Ion Coja

Text dedicat zilei de 1 Decembrie

Invităm pe cititorii noştri să zăbovească o clipă, ceva mai lungă, asupra acestei ciudate zicale româneşti: „românul nu piere”… Spre a medita nu atât asupra înţelesului, cât la faptul în sine, că s-a putut ajunge la o asemenea vorbă! Ea ne spune, prin însăşi existenţa ei, de câte zeci, sute ori mii de mii de ori vorbitorii limbii române s-au văzut în situaţia de a pieri şi n-au făcut-o pentru că românul nu piere… Ne e greu să găsim ori să imaginăm o expresie mai potrivită, amarnic de potrivită, pentru a simţi şi spre a sugera şi altora cât de dramatică va fi fost lupta românilor, căci luptă a fost, o luptă-i viaţa, deci te luptă!, nu?, pentru supravieţuire, pentru păstrarea fiinţei naţionale! Cumplite trebuie să fi fost încercările prin care am trecut ca popor şi pe care le-am depăşit cu moartea pre moarte călcând cu o conştiinţă de sine, naţională, mereu limpede şi clară, de s-a ales asemenea cutremurătoare vorbă: românul nu piere…
E şi multă amărăciune în această zicală, dincolo de “optimismul” ei. E mai întâi amărăciunea noastră, a celor de azi, de a şti că existenţa strămoşilor noştri a stat de atâtea ori în cumpănă cu pieirea, şi mai e şi a celor de odinioară amărăciunea de a fi fost nevoiţi să-şi comenteze cu asemenea cuvinte înfricoşătoare istoria, trecerea prin lumea asta minunată…
Să-ţi faci curaj nu la izbândă, ci la supravieţuire, asta ce poate să însemne decât că nu-s vorbe goale toate cele ce s-au rostit, fie de către învăţaţii noştri, fie de către învăţaţii străini, istorici în primul rând, despre puterea românească de a accepta înfruntarea cu mari primejdii, de a răbda şi de a suferi, de a se mulţumi cu scăparea de la pieire, în aşteptarea unui viitor îndoielnic mai bun, dar asumându-ţi acest destin odată cu propriul nume de român, de care să nu vrei să te lepezi?! Ca de o credinţă! Ca de un jurământ! Ori blestem!…
Căci românul nu piere, semn că mulţi i-o doresc! Cine? De ce?
Căci, din păcate, unii într-adevăr ne-au dorit-o, deseori în locul stingheritoarei şi incomodei recunoştinţe!… Să nu-ţi îndatorezi prietenii ca să nu-i pierzi și să ţi-i faci duşmani!… Şi mai ales vecinii! De câte ori nu s-a repetat această amară poveste, obligându-ne să conchidem cu o altă zicală, poate la fel de tristă: “apără-mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani mă apăr singur!”… Va mai fi fiind şi-n alte limbi, la alte neamuri o asemenea vorbă? Dumnezeu ştie!… Noi nu ştim! Şi am fi gata să vedem în această vorbă încă un semn al destinului unic de care s-au învrednicit românii sau, nefiind vorba de nici o vrednicie deosebită, mai degrabă soarta i-a ales ori s-a nimerit numai aşa… S-a nimerit că românul nu piere… O dată? De două ori?…
O vorbă ca asta nu iese însă cu una, cu două! Ci cu nouă. Nouă zeci şi nouă, de ori, de câte ori românul trebuia să piară şi n-a pierit, ci s-a încăpăţânat, împotriva cui?, să dăinuie, el, cel de-un leat cu veşnicia, încât nu e deloc de mirare că unora li s-a părut, după legea numerelor mari, că nu se poate altfel, adică din întâmplare, ci este cu siguranţă un tâlc mai adânc în această salvare de la pieire, deci s-a petrecut ori săvârşit într-un scop, un ţel, cu o menire deci, şi care să fie aceasta?, în istoria pe care românii au ocolit-o un mileniu de zile, au refuzat-o, i-au întors cu lehamite spatele ori s-au retras numai deoparte, regăsindu-se pe sine, când, cu zgomote deşarte, vreme trece, vreme vine!… Şi asta se cheamă a boicota istoria?…
Negreşit că am boicotat-o! Șşi zic şi eu aşa ca să folosesc un cuvînt pe înţelesul tuturor, șşi deja îndătinat, consacrat! Dar mai pe înţelesul oricui ar fi să te întrebi: păi asta mai e istorie?… Păi cum să n-o boicotezi tocmai din drag pentru istorie?!… Pentru istoria cea măiastră şi adevărată! Dar ce să înveţi din istoria ceastălaltă, din istoria păţită, săvârşită în deplina ei nedesăvârşire, din istoria acelui ev barbar, de năvaliri bezmetice înspre luminile altora spre a le stinge mai ales, înecându-i în sânge pe cei vrednici de le-au aprins şi şi-au primit pentru asta răsplata de sânge cuvenită celor cum se cade să fii, răsplată atent şi grijuliu consemnată de istorie, căci asta se cheamă istorie: să jefuieşti, să distrugi, să omori… Să învingi! Cu orice preţț! Inclusiv al lepădării de umanitate! Care-i baiul?! Doar eşti eroul consacrat de istorie!
Ce-i de învăţat din istoria asta altceva decât că, cu orice preţ, să nu te amesteci cu cei ce o fac, ci să iei distanţa cea mai mare de hoarda deşucheată de năvălitori șşi prădători, ucigaşi, delicvenţi la ordinea morală a lumii… Șşi să te retragi de-o parte, regăsindu-te pe tine când în jurul tău, cu zgomote deșarte, se face, chipurile, istorie…
Căci există atâţia aşa zişi tot oameni, cei mai mulţi se pare, care nu se pot suporta pe ei înşişi şi fug de singurătate, cu capul încins de mecanismul neuns al gândirii vâjâindu-le de gândurile ce nu vin, de ideile care îi refuză! Șşi, bieţi infirmi, se prăbuşesc orbeşte spre a se adăuga izbăvitor angrenajului gregar pustiu de gânduri şi de simţire, atâta fiindu-le suficient ca ţintă a vieţii: să te prinzi tovarăşș cu tartorii zilei, să prinzi şuvoiul de ape tulburi pentru a te lăsa purtat în scursoarea lui deşănţată spre belşugul altora, înecându-l, murdărindu-l, spurcându-l. Spre luminile altora, stingându-le!
Pentru cine nu cunoaşte ori cunoscând-o n-a putut îndura singurătatea păstorului ori a semănătorului, pentru cine nu poate suferi răbdarea aşteptării înfrigurate de la voia rodniciei ce numai din înaltul cerului se hotărăşte şi coboară, alegându-i ogorul spre a-l îmbelşuga, pentru cine nu are cu ce gânduri petrece de unul singur în monotonia trudnică a muncii, cumplit trebuie să fie chinul de a fi obligat să te regăseşti pe tine însuţi când n-ai ce găsi!… Tortura regăsirii cu nesinele său… Cu pustiul!… Pentru acest chin nu există decât un singur leac: să faci istorie!… Istoria de care am avut parte!…. O astfel de istorie au boicotat românii în vestitul lor mileniu de „absenţă” din istorie! ȘI-am fi boicotat-o până azi de s-ar fi putut! Am fi refuzat-o in aeternum!
Căci asemenea parteneri îi laşi să curgă în plata Domnului, dându-te la o parte din calea nefiinţei lor înverşunate, ferindu-te a te prinde lor tovarăşi!…
Dacă am încerca să ne imaginăm un popor de oameni singuratici, de oameni care ştiu să preţuiască răgazul regăsirii cu sine însuşi, cu gândurile proprii, apoi noi, românii, suntem cu siguranţă un astfel de neam de oameni. Ăsta ne e soiul. De aceea, probabil, cântecele noastre nu se cântă în cor, ci de unul singur, doinind în pustietatea codrului sau a plaiului… Umplând pustietatea cu preaplinul sufletului nostru!
Ca şi gândurile, care numai aşa îţi vin în minte, de unul singur!… Dar ce mare plăcere să le împărtăşeşti altora apoi, punând ţara şi lumea la cale, în lungi şi nesfârşite colocvii, al căror obicei s-a pierdut în mai toată lumea asta grăbită şi care nu mai are timp de stat la vorbă, aşa cum noi, românii, ne găsim întotdeauna bucuroşi de a revărsa din tolba gândurilor adunate în ceasul tihnit al singurătăţii!… Nu, nu ne place să cântăm în cor, şi nici să gândim în cor, mai curând – din principiu, gândim razna fiecare de celălalt, iar împreună ne adună numai bucuria moromeţiană de-a târgui gânduri şi idei, ale tale şi ale altora… Şi mai ales bucuria de a face haz unul de altul şi de tine însuţi şi, fireşte, hazul, supremul haz de necaz… De necazul nostru şi de necazul altora că românul, iată, nu piere!… Ci străbate satul pe mijlocul uliţii cu cuşma pe-o ureche rugându-se la Dumnezeu în gura mare să-i ţie în viaţă duşmanii, ca să vadă șşi ei cât de mult îi place lui viaţa!… Ca să vadă duşmanii cum românul nu piere…
Ne ispiteşte obligaţia de a privi şi “ştiinţific” această vorbă, bunăoară pentru a ne întreba cât va fi fiind de veche, adică întrebându-ne care să fie epoca de zbuciumată istorie românească, la al cărei capăt românii vor fi ieşit la liman cu această învăţătură de minte pentru cei ce s-au îndoit… Pentru cei ce s-au bucurat să ne vadă la greu, copleşiţi, striviţi, sfârşiţi… Dar ne dăm astfel seama că această zicală ar putea fi oricât de veche sau de nouă… Căci nu există epocă de istorie, măsurată fie cu mileniul, fie cu ziua ori ceasul, despre care istorisind să nu poţi încheia, cu fel şi fel de înţelesuri, prin aceeaşi această acea vorbă demnă deopotrivă de un imn naţional şi de un bocet! Tot naţional!… Românul nu piere!… Pur şi simplu nu piere!… Nu piere şi aşteaptă!… Îşi aşteaptă, cu siguranţă, rândul la istorie. La istoria cea adevărată, pe care merită s-o trăieşti, de care să nu-ţi pălească obrazul de ruşine pentru soarta ce-o ai avut de-a te naşte om…
În cumpănă cu pieirea aflându-se de atâtea ori, românul şi-a dezvoltat o pricepere aparte de a găsi soluţia individuală la încercările vieţii, ale istoriei. El nu se vede pe sine cuceritor războinic, conducător de oşti atot-nimicitoare. Nici nu se răscoală cu toţii înainte de a încerca fiecare, de unul singur, cum poate să se descurce… Nimic mai străin firii noastre decât duhul conjuraţiei, spiritul de gaşcă, de mafie ori conspirativ, masonic. “Cine-i tînăr şi voinic Iese noaptea pe colnic, Fără par, fără pistoale, Numai cu palmele goale” sună idealul românesc de afirmare a personalităţii umane, în luptă dreaptă, numită de aceea “românească”. Fără şiretlicuri, fără substituţi artificiali ai bărbăţiei: par, pistoale şi câte au mai inventat lepădăturile pământului… Neputincioşii șşi nevolnicii!…
“Trag foarte bine cu săgeata, ştiu să arunce chiar şi suliţa – scria Cantemir despre moldovenii săi, dar treabă mai bună au făcut totdeauna cu sabia; de puşcă nu se folosesc decât vânătorii, căci socotesc că nu este lucru de cinste să întrebuinţeze împotriva duşmanului (s. n.) o armă la a cărei folosire nu se cere nici un fel de îndemânare şi nici o vitejie.”
Magnifică consemnare… Ea face pereche cu celebra diatribă a lui Cervantes la adresa celor ce au introdus armele de foc – „satanica scorneală”, în confruntarea militară, anulându-i acesteia caracterul cavaleresc, voinicesc. Donquijotismul moldovenesc, aşadar, al românilor!, ca o componentă a firii noastre… Deseori consemnată în istorie!…
…Românul se visează mai ales haiduc, războindu-se de unul singur cu toată lumea asta de răutăţi… La un loc, împreună, pe români îi adună în mod obişnuit numai bucuria petrecerii. Şi, har Domnului, ştim să petrecem! Încă mai ştim!… O ştiinţă azi atât de rară…
Fireşte, răsare de la sine dinaintea noastră întrebarea: ce-ar fi câştigat lumea şi ce-ar fi pierdut dacă până la urmă izbândeau cei ce au vrut atât de mult ca românul să piară?… Ce-ar fi câştigat lumea, restul lumii şi în primul rând cei din preajma noastră este uşor de spus: o ţară, un pământ frumos şi roditor, un spaţiu “vital” mai larg, mai cuprinzător! Mai cuprinzător pentru cine?… Căci, încercând a umple acest spaţiu cu alţii, tot oameni, nu?!, ajungi inevitabil să faci comparaţii şi să cauţi astfel răspuns şi la cealaltă parte a întrebării: ce ar fi pierdut lumea odată cu pieirea noastră de români?…
Un răspuns mai explicit nu e de dat în câteva pagini ori zeci de tomuri. Ci, iarăşi, cel mai uşor ne vine să rezumăm (deocamdată?) întregul răspuns într-un cuvînt: românii, în câteva milenii de existenţă istorică continuă, au creat un stil de comportament, un mod numai al lor de a face faţă solicitărilor şi ispitelor de tot felul, un stil românesc. Mai ales acesta era păcat să piară…
Există ceva care dă neamului românesc, ca popor, ca naţiune, o unitate deplină. Nu e vorba numai de unitatea de limbă, evident extrem de importantă! Această unitate e totuşi de domeniul instrumentalului, nu al finalităţii, fiind doar mijlocul prin care s-a ajuns la un scop, la un rezultat încă mai înalt, mai subtil, mai important, mai definitoriu. Acesta este tocmai stilul românesc, specificul naţional.
Nu mi-e la îndemână să spun hic et nunc în ce constă acest stil românesc, stil care şi-a pus pecetea, nu totdeauna uşor vizibilă, pe tot ce ar fi românesc în istoria noastră, în arte, în moravuri, în datine şi obiceiuri, în limbă şi în toate celelalte care sunt creaţie spirituală românească. Voi observa numai cât de importantă a fost în cultura noastră, în gândirea minţilor noastre mai luminate, grija salvgardării specificului naţional românesc! Toţi, dar absolut toţi cei ce merită un loc în istoria culturii româneşti au avut a se pronunţa răspicat în apărarea acestui specific. Eminescu însuşi este Eminescu întrucât a ştiut să fie şi teoreticianul cel mai pătrunzător al luptei, căci luptă a fost şi aceasta, de salvare şi impunere a specificului naţional românesc. Nicăieri în lumea asta – după ştiinţa noastră, fireşte! – nu s-au purtat atât de aprinse şi de hotărîtoare discuţii, încă neîncheiate, în jurul ideii de specific naţional care apare, astfel, ca idee culturală majoră a României moderne. Adică a acelei Românii în care, ca urmare a intrării în circuitul cosmopolit al modernizării, al europenizării, s-a resimţit mai acut ca oricând atentatul la acest specific, la stilul românesc de a fiinţa ca om şi ca naţiune. Stil ce chiar că era păcat să piară!…
Cu domniile lui Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu se încheie epoca de afirmare militară a poporului român. Vreme de un secol şi jumătate ne vom afla copleşiţi de numărul şi puterea străinilor, a trei mari imperii care îşi disputau, câineşte, pământul românesc. Sunt acestea vremuri în care istoria noastră nu se va mai face pe câmpul de luptă, în acte de superbă bravură, de care nu ne lipsiseră veacurile anterioare. Istoria noastră va însemna în aceste vremuri zis „moderne” o continuă creştere a conştiinţei de sine, româneşti, a poporului român, în primul rând prin marile fapte ce le vor săvârşi cărturarii neamului.
Nu-i uităm pe Horia şi Tudor, ori pe Brâncoveanu sau pe Grigore Ghica, martiri sublimi, aşa cum nu-i uităm nici pe cei care cu sabia smereniei lor au apărat ţara, drept care ei se şi numesc ţăranii, şi care în vremurile acelea de grea cumpănă, când ţara nu mai era în putere să ridice oaste, spre a se război deodată şi cu sultanul, şi cu ţarul, şi cu împăratul, nu fugeau boiereşte din calea oştirilor străine, peste munţi, ci rămâneau pe locul trudei lor spre a se lupta nu cu arma, ci cu prezenţa lor, firavă, dar îndărătnică, spre a şti că ţara nu e pustie, ci îşi are locuitori statornici, care pot fi chiar nimiciţi, dar niciodată clintiţi de pe acest pământ!…
Nu-i uităm pe nici unii, dar nu uităm nici că ţara asta, în fiinţa ei neatârnată şi întregită este şi opera învăţaţilor români, a dăruirii de sine cu care, de la Inochentie Micu şi până la Nicolae Iorga, au ştiut – şi asta le-a fost ştiinţa de căpătâi – să se pună în serviciul neamului şi-al ţării. Dar mai ales au ştiut să recunoască în felul românesc de a fi, în “specificul naţional” românesc, în firea românului, podoaba cea mai de preţ a neamului nostru. „Parcă se luptă nu atât pentru supravieţuire, cât mai ales pentru a-şi apăra puritatea limbii” scria pe la sfârşitul secolului al XV-lea, despre români, Antonio Bonfini! La fel a fost şi lupta cărturarilor români, patru secole mai târziu, nu atât pentru supravieţuire, căci n-o acceptau cu orice preţ, cât mai ales pentru a păstra neatinsă România noastră! Bogăţia noastră de suflet!
Suntem, în Europa, în lumea asta mare, făuritorii unei culturi populare fără pereche de bogată atât în extensia ei, în varietatea ei, cât șşi, mai ales, în profunzimea sufletească, spirituală a acestei culturi. Ca literatură, această cultură populară este orală, nu zace în biblioteci, în manuale șşi tratate savante, ci este vie în conştiinţa, în mintea celor ce se împărtăşesc din ea. Este la purtător! Produce efecte în comportamentul nostru zilnic, în modul de a privi șşi recepta spectacolul lumii. Românul, ca purtător al acestei culturi este un receptacul sferic, capabil să se conecteze cu întreaga realitate, să se bucure organic de întreaga Creaţie. Nimic nu este mai străin românului ca ideea de a se specializa, de a se hiper-specializa, de a ignora ansamblul! Întregul! Adică firea șşi rostul a tot ce există! În felul său, inclusiv la nivelul meşteşugarului din sat, priceput la toate meseriile, românul aspiră la statutul de uomo universale de odinioară!… După modelul medicului get de odinioară, pomenit admirativ de Platon, care recomanda o medicină șşi o terapie a întregului trup, incluzând șşi corolarul sufletesc!… Nu pe specializări tot mai înguste!
E atâta metafizică în limba română șşi în literatura orală, populară, cum nu mai găseşti la multe alte neamuri!
La Trianon, când s-a discutat soarta Transilvaniei, adversarii noştri de la Budapesta au comis imprudenţa de a emite pretenţii în numele închipuitei lor superiorităţi spirituale, culturale! S-au făcut de rîsul Europei adunate la Versailles! Ionel Brătianu nu s-a coborît să intre în vreo dispută avocăţească pe acest subiect insolent, ci s-a mulţumit să depună în faţa comisiei decidente două teancuri de înscrisuri, invitându-şi adverasii să dea, dacă au cu ce, replica maghiară la (1)colecţia de proverbe româneşti publicate în zece volume de Iuliu A. Zane șşi la (2) colecţia revistei săptămânale „Convorbiri Literare”, al cărei număr inaugural era datat 1 Martie 1867… O revistă de literatură care apărea cu regularitate de peste 50 de ani, revistă pe care avea cine s-o publice şi mai ales avea publicul care s-o citească! Aşa ceva nu mai exista nicăieri în Europa! De Budapesta nici nu putea fi vorba! …Revista apare şi azi! Adică de un secol şi jumătate trecute fix!…
Sunt nenumărate asemenea momente șşi fapte de excelenţă care ne pot singulariza șşi evidenţia! Din păcate neglijăm să alcătuim inventarul lor complet șşi plecăm prea uşor urechea la cei care scornesc orice ca să ne singularizeze în negativ, în derizoriu!
Cum se întâmplă cu cei care în zilele noastre se străduie să nege romanitatea noastră, faptul că descindem din cel mai important popor al antichităţii, cu aportul cel mai consistent la civilizarea planetei! Deşi, dacă mă gândesc bine, s-ar putea ca aceşti ciudaţi, în ciuda analfabetismului lor, să aibă ceva dreptate, chiar şi fără voia lor. Aşa că zic șşi eu ca ei: noi, românii, într-adevăr, nu suntem urmaşii romanilor aduşi în Dacia de Traian! Noi, ca români, nu avem motive să ne recunoaştem în mentalitatea lor, în imboldul care i-a adus în Dacia! Nu, cu siguranţă nu suntem urmaşii acelor romani!…
Ci noi suntem urmaşii romanilor care au rămas în Dacia după retragerea aureliană!… Ai romanilor şi dacilor care au făcut religie din statornicia lor pe acest pământ!
Ce spectacol extraordinar va fi fost pentru cine avea ochi să vadă şi minte să priceapă!… Să priceapă bunăoară că-n tot răul e şi un bine, căci vântul, când bate, numai pleava o mişcă de colo-colo!… A fost multă pleavă şi printre cives romani din Dacia anului 270 e.n., mulţi care aflaseră şi pricepeau bine, cu câtă latină ştiau, că ubi bene, ibi patria. La toţi ăstora împăratul Aurelian le-a dat ordin să treacă Dunărea în sud! Şi să întemeieze o altă Dacie, după zicala că ubi bene, ibi Dacia… Iar în nordul Dunării a fost astfel să rămână strămoşii noştri, cei cărora de-atunci încoace le-a plăcut să se tot joace cu cuvintele, scornind fel şi fel de vorbe noi, precum că ubi patria, ibi bene, sau ibi bene, ubi Dacia!… Dacia traiană, bineînţeles. Dacia românească!… Fie pâinea cât de rea…
Atunci să se fi spus prima oară că românul nu piere?… Șşi tot atunci să fi apărut şi vorba că tot răul e spre un bine?… Aceeaşi resemnată familiaritate cu suferinţa… Aceeaşi tenace şi potolită încredere, formulată într-un chip atât de discret şi, din nou, paradoxal: în tot răul e şi un bine… Căci mare bine i-a mai făcut Aurelian neamului nostru românesc alegându-i dintre locuitorii Daciei de la anul 270, să ne fie strămoşi, numai pe cei ce într-adevăr ne meritau ca urmaşi, numai pe cei ce au înţeles că trecând Dunărea sau Mediterana cerul nu se schimbă deasupra ta, nu rezolvi astfel nici una din frământările mari ale vieţii, în care mai ales pe tine însuţi te ai potrivnic, adversar, concurent, şi rişti, deşi alergând singur, să ieşi al doilea, mereu al doilea, dacă mereu vei alerga numai şi numai după ubi bene… Nefiindu-ţi tu ţie însuţi destul ca să-ţi fie bine!… Binele din tine însuţi… De neaflat!… Şi-atunci pleci în lume, treci Dunărea!… Treci oceanul!
Şi numai aceia vor fi rămas în nordul Dunării mai departe, urcând în timpul care nu e timp decât într-un spaţiu neschimbător, numai ei vor fi rămas în Dacia: cei cărora, ca să le fie bine, căci tot omul caută binele, le era destul viaţa lor lăuntrică, de fiinţe cugetătoare puse dinaintea unor întrebări, îndoieli şi nelinişti la care răspunsul şi izbăvirea nu ţi le putea oferi geografia, ci numai cărările atât de puţin umblate de om ale sufletului său. Noi, românii, cărările acestea şi ale codrului le-am învăţat tare bine. Ori poate de aceea am şi rămas, căci le ştiam prea bine!… Ne tragem aşadar din strămoşi care nu s-au temut de această repetată regăsire şi confruntare cu sine, ci am făcut din ea chiar farmecul vieţii. Al omului!… Șşi nu ne-am clintit din Dacia Traiană… Dacia maternă!
Nu ne-am clintit din sinea noastră!
Suntem dar şi noi un neam ales şi de aceea nu se putea să pierim!…
Ne-am ales unii de alţii prima oară la anul 270, când unii am rămas, iar alţii au plecat în plata Domnului!… După două principii de viaţă diametral opuse: ubi patria şi ubi bene… După aceleaşi răscruci ne-am mai ales de-atunci mereu, unii de ceilalţi, iar urma lor, a celor plecaţi să-şi caute sufletul unde era viţelul mai gras şi aurul mai galben, mereu s-a pierdut… Aşa cum fără urmă s-au pierdut mai întâi şi întâi toţi cei ce au ascultat de porunca aureliană. Cei ce au crezut că ubi bene, ibi patria… Praful șşi pulberea!… Am rămas şi numai noi n-am pierit, cei ce am ştiut că ubi patria, ibi bene, chiar şi atunci când o duci mai rău, mai rău de tot chiar…
De la această opţiune fundamentală porneşte stilul românesc de comportament. De la refuzul de a se buluci peste Dunăre, căci va fi fost şi atunci o goană, nu de barbarii agresori, ci o precipitare penibilă după binele ori mai-binele de dincolo de Dunăre, să se înfrupte din el mai devreme şi mai consistent. Apucătorii şi jepcarii, învârtăreţii şi isteţii, oportuniştii, care ştiau că numai primilor sosiţi le va fi dat să se înfrupte pe alese, celorlalţi, ce pregetau şi nu se prea îndemnau şi aveau să ajungă prea târziu, tarde venientibus, doar să culeagă, ce va cădea de la ospăţul deştepţilor, ossa…
Psihoza aureliană!…
Cum i-a mai cernut pe bieţii români chemarea vechiului dicton, atât de universal: ubi bene, ibi patria!… Şi toţi cei care au plecat după această patria morgana, cât mai erau ei de convinşi că-i lasă pieirii pe toţi cei ce rămâneau acasă?! Care acceptau chiar să piară decât să devină altceva, alţii, înstrăinându-se de ei înşişi, căci ăsta era preţul lui ubi bene, ibi patria!… Căci chiar dacă unii s-au ţinut tari să nu-şi părăsească odată cu ţara şi credinţa, graiul strămoşesc şi numele părintesc pentru a le fi mai bine, în cele din urmă, dacă nu lor, măcar fiii fiilor şi-au uitat de toate astea şi s-au risipit fără urmă din ce-au fost vreodată moşii lor!… La fel şi cei rămaşi, rămaşi printr-un legămînt care nu putea fi pe veci rostit, ci trebuia cu fiecare generaţie reînnoit, căci fiecare generaţie a avut de dat obolul ei în suflete, acele suflete care, dintr-un motiv sau altul, au ajuns la concluzia că ubi bene…
Şi ne-am cernut alegându-ne unii de alţii mereu, de zeci şi zeci de ori, de câte ori, nenumărate, alternativa belşugului şi a huzurului a stat în cumpănă cu năpăstuita şi sărăcăcioasa noastră românie… În cumpănă cu sărăcia și nevoile neamului! Şi iar ne-am ales unii de alţii… Căci firea omului se moşteneşte cel mai greu!… Agonisita sufletească!… Nu-i ca averea cea pipăită şi văzută, pe care o poţi lăsa copiilor întreagă, printr-un simplu act de danie!… Sufletul cu care reuşim să ne împodobim fiinţa nu se moşteneşte atât de simplu! Şi câţi părinţi n-au lăcrămat amarnic văzându-şi odraslele că nu înţeleg cum vine aia că ubi patria, ibi bene, când toată lumea, în lumea asta mare șşi deşteaptă foc, judecă dimpotrivă, că ubi bene, ibi patria…

