ELENA CĂLIN : VERSURI

June 14th, 2013 admin Posted in Creaţii No Comments » 64 views

calin-lena

ALB-NEGRU DE SINGURĂTATE

Cade peste mine aroma de salcîm,
Și-mi arde mințile, și-mi pierd din judecată,
Sînt dependent de ea, cum sînt
Cei dependenți de droguri deocamdată.

Îmi parfumeaz-adînc memoriile toate,
Și dorm mergînd, și merg dormind,
Pe sub copacii în flori albe, vanilate,
S-atît de beat, cum nu am fost nicicînd.

Cade peste mine ziua, se pierde-n iarbă,
Și zgomotul a-ncremenit vădit,
Mă plimb cu umbra mea pe stradă,
Și simt cum capu-mi este amețit.

În zare se împrăștie fum de țigară,
Eu trec zombat călcînd lumina pală,
Cît de obișnuit e totul în această seară…
Se strînge într-o îmbrățișare mutuală.

OCHII TĂI

Ochii tăi, două oceane de smoală,
Două perle negre, sau pietre de onix negru,
Ceruri întunecate într-o lume virtuală
Ce poartă corbi şi porumbei îmbrăcaţi funebru.

Ochii tăi, suflete ce se poartă pe drum,
Două flori uscate, sau trandafiri sub un destin rănit,
Două planete, două nopţi ce se topesc acum
Sub razele luminii unor sori, omorîţi subit.

Ochii tăi, peşteri în care răsună asfinţituri,
Abisuri adînci din care zboară un rece fierbinte,
Şi- absorb rămasele-amintiri, legende şi mituri,
Memorii, raţiuni, realităţi, gînduri, cuvinte.

Ochii tăi, două lumi ce radiază pace,
Două mori de vînt, doi nori umpluţi de ploaie,
Ce caută pustiuri în ape să îmbrace
Cînd ele zăbovesc acoperite cu văpaie.

MĂ ROG

Vreau să simt gustul bisericii, serile,
Să inspir în plămîni fumul sfînt,
Să ascult sunetele ce tratează durerile,
Să mă rog, să mă rog neîncetînd.

Pînă ce trupul meu va prinde crustă,
Și poate-aș deveni statuie în timp,
Neîndreptățită, niciodată justă,
Artificială și falsificată de curînd.

Să rămîn o făptură ce a împietrit,
În care, doar inima continuă a bate,
Căci sufletul demult m-a părăsit,
M-a lăsat ca să mă curăț de păcate.

Bate clopotul, și cu fiecare lovitură
Cade de pe mine țărînă și rocă.
Pielea mea, e în ravene de autotortură.
Mi-am regăsit bilanțul în altă epocă

AUTOBIOGRAFIE

Am să rămîn desprinsă de soartă şi de lume,
Sub cîntecul de harpă, sub ochi sălbăticiţi,
Ca vifor sau ninsoare, fiinţă fără nume,
Am să rămîn aceeaşi, prin oameni rătăciţi.

Refugiată-n ape sau în păduri ucise
De gînduri ocupate, de ceea ce sîntem,
Pe pleoapele cărării prea mult în cărţi descrise
Ce pleacă în adîncuri şi n-o mai revedem.

N-am învăţat să sufăr, şi nu ştiu bucurie,
Nici zîmbet, dar nici lacrimi, nu le-am simţit nicicînd,
N-am fost împărăteasă, n-am fost nici în robie,
N-am săvîrşit păcate, dar nu-s deloc nici sfînt.

Oare-i mai bine ca să fiu, aşa, uitat de toate,
Oare-i mai bine, ca rezemat de timp,
Măsor clipite lungi, iar ceasul să-mi arate
Orele noi…Şi-aceleaşi, şi-al acelor lui nimb.

Sau merg pe malul mării imense de-aşteptări,
Dar, neştiind ce caut, pe cine deci aştept,
Ating cu mîna valul, pe care ca pe scări
Păşesc spre superstiţii pe care le accept.

Am provenit din sensuri, din ceaţa unui an.
Sînt fir în libertate, sau strînsă strîns în nod.
Şi cine sînt acuma, fiinţă fără neam,
Sau planul unei schiţe, fiinţă fără rod?

Mă găzduieşte un amic supus înstrăinării,
Iar eu sînt garda unui vis, ciudat şi ne-nţeles
Ce se topeşte fumegînd la focul lumînării,
Şi iar din nou se naşte. Şi iarăşi m-a ales.

Din sute de hotare ce joacă între cronici,
Le am acum în mine ca plăci mici de argint,
De ce sînt eu anume, şi nu alţii mai dornici
De pietre preţioase, pe sine-mpodobind.

Şi-ating cu mîna valul pe care ca pe scări
Păşesc spre superstiţii pe care le accept,
Sau merg pe malul mării imense de-aşteptări,
Dar, nu m-aşteaptă nimeni…pe nimeni nu aştept.

SE SCUTURĂ FLORILE

Se scutură florile,
Şi cad petalele ca lacrimi din ochii tăi.
Se desprind uşor şi mângâie ţărîna
Săracă să le mai menţină vii.
Se scutura leaganul de amintiri timpurii şi sarbatorile,
Cum se scutură peste tîmplele tale văpăi
Şi le fură culoarea, le fură lumina,
Lăsîndu-le împestriţate, surii.
Priveşti cum se scutură florile,
Cum se prelinge pe tulpiniţe o picătură de rouă,
O buburuză grăbită s-ascunde.
Zîmbeşti, simt cum zîmbeşti.
În zare vin, sau pleacă cocorile,
Zgomot uşor s-aude într-o atmosferă nouă.
Şi-aş pleca cu tine oriunde,
Rămîne doar, să mă primeşti.
Strîngi în palmă o picătură de rouă
Ca să vii să mi-o aşterni pe mînă,
Să-mi dăruieşti o felie din astă dimineaţă,
Să faci să se dezbrace comorile.
Cuprinde-mă. Afară e ceaţă. Nu plouă
Dar mi-e rece fără atingerea ta fină.
De mîine începem împreună altă viaţă,
Dar azi, se scutură florile.

PREZUMŢIA DE NEVINOVĂŢIE

Mă-ntreb: „ Ce-ar fi de-aş fi fost o frunză pe ram?”
Nu aveam să cunosc grijile ce-nseamnă,
Aveau să mă legene curenţii de aer. Apoi mă desprindeam
Îngălbenită de soarele zgîrcit de toamnă.

Mă-ntreb: „ Ce-ar fi de-aş fi fost vînt?”
M-aş urca pe acoperişurile clădirilor de veacuri înălţate,
Şi m-aş arunca de pe ele în jos, să cad la pămînt,
M-aş naşte şi-aş muri tot în libertate.

Mă-ntreb: „ Ce-ar fi de-aş fi fost un izvor?”
Aş avea un drum cunoscut doar de mine,
N-aş fi ştiut ce-nseamnă iubire, nici dor
Însă aş fi cunoscut tărîmuri sublime.

Mă-ntreb: „ Ce-ar fi de-aş fi fost soare?”
Aş fi avut forţa care acum îmi lipseşte esenţial,
Și căldura care încet din mine dispare,
Aveam să ţin în palme ziua de mîine, şi un final.

Mă-ntreb: „Ce-ar fi de-aş fi fost luna de pe cer?”
Nu mi-aş mai putea ascunde durerea din mine,
Aveam să-mi arunc toate gîndurile într-un cuier
Şi-aş privi la Pămînt, cu speranţa să mă aline.

Mă-ntreb: „ Ce-ar fi de-aş fi fost întuneric?”
Aş rătăci ici colo izgonit şi singuratic,
Şi-aş aştepta dimineaţa sfîrşitu-mi feeric,
Apoi am să mă refugiez, am să fug într-un loc apatic.

Mă-ntreb: „ Ce-ar fi de-aş fi fost pădure?”
Aş ascunde în mine cele mai frumoase istorii,
Aş ascunde poienele toate să nu mi le fure
Şi-am să le dau, să mi le sfinţească norii.

