Cucerirea independenţei de stat a României este rezultatul efortului economic şi militar al poporului român şi, deopotrivă, al demersurilor diplomaţiei româneşti făcute în etapa premergătoare, în timpul şi după consumarea Războiului de Independenţă din 1877-1878.
Situaţia politică din Sud-Estul Europei se deteriorase puternic: în iulie 1875 izbucnea răscoala populară din Herţegovina, în august se ridica la luptă populaţia din Bosnia, în aprilie 1876 se răsculau bulgarii, iar în iunie 1876 se declanşa războiul dus de Serbia şi Muntenegru împotriva Porţii Otomane. În plus, insurgenţii erau ajutaţi – succesiv sau concomitent – cu agenţi, bani şi armament atît de Imperiul Austro-ungar, cît şi de Imperiul Rus, amîndouă interesate în escaladarea conflictelor, în vederea diminuării puterii Imperiului Otoman.
Manifestîndu-şi sprijinul cu popoarele balcanice răsculate, guvernul Principatului României şi opinia publică şi-au exprimat, prin canalele diplomatice şi prin intermediul întregii prese româneşti, solidaritatea cu lupta de eliberare a popoarelor respective.

Contextul european premergător războiului

Respectivele răscoale s-au produs în contextul politic inflamat al Europei, care constituia un ghem de contradicţii, ce ar putea fi structurat în cîteva direcţii geopolitice.
Contradicţii puternice existau între Imperiul Otoman şi popoarele şi statele din Sud-Estul Europei supuse acestuia, care cumulaseră ura faţă de silniciile comise de Otomani în cele patru secole anterioare de asuprire. Această ură a izbucnit, frecvent, în acţiuni armate – precum cele din anii 1875-1878 –, reprimate cu violenţa tipică Sublimei Porţi: masacrarea civililor, distrugerea oraşelor şi satelor etc. Cruzime pe care românii o cunoşteau din multiseculara lor rezistenţă antiotomană. Această „redută“ românească fusese, implicit, scutul la adăpostul căruia Europa Occidentală îşi construise, în linişte, marile catedrale şi marea ei cultură, cum aveau să recunoască unii istorici francezi, precum Edgar Quinet.
Existau, la fel, contradicţii majore între Imperiul Otoman şi o mare parte dintre Marile Puteri (citeşte: Putori), care doreau să ocupe posesiunile cheie din Turcia Europeană, avînd în vedere poziţia strategică a Istanbulului, de paznic al Strîmtorilor Bosfor şi Dardanele.
Contradicţii deosebit de puternice existau între Marile Puteri, ele însele, dintre care unele vizau politica unui echilibru european şi doreau păstrarea integrităţii Imperiului Otoman, ca nu cumva alte puteri – îndeosebi Rusia – să obţină un ascendent prea mare în urma înfrîngerii Înaltei Porţi. În această situaţie erau Germania, Franţa, Italia şi, mai ales, Anglia; aceasta din urmă, să ne amintim, fusese împotriva Unirii Principatelor Române sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, iar, ulterior, după dispariţia Sublimei Porţi, avea să fie contra propunerii Puterilor învingătoare în Primul Război Mondial ca Turcia să fie alungată din partea europeană.
Existau contradicţii, paradoxal, chiar între popoarele balcanice, deşi urmăreau acelaşi ţel – înlăturarea dominaţiei otomane –, cum era cazul unor popoare şi ţări ca Bulgaria, Serbia, Muntenegru, Grecia etc., care fuseseră reduse la statutul de provincii otomane (paşalîcuri), sau înlăturarea suzeranităţii Înaltei Porţi – cum era cazul României. În paralel cu acţiunile comune ale popoarelor balcanice de a înlătura definitiv dominaţia otomană, se manifestau acţiuni şi, mai ales, idei divergente, care le disipau eforturile politice de a-şi dobîndi independenţa. Astfel, grecii visau să reînvie vechiul Imperiu Bizantin, care-şi avusese capitala la Constantinopol, şi care fuseseră sprijiniţi – de fapt, amăgiţi – în aceste idealuri politice încă de Ecaterina a II-a Rusiei! Sîrbii doreau să realizeze un stat „mare“ în graniţele ţarului Duşan, iar bulgarii voiau o ţară în graniţele ţarului Simeon – deşi „ţaratele“ acestora nu cuprindeau decît nişte provincii mititele. Românii, deveniţi, realmente, mai puternici prin Unirea din 1859, provocau invidia celorlalte popoare, invidie care alimenta disensiunile.