*

…Educaţia, buna creştere a celor ce ne urmează lăsându-le pe mână ţara, este problema problemelor, grija grijilor!… Căci cu fiecare dintre copiii noştri se ia de la capăt îndelungatul şi gingaşul proces de făurire, de topire şi laminare a metalului cel mai de preţ: sufletul de om, purtarea de om… De om de omenie!
Ce simple ar fi toate dacă odată cu casa şi alte bunuri, agonisite într-o viaţă, a ta, şi-n altele, ale celor de dinaintea ta, ai putea lăsa copiilor şi nepoţilor tot ce-ai agonisit şi-n adâncul sufletului tău, tot ce s-a adunat întru credinţa ce te-a ţinut treaz la datorie, rezistând nenumăratelor ispite, ispite ce-i vor pune la încercare şi pe copiii tăi, şi nu ştii cum să-i poţi face să judece şi ei, cu aceleaşi ori altele, şi mai bune, temeiurile credinţei că ubi patria, ibi bene!…
Şi astfel, având a trece fiecare generaţie prin sita aceloraşi ispite şi poveri, dinaintea cărora a stat fiecare ins singur cu ce se învrednicise să agonisească şi să numească a fi acela sărac sufletul său, la capătul istoriei româneşti s-a ales o selecţie nu biologică a indivizilor, ci una stilistică. Nu șştiu dacă suntem, ca români, o rasă, un neam de oameni cu caracteristici antropologice aparte, măsurabile, dar șştiu bine că mai presus de orice îndrăgim șşi, de la Dromichaete șşi până azi, practicăm un anumit stil, o anumită manieră de a ieşi în lume, de a o recepta şi de a i te dărui, toate acestea, pe limbajul popular, chemându-se norocul de a fi în stare să simţi româneşte!…
Cutare simte româneşte! Elogiu suprem în lumea noastră, danubiano-carpato-pontică!

*

Desigur, e foarte schematică toată povestea de mai sus. Ea se brodează în jurul unui adevăr însă greu de contestat șşi uşor de verificat: pe cât de aprigă a fost politica de deznaţionalizare a românilor – în Austro-Ungaria, dar şi prin alte părţi, pe cât de aprigă șşi de discretă mai ales este încă această politică, pe tot atâta a stat numai la bunul plac s-o facă al celor ce, în vreun fel sau altul nimerindu-li-se să ajungă printre noi, s-au hotărît să se prenumere printre noi… Să fie noi! Români!
Sunt cu miile, cu sutele de mii românii care au fost nevoiţi, au fost constrânşi, n-au mai avut încotro, şi s-au declarat de alt neam, au devenit în timp altceva, s-au pierdut de turmă, ca o condiţie a supravieţuirii lor!… Nu există străin însă care, ajuns pe plaiuri româneşti, să fi fost obligat de legile noastre sau de anturajul uman românesc să-şi abandoneze neamul, părinţii, conştiinţa de sine…
Contrastul în care intră astfel lumea românească cu întreg contextul uman şi politic din jur, balcanic șşi european, ar fi de natură să încheie orice discuţie serioasă nu numai pe tema Ardealului… Ardealul este al nostru, români, maghiari, saşi, secui şi câte neamuri vor mai fi fiind în Ardeal trăitoare, este al celor ce simt, româneşte, că ubi patria, ibi bene. Unde-i Ardealul, acolo e şi patria noastră!… Patria noastră cea românească, românească nu doar pentru că suntem mai mulţi românii, vorbitorii de grai romanic, ci suntem mai mulţi cei ce angajăm prin fiinţa noastră un stil de existenţă, un farmec aparte al purtărilor şi gândurilor, al glumelor şi-al petrecerilor noastre, al trecerii noastre prin această lume! Este farmecul românesc al Ardealului!
Nepieritor ca șşi românul!

1986

(Fragment prelucrat din Ion Coja, Transilvania. Invincibile Argumentum)

CUVÂNTAREA LA PRIMUL CONGRES AL ÎNVĂŢĂTORILOR MOLDOVENI DIN BASARABIA DE  ALEXEI MATEEVICI 

Am venit — a spus păr[intele] Mateevici — să întâmpin şi eu această sfântă zi de 25 mai. (Aplauze.) Primiţi, fraţilor, felicitările mele călduroase,— ale unui om care a luptat şi el în trecut cu vorba şi cu scrisul pentru luminarea neamului întreg. Primiţi felicitările mele de moldovean şi rugăciunile mele de preot către Dumnezeu, ca să ne trimită ajutorul său pentru un lucru atât de sfânt şi de mare.
Ca unul care vin cu toată dragostea mea în mijlocul d-voastră cred că pot să-mi îngăduiesc de a vă da unele sfaturi frăţeşti. Mai întâi de toate să ştiţi că:

Unde-i unul nu-i putere
La nevoi şi la durere.
Unde-s doi puterea creşte,
Şi duşmanul nu sporeşte.