Mă-ntreb: „ Ce-ar fi de-aş fi fost ţărînă?”
Aş exploda, m-aş sufoca, m-aş usca de curînd,
N-aş rezista să menţin atîta lume păgînă,
Căci numai fără ea m-aş mai numi Pămînt.

DE CE?

De ce lumina se scutură din soare,
Iar văzduhul te mai reține viu,
De ce călinul nu mai dă în floare,
Și dealul se înalță fumuriu.

De ce pămîntul ne ține-așa de strîns
Și galaxia e ceva aparte,
De ce luna, e doar pe cerul stins
Și îi vedem mereu aceiași parte.

De ce un om, nu are putere
Sărind, să aboare-n înălțimi,
De ce răspîntii bizare de tăcere
Metalică o-mbracă cei puțini.

De ce, plecat pe apele eterne
Salcîmu-și lasă floarea murmurînd.
De ce așa mărunt ploaia se cerne,
Și paginile vieții nu se țin în rînd.

De ce continui ca să fiu pribeag,
Doar schițe ca să fiu de lut…
De ce stau singur azi pe prag,
De ce-am rămas pe veci tăcut?…

AddThis Social Bookmark Button

GABRIEL DRAGNEA: NU MAI SUNT ADAM!, ACEEAŞI EVĂ, ÎNSĂNĂTOŞIREA ÎNGERILOR, ACESTA ESTE ORAŞUL…

June 11th, 2013 admin Posted in Creaţii No Comments » 46 views

dragnea-g

P.S.: NU MAI SUNT ADAM!

-prima scrisoare-

De ce mi-e dor de pasul cândva
Rătăcit prin livezile Paradisului?
De ce simt gustul mărului pătat
De gânduri plimbate-n întuneric,
Muşcat sub privirile îngerilor
Parcă adormiţi în tranşeele dintre ceruri?
Aşa s-a născut culoarea păcatului
Între buzele tale ce şopteau amăgirea.
De ce mi-e dor de goliciunea trupului tău
Ce doar visul mi-l schiţează frânt
Noapte de noapte, ca o pedeapsă dulce
Pentru neascultare? Unde este jocul
Privirilor de duminică-seara
Când puneam nume florilor
Şi coloram zborul umbrelor?
Îţi regăsesc mirarea în fiecare măr
Ce-l primesc de la vânzătorii de iluzii.
Aşa s-a născut culoarea păcatului
Între buzele tale ce şopteau amăgirea.
De ce am uitat de pasul cândva
Rătăcit prin livezile Paradisului?
Când ne vom mai scălda trupurile
În ploile verii sub flori de cireş?
Şi acum, când îţi scriu, încă mai culeg
Fărâme de regret şi cânturi de iertare.

P.S.: Vreau să uit mirosul tău de mere…
Şi cum am născut culoarea păcatului
Între buzele tale ce şopteau amăgirea.
Nu mai sunt Adam,
Ci doar o amintire
Rătăcită prin livezile Paradisului.

30 octombrie 2012

ACEEAŞI EVĂ

- lui A. -

Ţi-am doborât nevolnicia, Adame…
Cu o muşcătură de măr.
Acum simţi lumina cum îţi pătrunde
Trupul ce naşte frământări şi fiori
Răni şi trăiri ca-n nevăzuţi semizei
Acum poţi simţi şi tu durerea
Renaşterii mele în fiecare joc
De copii care imită glasul nevinovăţiei.
Mă bucur că pot fi sărutată
Sub fiecare pas, alergare spre mâine
De buzele pământului, buze de rouă…
Nouă sunt! Adevărata femeie care
A învăţat să plângă, îmbrăţişată de pleoape vii
Mii şi braţe sute, de bărbaţi nemişcaţi
În faţa goliciunii mele, abur de păcat.
Păcat că nu am muşcat mai devreme…!
Chiar sunt o femeie frumoasă ce cresc
Şi iubesc generaţii la rând
Pe rând, fără să-mi pese că dimineaţa –
Speranţa ameninţă cu zorii ei amorţiţi
Redeschiderea porţilor Paradisului.
Mi-e teamă că nu mai pot fi aceea,
Scânteia din ochi, jumătatea de gând
Ce dezlega lacăte de vis şi mistere…
Tăcere…atâta simt când mă dedic nopţii
Şi răsuflu greu peste noi şi vechi calendare.
Iertare, Adame! Roagă-te mereu şi hrăneşte clipa,
Risipa alung-o şi retrăieşte-ţi pasul
Rătăcit prin livezile Paradisului!

P.S.: Mai pot fi, oare, peste-a nopţii Eva,
Seva ce hrănea linişti şi domolea izvoare?
Desenează-mă şi zideşte-mă în glasul
Generaţiilor ce vor urma!

31 oct. – 1 nov. 2012

ÎNSĂNĂTOŞIREA ÎNGERILOR

(a opta coloană)

La porţi bat neîncetat negustorii de suflete.
Dincolo de ziduri se aude Brahms.
Îngerii, căutându-şi paşii de odinioară
Se-mpiedică în aripile tot mai grele.
Nicio rugăciune nu-şi mai găseşte drumul
Către cerul alungat în uitare.
Oraşele se hrănesc cu vise de-o zi
Iar pleoapele amorţite
Refuză somnul nopţilor încă nefurate.

La porţi bat neîncetat negustorii de suflete.
Dincolo de ziduri se aude Mahler.
Îngerii au uitat cu ce se hrăneşte liniştea
Zburând haotic printre grădinile inodore
Însângerându-şi aripile în gândurile
Pământenilor ce lăcrimează mereu
Când vine ploaia peste trupuri şi case.
Doar pescăruşii adorm în văzduh
Când cireşii înfloresc şi se scutură-n iarnă.

La porţi bat neîncetat negustorii de suflete.
Dincolo de ziduri se aude Wagner.
Îngerii aud tremurând şi se zbat lăcrimând
Peste noaptea în care rugăciunea e vie.
Clopotele îşi scutură praful şi rugina
Sub privirile oraşului, mistuitoare
Smerite, corozive cerşind mântuirea.
Arhanghelii cântă din nou, renăscuţi de
Martorii naşterii coloanei a opta.

La porţi se roagă neîncetat
Negustorii de suflete pentru
Însănătoşirea îngerilor.

14 octombrie 2012

ACESTA ESTE ORAŞUL…

(coloana a şaptea)

Dintr-odată mulţimea s-a potolit.
Strigătele lor se auzeau până în
Cetatea îngerilor aglomerată de
Conştiinţele încărcate ale oamenilor
Care şi-au alungat privirile
Senine. Ele desenau
Cerul în serile de vară.
Mulţimea îşi rătăcise glasul
În jocul de lumini şi umbre
Ale coloanei a şaptea,
Ridicată din cenuşa vechiului
Turn al dorinţelor încătuşate
Ce îmblânzea noaptea răstignind
Şoaptele celor miraţi în
Necunoscutul clipei de tăcere.
Este singurul oraş care, încă
Mai venerează stelele stropind
Cu lacrimi urmele paşilor
Copiilor născuţi în rugăciune
Sub neobosita veghe a bătrânilor
Uitaţi şi înfriguraţi în amintiri,
În trecut, în glasul putregăit de
Tăcere, amorţit de cuvinte nerostite.
Acesta este oraşul în care am fost
Călător, soţ şi amant, poet
Şi însoţitor spre Lumină,
Vânzător de dileme şi prinţ
În suburbiile visului liber.
Acesta este oraşul în care am
Adormit ostenit tot aşteptând
Să se însănătoşească îngerii.

14 octombrie 2012

AddThis Social Bookmark Button

ANA-MARIA PANCU: REÎNVIEREA UNIRII

April 28th, 2013 admin Posted in Creaţii No Comments » 79 views

ana-maria-pancu-1

REÎNVIEREA UNIRII

Ana-Maria Pancu

Îţi taie frontiera venele
Şi te îngroapă în pământ
Scot basarabenii sârma,
Sângele curge cu al Unirii gând.

Trec Prutul şi-s la ei acasă
Îşi vor Ţara-Mumă înapoi
Îs obosiţi dar nu se lasă
Strigă la cer: “Dumnezeul e cu noi!”

