeci de ani înainte pentru a susţine netrebnicia statului român.
Ce caută aceste elemente nesănătoase în viaţa publică a statului? Ce caută aceşti oameni care pe calea statului vor să cîştige avere şi onoruri, pe cînd statul nu este nicăieri altceva decît organizarea cea mai simplă posibilă a nevoilor omeneşti? Ce sunt aceste păpuşi care doresc a trăi fără muncă, fără ştiinţă, cumulînd cîte trei, patru însărcinări publice dintre cari n-ar putea să îndeplinească nici pe una în deplină conştiinţă? Ce caută d. X profesor de universitate care nu ştie a scrie un şir de limbă românească, care n-are atîtea cunoştinţe pozitive pe cîte are un învăţător de clase primare din ţările vecine şi care cu toate acestea pretinde a fi mare politic şi om de stat?
Ce caută? Vom spune noi ce caută.
Legile noastre sunt străine; ele sunt făcute pentru un stadiu de evoluţiune socială care în Franţa, a fost, la noi n-a fost încă. Am făcut strane în biserica naţionalităţii noastre neavînd destui notabili pentru ele, am durat scaune care trebuiau umplute. Nefiind oameni vrednici, cari să constituie clasa de mijloc, le-au umplut caraghioşi şi haimanalele, oameni a căror muncă şi inteligenţă nu plătesc un ban roşu, stîrpiturile, plebea intelectuală şi morală. Arionii de tot soiul, oameni cari riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rînd şi mai înjosit în oraşele poporului românesc, căci, din nefericire, poporul nostru stă pe muchia ce desparte, trei civilizaţii deosebite; cea slavă, cea occidentală şi cea asiatică şi toate lepădăturile Occidentului şi Orientului, greceşti, jidoveşti, bulgăreşti, se grămădesc în oraşele noastre, iar copiii acestor lepădături sunt liberalii noştri. Şi, cînd loveşti în ei, zic că loveşti în tot ce-i românesc şi că eşti rău român. Într-adevăr, d. Serurie care a scris un volum de poezii ,,greceşti”, d. Andrunopulos, care batjocoreşte armata noastră puind-o să joace la circ, d-nii C. A. Roseti, Carada, Candiano, tot nume vechi de care foieşte textul cronicilor României, sunt singurii români adevăraţi, iar noi ţăranii mici şi mari, căci, la urma urmelor tot ţărani suntem, noi băştinaşii din ţările acestea suntem străini cari vindem ţara cui dă mai mult pe ea.
Liberalii sunt smîntîna şi temeiul României, noi suntem nişte rămăşiţe din vechile populaţiuni autohtone, care nu merită să fie băgate în seamă. De! iertaţi-ne boieri, Arioneşti şi Cărădeşti, că ni s-a părut şi nouă biet că trăim în ţara noastră şi avem de zis o vorbă. Iertaţi-ne pentru că nu băgasem de seamă că suntem în Bulgaria, iertaţi-ne apoi pentru că n-am voit să ne batem pentru bieţii greci şi bulgari.
Nu vedeţi că ne-am supus stăpînilor? Nu vedeţi că ne-am trimis copiii la junghiere pentru că d. Anghelescu să poată culege lauri pe pielea lor? Ba au ajuns ca pînă şi cioro-horo, rumânaş de laiie, alb ca pana corbului, să scoată gazetă, în care să ne batjocorească în toate zilele. Nu vă e destul milostivi stăpîni?
Dar acum, de ne veţi fi iertat sau nu, să stăm la vorbă gospodărească şi să vă întrebăm ce poftiţi d-vostră? Şi, ca să ştim că aveţi dreptul de a pretinde, să vă întrebăm ce produceţi? Arătaţi-ne în Adunările d-vostră pe reprezentanţii capitaliilor şi fabricilor mari, pe reprezentaţii clasei de mijloc care să se deosebească de fabrica de mofturi ale ,,Telegrafului” şi ale ,,Românului” şi de fabrica d-vostră de palavre din Dealul Mitropoliei. Căci nu credem să puteţi cere ca noi să considerăm mătăsurile de Lyon cu blagomaniile d-lui N. Ionescu, nici postavurile de Manchester cu isteţiile d-lui Popovici-Ureche.