Fără unire nu vom putea dobândi nimic. Deci să avem un gând, o inimă, un ideal!
Al doilea sfat e acesta. Lucrul drept poate înflori numai dacă se întemeiază pe idei drepte. Cu mâhnire am văzut astăzi că între d-voastră nu toţi sunt uniţi asupra unor idei drepte. Unii se socotesc moldoveni, alţii — cei mai puţini — români. Ei bine, dacă aţi luat asupra d-voastră sarcina de a lumina poporul, apoi trebuie să daţi poporului idei adevărate, căci altfel întreg învăţământul e fără rost. Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele trup al românismului, aşezat prin România, Bucovina şi Transilvania. (Aplauze.) Fraţii noştri din Bucovina, Transilvania şi Macedonia nu se numesc după locurile unde trăiesc, ci-şi zic români. Aşa trebuie să facem şi noi! (Aplauze.)
Asta nu însemnează separatism, căci şi cei din Transilvania, şi cei din Bucovina, şi cei din America se numesc tot români.
Trebuie să ştim de unde ne tragem, căci altfel suntem nişte nenorociţi rătăciţi. Trebuie să ştim că suntem români, strănepoţi de-ai romanilor, şi fraţi cu italienii, francezii, spaniolii şi portughezii.
Aceasta trebuie să le-o spunem şi copiilor şi tuturor celor neluminaţi. Să-i luminăm pe toţi cu lumina dreaptă.
Al treilea sfat pe care vi-l dau este: să staţi cu mare putere la straja intereselor naţionale. Să trăim bine şi cu străinii, dar să nu trădăm interesele noastre, căci altfel vom cădea pentru totdeauna.
Dacă vom fi slabi în lupta pentru viaţă, vom fi înghiţiţi de cei mai tari. Să nu ne alipim la partide străine, care nu luptă pentru neamul nostru şi să nu luptăm pentru interesele de clasă, ci pentru cele de obşte, naţionale.
şi, în sfârşit, sfatul cel din urmă al meu e: să nu uităm norodul, ţărănimea care a suferit atâta până acum! Să-l luminăm, să mergem mână în mână cu el, căci fără noi el nu poate face nimic, după cum nici noi nu putem face nimic fără el. Să-l îndreptăm pe calea adevărului, cu fapte, iar nu cu vorbe. Mântuirea ţărănimii e în noi, şi a noastră în ea.
Rog pe bunul Dumnezeu şi sunt încredinţat că El ne va trimite ajutorul Său cel preaputernic pentru izbândirea lucrului obştesc. El ne va trimite fericirea neamului şi a d-voastră. (Cuvântarea a fost îndelung aplăudată.)
[În cursul şedinţei a II-a Al. Mateevici a mai avut o intervenţie:] N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut. Aceasta să se ştie din capul locului, ca să nu mai vorbim degeaba. (Aplauze.) Unii zic că limba românească e franţuzită. Asta nu-i adevărat! Ce e drept, sunt şi în România unii rătăciţi în ce priveşte limba, dar trebuie să se ştie că cel mai puternic curent acolo e cel popular în limbă şi în literatură. Noi trebuie să ajungem de la limba noastră proastă de astăzi numaidecât la limba literară românească!

N. Balasa

În unul din articolele noastre anterioare, ,,Discursul, ştiinţă în a comunica sau formă de a bate câmpii”, selectam câteva idei sugerate de specialiştii din domeniu tocmai din dorinţa de a mai clarifica lucrurile, dar mai ales de a arăta că, noi, românii, ruginiţii timpurilor, alături de tinerii lucizi ai acestui popor, nu suntem nici proştii momentului şi nici ai omenirii, ce pot fi luaţi oricând, de oricine, peste picior. La cele spuse atunci despre discurs, repetăm, în primul rând pentru o mai mare limpezime, dar şi pentru a ne dezice de ,,intelectualii” prezentului, adăugăm, în materie de comunicare, câteva noţiuni absolut necesare. Înainte de orice, trebuie însă amintit că, în forma sa cea mai simplă, comunicarea umană este concepută ca un transfer ordonat de semnificaţie. În al doilea rând, trebuie spus că principalele elemente implicate într-un act comunicaţional sunt: un comunicator sau un transmiţător, un mesaj, un limbaj sau un cod, un mijloc de transmitere, un receptor capabil să ,,citească” sau să ,,decodifice” mesajul. Pe de altă parte, orice act de comunicare presupune o succesiune de evenimente a cărui formă de bază cuprinde: decizia de a transmite o semnificaţie, formularea mesajului intenţionat într-un limbaj sau cod, actul de transmitere şi receptarea. Până aici, nimic nou. Orice începător în domeniu înţelege sau cel puţin intuieşte mecanismul. Din acest motiv, şi noi menţionăm faptul că această perspectivă asupra comunicării este doar un cadru de pornire pentru discutarea altor elemente constitutive. În realitate, majoritatea evenimentelor comunicative sunt mult mai complexe dacă se are, cel puţin, în vedere:
- existenţa unei raţionalităţi şi intenţionalităţi privind comunicarea, urmărirea unor anumite scopuri şi de aici relevanţa unui criteriu de eficienţă raţională;
- faptul că, în general, comunicarea nu are un caracter linear, cum ne este sugerat de model:
- posibilitatea (probabilă) conform căreia comunicarea nu începe tot timpul cu transmiţătorul a cărui intenţie defineşte semnificaţia evenimentului comunicaţional.
- importanţa aparte, pe care o are în procesul de comunicare codificarea, transpunerea ideilor în forma unui mesaj adecvat. La acest ultim punct de vedere, amintim ideea lui Morris, idee conform căreia un limbaj sau un cod ,,înseamnă o pluralitate de semne care au o semnificaţie comună pentru un număr de interpreţi şi care pot fi produse de aceştia. Semnificaţia semnelor limbajului trebuie să rămână relativ constantă în diferite situaţii, iar semnele trebuie să se constituie într-un sistem în care să se interconecteze şi să se poată combina în anumite moduri şi nu în altele, pentru a genera o varietate de procese-semn” (D. McQuail, Comunicarea, Institutul European, Iaşi, 1999, p. 31).
,,Bine zici, numai că şi nea Ion ,,comunică” - vor sări ,,specialiştii”, iar eu, obiectiv şi sincer, am să le dau parţial dreptate. Şi asta fie şi numai din câteva motive:
1). Nea Ion este şi el om!
2). Nea Ion vorbeşte şi, evident, în vorbirea obişnuită, el transpune gândurile în cuvinte fără prea multă atenţie, dar atunci când urmăreşte un scop, chiar şi el are grijă să formuleze (după puterile sale), expresiile astfel încât să transmită o anumită interpretare sau să obţină efectul dorit.
3). Lăsând gluma, (intenţiile noastre tind spre o analiză pertinentă a actului comunicaţional) cu uşurinţă putem observa că unei codificări îi urmează o decodificare ce presupune interpretare şi, în sensul hermeneuticii clasice, înţelegere. Descifrarea mesajelor, a textelor, şi, în general, a oricăror materiale, presupune interpretarea lor, iar de aici, întreaga strategie a hermeneuticii de a stabili criterii precise în acest sens. De altfel, nu de puţine ori (mai ales când bâjbâim prin toate), confundăm definiţia hermeneuticii, teoretic şi practic, cu definiţia interpretării. Pentru rigoare, amintim faptul că gânditorul francez, Paul Ricoeur, distinge între interpretarea ,,obiectivă” şi ,,subiectivă” şi ,,situarea interpretului în însuşi sensul de interpretare indicat de text” P. Ricœur, De la text la acţiune, Editura Echinox, Cluj, 1999, pp. 128-132.
Pe acelaşi fir al gândirii cu autorul precizat anterior este şi Mircea Eliade, filosoful român, care consideră condiţie principală, ,,situarea permanentă în planul de referinţă al textului interpretat, considerarea sa în orizontul său specific, cu excluderea oricăror alte perspective, puncte de vedere”. Altfel spus, ,,nici un text nu poate fi interpretat dintr-o altă perspectivă decât cea originară şi originală” (A. Marino, Hermeneutica lui Mircea Eliade, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980, p. 34).
O altă condiţie spre limpezire şi claritate ar consta în ,,concilierea validităţii şi pluralităţii interpretărilor, luarea unei decizii legitime în cazul divergenţei, fixarea criteriului de arbitraj în cazul divergenţelor” (Ibidem, p. 34). Pentru această chestiune, o metodă clasică ar consta în încadrarea noii interpretări într-unul din tipurile sale tradiţionale pe deplin cristalizate, încă din Evul Mediu: literală, alegorică, morală sau analogică.
Toate bune şi la locul lor, numai că, vorba lui nea Ion (tot l-am pomenit), ,,una e socoteala de acasă şi alta e cea din târg”. Din acest motiv, trebuie menţionat şi faptul că:
- Interpretarea şi înţelegerea sunt date, într-un anume sens, chiar de la început. Probabil de aici şi defintia dată de Talcott Parsons: ,,un fapt descris, devine un fapt dat”. Aceasta înseamnă că într-un text, eveniment petrecut şi povestit într-o acţiune contextual desfăşurată, ,,găseşti, descifrezi , interpretezi de fapt doar ceea ce doreşti, ceea ce cauţi. Scopul interpretării nu este în realitate decât regăsirea, reîntâlnirea punctului de plecare, însă ca să descifrezi, să decodifici un mit, un simbol etc., trebuie mai întâi să ştii ce este un mit, un simbol, apoi care este structura mitului, a simbolului respectiv. Cu alte cuvinte, să operezi cu o serie de preconcepte incluse în schema soluţiei esenţiale a problemei” (Ibidem, p.35). De altfel, fără acest element prealabil dat, procesul de interpretare-comunicare nu poate nici să înceapă, nici să rezulte. Orice întrebare sau interpretare presupune o preînţelegere. Hans-Georg Gadamer vorbeşte şi el de ,,prejudecăţi legitime”, care nu au nimic de a face cu prejudecăţile negative ce împiedică înţelegerea. În consecinţă, trecerea de la comunicare la înţelegere, în contextul interpretării, se face prin intermediul preînţelegerii, al înţelegerii predeterminate, preorientată sau anticipată. Preînţelegerea este însă strict legată de o experienţă anterioară, de o pregătire specializată şi organizată. Pentru a avea loc acest proces de comunicare-înţelegere, trebuie să existe un ,,cadru” comun, un spaţiu social, fizic şi temporal, în limitele căruia sunt localizaţi pacienţii. Esenţa acestui spaţiu este experienţa împărtăşită a universului referenţial. Mesajele au sens, în consecinţă ele sunt interpretate şi înţelese, numai dacă privesc probleme care aparţin atât experienţei transmiţătorului, cât şi celei a receptorului, adică unei cunoaşteri comune. Noi înţelegem, de obicei, ,,mai ales ce suntem predestinaţi să înţelegem prin propria noastră vocaţie, orientare culturală sau a momentului istoric căruia-i aparţinem” (Ibidem, p.108)
- Indiferent cât am sintetiza şi concentra ideile, nu ne putem opri, în demersul nostru, doar la cele afirmate anterior, deoarece, în procesul de comunicare, decodificatorul (în special) nu poate înţelege un fenomen decât după ce l-a comparat îndeajuns cu alte fenomene asemănătoare, ,,după ce l-a situat în cadrul lor”, în cadrul care ,,l-a născut’’ şi alimentat, altfel spus, în contextul de acţine şi semnificare.
- Procesul de comparare este urmat de procesul de omologare, metodă ce se bazează pe ,,stabilirea unor echivalenţe şi concordanţe morfologico-structurale, pe relaţii şi corespondenţe în interiorul unor ansambluri omogene, pe un sistem de echivalenţe şi asimilări în cadrul unui vast efort de unificare şi sinteză. Omologarea nu este posibilă fără recunoaşterea unor experienţe existenţiale, metafizice, religioase sau estetice comune, a unei baze comune accesibile conştiinţei hermeneutice actuale” – ne spune, în aceeaşi lucrare, Adian Marino. Într-o exprimare mai simplă, prin compararea, extrapolarea şi generalizarea unor elemente comune, omologarea devine posibilă, iar odată cu ea, şi înţelegerea (în măsura în care există şi minte).
- Dacă ne respectăm, alături celor două concepte, interpretare şi înţelegere, vom strecura şi un al treilea, explicaţia (cu toate nuanţele sale, de la cea practică la cea teoretică sau invers), tocmai pentru a plia totul (ca şi Max Weber), pe acţiunea socială, acţiune ca proces specific uman, ce este, după autorul amintit, un comportament căruia individul care acţionează îi ataşează o semnificaţie subiectivă. În acest sens, acţiunea (semnificativă) se deosebeşte de comportamentul (reactiv). Din acest motiv, al evidenţierii şi atribuirii de semnificaţie prin intermediul interpretării, înţelegerea poate fi sau o calitate raţională (logică şi matematică), sau o calitate emoţional empatică, ori artistic apreciativă. În toate ştiinţele privitoare la acţiunea umană, spune Weber, procesele şi fenomenele care n-au semnificaţie subiectivă trebuie considerate drept stimuli, rezultate, condiţii care favorizează sau împiedică acţiunea umană.
,,Astfel, pentru o ştiinţă a semnificaţiei subiective a acţiunii, «explicaţia» cere o prindere a contextului semnificaţiei al unei acţiuni direct inteligibilă conform cu semnificaţia sa subiectivă. În toate cazurile de acest fel, ca şi în procesul afectiv, semnificaţia subiectivă a acţiunii şi contextul său de semnificaţie se vor numi «semnificaţie intenţionată»” (M. Weber, ,,Definition of Sociology”, în Wolf Heydebrand (ed.), Max Weber, Sociological Writings, Continuum, New York, 1994).
Cei din jurul vârstei mele, tinerii bine instruiţi de acum ( ce-i drept, din ce în ce mai rari), cei de bun simţ ştiu sau intuiesc, la nivel logico-gramatical, că am dreptate. Teoretic, chiar şi practic, am dreptate. Şi pentru că am, măcar de la aceste idei ar trebui să plece orice abordare analitică a unui act comunicaţional, adică orice analiză a unui proces în care se face vorbire despre ceva, adică se comunică. În realitate, „specialiştii prezentului” procamă cu totul altceva. Şuşoteli! Că o fi, că o păţi… Pe alocuri, bălăcăreli doar pentru a ieşi ca păduchele în frunte etc. Mai pe româneste, doar pentru faptul că singurul produs autentic al societăţii româneşti de după 89, „intelectualul analfabet” îşi doreşte redirecţionarea trecutului (supus judecăţii, veşnic şi după bunul plac), prin prezentul (gata doar să sfâşie, aproape, orice), spre un viitor al lor, ce se vede, deocamdată, din păcate, cameleonic, de paradă şi chiar de pradă. „Ce haită trebuie să fie acea haită care să nu cadă pradă altei haite?”- întreabă şi se întreabă William Shakespeare. Ar face-o şi „intelectualul” dacă n-ar fi orbete, adică… (nu de oftamologie e vorba!), adică nu ar avea probleme crase de morală.
Ca să şi argumentăm cele spuse, reluăm ideea de mai sus, idee conform căreia interpretarea şi înţelegerea sunt date (ştiinţific vorbind), într-un anume sens, de la început şi spunem că, dacă avem de a face cei rău intenţionaţi (de exemplu, cu orbeţi, că tot i-am trecut la ,,cele sfinte” cu fosta miliţie sau fosta securitate politică), sau chiar pentru cei ce umblă cu uşurica (acum sau oricând) prin viaţă, periculoasă chestiune! Mai ales când cercetarea se rezumă doar la această idede. Am văzut-o înainte de1989. Cei care au trăit atunci au şi simţit totul pe propria lor piele. În al doilea rând, trebuie reamintite tendinţele omului (dincolo de omul, fiinţă socială supus contractului social), măcar din ultimele două secole: omul, expresie „a lumii ca voinţă şi reprezentare” - Arthur Schopenhauer, Supraomul, rezultat al „voinţei de putere” - Friedrich Wilhelm Nietzsche, şi în sfârşit, „Omul nou”, concept al socieţii totalitare de tip comunist. E, tocmai acesta, ultimul, „Omul nou”, acum, după 20 de ani de democraţie (mai mult sau mai mult originală), a ajuns, cum era şi firesc (conform legilor specifice evoluţiei) intelectualul analfabet, intelectualul ce are în dotare licenţe, diplome care mai de care, are atestate, pe ici pe colo, chiar şi doctorate… Are! Numai că el, intelectualul analfabet, nu prea ştie carte. Prostia, de când lumea se plăteşte! – o să spuneţi dumneavoastră şi în parte vă dau dreptate. Dacă însă nu luăm în calcul banii (trudă şi sudoare a celor necăjiţi şi prostiţi de te miri cine), bani ce au îngroşat pungile miliţienilor, securiştilor, politrucilor ferchezuiţi şi reîncadraţi după 89 la… (prietenii ştiu şi unde şi de ce), că dacă îi luăm, atunci mintea oricărui om normal la cap se tulbură.
Când vezi ,,intelectualul” despre care spuneam, la catedră, în universitate (unde mai şi dă, din când în când, în cabinetul cutare, la un whisky, la babaroase, când ai francu` îl pui şi-n mămăligă), când îl vezi la tribună sau în nu mai ştiu care funcţie ce presupune ştiinţă de carte, cu siguranţă o iei razna.
Când însă ,,intelectualul” te mai şi combate cu ştiinţa lui ce se rezumă la „n-ai, bă, dreptate! Comunicarea e-n pantaloni, e… câtă vreme e tătuca la butuoane, la licenţe şi la doctorate”, aproape că îţi vine să te repezi la el, să-l sfâşii şi să-l mănânci. Nu de alta, dar vorba lui Cioran, plăcerea vine abia după ce-l vomiţi în closetul din fundul curţii!