Sunt gata să reînvie Unirea,
Întregul neam e plin de-ardoare
S-a deşteptat în sfârşit România
Tricolorul a prins din nou culoare!

“Doar o ţară am şi asta o iubesc”-
Strigă copilul la frontiera doborâtă,
“Basarabia-Pamânt Românesc”-
Continuă mama cu voinţa neînfrântă.

Ana-Maria Pancu,
studentă în anul II la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării, USM.

AddThis Social Bookmark Button

GHEORGHE PÂRLEA: Poezii din ciclul „INSOMNII ÎMBLÂNZITE”

April 18th, 2013 admin Posted in Creaţii No Comments » 88 views

parlea-gheorghe

POETULUI

Pierdut sunt în pustiul rece-al zării,
Corabie-s, cu pânze sfâşiate,
Mi-i stoarsă vlaga de vampirii mării
Şi mă hrănesc cu ţărmuri inventate.
*
Dar din acest preaplin de neputinţă
Zvâcneşte-n mine bobul de lumină,
Prevestitor semnal de biruinţă,
Acord suav de muzică divină.
*
Din marea răvăşită de furtună,
Epava sufletului meu în agonie
Zăreşte-n ceaţă nesperata dună
Nascută din măiastra-Ţi poezie.
*
Pe ţărmul cel de vis al muzei Tale,
Descătuşat din valuri de mormânt,
Îţi sorb acum nectarul din petale –
Proteica substanţă de Cuvânt…

IMN ÎŢI ÎNCHIN, MAMĂ!

Tu mi-ai fost izvorul vieţii, Mamă,
iar eu încă mai sunt apa care-ţi susură numele…

Tu mi-ai fost, Mamă, pajişte-nflorită
când eu, cu nesaţ, îţi sorbeam nectarul…

Tot atunci, când aveai aripi, Mamă,
erai îngerul de zi şi de noapte al începuturilor mele…

Pe câmp erai neîntrecuta ciocârlie, Mamă,
când tata, prăşitorul, înfruntând soarele, te chema jos…

Erai, Mamă, Înaltul iubirii şi-al răbdării;
şi aprigă lupoaică în juru-mi, când mă-nvăluia primejdia…

În toate ale firii ai fost, Mamă, Înaltul –
pe care eu n-am ştiut să-l măsor, ca să-i aflu cuprinsul…

Acum, Mamă, tu eşti şi mai sus, atât de sus!…
Iar eu, de jos, nu ostenesc să-ţi cuprind…necuprinsul.

ÎNGERUL ÎNTÂRZIAT

Nu îngerul e chip de nevăzut,
Ci ochiul mi-i în pânză de albeaţă…
Şi-orbecăi mânuit, ca o paiaţă,
De-un păpuşar cu braţ de lut.

Şi nu în Cer e îngerul menit
Să-mi umple golul de fântână,
Săpat adânc în inima-mi nebună,
Ori să-mi trezească ochiul adormit.

Tot darul Cerului, de-l vrei, e jos
Şi are chip de prunc neprihănit,
Ori de fecioară-n trup desăvârşit;
Doar inimă să ai, şi ochiul de folos.

O, ce târziu se risipeşte ceaţa
În orizontul care mă închingă!
Abia acum lumina vine să m-atingă –
Şi-n seara mea, mijeşte…dimineaţa.

LUI NICHITA
(Omagiu contextualizat poeziei „Îngerul cu o carte în mână”)

Nu degeaba
strigat-ai Îngerul, Nichita!
Că prea ai insistat să te-asculte…
Tu, care vorbeai în necuvinte,
ai revărsat atunci spre el
rostiri prea multe;
deja cuvintele tale
îi sărutară trimisului călcâiul –
de aceea n-a vrut
să coboare Îngerul pe Pământ…
Cum de ce?! Ai uitat ?!
Ca să nu-ţi strivească sărutul.

Nu degeaba
strigat-ai Îngerul, Nichita!
El te-a ţinut minte
şi-a urcat înapoi la Dumnezeu,
în a cărui Grădină
cultiva flori, în limba română,
Mihai Eminescu.
Abia atunci Îngerul
a înţeles că tu,
Nichita Stănescu,
eşti fratele cel mic al
Grădinarului din Rai.

Şi s-a întors Îngerul
să te ia în slăvi,
după ce Eminescu
i-a tălmăcit strigarea ta
într-o carte cu cu solzi de argint
şi slovă ruptă din rai.

Iar de-atunci, mulţi muritori
(de pe-al Mioriţei plai)
scrutează…Cerul.

AddThis Social Bookmark Button

DUMITRU CONSTANTIN, LILIANA PETCU, TRAIAN VASILCĂU: VERSURI

April 4th, 2013 admin Posted in Creaţii No Comments » 83 views

versuri-fain
IUBIND…DU-TE!

Dumitru Constantin

Lasă-mă doamnă
să-ţi sărut piatra de pe inimă
până o voi topi-o
să-mi umplu paharul
cu neliniştea dragostei tale
să-l beau
singur
singur
în tăcere
condiţia societăţi îmi cere
iubind…du-te!
mi-am spus
ridică-i povara
simţirii nerostite
fă să-i cânte sufletu-a lumină
şi umezeşte-i ochii a bucurie
la întoarcere
iubind… du-mă
mi-ai spus
unde nu-s
dar mă visezi
domn’ce mă înaripezi…

NIMIC

Dumitru Constantin

Nimic
De-atâta-amar de vreme
nedumerit îmi zic
că n-am schimbat în viaţă
nimic
nimic
ni-mic
aceleaşi vechi speranţe
de care mă dezic
nu s-a schimbat în viaţă
nimic
nimic
ni-mic
dar mii şi mii ca mine-s
încerc ca să-mi explic
de ce nici ei,
nici zeii,
nu au schimbat
ni-mic
Şi totuşi taina aceasta
mă bucură un pic
că n-am uimit pe nimeni,
dar nici nu m-a uimit
nimic
nimic
ni-mic.

LĂMPILE CARE SE STING

Liliana Petcu

Lămpile care se sting azi
pot fi speranţe ce se vor aprinde
mâine,
dintr-o suflare-nchide-i ochiul treaz
ce-abia aşteaptă să viseze-n tine
atinge-i flacăra cu un sărut
şi lasă-i somnul s-o cuprind’ alene
aşa îţi va putea da mult mai mult
decât să-ţi strângă lacrima sub gene,
va înţelege că ai stins-o-n noaptea
când sufletul ţi-a fost strivit
şi-ţi va aduce mâine cu blândeţe
ce niciodată poate n-ai gândit.

SCRIE PE VÂNT

Liliana Petcu

Scrie pe vânt sau pe bolta de stele
ce-ţi spune ascuns, vocea din tine
adună vorbele cântate în şoapte
şi rânduieşte-le-n şiraguri de perle,
înmoaie-ţi buzele-n cupa ursită
când arşiţa te frige pe tâmplă
ia-ţi harul în mâini cu grijă crescută
şi fă-i o montură divină.
Scrie pe nori sau pe raza de soare
cum totul pulsează în tine
iar mintea cu greu în zori mai adoarme
cuprinsă de gânduri străine,
adulmecă fumul ce iese din ceţuri
încearcă să vezi iar abisul
priveşte cu ochii pieziş universul
şi capul plecat către rugă.
Scrie pe piscuri, pe frunze uscate
când toamna le poartă în valuri
desprinse uşor de pe ramuri trecute
ce curând vor foşni sub picioare,
e sigur că scrisul îţi va ajunge
în vremuri, departe de tine
şi poate că miezul unor cuvinte
înţelept vor hrăni pe…oricine.

CAUTĂ-ŢI UMBRA

Liliana Petcu

Caută-ţi din când în când…umbra
pentru a vedea dacă mai…existi,
de nu o zăreşti în prelungirea ta
întrebă-te dacă n-ai uitat cândva
să trăieşti.