Ciudată ţară într-adevăr! Pe cei mai mulţi din aceşti domni statul i-au crescut, adică i-au hrănit prin internate, ca după aceea să-şi cîştige, printr-un meşteşug cinstit, pîinea de toate zilele.
Dar statul a ajuns la un rezultat cu totul contrar. După ce aceşti domni şi-au mîntuit aşa-numitele studii, vin iar la stat şi cer să-i căpătuiască, adică să-i hrănească pînă la sfîrşitul vieţii. Dar nu-i numai atît.
Domnia lor vrea să facă pe boierii, 3-4-500 de franci pe lună nu-i liniştesc şi nu-i fac să se puie pe muncă pentru a deveni folositori naţiei de pe spinarea căreia trăiesc. Sunt născuţi pentru lucruri mai înalte, pentru deputăţii, ministerii, ambasade, catedre de universitare, scaune în Academie, tot lucruri mari la cari cinstiţii lor părinţi, care vindeau bragă şi rahat cu apă rece sau umblau cu patrafirul şi sfiştocul din casă în casă, nici nu visaseră şi nici n-aveau dreptul să viseze, căci nu dedeseră naştere unor feţi-frumoşi cu stele-n frunte, ci unor băieţi groşi la ceafă şi tîrzii la minte, de rînd, adesea foarte de rînd. Căci din două una. Sau aceşti oameni sunt toţi genii şi prin ,,calitatea” muncii lor intelectuale merită locul pe care-l ocupă, sau, neproducînd nici o valoare, nereprezentînd nici un interes general decît pe al stomacului lor propriu, trebuie respinşi în întunericul ce li se cuvine.
Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învăţaţi nici cît negrul sub unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breslă cinstită n-au, ce sunt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deşerte, leneşi care trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi fudui, mult mai înfumuraţi decît coborîtorii din neamurile cel mai vechi ale ţării.
De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice scînteie de merit adevărat şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţării, pentru că, în momentul în care s-ar dezmetici din beţia lor de cuvinte, s-ar mîntui cu domnia demagogilor. [Şi astăzi este la fel, ne-au falsificat limba şi istoria, ne-au tîlhărit ţara de nu a rămas piatră pe piatră, ne-au tîrît în jugul hedonismului şi depravării astfel că nu mai ştim cine sîntem. Iar dacă cineva are curajul să se trezească din această abureală şi să iasă prin propriile puteri din mocirla în care ne-au afundat, toţi sar ca arşi într-o solidaritate înspăimîntătoare să te nimicească.]
Într-adevăr, cum li sar deschide oamenilor ochii cînd unul ar zice: ,,Ia staţi oameni buni! Voi plătiţi profesori care nici vă învaţă copiii, nici carte ştiu; plătiţi judecători nedrepţi şi administratori care vă fură, căci nici unuia dintre dînşii nu-i ajunge leafa. Şi aceştia vă ameţesc cu vorbe şi vă îmbată cu apă rece. Apoi, ei toţi poruncesc şi nimeni n-ascultă. Nefiind stăpîn care să-i ţie în frîu, ei îşi fac mendrele şi vă sărăcesc, creindu-şi locuri şi locuşoare, deputăţii, primării, comisii şi multe altele pe care voi le plătiţi peşin, pe cînd ei nu vă dau nimic, absolut nimic în schimb, ci din contră vă mai şi dezbracă, după ce voi i-aţi înţolit. N-ar fi mai bine ca să stăpînească cei ce n-au nevoie de averile voastre, avînd pe ale lor proprii? Sau cel puţin oameni care, prin mintea lor bine aşezată, vă plătesc ce voi cheltuiţi cu dînşii?
De aceea alungaţi turma acestor netrebnici care nu muncesc şi n-au nimic şi vor să trăiască ca oamenii cei mai bogaţi, nu ştiu nimic şi vreau să vă înveţe copiii, şi n-au destulă minte pentru a se economisi pe sine să vă economisească pe voi toţi.