19 iunie 2011 Bulzeşti

(după Nicolae Bălaşa)

Zi de zi, pentru a fi cu ochii în lume, dar mai ales pentru a fi informat, privesc la televizor, ascult un post de radio sau răsfoiesc unul sau altul dintre tabloidele încă reavăne, gata să îmi mânjească degetele cu cerneală. Şi asta nu ar fi mare dandana! Săpun, slavă Domnului, este! Apă, la robinet, mai limpede, mai cu rugină, dar este! Aşa că, fără prea mare efort, în măsura în care vrei să fii sănătos, te speli şi mâinile îţi sunt iar curate. Plumbul, otrava nevăzută din cerneală, se duce pe apa sâmbetei. E, nu chiar pe-acolo, câtă vreme circuitul existenţei noastre înseamnă, în mare parte, recircuit. Apa mea reziduală e captată, mai la vale, de o instituţie, să-i zicem, primăria cutare, (în al cărei statut de funcţionare stă grija faţă de om!) primărie care ţi-o toarnă din nou, val –vârtej, pe gât că vrea, domnule, parale! În ziua de azi, mai ales de bani, foame mare! Mă întorc la cuvânt. Nu fiţi aşa de pretenţioşi, nu despre cel Biblic e vorba, ci de cele de mai sus, „circuit” şi ,,recircuit’’, în care, chior să fiu şi tot nu pot sări peste grupul de litere „c”, „i”, „r”, „c”. Fără ghilimele, virgule şi o idee mai alăturate, adică puse în rândul lumii, literele, bineînţeles, (ştiinţific s-ar chema într-o logică a limbajului) şi spectacolul e la el acasă. Nu vă grăbiţi, nu e pe gratis! Plătim cu vârf şi îndesat. „Lucru dracu, bă nene!”, vorba lui Moş Gogu, unul de pe la mine din sat, „e că circul noi l-am vrut, noi îl avem! Iar după aceea, ce să mai zici?!”. Problema se complică rău, dar rău de tot, când, vorba aceluiaşi gălbejit, fără dinţi şi cu gândul dus la ştreangul deja pregătit în podul casei,: „vai de mamă de om, când alegi până culegi!”. Doamne fereşte! Piei, satană, şi lasă-ne măcar nădejdea, că ea, nădejdea, nu e de la pământeni, ci de la Cel de Sus, îmi zic şi eu cu gândul la un alt fel de mâine.
Cine mai are încă gramul de minte dat de Dumnezeu (restul cică ar fi un fel de materie bună de pus în tigaie), gândeşte, cine nu, pune de o mămăligă şi întinge cu cocoloşul în obiectul sugerat, că timp, după aceea, de înghiţit în sec, slavă Domnului, patru ani, berechet!
Acum, de ce să nu fiu sincer, cam fac din ţânţar armăsar, invocând otrava din cine mai ştie care jurnal intrată, prin buricul degetelor, în sufletul omului. Lumea nu prea mai citeşte. Moş Gogu, cu jurnalul adus de poştaş, minus, fără voia sa, din pensie, aprinde focul, câtă vreme gaz ia dacă ai de unde!
Ce ne facem însă cu imaginea şi trăncăneala (veşnicul fel de a bate câmpii), de pe micul ecran, unde otrava are şi nuanţă (,,Filosofia nuanţelor’’ - Ţuţea) şi culoare. Făcând abstracţie de gânditorul român, nu mă judecaţi greşit! Semantica celor două cuvinte, chiar tautologie dacă ar fi, tot ar spune ceva. Ba chiar mai mult decât vă închipuiţi. Nu degeaba se zice: ,,aţi prostit poporul cu televizorul”, iar de aici telembizarea, ca maladie cu formă de manifestare, la nivel naţional, nu este o glumă. „Lucru dracu în casa popii!”- îmi zice iar Moş Gogu, „câtă vreme nu mai e vaccinul. Pe vremea mea, când dădea boala în tine, venea unul, Gorici, făcut sanitar pe front, îţi arunca, din pragul uşii, o seringă plină cu penicilină, în cur, şi te vindecai. Toţi, de toate! Mai puţin ăia, îi ştii dumneata, activiştii, securiştii… Ai focului, dar nici că se îmbolnăveau de ceva! ( La Lilieci, Marin Sorescu). Astăzi, nici ierburile nu mai dau rezultate. Faci un ceai şi… neam! Doar te umfli în burtă. L-au otrăvit şi pe ăstea! Peste tot, otravă!” Otravă, îl aprob şi eu, până şi în sufletul omului, numai că, el, omul, este şi producătorul şi negustorul. Culmea, inconştient, şi consumatorul! Circuitul (circ-uitul) în forma sa naturală sau în alt fel, tot circ se cheamă!
Să nu credeţi că sunt atât de ipocrit încât să mă excud din lanţul anterior expus. Gluma lui Caragiale ,,ori toţi să trăim, ori toţi să muriţi”, în cazul de faţă, e bună cât să mai facem haz de necaz. Şi asta în măsura posibilului. În rest, doar ştreanguri pregătite în podul casei şi punere pe gânduri! Pentru că tot am rostit cuvântul „gînd”, mă instalez în el, (,,din ce este cel mai mult gândul este”- Socrate, concept cu greutate pentru care nici măcar Albert Einstein nu a găsit o formulă matematică de exprimare) şi dau o clipă fuga la începuturile decăderii umane. Evident în Biblie, însă nu la izgonirea din Rai, întâmplare ce vine să exprime şi să explice în acelaşi timp, conceptul de existenţialism formulat în secolul trecut (în special de către Jean-Paul Sartre), ci în capitolul Cain şi Abel. Chiar dacă, să zicem, tot omul cunoaşte povestea, o reamintesc fie şi numai pentru împrospătarea memoriei.
„Adam s-a împreunat cu nevastă-sa Eva; ea a rămas însărcinată şi a născut pe Cain” (…)A mai născut şi pe fratele său Abel. Abel era cioban, iar Cain era plugar” Ambii au adus lui Dumnezeu o jertfă pentru viaţă (sau una pentru păcat, cu sau fără conştiinţa lui. Încă nu se ştie!). Jertfa celor doi, evident diferită, (Cain, lucrător al pământului, a adus o jertfă de bucate din roadele lui, ale pământului, Abel, păstor, adus o jertfă din oile întâi născute), nu este privită în acelaşi fel de către Dumnezeu. De aici, din această pildă a unei inegalităţi de tip moral, (să nu vă imaginaţi că aş vrea să reinventez comunismul!), mai întâi mâhnirea, apoi frământarea (în ziua de astăzi, frustrarea, etc), şi, în ultimă instanţă, omorul. Prima crimă din istoria omului şi, cred eu, prima cădere din îndumnezeire, cădere ce stă sub semnul întrebării lui Dumnezeu către Cain: ,,unde este fratele tău Abel?”. Cu alte cuvinte, într-un plan mai pământean, unde este aproapele tău, omule? Surprinzător însă, pentru oricine îşi apleacă mai mult fruntea asupra textului, este faptul că Dumnezeu nu-l pedepseşte imediat pe criminal. El are răbdare şi speră că omul va fi om.
A doua cădere a noastră vine din nerecunoaştere, din minciună, din lipsa de responsabilitate sub acest ,,Nu ştiu” şi fals şi ipocrit şi perfid etc. < Cum era şi firesc, când responsabilitatea pentru aproapele tău stă sub semnul unui ,,nu ştiu”, cu alte cuvinte sub semnul indolenţei, nepăsării şi mai ales a minciunii, iar glasul sângelui să strigă, vrei sau nu, pedeapsa! ,,Acum blestemat eşti tu, izgonit din ogorul acesta, care şi-a deschis gura ca să primească din mâna ta sângele fratelui tău.”
Nu este cazul să mai nuanţez acest ,,nu ştiu”. Îl gustaţi, (dulcea otravă!) înconştient, de la tribună, de la cine mai ştie ce întâlnire cu aleşii , dar, mai ales, îl savuraţi seară de seară, de pe ecran, spus în fel şi chip: nu eu, ci el, nu noi, ci ceilalţi, nu noi, ci toţi (mai ales când vorbitorul e de pe tarâmurile neoliticului) etc. Cu alte cuvinte nu noi, ci poporul, pentru că el, săracul, poporul, ca noţiune, concept, chiar şi la o analiză mai riguroasă, tot gol de conţinut e! Iar de aici, din lipsa de conţinut, spânzură dacă ai pe cine!
Înainte de a-mi pune singur ştreangul, că doar asta mi-a mai rămas, ca nu cumva să ajung năuc pe lumea cealaltă (oricum nu ştim de unde venim şi încotro o luăm, dar mai ştii că mă ia ăia la rost?!!), mă întreb:
1. dacă obrazul celui de la tribună, celui pus în pagina de ziar, celui de la radio sau de pe micul ecran, drept ,,personalitate”, a devenit mai gros decât şoricul porcului scăpat netăiat la primul Ignat? Întrebarea e valabilă şi pentru cei ce o fac.
2. dacă nu cumva ar trebui reînviat Gorici, sanitarul de pe vremea lui Moş Gogu, şi seringa lui? (Doamne, fă o minune şi pentru noi, păcătoşii! Poate ne-o mai veni mintea la cap!)
3. În condiţiile re-circ-ulării, dacă a mai rămas ceva din mine, omul căzut din dumnezeire?
Mda! Greu de răspuns, mai ales la ultima întrebare şi mai ales când ,,oglinda retrovizoare a unui eu” (ca să amintim de AMURGUL ZEILOR… OLOGRAFI – Marian Barbu, Ed. SITECH, Craiova, 2011), versativ, mai tot timpul, îmi refuză imaginea. Greu de răspuns şi câtă vreme oamenirea ar număra vreo 6,5 miliarde, însă în ea, Oamenii mai rar. Pe alocuri, chiar neam! Adică, de niciun fel, ca să le înţelegeţi oful şi ăstora de pe la mine din sat. Dar mai ales greu, câtă vreme Apocalipsa e în noi şi o trâmbiţăm care mai de care şi pe unde apucăm.

Nicolae Bălaşa

Bulzeşti, 05 05 2011

George Liviu Teleoacă

„Munţii noştri aur poartă,/ Noi cerşim din poartă-n poartă”. (Bocet )

Mai mult decât un motto, cele două versuri reflectă nu doar paradoxul, ci, mai ales, jalnica realitate în care am ajuns să trăim, ca urmare a faptului că am uitat cine suntem. Datorită prea multelor împilări ne-am pierdut identitatea şi, odată cu ea, capacitatea de a păstra, nedevalizată şi nepângărită, Grădina Maicii Domnului, mai presus de toată încleştarea mercantilă a lumii. Atunci, când, în zilele de 7-9 mai 1999, ne-a făcut cinstea de a ne vizita, Papa Ioan Paul al II-lea s-a adresat cu solemnitate Ţării zicând „România, pe care tradiţia o numeşte cu frumosul titlu de Grădina Maicii Domnului, vin la tine în numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi al Prea Sfintei Fecioare Maria”. Cu această precizare, Sanctitatea Sa ne-a reamintit nouă şi lumii întregi că, spre deosebire de identităţile celorlalte naţiuni, care se definesc din perspectivă istorică, identitatea noastră, a celor din România, are rădăcini mai profunde ancorate în Tradiţia Sacrală. În plan mai general, în Marea Tradiţie, aşa după cum indică numeroasele lucrări de specialitate, printre care şi cele semnate de Marija Gimbutas, care pe baza a 30000 de probe arheologice a arătat, la Congresul 8 de protoistorie de la Belgrad, din anul 1971, că „România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între anii 6500 î.Chr.- 3500 î.Chr., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă.” Enorm, „entitate culturală teocratică, paşnică şi creatoare de artă” în legătură cu care mai adaugă menţiunea: „Această artă nu era imitativă, ci căuta să exprime în mod conştient mai mult concepţii abstracte.” (Gabriel Gheorghe, Recenzii, GETICA Nr.3-4, p.116-138). Ca un corolar la toate acestea, autoarea, fostă profesoară la UCLA, mai precizează că, în spaţiul carpatic, scrierea sacră a fost utilizată înainte de sfârşitul mileniului VI, ceea ce se corelează cu faptul că pe acest pământ carpatic s-a născut, la anul 5508 î.Chr., calendarul numit „De la Facerea Lumii”, utilizat până în secolul XVIII de către cronicarii noştri, dar şi de Dimitrie Cantemir. Continuitatea acestui calendar, fără egal în lume, se explică, exclusiv, prin statornicia noastră pe acest pământ, iar anul 5508 î.Chr. reprezintă momentul, de la care începând deveniserăm conştienţi de rostul nostru ca societate în organizarea timpului şi numai urgiile, dezlănţuite de „Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă”, ne-au umbrit esenţa identităţii noastre, de făuritori ai timpului istoric, pe coordonatele sacrului, cu originea plasată la Facerea Lumii, acolo de unde începe drumul omenirii spre civilizaţie.