Năluca s-a oprit undeva în… veac
iar tu ai mers înainte,
ins şters,
căci sufletul ţi-a rămas pribeag
în ea,
cea care s-a scurs
pe trupul Pământului sau pe un zid
în aşteptarea unui alt timp…
care s-o culeagă
şi să-i dea sens.

VERS ALB

Liliana Petcu

Vers alb lipsit de armonie
te naşti din haosul fiinţei
te razboieşti cu minţi străine
şi taci în faţa pocăinţei
nu uiţi că ai plecat în lume
pentr-a-mbrăca în haina ta
un sentiment sau o povară
ce-ar aparţine…multora
închizi în tine strofa goală
a unui suflet plin de dor
ce n-a găsit în ritmul vieţii
mai mult de-un vers alb…roditor.

ARMATE

Traian Vasilcău

Doamne, în rochie de jale
Și sub acorduri de viori
Iarba dă buzna în spitale
Și-i Cer doar în privighetori.

Doamne, în straie de smicele
La ora ultimei candori,
Rîsul dă buzna-n cafenele
Și plînsul—în privighetori.

Doamne, ne-mbrățișează carii
Și tot vedem cum deseori
Iadul dă buzna-n cancelarii
Și raiul—în privighetori.

Doamne, mă trec și eu, Blajine,
Și din amurg pînă în zori
Moartea, cîntînd, dă buzna-n mine,
Doar Viața—în privighetori.

Și la pridvorul rănii Tale,
Îngenuncheat, sub dalbe flori,
Cerșesc iertări şi-mi vin în cale
Armate de privighetori.

AddThis Social Bookmark Button

MARIN MOSCU: FATA MEA, ROMÂNCĂ FATĂ

April 2nd, 2013 admin Posted in Creaţii No Comments » 82 views

sabina

SABINEI

Fata mea, româncă fată
Porţi credinţa nepătată
Prin bentiţa tricolor
- Semn a-ntregului popor –
Semn măreţ, măreţ cât glia
Mamei noastre, România.

Poart-o demn pe fruntea ta
Semn de viaţă, semn de stea,
Ca să ştie lumea toată
C-avem inima curată,
Că din steag vine vecia
Mamei dulce, România.

În restrişte de istorii
Ne-am făcut din gazde glorii,
Am primit hoarde ca fraţi
În curbura de Carpaţi,
Am primit hoarde străine
Îmbunându-le cu pâine.

Ne-am unit sângele-n toate
Şi ne-am spăşit de păcate,
Noi românii, ei secui
N-am dat seamă nimănui,
Doar de la apus de Tisa
Vraja urii ne cuprins-a.

Ungurii vor peste ţară
Trianon-ul să răsară,
Să re-nvie din istorii
Presupuse,- apuse glorii,
Doar aşa ştiu să incite
Vrajbe vechi în noi cuvinte.

N-au în mâneci, nici în clin
Dragostea de bun vecin,
Au un gând, un singur dor –
Ardealul să fie-al lor,
Au uitat, a câta oară
Că suntem stăpâni în ţară?

Fata mea, româncă fată
Ai credinţa nepătată
Că sub falnic tricolorul
La un semn întreg poporul
Ţi-i aproape, avem mândria
Că ni-i mamă România.

Şi ca semn de demnitate
Purtăm steagul mai departe,
Cât e România Mare
Pe furtună şi pe soare
Punem pieptul cu voinţă
Sub a Domnului credinţă.

Să-oblojim boli de faţadă
Din a ţării mare vatră,
Orice rană dureroasă
O tratăm la noi acasă,
Leacul este tricolorul,
Tu şi noi, întreg poporul!

AddThis Social Bookmark Button

MARIA HERŢA: VERSURI

March 17th, 2013 admin Posted in Creaţii No Comments » 232 views

herta-maria

NE-AM ÎNTÂLNIT

Ne-am întâlnit într-o toamnă
Printre valsul frunzelor căzând,
Totul părea o poveste,
Razele solare,
Călduţe şi fericite
Ne ungeau inima
Cu clipele iubirii.
Căutam calmante în geantă
Să-mi stăpânesc sentimentul—
Frumoasa toamnă
Crea imagini
Şi contura
Momentul.
Ispita încerca să cuprindă tăcerea,
iar frunzele , tot grăbeau în cădere –
gândurile roiau într-o visare de miere…

Numai clipa
Căzută pe umărul meu,
Se văzu deja mireasă!

NOI, MULTIMEA

Nu ne mint doar cei politici,
Nu ne mint doar guvernanţii—
Ne mâncăm , precum căţeii,
Noi, mulţimea, noi,pierdanţii.

De-am putea am pune lacăt
Şi la porţiuni de drum—
Noi să fim stăpânii lacomi
Peste toate şi acum.

Toleranţa este zero,
iar ambiţiile prea mari—
Peste tot, ne-ntindem pieptul—
Suntem „ falnici”,suntem tari.

Şi cu mintea cea din urmă
Cu emoţiile pe steag—
Ne-avântăm înspre „ai noştri”
Când ei fug şi se retrag.

Neuniţi, ca nişte scârte
Adunate din gunoaie,
Ne-arătăm şi faţa noastră
Încărcată cu punoaie.

Hai, că suntem tare mândri
Şi în drepturi, şi în chinuri—
Toţi uniţi la o beţie
Dezbinaţi printre veninuri.

Iar când vine seriosul
Un moment al deştăpciunii—
Toţi fugim ca şobolanii,
Lâncezim ca şi tăciunii…

TU—MAI SUS DE STELE

Stelele mai sus ca tine
Copereau răceala ta
Pentru care, tu, anume
O purtai ca o mărgea.
Cuprindeai cu ochii cerul
Căutai nobleţe-n nori—
Toate visele frumoase
Le dansai printre cocori.
Jos vedea-I doar interese,
Umbre mute, mişcătoare—
Nimeni nu-ţi ştia măsura
Ce s-atinge cu o floare.
Căuta-I doar bolţi albastre
Şi te bălăcea-I în VIP-uri
Aducea-I printre oftaturi
Şiretlicuri şi nimicuri.
Când te-ai lunecat odată
Pe o coajă de banană
Lumea toată acuzată
Ai ascuns-o într-o rană.
Când a spart buboiul mare
Şi-au ieşit “ţincanii” pui—
Tu erai singur cu tine
Şi erai al nimănui.

ORAŞUL

Mirezme încărcate-oraşul,
Păsări zburând prin amează-
Blocuri cu fruntea spre stele
Parcă pământul veghează.

Păsări aduc în aripe
Ţărna aici, pe asfalt-
Oraşul miresme-ncărcate
Venind prin ramul din sat.

Tot ne urcăm mai spre stele,
Blocuri în rânduri visează-
Colbul venit din-afară
Tot mai mult ne-ntristează.

Serile-plină lumină,
Aer sorbim la plimbare,
Blocuri veghează lumina,
Blocuri veghează un soare.

Mama la ţară acuma
Răstoarnă măliga pe masă-
Mama acuma, la ţară,
Ne-aşteaptă pe toţi acasă.

AddThis Social Bookmark Button

CONSTANTIN MIU, CONSTANTIN RUSU, MARIN MOSCU: VERSURI

March 3rd, 2013 admin Posted in Creaţii No Comments » 278 views

versuri-fain

CONSTANTIN MIU

constantin-miu

LA REVER

Te-oi purta doar la rever –
Semn de-aleasă preţuire
Şi să fii, pân’ am să pier
Dorul meu ca mulţumire…

Floarea florilor, albastră,
Creşti în piept, nu în fereastră!
Să ai ochii în Lumină,
Sufletul ca o albină!

Iar nectarul tu să-mi dai,
Să îl sorb neîncetat
Şi odihnă să nu ai,
Până după scăpătat!

1 martie 2013

CONSTANTIN RUSU

constantin-rusu-1

CĂILE ILUZIILOR

Harta serii e invadată de ore
dar nişte amatori îmi respiră timpul
ca să mă aducă pe o trambulină
atestată pentru săritori în moarte,

ceasurile însă s-au oprit incredibil
secundele făcând o grevă de probă
amurgul nu ştia dacă poate pleca
şi-o plăcintă era cină sau mic dejun,

de frică am căutat îmbrăţişarea
dar iubirile aveau ceasuri diferite
iar oglinzile erau nedesluşite
şi m-am destrămat când a murit frica,

în coastele câmpului şi ale timpului
soarele rupe orizonturi şi ceasuri
nu mai înţeleg nimic pe lumea asta
dar vine lângă pat cafeaua cu nevasta.

