FĂURITORI ŞI PĂSTRĂTORI AI VETREI, NOI – ROMÂNII, FIGURĂM CA ZEI ÎNTEMEIETORI DE LUME, SAU CA EROI CIVILIZATORI, ÎN CĂRŢILE SACRE ALE OMENIRII

Teleoaca

George Liviu Teleoacă

„Munţii noştri aur poartă,/ Noi cerşim din poartă-n poartă”. (Bocet )

Mai mult decât un motto, cele două versuri reflectă nu doar paradoxul, ci, mai ales, jalnica realitate în care am ajuns să trăim, ca urmare a faptului că am uitat cine suntem. Datorită prea multelor împilări ne-am pierdut identitatea şi, odată cu ea, capacitatea de a păstra, nedevalizată şi nepângărită, Grădina Maicii Domnului, mai presus de toată încleştarea mercantilă a lumii. Atunci, când, în zilele de 7-9 mai 1999, ne-a făcut cinstea de a ne vizita, Papa Ioan Paul al II-lea s-a adresat cu solemnitate Ţării zicând „România, pe care tradiţia o numeşte cu frumosul titlu de Grădina Maicii Domnului, vin la tine în numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi al Prea Sfintei Fecioare Maria”. Cu această precizare, Sanctitatea Sa ne-a reamintit nouă şi lumii întregi că, spre deosebire de identităţile celorlalte naţiuni, care se definesc din perspectivă istorică, identitatea noastră, a celor din România, are rădăcini mai profunde ancorate în Tradiţia Sacrală. În plan mai general, în Marea Tradiţie, aşa după cum indică numeroasele lucrări de specialitate, printre care şi cele semnate de Marija Gimbutas, care pe baza a 30000 de probe arheologice a arătat, la Congresul 8 de protoistorie de la Belgrad, din anul 1971, că „România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între anii 6500 î.Chr.- 3500 î.Chr., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă.” Enorm, „entitate culturală teocratică, paşnică şi creatoare de artă” în legătură cu care mai adaugă menţiunea: „Această artă nu era imitativă, ci căuta să exprime în mod conştient mai mult concepţii abstracte.” (Gabriel Gheorghe, Recenzii, GETICA Nr.3-4, p.116-138). Ca un corolar la toate acestea, autoarea, fostă profesoară la UCLA, mai precizează că, în spaţiul carpatic, scrierea sacră a fost utilizată înainte de sfârşitul mileniului VI, ceea ce se corelează cu faptul că pe acest pământ carpatic s-a născut, la anul 5508 î.Chr., calendarul numit „De la Facerea Lumii”, utilizat până în secolul XVIII de către cronicarii noştri, dar şi de Dimitrie Cantemir. Continuitatea acestui calendar, fără egal în lume, se explică, exclusiv, prin statornicia noastră pe acest pământ, iar anul 5508 î.Chr. reprezintă momentul, de la care începând deveniserăm conştienţi de rostul nostru ca societate în organizarea timpului şi numai urgiile, dezlănţuite de „Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă”, ne-au umbrit esenţa identităţii noastre, de făuritori ai timpului istoric, pe coordonatele sacrului, cu originea plasată la Facerea Lumii, acolo de unde începe drumul omenirii spre civilizaţie.

Ca naţiune de esenţă teocratică, de la Facerea Lumii, suntem, în mod incontestabil, singurii cu drept de proprietate asupra Grădinii Maicii Domnului şi, pentru apărarea ei, am traversat istoria sângerând enorm pentru a nu lăsa ca lăcomia fără margini a hoardelor şi a imperiilor întunericului de tot felul să răvăşească rosturile Grădinii. Chiar şi prefacerile lumii de azi trebuie să pornească de la respectul pe care trebuie să-l aibă omenirea faţă de Ţara biblică Havilah, numită şi Grădina Maicii Domnului. Suntem păstrătorii ei, iar probele care ne legitimează această identitate s-au acumulat, în numeroasele studii de specialitate, făcute în toată lumea, pentru a atinge masa critică, odată cu 1 Decembrie 2009, când ziarul New York Times a publicat, la rubrica Ştiinţă, un articol cu începutul său fără echivoc: „Înaintea gloriei care a fost Grecia şi Roma, chiar înaintea primelor oraşe din Mesopotamia sau a templelor din lungul Nilului, au trăit în valea de jos a Dunării şi la poalele Balcanilor oameni care au fost primii în artă, tehnologie şi comerţul la mare distanţă.
Începând mai devreme de anul 5.000 î.Chr., ei au lucrat pământul şi au construit oraşe, unele cu 2.000 de locuinţe. Ei au fost meşteri pricepuţi în arta bronzului, noua tehnologie a acelui timp. În mormintele lor … au fost descoperite, ca ansamblu de aur, cele mai vechi artefacte din întreaga lume.Uluitoarele desene ale vaselor vorbesc de rafinamentul limbajului vizual al culturii lor.” (J. Noble Wilford „A Lost European Culture, Pulled From Obscurity”). Cu această identitate de făuritori şi păstrători ai vetrei, în care s-a plămădit, prin sacru, civilizaţia lumii, figurăm ca zei întemeietori de lume, sau ca eroi civilizatori, în Cărţile Sacre ale omenirii, iar cheia pentru înţelegerea statutului nostru de excepţie a fost eternizată, prin arta basoreliefului, în scena XXIV, de pe Columna lui Traian.