Ca naţiune de esenţă teocratică, de la Facerea Lumii, suntem, în mod incontestabil, singurii cu drept de proprietate asupra Grădinii Maicii Domnului şi, pentru apărarea ei, am traversat istoria sângerând enorm pentru a nu lăsa ca lăcomia fără margini a hoardelor şi a imperiilor întunericului de tot felul să răvăşească rosturile Grădinii. Chiar şi prefacerile lumii de azi trebuie să pornească de la respectul pe care trebuie să-l aibă omenirea faţă de Ţara biblică Havilah, numită şi Grădina Maicii Domnului. Suntem păstrătorii ei, iar probele care ne legitimează această identitate s-au acumulat, în numeroasele studii de specialitate, făcute în toată lumea, pentru a atinge masa critică, odată cu 1 Decembrie 2009, când ziarul New York Times a publicat, la rubrica Ştiinţă, un articol cu începutul său fără echivoc: „Înaintea gloriei care a fost Grecia şi Roma, chiar înaintea primelor oraşe din Mesopotamia sau a templelor din lungul Nilului, au trăit în valea de jos a Dunării şi la poalele Balcanilor oameni care au fost primii în artă, tehnologie şi comerţul la mare distanţă.
Începând mai devreme de anul 5.000 î.Chr., ei au lucrat pământul şi au construit oraşe, unele cu 2.000 de locuinţe. Ei au fost meşteri pricepuţi în arta bronzului, noua tehnologie a acelui timp. În mormintele lor … au fost descoperite, ca ansamblu de aur, cele mai vechi artefacte din întreaga lume.Uluitoarele desene ale vaselor vorbesc de rafinamentul limbajului vizual al culturii lor.” (J. Noble Wilford „A Lost European Culture, Pulled From Obscurity”). Cu această identitate de făuritori şi păstrători ai vetrei, în care s-a plămădit, prin sacru, civilizaţia lumii, figurăm ca zei întemeietori de lume, sau ca eroi civilizatori, în Cărţile Sacre ale omenirii, iar cheia pentru înţelegerea statutului nostru de excepţie a fost eternizată, prin arta basoreliefului, în scena XXIV, de pe Columna lui Traian.

Mihai Eminescu, savantul de profundă factură enciclopedică a fost primul care a descoperit şi a făcut cunoscut mesajul ei, în poemul Memento mori: „Şi privesc … Codrii de secoli, oceàne de popoare/ Se întorc cu repejune ca gândirile ce zboară/ Şi icoanele-s în luptă - eu privesc şi tot privesc/ La vo piatră ce însamnă a istoriei hotară,/ Unde lumea în căi nouă, după nou cântar măsoară/ Acolo îmi place roata câte-o clipă s-o opresc!” Imaginându-se în „templul unde secolii se torc”, Eminescu a evitat, şi în acest caz, delimitările particularului, în aspiraţia sa spre cugetarea general-cosmică, dar referirile sale sunt suficiente pentru a avea în vedere, exclusiv, Columna lui Traian. După ce a depăşit dificultăţile de investigare, practic însurmontabile pentru alţii, Poetul ne arată, ca în faţa unui tablou, că „Şi icoanele-s în luptă” ridicându-ne, astfel, mai presus de toţi cercetătorii lumii, care, în mod neglijent, au pretins că Jupiter, purtătorul de fulger, ar fi fost inclus în compoziţia scenei, doar pentru a sugera ploaie în timpul bătăliei. Începând cu anul 1896, după nici zece ani de la asasinarea lui Mihai Eminescu, a apărut la Berlin monumentalul tratat „Die Reliefs der Trajanssäule” a lui Conrad Cichorius cu reproduceri foto, de înaltă calitate, pentru toate scenele Columnei, tipărite pe formatul mare A3 şi, cu toate acestea, de atunci şi până astăzi, nimeni n-a remarcat tandemul - tandemul Zeus-Dragonul Dacic - deşi, pentru perceperea lui, pledează toate detaliile plastice ale compoziţiei. Savanţii din Europa întreagă, şi nu numai ei, aveau datoria să vadă şi să-nţeleagă, dar, cu toate acestea, au trecut cu nepăsare, atât pe lângă elocvenţa plastică a scenei de pe Columnă, cât şi pe lângă precizarea, de excepţie, transpusă de Eminescu, în poemul Memento mori. S-a rătăcit, astfel, cheia sacră a identităţii noastre prin care ne legitimăm menirea în lume, respectiv rolul de factor activ în lume. Întru salvarea noastră şi a lumii (sic!) suntem chemaţi să depăşim urgent şi această tragică eroare a istoricilor, pentru a stopa ruina, la care te expune pierderea adevăratei identităţii şi acceptarea obedientă a unor identităţi măsluite, de unii ca Roesler sau Keramopulos.

Măcar acum, după ce am plătit, cu secole de suferinţe imense, secolele noastre de uitare şi de neglijenţă intelectuală, trebuie să luăm aminte că, prin regulile clasice de compoziţie, scena XXIV de pe Columnă conferă Dragonului Dacic acelaşi rang de rege al zeilor, pe care îl are Zeus în Olimp. Spre deosebire, însă, de Zeus (Jupiter) care n-a ieşit din Olimp, Dragonul Dacic, ca hieroglifă pentru numele Unicului Ziditor Transcedental, care se citeşte la fel cu teribila tetragramă sacră, reprezintă semnul sub care s-a făcut istoria, pe larga arie dintre Persia şi Britania, până la anul 1485 d.Chr., aşa cum se poate citi pe pagina 61, din tratatul de vexilologie a lui Whitney Smith, fostul director al Institutului American pentru Drapelele Lumii. Desigur, imaginea fragmentară din pagină se referă la călăreţii prin a căror vitejie, inspirată de Dragonul Dacic, s-a edificat imperiul creştin a lui Carol cel Mare, în jurul anului 800, (http://ro.wikipedia.org/wiki/Carol_cel_Mare) cu mult înainte de Marea Schismă din anul 1054. În Anglia, nu numai ciclul arthurian se derulează sub semnul Dragonului, ci şi bătălia de la Hastings din anul 1066, aşa cum este deseori consemnat în Tapiseria Bayeux, realizată imediat după bătălie. Întrucât viaţa religioasă a prezentului o continuă pe cea din perioadele anterioare, Dragonul Dacic se dovedeşte a fi, şi acum, reperul sacru al lumii, de unde şi rolul determinant pe care trebuie să ni-l asumăm în edificarea unităţii religioase, motiv esenţial pentru a păstra nedevalizată, nepângărită şi întreagă Grădina Maicii Domnului.
Slujirea nu-i trufie, ci datorie.

NOTĂ: Mulţumesc domnului prof.univ.dr. Nae Georgescu pentru semnalarea versurolor citate.

Florian Bratu

Spaima de a fi ţinta unei glume sau a unei observaţii critice scoate la iveală o caracteristică mai puţin umană. În testele care s-au făcut de către diverşi oameni de ştiinţă s-a observat că dominanta esenţială la categoria proşti fără frontiere se observă o creştere exponenţială a orgoliului, deşi nu au inventat decît aţa de tăiat mămăliga… Este foarte dificil să-i spui, darămite să-i explici, cu argumente, fiinţei fără creier că în orice există o limită, că prostia fără limite conduce la distrugerea sa şi a celor din jur. Mi-a plăcut termenul de inteligenţă eşuată care are un aer civilizat, dar nu se acoperă decît din motive de igienă socială. Este adevărat că termenul de prost sau prostie declanşează automat o reacţie de furie din partea unuia sau mai multor interlocutori. Normalitatea cunoaşte forme variabile explicabile, dată fiind fragilitatea biologică a subiectului.
În artă lucrurile sunt spuse direct ca în pamflete ori voalat prin imagini care să stîrnească rîsul cititorului. Asta nu înseamnă că receptorul unui text literar este întotdeauna dispus să accepte datul textului, din varii motive. Unul dintre acestea este, din păcate, înălţimea scaunului care îl determină să refuze evidenţa expusă, textul fiind declarat aiurit, lipsit de măsură, de eleganţă, deşi originea lor este tot traista, dar dă bine moftul proferat cu o voce joasă şi aferată în faţa unui public, vai şi el siderat prin simbioză, la auzul sau văzul rostirii lipsite de pietate şi dulceaţă. În mod fatal, am mai spus-o şi cu alte ocazii, prostia este molipsitoare. Dar oamenii de ştiinţă, practicanţi ai relativităţii absolute refuză cu obstinaţie acceptarea şi eradicarea unei realităţi nocive asupra fiinţei umane. De ce? Explicaţii, dacă nu sînt, se găsesc ele, ca să folosesc o sintagmă şi o tactică a travestiului moftangiu sau ştiinţific. Păi, cum să-şi exercite puterea asupra celuilalt sau a mulţimii decît lăsîndu-i fie în ignoranţă, fie în zeama lor, să nu cumva să le cauzeze la organele sensibile. Nu e bine sau, mai nou, alterează imaginea, spunea Întunecimea sa ştiinţifică. Ei aş!
Oamenii de artă au descris şi o altă opţiune a păcălicilor faţă de semenul nostru: stilul bonom, uşor ironic şi făcînd un semn discret cu ochiul: trebuie să-l înţelegem pe prostănac! Prostia parvenită pozează în om înţelept, profund dedicat ştiinţei şi artei din care oricum nu înţelege nimic. Dar are memorie. Şi cîinele are ! Dar ce memorie scurtă are excelenţa parvenită: cînd sărea din pat în pat sau golea banca să plătească scaunul pe care stă cocoţată cu o figură de şi se face părul măciucă de-o vezi noaptea, iar ziua devine imaginea coşmarului umanităţii.
Pe ce se bazează prostia ? În primul rînd pe nesimţire. Nu aude, nu vede decît pe cine să vîndă ca să urce pe scaunul puterii. şi totuşi, pe cine vinde spaima ştiinţei? Pe cei ce ştiu cu adevărat şi îi stau în cale, îi strică imaginea propriei suficienţe. Prostia nu suportă comparaţia: ea este începutul şi sfîrşitul lumii, nu alfa şi omega că i se împleticeşte limba să pronunţe corect!
Prostia este fericită pentru că ştie că orice drum i se va deschide prin orice mijloc. Ce neagră arată la faţă prostia pînă să-şi îndeplinească scopul: scaunul puterii! Şi aici apare paradoxul: prostia a început să imite inteligenţa, adică trebuie să se ascundă prin travestiul puterii ca să beneficieze de imunitate. Vai! Să nu i se strice imaginea de cutră!
De ce ţine aşa mult prostia la imagine? Poporul a sintetizat simplu acest mod de a fi al prostiei: Prostul, dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul. Pe de altă parte prostia lasă urme în conştiinţa celorlalţi, adică dezvăluie incapacitatea de a gîndi altfel decît prin fraze gata făcute. Şi de propria imagine e grijulie: pune slugile să-i facă sinteze. Cu grijă, să nu care cumva să se vadă că nu e aptă de nimic…
De ce nu e aptă prostia ? Pentru simplul motiv că nu cunoaşte devenirea, ea rămîne încremenită în siguranţa cu care debitează inepţii ce creează tsunami în toate mediile pe unde îşi face simţită prezenţa. Prostia este absenţa umanului şi viermuiala sterilă a sporovăielii, cu şi fără ştaif învăţat pe de rost că altfel nu poate…
La o privire atentă se poate remarca cu ochiul liber cele două posturi fundamentale ale prostiei: una statică, statuară şi alta dinamică, la nivelul limbajului cu care învăluie bietul om apăsat de grijile vieţii. Ea este chipurile vigilentă la nevoile omului, îi asigură confortul on-line al spectacolului creierului fără funcţii, fără gîndire: coşmar în toată hidoşenia sa.
Oh! prostie ce acoperi pămîntul cu intensitatea pestilenţialei tale prezenţe! Am văzut prostia pură(!) şi jocul ei în toate formele, timpul mi-a îngăduit să o văd, deşi sunt orb. Nu numai că miroşi infernal, dar te bucuri de puterea ubicuităţii şi a cantităţii: Proşti, dar mulţi, vorba personajului!
Imaginea de coşmar pe care o aperi cu îndîrjire bovină se traduce prin formele disgraţioase ce le expui fără jenă printre fiinţele umane, fără a fi conştientă de greaţa pe care o provoci în sufletul şi stomacul celor vii. În limbaj colocvial, nu eşti nimic mai mult decît moartea-n vacanţă! Vacanţă a inteligenţei absente şi îngrozite, culme a nulităţii, eşti un reper ce mai bine n-ai fi fost! Dar aceste expresii ale prostiei au un aliat …publicitatea de susţinere, sînteţi prezente pe toate meridianele datorită mediilor de comunicare, internetului, puterii …dorinţei.
Dincolo de spectacolul comic declanşat de eşecurile inteligenţei, trebuie văzut ce se ascunde sub măştile pe care prostia, în inventivitatea ei, le prezintă în spectacolul lumii la care ia parte, de obicei în prezidii, avant-scène, la tot felul de microfoane. Prostia se actualizează, e up-to-date. E foarte dinamică cînd e vorba de imaginea ei: suportul prostiei este în multe cazuri energia pe care ura i-o oferă din belşug. Ce cuplu formează aceste componente monstruoase ale universului? E o identitate cu două feţe, şi la propriu şi la figurat, a cărei destinaţie este satisfacerea dorinţei de putere. Inteligenţa eşuată e frustrarea însăşi, simte distanţa între ea şi ceilalţi şi imaginează scenarii aberante de suprimare a alterităţii. Singurul scop al acestor minţi scopite este să nu aibă rival, prezenţa celuilalt este o ”insultă” în creierul în care bate vîntul demenţei dominate de instincte de care şi fiarele s-ar cutremura.
În orice act de apariţie a inteligenţei eşuate se discerne foarte uşor suma unor complexe de inasuvienţă biologică, de incompatibilitate cu fiinţa umană. Mai sunt naivi care cred că şi inteligenţa eşuată are un spectru, ceea ce o face demnă de a fi luată în considerare. E adevărat că nu există om care să nu aibă „lipsuri” sau momente în care vigilenţa raţiunii e scăzută şi nu poate opri discursul, expunîndu-se, producînd rîsul sau, mai rar, o stare de disconfort în lume. Dar nu la aceste stări normale mă refer, ci la constanţa şi tenacitatea inteligenţei eşuate în a face rău în jurul ei, în a-şi demonstra puterea scaunului, că de valoare spirituală nu se poate vorbi. Ex nihilo nihil.
O ipostază a prostiei este avîntul lui Sluţico Murdărica în perpetua agitaţie slugarnică la care gena originii o împinge: acţiuni de intimidare, de evaluare şi de zdrobire a diferenţei pe care o reprezintă inteligenţa autentică. Slugă credincioasă a Turnătorului fără frontiere ea devine coşul de gunoi al informaţiilor deformante asupra semenilor. Are în trecutul ei sumbrul model al Hienei (Sa Majesté Arzoaica) care o împinge la necurăţii, la dorinţa de a transforma spaţiul într-un crematoriu universal în care să troneze Inepţia sa. Prostia are „aspiraţie”: să atingă cotele cele mai înalte ale şefiei.
Cînd Prostia evaluează e semn că sfîrşitul lumii e aproape. Prostia nu gîndeşte, face interpretări şi, paradoxal, ia măsuri de „curăţare” a universului. Din prostie nu se poate naşte decît parveniţi cu orice preţ. La ce se poate aştepta într-un spaţiu unde prostia naşte monştri de ură, de invidie şi impotenţă intelectuală? Să fi avut dreptate personajul lui Negruzzi?
Azi canibalismul este în floare, prostia se conceptualizează şi se transformă în centru focal de eradicare al inteligenţei autentice. Nimic nu este întîmplător totul are un sens: proştii seamănă cu maimuţele neevoluate. În sfîrşit, cred că prostia este un virus agresiv/mortal îndreptat împotriva gîndirii autentice.