TĂCEREA

Petalele colorate
sub învăluirea norilor
inundă şoaptele cerului
cu îmbrăţişarea unui poem
şi aduc tăcerea.
Căutătorii de izvoare
în anii număraţi evită
rătăcirile printre sfaturi
însă vor în orizont copaci
şi aduc tăcerea.
Zumzetul de primăvară
devine mut sub fulgii de nea
pleoapele ne feresc de tristeţe
parcă dorm cu propoziţii bâlbâite
şi aduc tăcerea.
Stropii de ploaie vin
plini de nimicuri înoptate
unii vor numai munca brazdei
nepăsătorii nu vor brazda muncii
şi aduc tăcerea.

ŞI AI PLECAT

Tot ce e simplu nu înţelegi
nu crezi că stelele sunt triste
şi rândunelele vesele
sunt fereastra primăverii
şi ai plecat
nu se poate nega eternitatea
gândim mereu aproape
cu vise spre infinit
şi când sufletul nu vrea trupul
sigur vom pleca
nu crezi clipa aruncată în tăcere
dar dacă alegi umbra eşti vinovat
nu înţelegeai ce spune cucul
te credeai pe o cărare străină
şi ai plecat
am spus inundă şoaptele norilor
cu îmbrăţişarea unui poem
în nimic adu măcar o rugăciune
şi ai fost sigur că nu te-am înţeles
şi ai plecat.

UN NEÎNŢELES

Astăzi bradul nădejdilor sale
nu-i mai aduce nimic în rădăcini,
vede viaţa un somn cu halucinaţii
lângă o imponderabilă tăcere.

Are răsunetul unei viori pe zâmbet,
dar melancolia nu are sindicat
şi îi face din lacrimă o odaie rece,
lăsând în ecou şoaptele florilor.

Nu vrea oglinzi care arată minciuni,
crede că el cade, dar nu ca fructele,
fructele cad doar după ce s-au copt,
insă în idile i s-au pus somnifere.

Spune plictisit de vedenii şi de praf,
că iubirea nu aduce paşii în uitare,
admiră făuritorii de viitor oprit,
el nu râde dar le înţelege surâsul.

O FLOARE ALBĂ DE COLŢ

În armoniile adormite
vreau să fiu un licăr de trezire
în şoaptele blândeţii chemate
de privirea ta în floarea nopţii.

Am cernut strălucirea stelelor
spre constelaţia vieţii noastre,
acoperind deşertul de nisip
cu exuberanţa unui nufăr.

Nu am aşteptat vise în gânduri.
dar ai aruncat stânci zămislite
pe răsăritul mut al zilei mele
şi eu ţi-am trimis în dar o floare.

În nemurirea pietrei sihastră
am aşternut aurul din nisipuri,
iar ca să-i înţelegi puritatea
am sădit o floare albă de colţ.

NU MAI SPUN NIMIC DE VIITOR

Dacă se schimbă lumea în curând
raza de lumină se-mbracă-n întuneric
verticalele vor avea energii proaspete
iar adâncurile vor fi mai nesfârşite.

Marginile nu vor avea hotare şi alei
dispar paralelele din echilibrele zilei
deci nu vom mai avea nici latitudini
iar portativele notelor nu se înţeleg.

Cimitirul blestemelor se privatizează
viitorul se naşte cu anticoncepţionale
în vise tăinuitoare cu rădăcini în mlaştini
iar trecutul va fi o rană fără provincii.

Azi mai caut abecedarul părintelui meu
cu idei rătăcite odată printre memorii
să ştiu că astăzi doar banul mai vorbeşte
aşa că abia acum pricep de ce sunt mut.

MARIN MOSCU

marin-moscu

CUVÂNT CĂZUT ÎN UMBRĂ

Întunericul îşi încordează culoarea,
Vânătorul organic mormăie-n el,
Cuvintele gânguresc în nuanţe,
Semnificaţia vibrează în piele de miel.

O pasăre-şi pune delicateţea pe masă,
Foşnetul soarelui aruncă la preţ
Pelerina de raze fierbinţi –
Providenţa face din nimic precupeţi.

Gestul întunericului eşti tu,
Lumina din tine tălăzuieşte
Existenţa contrastului apus
În coroana regelui care lipseşte.

Muzical norii împing tunete noi,
Vânătorul iese-n peisaje din vis,
Priveşte, cuvântul ce cade în umbră
Şi-nvăluie sângele de scursură atins.

CAL ÎNHĂMAT LA CARUL MARE

Carul Mare
Sus în zare
Poartă timpul
În spinare.
Scârţâie sub roata grea
Osia din viaţa mea.
Din mersu-i lung
Îmi pun la strung
Îngerul
Ca din păcat
Să modeleze
Cal vărgat,
Să-l înham
La Carul Mare
Pân` la steaua
Următoare!

NASTURE LA HAINA VIEŢII

Sunt nasture la haina vieţii,
Eu o deschid, eu o închid
De la ivirea dimineţii
Până-n târziul cel livid.

Sunt nasture şi stau oriunde
Sunt necesar pentru surâs,
În mine totul se ascunde,
În mine universu-i strâns.

Am inima gaură neagră
Ce înfloreşte-n nouă haină,
O umbră poate doar s-o şteargă
Şi s-o prefacă într-o taină.

Tu, eşti doar firul care coase
În cruce nasturele meu
Şi-mi pune razele în oase
Pe scara către Dumnezeu!

OASELE MELE

Lumina trece spre inima mea ,
Măduvă ce-atârna pe-o rază de stea,
Pătrunde adânc pe uşa din faţă,
Trece de oase apoi îngheaţă.

Cine arată cu degetul mare
Cum tinereţea apune în nod de cărare
Pe unde doar vocea pătrunde, ecoul pustiu
Retras din carapacea sărutului târziu?

Scârţâie o rugă la pata de sânge
Care apune, care se stinge,
Primeşte oasele mele, cretă în timp,
Scrise pe uşa deschisă-n Olimp!

SFÂRŞIT DESCHIS

Sfârşitul petrece sfârşitul,
Inima îşi pune inima sub cap,
Doarme profund în clipe grele,
În ea nici visele nu-ncap.

Sfârşitul e-o pecete rece
Pe-un os de viaţă desenat,
Într-o Sahară de nisipuri
Unde doar vânturile bat.

Şi vântul îşi petrece vântul,
Sahara în nisipul ei,
Pe mine doar sărutul care
Apune în stinse scântei.

Sfârşitul petrece sfârşitul,
Nu te gândi că-s liniştit,
În nesfârşite astre scapăr,
De ele sunt împătimit.

Voi pune inima sub capu-mi,
O piatră grea cu iz de vis
Să pot să dorm o veşnicie
Sfârşitu-mi care s-a deschis.

NECREDINŢA

Felul în care soseşte
Iarna pe turla bisericii,
Felul în care poetul
Merge printre nenorocirile
Altora,
Felul în care
Tu plângi
Poezia copilului
Părăsit
În maternitate…

Este felul în care
Soseşte necredinţa
Pe turla bisericii!

URLET

Sunt mereu uitaţi
Cei sacrificaţi,
Urlă ura-n mine
Moloz din ruine.

Când din depărtare
Ecoul o să zboare
Cu o aripă bună
Şi-o aripă
Cuvintele-o să-nchege
O stea pentru o clipă.

Nu vor fi uitaţi
Cei sacrificaţi,
Doar ura mea,
În mine,
Va urla de bine!

VAL NOU

Moartea colorează fericiri sufocate,
Prin deşert curge vântul liniştirii,
Silueta aluziei trece încântată
Pe trista icoană a firii.

Ziua loveşte ieşirea în cântec,
Picură raze de rouă pe geam,
Viaţa ciuruită de scrisori nescrise
Îşi pune scări de-albastru macadam.