desen

Mihai Eminescu, savantul de profundă factură enciclopedică a fost primul care a descoperit şi a făcut cunoscut mesajul ei, în poemul Memento mori: „Şi privesc … Codrii de secoli, oceàne de popoare/ Se întorc cu repejune ca gândirile ce zboară/ Şi icoanele-s în luptă – eu privesc şi tot privesc/ La vo piatră ce însamnă a istoriei hotară,/ Unde lumea în căi nouă, după nou cântar măsoară/ Acolo îmi place roata câte-o clipă s-o opresc!” Imaginându-se în „templul unde secolii se torc”, Eminescu a evitat, şi în acest caz, delimitările particularului, în aspiraţia sa spre cugetarea general-cosmică, dar referirile sale sunt suficiente pentru a avea în vedere, exclusiv, Columna lui Traian. După ce a depăşit dificultăţile de investigare, practic însurmontabile pentru alţii, Poetul ne arată, ca în faţa unui tablou, că „Şi icoanele-s în luptă” ridicându-ne, astfel, mai presus de toţi cercetătorii lumii, care, în mod neglijent, au pretins că Jupiter, purtătorul de fulger, ar fi fost inclus în compoziţia scenei, doar pentru a sugera ploaie în timpul bătăliei. Începând cu anul 1896, după nici zece ani de la asasinarea lui Mihai Eminescu, a apărut la Berlin monumentalul tratat „Die Reliefs der Trajanssäule” a lui Conrad Cichorius cu reproduceri foto, de înaltă calitate, pentru toate scenele Columnei, tipărite pe formatul mare A3 şi, cu toate acestea, de atunci şi până astăzi, nimeni n-a remarcat tandemul – tandemul Zeus-Dragonul Dacic – deşi, pentru perceperea lui, pledează toate detaliile plastice ale compoziţiei. Savanţii din Europa întreagă, şi nu numai ei, aveau datoria să vadă şi să-nţeleagă, dar, cu toate acestea, au trecut cu nepăsare, atât pe lângă elocvenţa plastică a scenei de pe Columnă, cât şi pe lângă precizarea, de excepţie, transpusă de Eminescu, în poemul Memento mori. S-a rătăcit, astfel, cheia sacră a identităţii noastre prin care ne legitimăm menirea în lume, respectiv rolul de factor activ în lume. Întru salvarea noastră şi a lumii (sic!) suntem chemaţi să depăşim urgent şi această tragică eroare a istoricilor, pentru a stopa ruina, la care te expune pierderea adevăratei identităţii şi acceptarea obedientă a unor identităţi măsluite, de unii ca Roesler sau Keramopulos.

Măcar acum, după ce am plătit, cu secole de suferinţe imense, secolele noastre de uitare şi de neglijenţă intelectuală, trebuie să luăm aminte că, prin regulile clasice de compoziţie, scena XXIV de pe Columnă conferă Dragonului Dacic acelaşi rang de rege al zeilor, pe care îl are Zeus în Olimp. Spre deosebire, însă, de Zeus (Jupiter) care n-a ieşit din Olimp, Dragonul Dacic, ca hieroglifă pentru numele Unicului Ziditor Transcedental, care se citeşte la fel cu teribila tetragramă sacră, reprezintă semnul sub care s-a făcut istoria, pe larga arie dintre Persia şi Britania, până la anul 1485 d.Chr., aşa cum se poate citi pe pagina 61, din tratatul de vexilologie a lui Whitney Smith, fostul director al Institutului American pentru Drapelele Lumii. Desigur, imaginea fragmentară din pagină se referă la călăreţii prin a căror vitejie, inspirată de Dragonul Dacic, s-a edificat imperiul creştin a lui Carol cel Mare, în jurul anului 800, (http://ro.wikipedia.org/wiki/Carol_cel_Mare) cu mult înainte de Marea Schismă din anul 1054. În Anglia, nu numai ciclul arthurian se derulează sub semnul Dragonului, ci şi bătălia de la Hastings din anul 1066, aşa cum este deseori consemnat în Tapiseria Bayeux, realizată imediat după bătălie. Întrucât viaţa religioasă a prezentului o continuă pe cea din perioadele anterioare, Dragonul Dacic se dovedeşte a fi, şi acum, reperul sacru al lumii, de unde şi rolul determinant pe care trebuie să ni-l asumăm în edificarea unităţii religioase, motiv esenţial pentru a păstra nedevalizată, nepângărită şi întreagă Grădina Maicii Domnului.
Slujirea nu-i trufie, ci datorie.

NOTĂ: Mulţumesc domnului prof.univ.dr. Nae Georgescu pentru semnalarea versurolor citate.