FLORIAN BRATU

Dacă viaţa s-ar reduce la simpla trecere prin spaţiul necesităţii, existenţa ar deveni o simplă derulare de stereotipuri. Aici intervin aceste fiinţe de excepţie care sunt artiştii, filosofii, inventatorii: ei pot şi reuşesc de multe ori să schimbe nu numai faţa lumii, ci modul de a pătrunde dincolo de vălul de iluzii cu care realitatea se prezintă vederii. E nevoie de un alt mod de a vedea şi de a construi existenţa, iar simpla aserţiune că viaţa este plată şi este privită numai ca un cerc în care fiinţele se învârt steril nu implică nicio schimbare de perspectivă. Mişcarea sterilă se referă la repetiţia mecanică a gesturilor, a imaginilor lumii, dar şi a celui ce o observă cu aceeaşi perspectivă, cu alte cuvinte reducţie a limbajului privirii.
Reducţia este nocivă pentru privirea îndrăgostită de frumos şi de esenţele lumii. De ce? Pentru că reducţia este perspectiva pe care o instalează ca etalon spiritul economic al urii deghizate în viziune asupra lumii şi mai ales a fiinţelor. Ura cunoaşte un evantai de forme şi o nestăvilită foame de imagini, chiar dacă nu ne face plăcere să o spunem. Ea îşi are originea în prostie, în limită cum spun spiritele delicate. Formele urii sunt variate pentru că fiinţele care o afişează şi o pun în practică sunt expresia cantităţii, a unei largi majorităţi, cum se spune într-un discurs care se vrea benefic alterităţii. Un personaj al lui Caragiale ar fi exclamat: Ei, aş! Rădăcina şi esenţa urii stă în dorinţă, de putere, de deformare, de strivire a ceea ce nu intră în regimul de înţelegere al urii avide de putere.
Dar ura este fără frontiere, deşi atentează la tot ce doreşte des-limitarea sau desvăluirea feţelor ascunse ale universului. Forţa ei stă în atitudinea pasivă a binelui care este fie uimit, fie siderat de energia fără alt rost decât distrugerea a tot ce poate fi plăcut sau în interesul fiinţei umane. Să nu ne imaginăm că ura e monofazică sau statică: este dinamică, ca şi răul care găseşte mereu tertipuri de a se prezenta sub o lumină contrară esenţei sale: iadul este pavat cu bune intenţii, spunea Sartre reluând o formulă plină de înţelepciune din Biblie. De câte ori nu auzim sau vedem inepuizabila imagine a urii travestită în imagine propăvăduind interesul poporului. Discursul politic abundă în aceste forme de jalnică făţărnicie ale urii deghizate. Aici se vede cel mai clar şi, din păcate, cel mai des spectacolul penibil al prostiei, sora urii, perorând cu tupeu, cu aroganţă, cu miorlăieli cu iz de iad prost fardat. Gândirea, dacă se poate folosi acest termen în cazul subiecţilor atinşi de machiajul machiavelic al urii, este intestinală. Acolo se macină interesele cele mai mizerabile ale urii, această faţă ascunsă a acţiunii, revers al unei medalii prost concepute.
Am crezut dintotdeauna că ura este atributul exclusiv al oamenilor reduşi mental sau cu alte handicapuri. Ce naivitate! Există categorii de fiinţe plasate pe cele mai înalte trepte ale ştiinţei şi artei care, infectaţi de microbul urii, al prostiei şi al invidiei, se dau în spectacol arborând cuvinte (că nu sunt în stare să folosească concepte) ce dau bine la auditoriu, dar care sunt de fapt corupţi şi incapabili de o evaluare coerentă şi constantă. În momentul în care ei tolerează impostura contra cost, iar persoanele ce nu cotizează sunt executaţi în numele unei false deontologii. Falsul nu se simte atras de adevăr. La baza ascensiunii acestor marionete se află tot ura sau delirul limbajului pentru că sunt castraţi psihic, cocoşaţi pe scena socială de unde privesc, dar nu văd: sunt orbi.
Delirul urii sau al prostiei poate constitui un obiect de studiu pentru psihiatri care pot lesne depista frustrări imense exteriorizate în cele mai neaşteptate forme şi spaţii sociale. Ascultam recent un individ funebru care, la intervale regulate de câteva minute, afirma în faţa camerelor de luat vederi: Un lucru vreau să vă fie clar… pe un ton de o suficienţă demnă de spitalele de nebuni. I-am urmărit privirea fixă, tipică oamenilor cu afecţiuni psihice, din care iradia ura disimulată sub aerul că ştie foarte bine despre ce vorbeşte. Culmea este că nimeni nu-l întreabă pe acest personaj sinistru de turnătoriile succesive aici şi peste hotare. Ura este mobilul energetic al turnătorului, patetic impotent mental ce frizează coşmarul dispus oricând la orice pentru a-şi atinge scopurile şi a se ascunde sub masca seriozităţii. Travestiul este arma lor. Aşa zisa lor seriozitate ascunde mai multe decât se poate imagina.
Ipocrizia este arma fundamentală a fiinţei atinse de virusul urii în drumul său spre scaun, spre putere. Indivizii ipocriţi nu au alt obiectiv decât supunerea sau eliminarea alterităţii din câmpul lor perceptiv. Scaunul şi, implicit puterea, sunt mijloace prin care ipocrizia îşi exercită democratic toate josniciile, bunele intenţii de lichidare voalată a umanului în trepte. Un loc aparte îl ocupă fiinţele lovite de strechea valorii, a moralei, ele care nu folosesc cuvintele decât ca paravan pentru a parveni. Banul este singurul zeu, restul sunt vorbe goale. Goi mental, nu pot aspira decât la vidul axiologic.
Prostia şi ura se găsesc altoite pe subiecţi care vor să domine, aceştia exhibându-şi pe un ton categoric, imperativ neputinţele lor fizice şi psihice. Când individul deja menţionat apare pe ecran se creează o stare de disconfort spiritual, de prezenţă a unor legiuni de cuvinte goale, toate importate din registrul vestic, dar care dau bine la fraieri, la ignoranţi sau fac parte din acelaşi segment al nulointelocraţiei. Suficienţa dublată de strania poziţie socială ocupată de individul de care vorbeam mi-a oferit cheia tabloului sinistru al evoluţiei istoriei unui neam expus cataclismului produs de ura parvenitului. Categoria parvenitului nu posedă nici o percepţie normală, nu are simţul ridicolului căci regula care îi guvernează existenţa este scaunul.
Canibalismul este esenţa urii eului parvenit a cărui viaţă se derulează conform unui program demenţial de lichidare a fiinţei autentice. Canibalismul modern reia cu alt limbaj, cu alte imagini o veche piesă a întunericului travestit.

Voind să mă provoace, m-a întrebat odată cineva dacă n-ar fi mai uşor să „lăsăm în urmă Basarabia”, fiindcă o eventuală Unire nu ar face decât să ne ruineze financiar şi, deci, ar fi mult mai practic să ne scăpăm de „cocoaşa Basarabiei”. Intrebarea dacă nu ar fi mai simplu să îi lăsăm pe fraţii noştri în pace şi să gândim pragmatic, în avantajul nostru, este una complet deplasată, deşi destul de răspândită. Răspunsul pe care l-am dat eu a fost altul: oare ar fi în stare cineva să accepte să i se taie mâna dreaptă, în schimbul unei vieţi pline de bogăţie materială? Mai degrabă ar îndura oricâte greutăţi, numai să rămână sănătos şi cu trupul întreg, fiindcă aceasta e premisa oricărei bogăţii. La fel şi adevărata Românie nu va putea niciodată să rămână cu trapul mutilat şi cu fiinţa sfâşiată.
Dar problema Basarabiei reprezintă ea însăşi o întreagă istorie, cu atât de multe faţete, încât pierderea din vedere a celui mai mic amănunt ar afecta grav înţelegerea întregului în această chestiune. De răpirea Basarabiei, dar mai ales a adevărului despre pământul românesc numit Basarabia, s-au ocupat veacuri de-a rândul falsificatorii de hărţi şi falsificatorii de istorie.
Ca în cazul oricărui furt, trăinicia unui act ca ruperea Basarabiei din sânul vetrei strămoşeşti nu putea fi asigurată decât prin încercarea de a da acestei nedreptăţi impresia legitimităţii, ceea ce nu se putea face decât prin denaturarea adevărului istoric. însă ideologia mincinoasă care a fost aruncată să plutească asupra destinului Basarabiei, încercând să slujească interesul cauzei pentru care a fost creată, a ajuns totuşi să îşi depăşească scopul, lovind până la urmă nu doar în conştiinţa naţională a locuitorilor acestei bucăţi de pământ, ci şi în sufletul poporului român ca ansamblu. Pentru că a rupe Basarabia înseamnă a îi inventa o identitate neromânească, ce putea fi încropită doar prin desfigurarea identităţii poporului ce i-a dat naştere. Astfel, suferind Basarabia, a suferit şi suferă întreaga naţiune română.
Cum a înţeles aşadar întregul să se apere, dacă nu prin glasul capului său celui mai de seamă, profetul poporului român în ansamblul său, „domnul Eminescu”? în activitatea sa de publicist, poetul romantic va îmbrăca haina analistului de un realism şi o putere de pătrundere fară putinţă de egalat. Prin aceasta a devenit Eminescu omul total nu doar al culturii române, cât al FIINŢEI ROMÂNEŞTI.
Din această poziţie „domnul Eminescu” şi-a făcut o virtute din apărarea adevărului istoric ca garant al sănătăţii spiritului naţiunii, în context chestiunea Basarabiei regăsindu-se ca o constantă. El i-a atribuit în articolele sale politice o importanţă majoră, cu atât mai mult cu cât a fost contemporan cu o parte din tragicele evenimente ce au marcat destinul Basarabiei.
Trăind între 1850-1889, simţea proaspete urmele anexării din 1812 a întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru la Rusia. A trăit pe viu retrocedarea către Moldova, prin Tratatul de la Paris din 1856, a unei părţi (Basarabia geografică) din teritoriul anexat abuziv de ruşi în 1812. A trăit unificarea ţărilor române extracatpatice sub Alexandru Ioan Cuza, la 1859. A fost contemporan cu războiul de Independenţă din 1877-1878, în fapt un război purtat de Rusia împotriva Turciei, participarea României ca aliată a Rusiei facându-se cu scopul obţinerii neatârnării faţă de Poarta otomană. Deşi Rusia se obligase prin tratatul de alianţă militară să garanteze integritatea teritorială a aliatei sale România, după câştigarea războiului va încălca vechile angajamente, condiţionând recunoaşterea Independenţei României de re» anexarea Basarabiei la Rusia, la schimb cu Dobrogea. Tratând problema Basarabiei în articolele sale de presă, Eminescu dă naştere unor argumentaţii de excepţie, însă în primul rând porneşte de la o trecere onestă în revistă a istoriei românilor timp de mai bine de patru secole, din sec. al XlV-lea şi până într-al XVIII-lea. întemeietorul Ţării Româneşti, Basarab I, reuşeşte să unifice mare parte dintre formaţiunile politico-statale de mai mici dimensiuni de la sud de Carpaţi şi până la Marea Neagră, cucerind în egală măsură de la tătari, în urma unei campanii militare din anii 1343-1345, teritoriul din nordul gurilor Dunării, aflat între Prut şi Nistru, care îi va prelua numele. Aceasta era Basarabia geografică, adică partea sudică a fâşiei de teren dintre Prut şi Nistru, imediat lângă Dunăre şi Mare. Astfel ia naştere denumirea de Basarabia, întâi pentru a desemna mica provincie danubiano-maritimă, iar apoi acest nume se va extinde asupra întregii Ţări Româneşti din epocă, în calitate de voievodat al lui Basarab. Eminescu lămureşte foarte bine acest episod: „Cam într-o sută de ani, de la Tugomir (tatăl lui Basarab I – n.n.) până la capătul domniei lui Mircea, Ţara Românească ajunsese la cea mai mare întindere teritorială, căci cuprindea Oltenia, Valahia Mare, ducatele Făgăraşului şi Omlaşului din Ardeal, mare parte a Bulgariei, Dobrogea cu cetatea Silistra, Chilia cu gurile Dunării şi ţări tătăreşti nenumite mai de aproape. în această vreme Valahia întreagă, împreună cu toate posesiunile ei, se numea în bulele papale, în documentele cele scrise latineşte ale domnilor, în scrieri contimporane: Basarabia.”
„După ce Ştefan cel Mare a luat de la Valahia, între anii 1465-1475, părţile de sud, câte le aveau Basarabii între Prut şi Nistru, aceste părţi au păstrat numele distinctiv al dinastiei primae ocupantis, a Basarabilor. Deci nu întreaga ţară dintre Prut şi Nistru e Basarabia, ci aceasta e numai o fâşie spre sud, hotărâtă şi mică, aşa cum ne-o arată Cantemir în Descriptio Moldaviae.
Iată deci marginile reale ale Basarabiei reale: Trage o linie curmezişă de lângă Nistru de la Bender până în vârful lacului Ialpug la Bolgrad şi ai o lăture; apoi ia-o de la Bolgrad până în Reni, ai a doua lăture, de la Reni pe Dunăre în sus până la Chilia, a treia lăture, apoi luând malul Mărei Negre până la Cetatea Albă la gura Nistrului, a patra lăture; apoi în sus pe Nistru de la Cetatea Albă până în Bender, a cincea lăture. Numai pământul coprins între aceste cinci linii s-a numit cu drept cuvânt Basarabia; tot ce-i deasupra e Moldovă curată, războtezată de la 1812 încoace.”
Vedem deci că Basarabia geografică, „reală”, cum o numeşte Eminescu, a aparţinut mai întâi Ţării Româneşti, pentru ca în final să facă parte din Moldova şi să rămână pe veci şi de drept a Moldovei, deşi anexată în dispreţul dreptului de către Imperiile vecine, întâi de către turci, apoi de către ruşi.
Referindu-se la existenţa unei mitropolii a Proilaviei (Brăilei), subordonată direct Constantinopolului, care fusese creată anume pentru credincioşii români rupţi din trupul Valahiei şi al Moldovei în noul context în care Dobrogea, regiunea Brăilei şi o parte din Basarabia Geografică se aflau sub turci, după care, în veacul al optsprezecelea, se aprobă desfiinţarea mitropo-liei de Brăila, iar componenţa acesteia este re-distribuită eparhiei de Huşi şi celei de Buzău, prin aceasta văzându-se în mod indirect cine era considerat a avea dreptul moral asupra acestor teritorii şi că Moldova era posesorul legitim al Basarabiei, Eminescu se foloseşte în mod strălucit de argumentul organizării bisericeşti pentru a demonstra ceea ce politic nu era recunoscut în epocă de către mai-marii de atunci, formulând şi o morală de adâncă simţire creştinească, demnă să spulbere în zilele noastre orice suspiciune asupra unui pretins ateism eminescian: „Să mulţumim Bisericei noastre care, prin dumnezeiasca linişte şi statornicie ce a avut-o în vremile cele mai turburate, ne-a păstrat prin însemnările ei acest argument zdrobitor faţă cu orice subtilitate diplomatică. întrebarea posesiunei legitime nu mai poate fi controversată”.
Cum s-a ajuns ca teritoriul mult mai vast dintre Prut şi Nistru să fie denumit după mica bucată de pământ din sudul său (Basarabia) se explică printr-o neplăcută întâmplare cu ruşii de la începutul veacului al XlX-lea. Imperiul otoman intrase pe panta declinului, pe când puterea Rusiei creştea, expansionismul său în Europa Răsăriteană purtând stindardul ideologic al dezrobirii sau măcar protejării popoarelor ortodoxe din Balcani şi stindardul pragmatic nedeclarat al visului de a ajunge până la Marea Adriatică, cu popas intermediar pe Dunăre.
Astfel, va avea loc o serie întreagă de războaie ruso-turce. Unul dintre ele este războiul din 1806-1812, în care Rusia iese învingătoare, încheindu-se Pacea de la Bucureşti de la 28 mai 1812, tratatul fiind aprobat de ţarul Alexandru I pe 11 iunie, cu doar o zi înainte de a se declanşa invazia trupelor lui Napoleon asupra Rusiei. Rusia fusese interesată să încheie pace sub orice preţ la Bucureşti, întrucât invazia armatei lui Napoleon era iminentă şi ruşii se grăbeau să pună punct războiului cu turcii, pentru a nu fi nevoiţi să lupte pe două fronturi. însă, în cadrul procesului de negociere, dragomanul Dimitrie Moruzi, aflat în teritoriile româneşti în slujba înaltei Porţi, dar având interese vădite de a favoriza partea rusă, comite acest mare act de trădare, stabilind noile hotare pe Prut, în favoarea Rusiei şi în defavoarea Porţii. Aici s-a pus pentru întâia dată problema ocupării Basarabiei de către ruşi, iar Basarabia le-a fost oferită pe tavă ruşilor de către dragomanul trădător. Hărţile însă au fost falsificate, de aşa natură încât cu numele de Basarabia să fie însemnat până în Nord la Hotin întregul teritoriu dintre Prut şi Nistru. De atunci şi până astăzi s-a păstrat obiceiul instituit de ruşi de a desemna prin numele de „Basarabia” Moldova de Răsărit, obicei care la origini ascunde un fals şi expresia jafului istoric petrecut la 1812. Totuşi, orice am înţelege noi prin denumirea de Basarabia, cedarea ei către Rusia a reprezentat un act ilegal. Turcia, ca putere înfrântă în război, nu putea oferi ca despăgubire un teritoriu ce nu-i aparţinea. Principatul Moldova, ce avea în componenţă Basarabia, era în afara Imperiului Otoman, legăturile lui cu Poarta fiind unele de vasalitate, iar nu de apartenenţă la Imperiu. însă, nedreptatea o dată făcută, Marile Puteri au închis ochii, şi de atunci şi până în zilele noastre s-a învăţat Rusia să aibă drepturi „legitime” în teritoriul dintre Prut şi Nistru.
Eminescu a trăit drama pierderii proaspăt recâştigatei Basarabii şi s-a exprimat foarte ferm împotriva acceptării pretenţiilor Rusiei: „Trebuie să stăm de pază şi să nu dăm decât morţi acest pământ de sub picioarele noastre. Da! Chiar dacă Rusia ar fi destul de aspră ca să-1 ia de la noi; noi înşine nu îl putem da sub nici un pretext, căci de acest pământ e legată demnitatea noastră, de la acest pământ atârnă viitorul nostru.” (…) „Cuvântul nostru este: de bună voie niciodată, cu sila şi mai puţin.”
Având ca şi fundal istoric prefigurarea unei iminente cereri a Rusiei de retrocedare a Basarabiei, seria de articole de mare angajament patriotic pe care o începe Eminescu la ziarul Timpul îşi revendică justificarea în intenţia de a răspunde unui articol publicat într-o gazetă străină care contesta adevărul că Basarabia aparţine de drept românilor. Eminescu dă dovadă de o desfăşurare de forţe nemaivăzută în a combate argumentele adversarilor săi de gândire. Pentru a da o replică pe placul său unei scrisori publicate de ziarul „Le Nord” prin care un anume domn X de la Bucureşti se exprimă cum că „posesorul legitim” al Basarabiei ar fi nişte tătari sub corturi, de unde concluzia că Tratatul de la Paris din 1856 care atribuia Basarabia Moldovei ar săvârşi o nedreptate istorică -afirmaţii foarte grave, însă de o slăbiciune evidentă, de vreme ce articolul domnului X abia dacă măsura câteva rânduri şi trata problema la modul cel mai superficial cu putinţă – Eminescu nu se mulţumeşte decât după ce termină de făcut un periplu istoric în detaliu, la dimensiunea a aproape o jumătate de mileniu, extrăgând din faptele istorice concluziile cele mai amănunţite. Astfel Eminescu răspunde cu o mie de tunuri la o lovitură de praştie.
Dacă „dreptul nostru era dezbrăcat de putere şi nu putea să se apere aceasta nu e o dovadă că Moldova a renunţat vreodată la dânsul. Căci UN DREPT NU SE PIERDE DECÂT PRIN ÎNVOIREA FORMALĂ DE A-L PIERDE”.
O neaşteptată mostră de candoare eminesciană, ce dezvăluie nobleţea sufletului poetului şi faptul că în epoca lui încă se mai credea în Onoare şi în Virtute, o reprezintă citatul următor: „iară noi nu i-o putem da (Rusiei – n.n.), pentru că, la urma urmelor, nu avem dreptul de a dispune după placul nostru de această parte din ţara noastră” (…) „Oricât de mulţi oameni răi s-ar găsi în această ţară, nu se găseşte nici unul, care ar cuteza să puie numele său sub o învoială, prin care am fi lipsiţi de o parte din vatra strămoşilor noştri.”.
In mentalitatea lui Eminescu, conducătorii ţării nu pot decide soarta ţării într-un chip nefericit pentru că nu au dreptul ca indivizi singulari să jertfească patrimoniul unui întreg neam. Se găseşte în această frază ceva din dictonul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt „Moldova nu este a voastră, ci a urmaşilor urmaşilor voştri”, şi anume conştiinţa că Ţara este o zestre sfântă care preţuieşte cu mult mai mult decât o întreagă generaţie, pentru că ea aparţine tuturor generaţiilor, iar cei din prezent se simt aproape la modul religios neputincioşi de a se atinge cu mâinile lor nevrednice de trupul construcţiei nepieritoare care este Ţara. Eminescu e ferm convins că dacă simţul personal al ruşinii poate nu i-ar împiedica pe unii să îşi vândă Ţara, totuşi simţul colectiv al răspunderii în faţa istoriei i-ar ţine departe de a comite un asemenea sacrilegiu.
Pe de altă parte, jurnalistul de geniu intuieşte faptul că în contextul de faţă problema nu se mai poate mărgini doar la peticul de pământ numit Basarabia, ci se referă la chiar dăinuirea spiritului românesc: „Cestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi o cestiune de existenţă pentru poporul român. (…)Nenorocirea cea mare, ce ni se poate întâmpla, nu este dacă vom pierde şi rămăşiţa unei preţioase provincii pierdute: putem să pierdem chiar mai mult decât atâta, încrederea în trăinicia poporului român. (…)Rusia voieşte să ia Basarabia cu orice preţ; noi nu primim nici un preţ. Primind un preţ, am vinde; şi noi nu vindem nimic. Românul care ar cuteza să atingă acest principiu, ar fi un vânzător.”
Mihai Eminescu oferă o definiţie a ideii de martiriu, arătând că oricât de straşnic ar fi duşmanul şi oricât de mici şansele de izbândă, datoria unui popor este să lupte până la capăt şi să mărturisească prin jertfa lui, ca mai târziu eroii Războiului de Reîntregire, că „Pe aici nu se trece!”: „Dacă naţia românească va fi silită să piardă o luptă, va pierde-o, dar nimeni, fie acela oricine, să n-aibă dreptul a zice c-am suferit cu supunere orice măsură i~a trecut prin cap să ne impună.”
Strigând nedreptăţile şi jaful la care este supus un popor mai puţin numeros de către vecinul său mai puternic, exprimând atât de ferm şi în egală măsură înduioşător aspiraţia de secole a neamului românesc pentru Reîntregire, văzând în Basarabia un simbol al întoarcerii şi al noului început, Eminescu lasă în amprenta scrierilor sale acelaşi ecou al dorinţei sale ultime: „Pe mine mie redă-mă!”.