2. PARALELE ECONOMICE

Trebuie să admitem că între anii 1830 şi 40 vor fi existat abuzuri şi neajunsuri îndestule în ţările noastre, pentru că neajunsurile se ţin din natura lumii acesteia, încît oricînd ne putem ruga, ca bătrînii, ca să nu dea Dumnezeu omului atîta necaz cît poate duce. În epoca aceea în care s-a născut Regulamentul şi-au ivit capul şi cele dintîi ideii liberale şi, ca totdeauna, relele de atunci au fost atribuite claselor stăpînitoare. Dacă mergea lumea rău, boierii erau de vină. Căci lipseau garanţiele, lipsea suveranitatea poporului, lipsea controlul, abuzurile erau la culme, toţi furau şi liberalii ziceau: Daţi-ne nouă ţara pe mînă şi veţi vedea ce om face dintr-însa, cerul pe pământ nu altceva! Ca şi acum ei făgăduiau marea cu sarea, ca şi acum cauza tuturor relelor era că clasele privilegiate domneau, că dispuneau fără control de avuţia ţării, că jupuiau lumea şi-şi făceau de cap.
Bun. S-au dus privilegiile. Astăzi naţiunea controlează tot ce se face. Nu mai există abuzuri, nici hoţii, suntem stăpîniţi de legi absolut drepte, cari ne garantează toate libertăţile ce ne sunt cu putinţă.
Să facem deci izvodul averilor noastre.
Avem în avere: Camere, consilii comunale şi judeţene, primari, notari, advocaţi, profesori de universitate, etc. etc., toate plătite cu bani în numărătoare.
Avem la datorii; o jumătate de miliard de franci datorie publică, o scădere regulată atît a muncitorilor agricoli cît şi a breslaşilor, o despoiere mai neîndurată a ţăranului, ba sărăcirea claselor de sus, produsă prin sărăcirea generală, iar negoţ şi meserii în mîni străine.
Am admis legiuiri străine? Ei bine, nu le-am admis pentru român, cu trebuinţele căruia nu se potriveau, ci pentru elemente economice cu care se potriveau şi cari ştiu a se folosi de dînsele. Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care planta autohtonă moare.
Căci azi avem cele mai înaintate instituţii liberale. Control, suveranitatea poporului, codice franţuzeşti, consilii judeţene şi comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci instituţiile nouă nu se potriveau cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de care dispunem, cu calitatea muncii noastre, încît trebuie să le sleim pe acestea pentru a întreţine aparatul costisitor şi netrebnic al statului modern.
Suntem ţărani, curată socoteală, şi ţărăneşte ar fi trebuit să gospodărim. Ţăranul, oricît seu la rărunchi ar avea, bani n-are, şi statul modern are nevoie de bani. Un pas pe care-l face deputatul în Cameră, o prostie pe care o zice, costă pe ţară bani şi banul e muncă. Un şir scris de un ajutor de ajutor de primar la sat costă bani şi banul e muncă. O prelegere rea ţinută la universitate costă bani şi banul e muncă – în sfîrşit banul este pretutindeni şi tălmăcirea citeaţă a muncii, într-însul e sudoare şi putere musculară şi precum arătătorul pe ceasornic spune la numărul cutare cîte ceasuri au trecut, asemenea suma din buzunarul meu arată cît s-au muncit pentru mine în societatea omenească.
Dar va zice cineva. Ei şi? Cu munca românului nu pot face stat constituţional cu libertate, egalitate, fraternitate şi suveranitate? Franţujii sunt farmazoni de au putut-o face, – şi noi să nu putem? Nu suntem noi oameni şi nu putem să ne luăm după dînşii? Adică ei să fie mai cu cap decît noi?
Adevărat. Franţuzul nu-i mai cu cap decît noi…dar este un cusur la mijloc care ne-mpiedică sau ar fi trebuit să ne-mpiedice. Franţuzul ia o bucată de metal în preţ de 50 de parale şi-ţi face din ea un ceasornic pe care ţi-l vinde cu doi napoleoni; d-ta îi vinzi ocaua de lînă cu un franc şi el ţi-o trimite înapoi sub formă de postav şi-ţi ia pe aceeaşi oca 20 de franci; franţuzul ia paie de orez, care nu-l ţin nimic, şi-ţi împleteşte din ele o pălărie pe care nevasta dumitale dă trei sau patru napoleoni.