Esenţa adâncului se vede înaltă,
Zgâlţâie sângele uscarea de sine,
În vacanţa prelungă trec stelele semn
Că şi-n nălţimea lor memoria revine.

Rătăceşte câmpia pasul
Întins în sunet de repetat ecou,
Silueta aluziei trece încântată
De victoria tristă a valului nou.

RĂCORIRE

Câmpiile se răcoresc în mine
Prin rodiile puse-n ochiul meu flămând
Prin care luna a trecut în mare
Şi soarele în vise şi în gând.

În coaja-mi de stejar aşează vremea
Valsul ei de lacrimi şi frământ,
Doi porumbei sunt sânii tăi de aur
Din care sug lagunele pământ.

Statuile se lasă-ades purtate
Pe aripă de fluture în zbor,
Câmpiile se răcoresc în mine,
În sângele cuvintelor ce dor.

Rotund mi-e gândul de viaţă,
Aş vrea să fiu aripă-n nalt,
Prin zborul meu să treacă universul
Şi tu, iubire, poezie-n salt!

MIROS DE FLORI

Miroase ninsorile a flori,
Imperiul veşniciei poartă obiceiul
De-a pune în icoane sărbători
Şi-n poezia vieţii să-nflorească teiul.

Harul meu rotund de pomenire
Deschide clanţa vâltorilor în zbor,
Se rotesc domniile în mine,
Istoria renaşte în popor.

Încalec roibul desenat cu smoală
În poveşti cu tonomate reci,
Îndepărtarea-şi pierde din picioare,
Se-nalţă tronuri vechi pe noi poteci.

Mătasea ceţii trece-n cimitire
Şi haosul rămâne ne-ntrerupt
Când cerul sorţii-şi pune sânul
La gura nemuririi ca să fie supt.

Miroase-a flori în iarna care trece,
Păsări se înalţă peste nori,
O garoafă creşte din zăpadă
Şi-n jurul ei coboară miile de sori!

CAMERA SECRETELOR

În camera secretelor se pun
Oase peste oase, - n ochii mei
Tăcerea e odihnă colţuroasă
Ce-atârnă greu în bărbile de zei.

S-ascunde taina în cenuşi târzii,
Galop de iele trece-n veşnic vis,
Ordinea lucrurilor e migratoare
În putred nod de paradis.

Şi-adună zborul libertatea
În secrete nude, mişcătoare,
Infinitu-aşteaptă lămurirea
Ce-n sânge desenează soare .

În camera secretelor se fierbe
Clorofila oaselor ce-ncap
În ceara formelor turnând odihna
În noua baionetă a unui vechi satrap.

Atârnă greu în bărbile de zei
Cuvântul meu plecat ca o spirală
Spre ceaţa unde ochii umezesc
Istoria ce de trecut se spală.

NEOANE SPARTE

Hainele femeilor fac maratonul
Cu un cal suspendat în neon,
O maşină traversează pământul
Şi ielele îşi pun statuile-n beton.

Umbra apune-n cimitir, curând
Ecoul neauzit este confiscat
De câinele politicianului împuşcat
În transhumanţa travestiţilor din stat.

Cucul cântă durerea grădinii
Din care-au fost mutate hainele-nflorate,
Pentru îndurare Domnul s-arată
Adunând lumina neoanelor sparte.

REACTIV DE CONŞTIINŢE

În hamac stă conştiinţa întrupată
A capitalismului de stat gândit
Nesubversiv faţă de România,
De îngenuncherea care ne-a pocnit.

Nu suntem ciumaţi, nici bezna
În care-mpătimirile dospesc
Nu schimbă cu nimic cronologia
Reactivilor ce-n suflet ne pocnesc.

Nu văd resort spiralei conştiinţei
De-a zgudui întoarcerea-n scriptură,
Pe clopotniţa încercărilor bântuite
Tălăzuieşte fum şi băutură.

Doar oamenii lucizi îşi pun credinţa
Limbii de-a uni în frontiere fraţi,
Scot reactivi din sânge şi memorii
Şi se doresc stejari neatârnaţi.

În inima nemulţumită, viaţa
Înghesuie şi sângele sub limbă,
Ne ridicăm în geana conştiinţei
Să înfruntăm schimbarea ce nu schimbă.

Pe vechea vatră punem oala, banul
Când reactivu-i colorat a moarte
Şi ardem harta temerii în care
România-i prinsă în vrăji întunecate!

ASTEROIDUL LITY

Asteroidul Lity este câinele lui Dumnezeu,
Pus să păzească bunul mers al planetelor,
Fiind hoinar, i-a pus la gât
Zgarda curcubeului,
Pe sârma spaţiului
I-a dat dus-întors:
Timpul,
Rotaţia.
După ce soarbe
Cisterne de alcool
Din Norul lui Oort,
Reintră vijelios
În propriul trup
De stâncă.
Grijile durerii
Le multiplică
Prin mail sau
Prin messenger.
Doamne,
Cum se îndoaie
Coloana mea vertebrală,
Cum sârma spaţiului
Sugrumată-i
De viteză
Şi timp.
Rărunchiul lucrurilor,
Rinichiul meu
Depozitează
Urme.
Urina universală
Îşi schimbă ph-ul,
Durerea e groaznica.
Strig la dumnezeu,
Îl implor
Strângând din dinţi.

Ah, iată, asteroidul
Căzut pe crusta de zăpadă,
Sună haotic
După ieşirea
Din spaţiul
Închis într-o pungă de piele.
Câinele lui Dumnezeu,
Asteroidul Lity
Şi câinele meu,
Potaia insuportabilă,
Lity, azi,
Micro asteroidul
Dintr-un micro
Micro univers,
Pe care eu îl văd
Universal.

O, Doamne,
Acum înţeleg
Ce s-ar putea întâmpla
Dacă-ai scăpa din lesă
Asteroidul Lity,
La mirosul de sânge
Al planetei Pământ,
S-ar deda înnebunind,
Din proprii lui dinţi
Şi din oase
Ar sări în vânt
Alţi micro asteroizi.

STOP.
Cred că simt
Colţii lui Lity
Înfruptându-se
Din rărunchii mei.
Văd steluţe albe,
Albastre
Şi-o urină hematurică
Ţâşnind peste toate puterile,
Puterile durerii.
Linişte.
S-aude Universul!

CUIB DE VATĂ

Din cuib de vată soarele se-nalţă,
Se-mpuiază muguri în bujori,
Albinele-şi arogă-nmiresmarea
De-a pune în nectar pădurile de flori.

În spaţiul dintre rame sunt discursuri,
Se curăţă toţi sacii de polen,
Prigoriile pândesc din zbor şi vor
Să-şi dreagă glasu-n seu şi-n untdelemn.

E dimineaţa mâţelor ce-şi poartă
Ghearele în linguşiri lânoase,
Cuibul de vată, razele de soare
Fac spaţiile din linii mătăsoase.

Copiii şuşotesc în orga-nchipuirii,
Inima elice li-i ca apele în unde
Şi obosiţi de-atâta hârjoneală
La sânul lui Moş Ene noaptea s-or ascunde.

E primăvară, starea pare veche
În noianul straielor întinse peste ţară,
Un cufăr de poveşti prinde pe-un horn
Aripi de minuni cu care zboară.

Ţara minunată retuşează
Portretele istoriei în timp,
Se-ntrece viitorul cu trecutul
Să-nalţe vajnici paşi peste Olimp!

PĂRĂSIREA TAINEI

Părăsim taina, revine cuvântul,
Sahara răneşte pământul,
Pământul face amor cu eterul,
Luna-i păstrează misterul.

În delta-ncercării m-am simţit ucis
De-un zâmbet nestatornic venit din Paradis,
Ţi-am păstrat rujul pe guler de cămaşă
Când ai pătruns în mine pe-o rază uriaşă.

O, îngere duios din taine de vreme,
Zborul plânge, aripa geme,
Tulbură lumânarea răsăritului
Singurătatea dureroasă a-nvinuitului.