Vlad Pârău

articol apărut în revista Veghea

Prof. Dr. Const. MIU

În Biblie, vorbirea ucenicilor în limbile naţiilor la care aveau să aducă Noua Lege instituită de Iisus este cunoscută sub numele de Pogorârea Sfântului Duh sau Cincizecimea, praznic ce cade la 50 de zile după Înviere şi la 10 zile după Înălţarea Domnului. Este una dintre cele mai scumpe sărbători ale Ortodoxiei, pentru că atunci, s-a întemeiat Biserica noastră creştină. Pogorârea Sfântului Duh fusese proorocită cu sute de ani înainte de venirea Mântuitorului în lume, mai întâi de Dumnezeu însuşi, prin proorocul Ioil (2: 28-38), apoi de Sfântul Ioan Botezătorul (Matei, 3: 11). Dumnezeiasca făgăduinţă s-a împlinit, într-adevăr, la 50 de zile după Paşti, când Sfântul Duh-Mângâietorul s-a pogorât peste Apostoli, în chip de limbi de foc, dându-le darul glosolaliei, adică al vorbirii în limbi: „Din cer, fără de veste, a venit vuiet ca de vijelie şi a umplut toată casa unde şedeau ei (Apostolii, n.n.). Şi li s-au arătat, împărţite, nişte limbi de foc, şi deasupra fiecăruia dintre ei s-a oprit câte una. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum Duhul le dădea ca să vorbească.” (Faptele Apostolilor, 2: 2-4). Cel dintâi semn al acestei îmbelşugate revărsări, peste Sfinţii Apostoli, a darurilor cerului a fost acela al grăirii în limbi, întrucât mulţimea evreilor – venită la Ierusalim pentru sărbătoarea Cincizecimii – se mira auzindu-i vorbind fiecăruia pe limba sa (Faptele…, 2: 7-11). Nedumerirea lor a fost risipită de Sfântul Pavel, cel mai în vârsta dintre Apostoli, care a rostit o cuvântare, vorbind despre Iisus celor ce nu auziseră încă de Domnul (Faptele…, 2: 14-40).
Se ştie că cel care a adus Cuvântul Domnului pe plaiurile scitice, în Dobrogea, a fost Apostolul Andrei, cunoscut în popor sub numele de apostolul lupilor… Ei bine, oricine îşi poate pune întrebarea cum a putut un străin să convingă localnicii să îmbrăţişeze noua religie, dacă nu ar fi cunoscut atât limba, cât şi tradiţiile acestora, ştiut fiind faptul că în privinţa credinţei/ a religiei, la vremea respectivă oamenii erau cu mult mai conservatori? Cu siguranţă, Apostolul Andrei însuşise de la Învăţătorul său „lecţia” despre spiritualitatea geto-dacilor – cultură/ tradiţii şi limbă. Care ar fi putut fi acea limbă de comunicare ? Aceasta era limba pelasgilor – proto-geţii –, lingua prisca – cf. dr. Napoleon Săvescu, Noi nu suntem urmaşii Romei (Editura Impact, Bucureşti, 2002, p. 39). Numai astfel un străin a putut să intre în dialog cu localnicii, iar aceştia să adopte încetul cu încetul noua religie, care, în fond, era cea veche în haine noi.
În cartea Moşul din Carpaţi: mistica iconică (Editura Platytera, 2009), ieromonahul Ghelasie Gheorghe, de la Mănăstirea Frăsinei, aminteşte de o tradiţie „tainică” referitoare la continuitatea spirituală a „duhului de trăire în acest specific de caracter carpatin”. Este vorba despre o tradiţie păstrată şi comunicată de la un pustnic la altul, până în zilele noastre, referitoare la momentul trecerii geto-dacilor la creştinism:
„Se vorbeşte de o tradiţie care spune ca in acest loc a fost ultimul urmaş al ultimului «preot al dacilor», după cucerirea de către romanii lui Traian. Acesta «s-a ascuns» în munţi, «sub chipul unui iconar-purtător de icoană»… Se zice ca marele preot a venit aici cu o icoană ce reprezenta pe Fecioara cu Pruncul Hristos în braţe. Trădat, l-au găsit, dar când au vrut să-l omoare, minune, un foc a ieşit din icoană. Şi ostaşii au orbit, scăpând astfel. Întors pe pământul străbun din călătoria la învăţaţii piramidelor din Egipt, ultimul urmaş al lui Zalmoxis descoperea Dacia cucerită de romani, cu populaţia care nu vrea să se supună decât legilor străbune. După moartea lui Decebal, marele preot-mag, ascuns prin sihăstrii cunoscute doar de băştinaşi, travestit în iconar, (…) încearcă să arate Noua Taină geto-dacilor. La început, a fost suspectat că şi-a schimbat credinţa strămoşească, punându-i-se clar, într-o adunare, problema alegerii: Zalmoxe sau Hristos. Iată ce le-a răspuns «moş-magul», de data aceasta, cu «limba preoţească»: «Poporul meu iubit, ştiţi din moşi-strămoşi că Înţelepciunea Cerului S-a pogorât şi pe acest pământ prin chipul magului preot, al cărui nume de taină era Zalmoxe. Din neam în neam, moş-magul lasă un altul după chipul şi asemănarea sa şi Glasul de Sus niciodată nu lipsea. Au trecut şi peste noi şi zile bune şi zile rele… Dar Puterea de Sus prin magul de jos le spulbera… Lumea căzu din chipul creat, dar Ziditorul nu putea lăsa chipul cel stricat. Iată taina ce de acum lumii se arată: Însuşi El din cer pe pământ vine, ca nimeni să nu-L mai închipuie în zei şi idoli şi în înţelepţi. Iată poporul meu ce trebuie să vă spun: Eu, magul – urmaşul Zeului – Moş al acestui pământ, pe Cel ce este Însuşi Dumnezeu Care coboară din cer şi se descoperă la faţă, eu L-am cunoscut şi L-am întâlnit şi I-am căzut în genunchi, la picioare, şi El mi-a pus mâna pe cap şi chipul meu de mag s-a prefăcut în alt chip. Aşa, poporul meu, de acum nu mai aveţi pe magul-bătrânul, ci pe preotul lui Hristos. »
La o asemenea mărturisire, preotul a fost acuzat de trădare, dar el le-a explicat că însuşi Zalmoxe a lăsat cuvânt: «Când v-a veni Însuşi Dumnezeu pe pământ, chipul meu va trece în alt chip. Că eu sunt doar umbra acestuia. Aşteptaţi marea zi pe care s-o primiţi cu toate inimile deschise, că sufletul acestui neam are deja taina lui… Recunoaşteţi, poporul meu, în chipul lui Hristos şi pământul neamului nostru. Eu, magul, preotul acestui neam, am împlinit porunca lui Zalmoxe». Apoi un ostaş, concluzionând, întreabă: «Vasăzică, te-ai creştinat ?, după care îi spune: «Se vorbeşte că un apostol al lui Hristos a venit în Dacia noastră şi tu însuţi, marele mag, l-ai primit şi din peştera de taină a lui Zalmoxe ai făcut biserică», după care îl condamnă: «Bătrânule mag, va trebui să mori pentru această schimbare de credinţă. Lasă-ne în schimb un urmaş, un alt mag ca să nu rămână pământul nostru fără legătură cu cerul.» Preotul-mag spune poporului că el nu a trădat, ci că a împlinit credinţa în Chipul ei mult aşteptat. «Apostolul lui Hristos, Andrei, într-adevăr a fost la noi şi ne-a adus chipul lui Hristos în faţa Căruia eu, chipul lui Zalmoxe, am îngenunchiat şi am dezbrăcat haina de mag şi am primit haina nouă de preot al lui Hristos. » Preotului lui Zalmoxe, îmbrăcat în haina cea nouă, i se cere să moara, dar să lase un urmaş de mag, lucru acceptat: «Voi merge până la Zalmoxe căruia îi voi duce haina de creştin în locul celei de mag, haina sufletului dac, care începe o nouă naştere de viaţă nemuritoare, aşa cum a crezut din moşi-strămoşi că se va împlini şi această mare zi». Magul le spune celor care îl ascultau că în curând vor auzi din sufletul însuşi glasul lui Hristos, după care a săvârşit primul botez al vieţii făgăduite, noul preot fiind numit Andrei, după numele apostolului ce ne-a adus pe Hristos. «Eu însumi am noul nume tot de Andrei, în locul celui de Zalmoxe». Aruncat în suliţi, de către trei ostaşi legaţi la ochi, solul mag este primit de zeul Zalmoxe, ca ultim urmaş al lui, devenit preot al lui Hristos, chip probat cu însăşi jertfirea sa. Astfel, ultimul urmaş al lui Zalmoxe a devenit primul mucenic dac creştin, sângele lui sfinţit ridicând acest pământ la cer, care s-a făcut haina lui Zalmoxe, ce de acum nu va mai fi zeu şi înţelept, ci preotul lui Hristos, pentru că doar Hristos este Adevărul şi Unicul Dumnezeu al Cerului şi Pământului.”
Coroborând cele expuse de noi mai sus în legătură cu Apostolul Andrei cu legenda relatată de părintele Ghelasie, vom conchide că translaţia de la credinţa zamolxiană la creştinism pe meleagurile carpato-danubiano-pontice s-a făcut în mod firesc, „corpul” enoriaşilor nu a respins „grefa” spirituală, ci a asimilat-o în mod firesc, datorită similitudinilor, pe care noi le-am punctat în acest studiu. Poporul fusese pregătit/ avertizat că va veni un trimis al lui Zamolxis – cum spuneam şi noi – într-o nouă haină spirituală, iar trimisul lui Zamolxis cel Nou – Iisus – le-a adus Noua Lege a Vechiului Cod zamolxian.