Nu-i mai cu cap, pentru că mintea nu se mănîncă cu lingura, ci o moşteneşte omul de la tată şi de la mumă, încît un mocan poate fi tot atît de isteţ şi deschis la cap ca un ceasornicar din Paris, numai vorba e că mocanul n-au deprins meşteşugul şi de aceea cîştigă într-un an cît cîştigă meşterul din străinătate într-o zi.
De aceea însă meşterul din Paris are de unde plăti Camere, universităţi, teatre, biblioteci, ba chiar brînză de iepure, de ar avea poftă de dînsa poate s-o aibă. Dar noi popor de ţărani, nu le putem avea toate acestea decît cu încetul, şi unde franţuzul e cu dare de mînă noi trebuie să legăm paraua cu trei noduri, pentru că ceea ce nu are niciodată un popor agricol sunt banii. Căci ce se-ntîmplă într-adevăr?
Ai vîndut ocaua de lînă cu un franc, pe care-l ai în mînă şi-l poţi da iar, dar ea cînd ţi-a venit înapoi, te ţine nu unul ci 20 de franci. Cu ce-mplineşti cusurul de la anul pînă la 20, de unde mai iai pînă la 19?
Neapărat că din alte producte şi nu din lînă, deci din grîu. Dar grîul se produce cu osteneală multă şi spor puţin. Spre a produce un fir de grîu îţi trebuie o vară-ntreagă, şi atunci încă atîrnă de la ploaie şi de la vînt de ce va face sau nu, pe cînd meşterul străin au lucrat ocaua de lînă şi i-au dat o valoare înzecită în cîteva ceasuri. De acolo vine că ţăranul trebuie să muncească o vară pentru a plăti un obiect de lux comandat în străinătate.
Calitatea muncii industriale e alta. Un zugrav face o icoană bună, o vinde şi trăieşte cu-ndestulare 10 ani de pe dînsa; un tăietor de lemne munceşte zi cu zi şi abia-şi ţine zilele de azi pe mîine. Şi apoi ce deosebire între muncă şi muncă? Unul munceşte uşor şi cu plăcere sufletească şi cîştigă mult; cellalt munceşte din greu şi cîştigă puţin. Este vreo deosebire între unul şi cellalt? Poate, tăietorul de lemne a cărui muncă prin calitatea ei preţuieşte aşa de puţin, să se măsoare vreodată cu zugravul?
Dar aşa-i şi naţia. O naţie care produce grîu poate trăi foarte bine, nu zicem ba, dar niciodată nu va putea să-şi îngăduie luxul naţiilor industriale înaintate.
Neapărat că nu trebuie să rămînem popor agricol, ci trebuie să devenim şi noi naţie industrială, măcar pentru trebuinţele noastre; dar vezi că trebuie ca omul să înveţe mai întîi carte şi apoi să calce a popă, trebuie să fii naţie industrială şi după aceea să ai legile şi instituţiile naţiei industriale.
Să zicem bunăoară, că cineva are un palat cît al lui Vodă, şi venituri numai de pe un petec de 50 de pogoane. Va putea el să ducă trai de Domn, să ţie slugi multe de pe petecul lui de moşie?
Şi ce-i într-adevăr o naţie agricolă pe lîngă una industrială? Cît un răzaş, oricît de vrednic fie, pe lîngă un boier cu 100000 de pogoane într-un hotar.
Poate să fie răzaşul, cît de isteţ cît de bun de gură şi cît de harnic, să ducă traiul boierului tot nu-l ţin curelele, pentru că de unde nu-i nici Dumnezeu nu poate lua. Acum poate înţelege oricare om cu minte ce fel am putut produce la noi instituţiile străinătăţii.
Păpuşării, care, ca păpuşării chiar, sunt cumplit de scumpe pentru noi, căci de-a putere-a fi tot n-am putut face nimic.
Acum, după ce am văzut că suveranitatea, egalitatea, fraternitatea ne ţine o jumătate de miliard datorie şi opt zeci de milioane de franci pe an, să vedem cît ne ţinea pe noi, popor sărac, ocîrmuirea jefuitoare a boierilor.
Douăzeci şi vro două de milioane pentru amîndouă ţările cu două scaune domneşti. Dar aceşti bani poate erau cheltuiţi în zadar. Populaţia săracă şi rău administrată poate că se stingea mai rău decît astăzi şi la o vreme de foamete, Doamne păzeşte, mureau oamenii pe uliţe?