Luna vorbeşte cu nuferi de dor,
Furia lacrimilor mă face să mor
Doar blând devorând nisip de Sahara
Trenul ruginit părăseşte gara!

AddThis Social Bookmark Button

AIDA ZAHARIA: VERSURI

March 2nd, 2013 admin Posted in Creaţii No Comments » 179 views

aida-zaharia

UNIRE

Pe când Matcovschi basarabeanul
Scria „Doar femeia”
Eu alergam desculță de griji
Prin grădina cu flori
A bunicii moldovene.
În timp ce anii treceau
și Femeia lui Matcovschi basarabeanul
devenea mai Regină decât Floarea,
eu înfloream adolescentă
în praful orașului dintre maluri de ape.
Astăzi, când Matcovschi plânge
frângerea în două a limbii străbune,
a culturii române,
răsfirate de-alungul celor două maluri
ale Prutului
Eu, femeie, pășesc atentă
Printre spinii care l-au rănit pe Păunescu,
Conduc prudent cursul vieții
Să nu întâlnesc stâlpul lui Vieru
și caut adânc în mine
rădăcinile Basarabiei,
soră a mea,
a ta,
a noastră.

RUGĂ CATRE VIERU

Vierule, haide, calcă pe moarte
Adu poezia la noi.
Şi adu` cu tine pe Labiş şi Blaga
Şi-adu` Păunescu-napoi.
Vierule vino! Şi vino cu Doina,
Cu Aldea Ion și cu Lari,
Treceţi voi Prutul,
la marea chemare,
Vă strigă în versuri norodul.
V-aşteaptă Dinescu, şi Oprea Ştefan,
Enora Stamate, Vasile Ghican,
Mai cântă în versuri române un neam,
Mai scrie de tine - un Tecuci Literar,
Mai tremură plopii eminescian,
și plouă Bacovici stropii la geam,
Hai vino, Grigore-basarabean,
pe Podul de flori,
Legătură de neam…

LASĂ-MĂ, RUSULE

Rusule, de ce îmi sfărâmi
Între pietre de moară
Cuvintele limbii materne
Româneştele: mamă, tată,
ţărână şi ţară?
De ce Rusule, mă ţii rupt
de la sânul Maicii mele
Şi-mi amărăşti laptele, și apa
şi sângele
și „Sama de cuvinte” a lui Blaga?
De ce ai înfipt sârma ghimpată
în unduirea cândva lină a Prutului-fratele geamăn?
Lasă-mă Rusule,
să-mi găsesc casa şi locul şi neamul,
Măcar în acest an
să fac Crăciunul la mine acasă,
la mine în Ţară!

PĂRINŢI UITAŢI

Azi m-am întors acasă.
La poarta părintească
nu mă aştepta nimeni cu pâine şi sare.
În cimitir,
oasele părinţilor
se odihnesc sub flori ofilite
ce-şi plâng petalele
a dojană.
Satul…
s-a schimbat la faţă.
Nimic din ce-am lăsat în urmă,
la plecare,
Nu mai e.
Ici colo,
doi-trei bătrâni
privesc în lungul uliţei prăfoase
aşteptându-şi fii,
să le arunce măcar
pumnul de ţărână pe sicriu.

TEAMA

Mi-e teamă…
Uneori mi-e vânt sau furtună…
Chiar dacă încă mai plâng
Stau calm.
Mă gândesc
Că am o lume a mea,
Mică cât o nucă,
În care îmi găsesc liniștea și calmul.
Mamă, dă-mi cartonaşele copilăriei
Vreau să mă joc de-a magia,
Să schimb lumea din ochii mei.
Vreau să o colorez în roz.
Mă-nvălui în neAdevăr Mamă,
Doar ca să pot merge mai departe
Prin noroiul din lume,
Până la susurul din izvoarele
Adâncului pământului.
Ori poate până la murmurul stelelor
Să le ating mătasea…

CEASUL VIEȚII

Auzi cum ticăie ceasul veşniciei
La încheietura mâinii mele?
El numără secundele apropiatei sosiri a morţii.
Auzi ceasul? Îmi alungă minutele vieţii
cu fiece bătaie.
Dar nu mă tem
de frigul ce-mi intră sub oase.
Şi nici de albul ce-mi mătuieşte retina
n-am teamă.
Tic-tac-ul acesta e tributul
ce-l plătim de la naştere,
fără a fi conştienți,
de trecerea clipelor ce ne duce spre moarte.
Secunda de răzvrătire
S-a cuibărit și în mine:
N-aş vrea să mor…

LEPĂDARE …

Doamne, tu te-ai lepădat de mine
sau eu de tine?
ne-am pierdut:
eu între coborâșurile și urcușurile vieţii,
tu între împărţeala
morţilor şi-a viilor.
Doamne,
tu te-ai lepadat de mine!!!
Eu te-am strigat
și la urcușuri și la coborâșuri
tu ai continuat doar
joaca divină
de-a împărţitul morţii şi a vieţii.
ai uitat Doamne că şi eu
fac parte din jocul tău.

ANI…

Am încercat să număr anotimpurile
Care se topesc odată cu mine.
Și am pierdut șirul numărătorii
Când mi-a ajuns la nări
Mirosul văratec al trandafirilor galbeni.
Femeie, mă strigai tu în somnu-ţi adânc,
Vino şi numărăţi anotimpurile
Alături de mine!
Am încercat să adun toate frunzele toamnei
În coșul cu mere roşii târzii
Dar m-am trezit muşcând din fruct
Când bruma îl îmbrăcase în poleiala albă.
Doamne,
Cum să număr anotimpurile,
când nici unul nu seamănă cu celălalt!
Mai bine iau din fiecare
Floarea sau fructul
Roua sau bruma,
Ploaia sau neaua
şi le trăiesc pe toate la infinit.

LA O VORBĂ CU TATA…
in memoriam

Tată, au înflorit cireşii. A câta oară?!
De când ai trecut dealul cu narcise albe
Din visul meu…
Încă te mai văd păşind agale, prin casă,
Sprijinind pereţii
Lăsând urma durerii în ei.
Tată, mă mai fulgeră încă
Privirea ta
Şi-ţi mai simt podul palmei
Pe creştet, pe frunte.
„Copile, ai grija de ţară. E a ta!
Dacă nu ai o ţară,
Nu ai ziua de mâine!”
Tată, de când ai trecut dealul cu narcise albe
Din visul meu,
Nu mai iubesc mirosul de busuioc.
El seamană moarte şi frică
În sufletul meu
E ca şi cum busuiocul te-a luat de lângă mine.
Continui să-mi spui
Să am grijă de copilul din mine,
Că mă vor sfâşia
Haitele de oameni.
Şi totuşi, tată, poate cumva…
Poate îţi faci timp şi ne vedem
Astă vară…

FAPTE…

Ce nebună este Omule
goana ta după vânt.
Când erai tânăr
muntele era mic.
Ai îmbătrânit,
Omule,
şi acum muntele,
acelaşi munte,
este mare!
Nu iei Omule
nimic cu tine
Când pleci…
Nu înţelegi încă?!
Rămân după tine
faptele,
casa,
copilul,
pomul,
şoseaua,
drumul şi apa.

A IUBI …

Iubesc culoarea şi poemul,
Copacul, floarea şi eternul
Şi pruncii,
Mamele
Izvorul
Iubesc trecutul, viitorul.
Iubesc albastrul şi balada,
Iubesc condeiul
şi livada
Poveştile ce sunt nescrise
şi vorbele
nespuse.

BA TU, BA EU…

Ce selenară e tăcerea dintre noi!
Ce îngheţ albastru ne-a învăluit inimile!
Ne-am rătăcit eurile între dorinţe şi copilării
Am devenit fraţi de cruce cu acuzativul…
Ba tu, ba eu, ba tu…
Căutăm vini închipuite
Pentru păcatele noastre.
Când am putea mai lesne privi cerul
Prea îngăduitor,
Prea calm
Prea limpede
Pentru furtunile ascunse în noi.
Căutăm vinovaţi
Ba tu, ba eu, ba tu…
Când am putea pur şi simplu
Să ne iubim…

AddThis Social Bookmark Button

ANTONELA ADELA CRISTINA MARIAN

February 8th, 2013 admin Posted in Creaţii No Comments » 806 views

antonela-adela-cristina-marian

TRUP ŞI RĂSUFLET

Tremură trupul prins în încleştarea absidă,
e o pradă tăcută pentr-o singură ursidă…
ascultă, plânge-n tăcere inima mea iubite
din cântul ei acorduri fine – ostenite.