Nicolae Bălaşa

A devenit aproape o obişnuinţă să auzim, la tot pasul, că o pesoană „X”, de cele mai multe ori, ,,sus pusă”, a ţinut în locaţia ,,Y” un superb discurs. Toate bune şi la locul lor însă, dacă cineva ne-ar întreba, „ce am înţeles?”, şi, mai ales, „ce e discursul?”, în multe cazuri, nu prea am şti cum şi nici pe unde să scoatem cămaşa. Evident, una e să ai ştiinţa discursului în a comunica, şi alta e a bate câmpii (cu sau fără graţie)! Prin urmare, raportându-ne la unele lucrări din domeniu şi la autorii lor, oameni de ştiinţă remarcabili, încercăm în cele ce urmează o uşoară limpezire a problemei deja create.
În consecinţă, dacă cineva ne-ar întreba ,,ce este discursul?”, mai întâi ar trebui să amintim că în ultimele decenii, discursul s-a instituit ca un concept cheie la interferenţa mai multor discipline, cum ar fi lingvistica, logica, sociologia, psihologia, teoria comunicării, filozofia limbajului şi chiar filosofia umanului în general, retorica şi teoria argumentării. Autorii angajaţi în studiul discursului au pornit de la constatarea că „succesul în comunicare nu mai depinde doar de competenţa lingvistică a interlocutorului, ci de competenţa generală de comunicare care cuprinde: o dimensiune referenţială (a domeniului); o dimensiune situaţională (a normelor interpersonale şi tipurilor de discurs), o dimensiune textuală, micro şi macrostructurală” (D. Rovenţa-Frumuşani, Argumentarea. Modele şi strategii, Editura ALL, Bucureşti, 2000, p. 136.)
De asemenea, aceiaşi autori au constatat că vorbirea şi comunicarea umană nu se realizează prin propoziţii izolate şi cu atât mai puţin prin cuvinte izolate, ci prin structuri mai complexe, prin care se transmite mesajul şi care pot produce anumite modificări în subiectul individual sau colectiv. În acest context, analiza discursului implică depăşirea nivelului frastic şi luarea în consideraţie a numeroşi factori pragmatici, extralingvistici şi situaţionali, fără de care nu ar fi posibil un studiu complet al semnificaţiei. A apărut astfel o lingvistică a discursului sau a mesajului, deosebită de lingvistica limbii sau a codului.
Cei care fac pentru prima dată această distincţie sunt: Ferdinand de Saussure în Cours de linguistique générale, Payot, Paris, 1972, p. 30, sp. 26, sp. 112, 227, şi Louis Hjelmslev în Essais de linguistique, Copenhaga, Cercul lingvistic din Copenhaga, 1959. Cei doi autori disting ,,limba” de ,,vorbire” şi, respectiv, ,,schema” de ,,folosire”. Teoria discursului trage toate consecinţele acestei dualităţi. În timp ce lingvistica structurală se limitează să pună între paranteze vorbirea şi uzajul, teoria discursului înlătură paranteza şi anunţă existenţa a două lingvistici ce se bazează pe legi diferite. Lingvistul francez Émil Benveniste (Probleme de lingvistică generală, vol. I, Editura Teora, Bucureşti, 2000), a mers cel mai departe în această direcţie. După el, lingvistica discursului şi lingvistica limbii se construiesc în unităţi diferite. Dacă semnul (fonologic sau lexical) este unitatea de bază a limbii, ,,fraza” este unitatea de bază a discursului. ,,Născută din orizonturi diferite, această lingvistică a discursului încearcă să treacă dincolo de limitele unei lingvistici a limbii, cantonată în studiul sistemului. Depăşirea limitelor frazei, considerată drept nivelul ultim al analizei în combinatorica structuralistică; efort pentru a scăpa de dubla reducere a limbajului la limbă, obiect neutru sub raport ideologic şi la cod, cu funcţie pur informativă; încercarea de reintroducere a subiectului şi a situaţiei comunicării, exclude în virtutea postulatului imanenţei această lingvistică a discursului care este confruntată cu problema extralingvisticului” (D. Maldidier, Cl. Normand, R. Robin, “Discours et ideologie: quelques bases pour une recherche“, în Langue française, nr. 15, 1972, p. 118).
Aşadar, analiza discursului presupune depăşirea nivelului frastic la care o cantonase structuralismul, a eşantionului liber de context, prin reintroducerea factorilor sociali, apţi să dea o semnificaţie completă secvenţelor discursive. Altfel spus, reabilitarea subiectului locutor şi a celui interlocutor, introducerea subiectului extralingvistic, aplicarea unor anumite operaţii enunţiative şi discursive contribuie la reconstrucţia interacţiunii generalizate, adică a ceea ce s-ar putea numi discursul social, după cum remarcă D. Rovenţa Frumuşani ( op. cit., pp. 136-137).
Provenind din domenii foarte diverse, termenul ,,discurs” cunoaşte o pluralitate de accepţii complementare şi chiar contradictorii. Astfel, după D. Maingueneau, pe care o urmează şi autoarea româncă menţionată mai sus, putem distinge:
1. discursul în opoziţie cu fraza: discursul constituie o succesiune de fraze (în analiza clasică a discursului, în timp ce cercetătorii contemporani vorbesc de gramatica textului sau lingvistica textuală);
2. discursul în opoziţie cu enunţul: pe lângă caracterul de unitate lingvistică (enunţ), discursul constituie o unitate de comunicare ce ţine de un gen discursiv specializat (roman, articol de ziar etc.);
3. discursul în opoziţie cu limba: limba definită ca sistem propriu membrilor unei comunităţi se opune discursului ca realizare individuală (după É. Benveniste, “Enunţarea presupune conversia individuală a limbii în discurs”);
4. discursul asociat cu text şi context: adică, procesul asociat cu produsul şi circumstanţele producerii sale;
5. discurs în opoziţie cu povestire sau istorie ca formă marcată de operatori, ţinând de triada ego-hic-nunc, distinctă de evocarea la trecut, la persoana a III-a, in illo tempore (D. Maingueneau, Initiation aux methodes de l’analyse du discours, Hachette, Paris, 1976, pp. 13- 23)
Încercarea de a găsi un numitor comun al acestor viziuni asupra discursului conduce în mod firesc la ideea lui É. Benveniste, că ,,discursul reprezintă un eveniment, un moment al practicii discursive, adică limbajul pus în acţiune: orice enunţare presupune un locutor şi un auditor, şi la primul, intenţia de a-l influenţa pe celălalt într-un mod oarecare” (É. Benveniste, op. cit., p. 242).
Discursul emerge dintr-o reţea socio-istorico-culturală ce îşi pune amprenta pe orice instanţă particulară numită de el instanţă de discurs. El este un act, o intervenţie a subiectului enunţător, dar şi reprezentarea pe care el o construieşte pentru celălalt, reprezentare pe care interlocutorul o poate accepta, dezvolta sau infirma într-un câmp de relaţii semnificative.
Dezvoltând ideea lui Benveniste, filozoful francez P. Ricœur notează că discursul, chiar şi cel oral, reprezintă o trăsătură absolut primordială, care condiţionează posibilitatea altor trăsături, anume trăsătura distanţării, care poate fi situată sub numele de dialectică a evenimentului şi a semnificaţiei. Pe de o parte, discursul se oferă ca eveniment: ceva se întâmplă atunci când cineva vorbeşte. Dar ce se înţelege prin eveniment? ,,A spune că discursul este un eveniment înseamnă a spune, întâi de toate, că discursul este realizat temporal şi în prezent, pe când sistemul limbii este virtual şi în afara timpului; în acest sens, putem vorbi împreună cu Benveniste despre instanţa de discurs, pentru a desemna ivirea discursului însuşi ca eveniment. Pe lângă acestea, în vreme ce limba nu are subiect, în sensul că întrebarea «cine vorbeşte?» nu are valoare la acest nivel, discursul trimite la locutorul său printr-un ansamblu complex de indicatori, cum ar fi pronumele personale; vom spune în acest sens, că instanţa de discurs este auto-referenţială; caracterul de eveniment se leagă acum de persoana celui care vorbeşte; evenimentul constă în aceea că cineva vorbeşte, cineva se exprimă luând cuvântul. Discursul este eveniment şi în al treilea sens: în timp ce semnele limbajului trimit numai la alte semne în interiorul aceluiaşi sistem şi fac ca limba să fie lipsită de lume în aceeaşi măsură în care este lipsită de timp şi de subiectivitate, discursul se rosteşte întotdeauna în legătură cu ceva: el se referă la o lume pe care pretinde că o descrie, o exprimă, ori o reprezintă; în acest al treilea sens, evenimentul este venirea în limbaj a unei lumi cu ajutorul discursului. În sfârşit, în timp ce limba nu e decât o condiţie prealabilă comunicării, căreia i se furnizează codurile, toate schimbările de mesaje se fac în discurs; în acest sens, doar discursul are nu numai o lume, ci şi un altul, o altă persoană, un interlocutor căruia îi este adresat; în acest ultim sens, evenimentul este fenomenul temporal al schimbului, stabilirea dialogului care leagă, prelungeşte sau întrerupe” (P. Ricœuer, De la text la acţiune, Editura Echinox, Cluj, 1999, pp. 97-98).
Toate aceste trăsături, luate împreună, constituie discursul ca eveniment. Este remarcabil faptul că ele nu apar decât în mişcarea de efectuare a limbii în discurs, în actualizarea competenţei noastre lingvistice în performanţă.
Dar caracterul de eveniment al discursului nu constituie decât unul dintre cei doi poli ai perechii care alcătuieşte discursul, cel de al doilea pol fiind cel al semnificaţiei. Dacă orice discurs este efectuat ca eveniment, orice discurs este înţeles ca semnificaţie. Nu evenimentul, în măsura în care este fugitiv, vrem să-l înţelegem, ci semnificaţia lui care rămâne. Nu este vorba de a reveni de la lingvistica discursului la cea a limbii, deoarece lingvistica discursului este cea în care evenimentul şi sensul se articulează între ele. ,,Aşa cum limba, actualizându-se în discurs, se depăşeşte ca sistem şi se realizează ca eveniment, tot astfel, intrând în procesul înţelegerii, discursul se depăşeşte ca eveniment, în semnificaţie. Această depăşire a evenimentului în semnificaţie este caracteristica discursului ca atare. Ea dovedeşte intenţionalitatea însăşi a limbajului, relaţia care există în cadrul lui, între noemă şi noeză. Dacă limbajul este meinen, o intenţie semnificativă, e astfel tocmai în virtutea acestei depăşiri a evenimentului în semnificaţie” (P. Ricœuer, opera citată p. 98). Distanţa originară este deci distanţa rostirii în ceea ce este rostit.
Pentru a înţelege ce anume este rostit, trebuie să ţinem seama de faptul că articularea evenimentului cu sensul realizată în cadrul lingvisticii discursului, constituie nucleul oricărei probleme hermeneutice. În acest scop, hermeneutica trebuie să facă apel nu numai la lingvistică – fie şi înţeleasă în sensul de lingvistică a discursului, în opoziţie cu lingvistica limbii –, ci şi la teoria actelor de limbaj, aşa cum a fost ea dezvoltată de către J. Austin şi J. Searle. După aceşti autori, actul de vorbire este alcătuit dintr-o ierarhie de acte subordonate, distribuite pe trei nivele:
1. nivelul actului locuţionar sau propoziţional: act de a rosti;
2. nivelul actului sau a forţei ilocuţionare:ceea ce facem rostind;
3. nivelul actului perlocuţionar: ceea ce facem prin faptul că vorbim.
Să preluăm exemplul lui P. Ricœur: “Dacă vă spun să închideţi uşa, fac trei lucruri: rapotez predicatul la acţiune (a închide) la două argumente (dumneavoastră şi uşa); este actul rostirii. Dar eu spun acest lucru cu puterea unui ordin şi nu a unei constatări sau a unei dorinţe ori promisiuni; acesta este actul ilocuţionar. În sfârşit, prin faptul că vă dau un ordin, pot să provoc anumite efecte cum ar fi teama; ele fac din discurs un fel de stimul care produce anumite rezultate; acesta este actul perlocuţionar” (P. Ricœuer, opera citată p. 97-98)..
Implicaţiile acestor distincţii pentru problema exteriorizării intenţionale prin care evenimentul se depăşeşte în semnificaţie, pot fi redate după cum urmează: actul ilocuţionar se exteriorizează în fraze, ca propoziţie. Într-adevăr, o frază poate fi identificată sau re-identificată, ca fiind aceeaşi frază, tocmai ca propoziţie. O frază se prezintă astfel ca o re-enunţare (Aussage), susceptibilă de a fi transferată în altele, cu un sens sau altul. Ceea ce este identificat în felul acesta este structura predicativă însăşi, aşa cum se vede din exemplul de mai sus; astfel, o frază de acţiune se lasă identificată prin predicatul ei specific (ca acţiune) şi prin cele două argumente ale sale (agentul şi pacientul). Dar actul ilocuţionar poate fi exteriorizat şi datorită paradigmelor gramaticale (modurile: indicativ, imperativ etc.) şi al altor proceduri care marchează puterea ilocuţionară a unei fraze şi permit astfel identificarea sau re-identificarea ei. Actul prelocuţionar constituie aspectul cel mai puţin inscriptibil al discursului şi caracterizează cu precădere discursul oral. Se poate spune că acţiunea perlocuţionară este tocmai ceea ce în discurs este mai puţin discurs; ea este discursul ca stimul. Aici, discursul acţionează nu prin intermediul recunoaşterii intenţiei mele de interlocutor, ci oarecum la modul energetic, prin influenţă directă asupra emoţiilor şi dispoziţiilor afective ale interlocutorului. Astfel, actul propoziţional, puterea ilocuţionară, acţiunea perlocuţionară sunt apte într-o ordine descrescândă, pentru exteriorizarea intenţională care face posibilă înregistrarea prin scris.
Discursul este aşadar, un eveniment langajier; aceasta înseamnă că evenimentul discursiv presupune folosirea limbii de către un emiţător şi recepţionarea sa de către auditoriu (alocutor sau destinatar), urmare a aplicării unor anumite operaţii enunţiative şi discursive. În termenii lui Benveniste, discursul este, cum am văzut, ,,limbajul pus în practică” într-un proces istoric care face din enunţ un eveniment sau, într-un sens mai larg, orice enunţare care presupune un locutor şi un auditoriu şi la cel dintâi, intenţia de a-l influenţa pe celălalt într-un mod oarecare (É. Benveniste, op. cit., pp. 243-252).
După M. Tuţescu, discursul este un enunţ sau un ansamblu de enunţuri considerat din punct de vedere al producerii sale, adică un enunţ sau un ansamblu de enunţuri în situaţia de comunicare. Aceasta înseamnă că studiul discursului este strâns legat de analiza următorilor factori: enunţătorul; destinatarul său sau alocutorul; spaţiul şi timpul comunicării; intenţia comunicativă a enunţătorului; tema discursului, o cunoaştere comună împărtăşită de către enunţător şi destinatarul său care se referă la datele referenţiale, culturale etc. (M. Tuţescu, L’Argumentation. Introduction à l’etude du discours, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 1998, p. 74)
În consecinţă, putem vorbi de tipuri de discurs. Printre cele mai importante, amintim: discurs scris, versus oral, discurs explicativ, narativ, injonctiv, argumentativ etc. Caracteristicile, dar mai ales analiza fiecărui discurs al unei persoane ,,X”, întâmplător şi la tribună, ridică probleme serioase, dacă avem în vedere veşnica tendinţa de a amesteca lucrurile, intenţionat, în scop manipulator sau ,,de a da din clanţă” la întâmplare, fără logică, coerenţă sau fluenţă în exprimare, fie şi numai pentru a se băga vorbitorul pe el însuşi în seamă. Ar mai fi de amintit că, tocmai aici, în discurs, se vede dacă „limitele limbajului meu sunt limitele gândirii mele” (Naom Chomski). Aşa că…
Ar mai fi încă de adăugat una a lui nea Ion, unul de pe la mine din sat, rămas aşa, de pe vremea comunismului, cu mintea rezemată într-o dungă de cer: cică ,,una e să baţi câmpii, şi alta e să scoţi porumbei pe gură” De! O şti el ce o şti! După mine, cam tot un drac! Voi ce ziceţi?

Craiova, 21 11 2010