Ia să vedem. Deschidem ,,Curierul românesc” pe la 1840 no. De la 5 august şi citim următoarele:
În anii 1837, 38, 39 s-au născut 139263, au murit 90207 – va să zică în trei ani au fost 43993 de oameni spor în populaţie, sau cifră rotundă 50000 numai în Muntenia, să punem pentru Moldova 40000 căci populaţia se înmulţea acolo în acelaşi mod regulat ca şi dincoace.
Dar populaţia se-nmulţea în pătrat, nu în progresiune aritmetică. Dacă ţinea tot guvernul jefuitor al boierilor, astăzi aveam 8000000 de locuitori, pe cînd n-avem nici patru bune – din contra populaţia românească a ţării noastre e azi mai mică decît la 1840.
Dar ce mai citim încă în ,,Curierul românesc”?
În magaziile de rezervă se află depuse în vreme de trei ani din urmă 4441106 chile porumb 299700 chile mei.
Ce avem astăzi în magaziile noastre de rezervă? Tot pe atîtea chile de palavre liberale.
Dar ce mai citim încă?
Capitolul ,,cutiile satelor” din Principate s-a văzut în catagrafia din urmă la 2357483 lei.
Cîţi lei avem noi în cutiile satelor? Datorii cîtă frunză şi iarbă, căci astăzi şi comunele rurale sunt datoare cu cîte 10-20000 de franci, precum statul e dator cu cinci sute de milione.
Dar boierii prădau şi erau răi zic liberalii. Hai să le facem pe plac şi să zicem şi noi că erau para focului şi varga lui Dumnezeu, zicînd-o, pe noi nu ne ţine parale, iar liberalilor le facem o plăcere.
Nu rămîne însă mai puţin sigur că populaţia se înmulţea, că ea, întîmplîndu-se ani răi, nu era expusă să moară de foame, că erau nunţi şi cumetrii multe şi prohoade puţine, încă şi popa era mai cîştigat, pentru că la nunţi şi cumetrii mai mult chef se face decît la prohoade, şi toate erau cu spor, pînă şi cărările, pentru că părintele cînd se-ntorcea de la vreun botez, în loc de a umbla pe una, umbla pe cinci.
Dar poate avem azi mai multe garanţii de dreptate? Ia să vedem.
Stan găseşte azi o pungă înainte de a fi pierdut-o Bran. Care-i urmarea judecătorească. Se discopere lucrul şi Stan mănîncă mai întîi bătaie de la primar şi de la subprefect, apoi e închis preventiv, pierde zece zile de lucru, cîte un franc, fac zece franci. Judecătorul de instrucţie îşi pierde ziua cu dînsul, în loc de-a se ocupa de-un client mai complicat, deci punem leafa lui zece franci, fac 20. Judecata tribunalului corecţional ţine 10, fac 30. Stan e închis pe două luni de vară, cîte un franc ziua fac 60, la un loc 90. Stan se întoarce acasă şi-şi găseşte ogorul pîrloagă şi via paragină, pierzînd munca unei veri, fac zicem 100, la un loc 190. Stan găseşte dările neplătite şi-şi angajează munca pe un an, ca să le plătească ş.a.m.d. c-un cuvînt. Stan e ruinat pe cîţiva ani pentru că au găsit o pungă înainte de a o fi pierdut Bran, bez bătaia primarului şi subprefectului pe deasupra.
Cum era înainte?
Bran pîra pe Stan la boier şi-şi primea punga îndărăt, iar Stan căpăta în schimbul pungii cinci beţe sănătoase, pe care le ţinea minte, ş-apoi se ducea să-şi vadă de trebi. Scurt, drept şi…gratis. Azi mănîncă două trei bătăi şi-şi pierde şi tot rostul.
Dar apoi îndeobşte legi franţuzeşti ne-au trebuit nouă? Pentru împresurarea ce pătimeşte un loc despre megieşi, pentru pescuirea unui lac, pentru neîngăduirea la posesie, pentru a li se alege părţile, pentru un vad de moară, ş.a. trebuie legi franţuzeşti, în care să se vorbească despre ,,lapini”, trebuiau miile de advocaţi, miile de primari şi ajutori de primari, notari, consilii şi paraconsilii.
Asta e curată socoteală de mofluz.