Azi îţi mulţumesc pentru daruri – săruturi
si-ţi dau în dar doar petale din ale mele scuturi,
parfum suav în falduri albe îngheţate,
învăluirea lină a prinţesei cu pietate.

Fulgi de zăpada din căuş de inimi,
atingeri suave şi simţurile înălţimii –
un munte de iubire crescut doar în noi
când nisipul se scurge tăcut pentu-amândoi…

Din străluciri, o ploaie albă de stele
risipite peste tine precum visele mele,
tăcute flori de gheaţă răsfrânte în suflet
când cântul trupului meu nu are răsuflet.

MĂNUNCHI DE SĂRUTURI NINSE

Fă-ţi timp să cântăreşti veşmântul aripilor, lumina mea,
cercetează adevărurile pitite în palma grea
mireasma grăbită ce-n simţuri o petreci,
trăieşte-o şi-ascultă misterul ce-l treci.

E ritmul meu ce mă-nconjoară… parfumul?
sunt flori ce-mi îmbracă în culoare drumul
şi mâinile tale caută acum acordul lor,
fiindcă ştiu că-ţi vor rămâne urme de dor.

Un foc e fiorul ce-l gust cu tine
parfum revărsat din lan de verbine –
sub cupola misterioasă o inimă în taină
cântă în sânge, fierbe în prinţesa cu flori de iarnă.

Mănunchi de săruturi ninse, catifelate
atingeri, note suave demult uitate
zăbrele tăcute sub pleoapele mele –
întrebări roiuri, nu știu ce fac cu ele…

ZEFIRUL DE SARE

Nostalgice clipe şi-nvăluire de parfum,
îmbietoare gânduri răsfirate pe drum,
atingeri gingaşe şi limbi de apă –
mă scufund tăcută în oceanul de noapte.

Cu picioarele goale ating agale marea,
mă dezmiardă trasându-mi liniştită calea,
o urmă din pasul singuratic dispare
contopită în spuma marginilor mi-e cărare.

Azi partener de vise e zefirul de sare…
mă-mbată ducând trupul legănat pe creste amare,
sunt un pescăruş cu o aripă albastră frântă –
veghez singuratic pe un colţ de stâncă.

PRIVIRI

Simte-mi dorul, îmi plouă în palme
lacrimi ce azi se scurg din priviri
şi gustă visele pitite în basme,
când pagini întregi culcă amintiri.

Îmbrăţişează-mi trupul ce-acum stă să cadă
prins în ajur de stele, ţesut în cascadă
de tremurul meu… tăcut te miri –
şi soarbe-mi plinătatea ascunsă-n priviri.

Hai vorbeşte-mi, astâmpără-ţi dorul,
fiindcă-ţi citesc din inimă drumul…fiorul –
nostalgice treceri, vechi scrieri…ţintiri
deschide-mi acum uşa plină de amintiri.

Eu sunt doar femeia ce-ţi picură rouă
în schiţe vechi, limpezirii pentru domniri –
aici poate muza ce-n suflet iţi plouă
când noaptea aşterne ritmul ce-l respiri.

SACRE CĂUTĂRI

Sub plapuma străvezie stă un trup de femeie,
Pitită în voalul albicios caută o cheie –
din scheletul nopţilor albe ia o gustare
şi pune învăluirea drept semn-de-ntrebare.

Sacre căutări contopesc universul
când noaptea se lasă, ea ştie demersul,
rătăciri din trup tremurând îşi caută seminţe
pentru un nou început…sorbind dorinţe.

Picură lacrimi din geana prelungă
dor, iluzii mute, prinse-n tristeţea-nserării
locuri atât de cunoscute, rotunde albastre
purtate printre oameni şi-n minunatele astre.

RĂTĂCESC PIERDUTĂ ÎN NOAPTE

Am oboist –
Privesc cerul
Şi-l rog să-mi dea
Ziua.

Privesc stelele
Aş vrea să fiu prinsă-n
Ajurul lor…
Aş vrea să gust
Înălţarea
Şi strălucirea…

Iubesc, fiindcă pot iubii
Dincolo de oameni.
Iubesc frumuseţea,
Strălucirea din nopţi târzii
De iarnă.

Rătăcesc în locuri minunate,
Departe de ochii –
Profani,
Departe – în cuiburi
De stele,
Aici sunt zilele mele…

Sunt prinsă-n ţesătura
Universului întreg,
Chiar dacă azi –
Stelele
Nu mai au…muze.

Sunt prinsă-n sloave…
Versuri –
Zadarnic gândul
Vreau să mi-l întorc
Şi caut să gust
Iubirea-n ghioc…

Crengile mi-au rămas
Nude –
Simple feude,
Bântuite de vânturi
Hoinare,
Zălude…

Azi când iubirea mea
E întregită doar –
De tine,
De gândul meu
Rătăcitor,
De florile verbine…

Acum iubirea ta
E dor din ţări străine;
Ţesut în simţuri –
De bărbat,
Cevreasă-mi fie …
Bine.

Şi iată cum iubirea mea
În noapte rezonează –
E singură,
E stea
Şi simplu –
Luminează…

În doruri sufletul
Rebel,
În doruri stă să cadă,
Exact ca-n poezia…
Mea –
Veghează.

MI-E DOR…
Mi-e dor de verde şi răcoare,
atingeri tumultoase, parfum de boare –
firişoare de lumină într-un nor tremurând
mă inundă, trăiesc contopită în gând.

Săruturi gustate din trup fremătând –
sunt doar femeia rozelor trecând…
învăluire în rochie de-mbrăţişări
şi multă energie într-un ocean de sori.

Răsfăţ în grădina nisipului de aur
sub ploaia cercetaşă a mândrului faur,
bagheta magică trasând un ajur
în cercuri de lumină făcând un tur.

Mi-e dor de zefirul cu aripi albastre,
de visul culoarelor şi minunatele astre…
mi-e gândul rătăcitor printre ploi
când picuri cristalini îmi dau fiori.

SĂRUTURI CE MĂ DOR

Cântă-n surdină doar vântul
acum iarna îmbracă pământul,
frigul ţese tăcut o haină
sub paşi delicaţi de doamnă.

Prinsă-n ritmul alert
prinţesa plânge discret –
ascunsă-n palmele-ncleştate
nu vrea ziduri nici palate.

Păşeşte strident într-o lume trecută
armura de-altădată a fost ruptă
cu-aceleaşi întrebări prinse-n tăceri
cântăreşte trist ziua de ieri…

Încremenit, el cercetează,
îi ascultă trupul şi rezonează,
din săruturi bijuterii de cuvinte –
sunt noile ei veşminte.

Atingeri ce dor, acelaşi joc
dorinţe ţesute la un loc,
lacrimi cristaline stau să cadă…
din nou el, să nu o vadă.

……………………………….

În timp ceşti că e zadarnic
amăgiri ce dor amarnic,
încă-un sărut aşterni cu foc
făcând buchete la un loc.

Culegi parfumul, lacom, senzual,
învăluiri stridente, nimic banal
secunde de-încredere…am obosit,
fiindcă visele nopţii s-au pitit.

CINE ESTI TU?

Eşti focul ce arde licărind pe pământ,
Dulceaţa veşnică învelită-n veşmânt.
Eşti apa cristalină, izvor din cer senin
Ce susură lină notele dintr-un suspin.

Eşti cântec din vârtejuri învolburate de munte,
Învăluiri tumultoase din văile mărunte –
O bucurie în haină albă aşezată peste noi,
Lumină din culoare buchete parfumate de flori…

AddThis Social Bookmark Button





Basarabia Literara. Editie 2009.