IN MEMORIAM Adrian PĂUNESCU: MOTIVUL CRISTIC

Prof. Dr. Const. MIU

Sunt voci din lumea scriitoricească, mai cu seamă din cea a poeților, care susțin că până în 1989 nu se putea publica poezii de inspirație religioasă, căci ele nu ar fi putut trece de cerberii de la Comitetul de Cultură. Răsfoind două dintre volumele de versuri semnate de Adrian Păunescu și publicate în acea perioadă, în care cenzura era atotveghetoare – MANIFET PENTRU MILENIUL TREI(volumul întâi, Editura Eminescu, București, 1984) și VIAȚA MEA E UN ROMAN (Editura Cartea românescă, București, 1987) –, am găsit câteva creații care contrazic această opinie, căci ele abordează, fără echivoc motivul cristic, evidențiind, prin imaginile artistice, că și pe tărâmul biblic Adrian Păunescu era un poet inedit.
Bunăoră, în poezia Înscenarea Nașterii(volumul MANIFET PENTRU MILENIUL TREI), motivul cristic este indisolubil legat de câteva scene: naștrea miraculoasă, cina cea de taină, Golgota și Învierea. De remarcat că în versurile poetului, nașterea lui Iisus este umanizată: „Periferii cu ieslea bombată-n așteptare/ cu animale blânde, uitându-se în sus, / cu mulți părinți numindu-și fecioarele Maria/ așteaptă să se nască gălăgios Iisus.// Așteaptă să coboare scâncind pe-un pai al firii/ și în întâmpinare deseori/ cruci i se-ntind, oră de oră-n lume, / și paznici pentru el, și trădători.” (p. 188). Autorul recurge la un artiificiu, spre a fi pe placul cerberilor culturnici, declarând: „Sunt înscenate toate…” Cina cea de taină apare într-o altă lumină, avându-l pe Iuda maestru de ceremonii: „Și Iuda chiar încuviințează cina/ când toți se-adună spre cinstirea Lui, / când plictisindu-se, pictează, cântă, / conspiră, deconspiră, fac statui.” (p. 188). Însă, scena de pe Golgota este una iterativă („Golgota, amănunt de amănunt/ și cuie noi și lemnul crucii dulce/ miroase-a brad cețos și-a nuc cărunt.” – s. n.), anticipând continuarea narațiunii, cu o secvență inedită, la Înviere: „Coboară, îngânăm. Hai, vino, spunem, / mână de lucru ți-am jertfit prudent, / pentru primirea ce ți se cuvine/ fii tu ciudatul nostru iubit eveniment.// Cuvinte unul lângă altul punem, / țestele noastre fierb un singur gând – / Hristos a înviat din morți/ cu moartea pre moarte călcând.” (p. 189).
A doua poezie, din volumul amintit – Aduceți-l pe Iuda – este inedită, prin scenariul imaginat, nu numai pentru că aici se dezvoltă scena cinei celei de taină, ci și pentru că strofa a doua – vom vedea – este axată pe ironie la adresa trădătorilor. Prima strofă are la bază o situație, care solicită prezența imperativă a lui Iuda: „Vai, nu putem începe cina de taină, căci/ lipsește Iuda care e înspăimântat și doarme, /el va trăda un sânge, va vinde-o tâmpă carne/ treziți-l cu mari surle și cu mieroase voci.” (p. 193). De remarcat că această necesitate de aducere a lui Iuda, spre a participa la cina de taină este evidențiată prin registrul verbal, cu valoare stilistică de imperativ. A treia strofă continuă scenariul, în aceeași tonalitate.Prezența iterativului iarăși justifică în mod indirect ironia de care vorbeam, din strofa a doua, la adresa trădătorilor, coborâți la regnul animalier: „Văd oarecare frică pe fețe și pe mâini,/ vă tremură genunchii și coatele în haină;/ trădați, nu află nimeni, căci cina e de taină/ și-n curte, pentru oase, vociferează câini.// Lipsește iarăși Iuda. A izbucnit în plâns./ Aduceți-l la mine și puneți-l să cânte/ văd dâre de sudoare pe palida lui frunte…” (p. 193).
În poezia Țăranii reînviați (din volumul VIAȚA MEA E UN ROMAN), absența din mediul rural a țăranilor, păstrători ai tradițiilor, inclusiv cea legată de moartea și Învierea lui Iisus, duce la câteva situații paradoxale. Incipit-ul format din primele două strofe evidențiază faptul că dispariția țăranilor afectează și habitatul: „Iisus Cristos trecea prin sate/ De-aproape două mii de ani/ Și se-ntreba ce vânt mai bate/ De nu mai sunt deloc țărani.// Secase apa în fântână, / Secase măduva în os, / Că om și lucruri se îngână/ Într-un lamento dureros.” (s. n., p. 120). Așa se explică tânguirea animatului și inanimatului, și unul și celălalt fiind afectați de această împrejurare tragică. Din cauza acestor situații negative, apar alte neajunsuri, care afectează repetarea ritualului crucificării și îngropării: „Și au venit, să-l răstignească/ Și groapă i-au săpat în lut, / Dar pentru fapta lor câinească/ Nici lemn de cruce n-au avut.// Cum una nu e, alta nu e, / Nici celelalte nu mai sunt/ Și n-au găsit ciocan și cuie/ Și nici lopeți pentru pământ.” (s. n., p. 120). Neîndeplinirea acestui ritualîl afectează pe Fiul omului: Și el, un om, ca fiecare, / Dar și un duh, cum altul nu-i, / Simțea pustiul cum îl doare/ Mai mult decât osânda lui.” (p. 120). În ultima strofă ruga Fiului către Tatăl Ceresc are ca ultim scop metamorfozarea Sa în Învierea în sufletul țăranilor: „Și s-a rugat spre Cerul Tatăl, / Ca-n pragul altor mii de ani/ Să moară, spre-a-l renaște, iată-l, / În milioane de țărani.” (s. n., p. 121).
Iată că, atât la nivel imagistic, precum și la acela al mijloacelor artistice, motivul cristic relevă harul artistic al lui Adrian Păunescu.