Aşadar, realizarea acestor ţeluri sporea, inevitabil, divergenţele dintre naţiunile balcanice, situaţie care a generat o suspiciune reciprocă, speculată abil de Marile Puteri, şi care, ulterior, va degenera în conflicte armate intrabalcanice! Ca atare, principiul naţionalităţilor, care a dominat Secolul al XIX-lea – supranumit, de aceea, şi „Secolul Naţiunilor“ –, a constituit şi suportul ideologic al transformării Balcanilor în „Butoiul cu pulbere al Europei“, cu ajutorul intrigilor machiavelice ale Imperiului Rus – care sprijinea popoarele slave din zonă, ca să-şi mărească influenţa aici –, dar care intrigi erau, prin perfidie, în concurenţă cu cele ale Imperiului Habsburgic, care se infiltra sistematic pe ţărmurile Adriaticii, pînă la sud de Salonic. Această perfidie este reflectată inclusiv de documentele unor diplomaţi francezi sintetizate de Radu Rosetti, în Acţiunea politicii ruseşti în Ţările Române (Ed. Cartea românească, 2000, pag. 73, passim). Subliniez, Franţa post-napoleoniană redevenise prietena Rusiei şi, deci, respectivii diplomaţi erau absolut obiectivi în aprecierile lor referitoare la acţiunea eminamente distructivă a politicii ruseşti!
Contradicţii puternice, chiar dacă uneori erau abil camuflate, existau între Marile Puteri şi statele din Sud-Estul Europei. Marile Puteri urmăreau cu multă atenţie dorinţa şi evoluţia acestora spre emancipare totală faţă de Imperiul Otoman şi le sprijineau în această luptă, dar numai în măsura în care convenea diplomaţiei respectivei Mari Puteri. Astfel, diplomaţiile română, sîrbă, muntenegreană şi greacă erau interesate ca roadele scoaterii turcilor din Peninsula Balcanică să le revină lor, iar nu Imperiului Austro-ungar sau Ţarist, cele mai interesate să ocupe locul Înaltei Porţi. În fapt, cele şase Mari Puteri – Anglia, Austro-Ungaria, Franţa, Germania, Italia şi Rusia –, impunîndu-şi tutela asupra României, Serbiei şi Muntenegrului prin Congresul de la Paris (1856), au făcut numeroase şicane diplomaţiilor balcanice în intervalul 1856-1878, acest lucru devenind tot mai pregnant după 1875, indiferent dacă directivele erau semnate de Bismarck ori Disraeli, de Andrássy ori Gorceakov, de Decazes ori Corti (cf. Nicolae Ciachir, Marile Puteri şi România 1856-1947, Editura Albatros, Bucureşti, 1996, pag. 81 şi urm.).
Contradicţiile, aspiraţiile şi interesele europene erau stimulate şi de contradicţiile interne din Imperiul Otoman, a cărui decădere fusese prognozată încă de Dimitrie Cantemir, în faimoasa lucrare Creşterea şi descreşterea Imperiului Otoman – depusă la Academia din Berlin –, imperiu care acum, în ultimul sfert al Secolului al XIX-lea, se afla în prăbuşire accelerată, sfîrşitul definitiv urmînd să-i survină în 1918.
Speculînd dificultăţile interne, Marile Puteri solicitau Sublimei Porţi să adopte măsuri care să uşureze soarta popoarelor balcanice răsculate şi reprimate cu cruzime şi să soluţioneze pe cale paşnică noua fază, acutizată, a „problemei orientale“. În acest scop, s-a organizat, la Istanbul, între 11 decembrie 1876-30 ianuarie 1877, Conferinţa reprezentanţilor puterilor europene. Pentru a contracara presiunea Marilor Puteri, marele vizir Midhat Paşa a promulgat Constituţia „liberală“, în mod deliberat tot la 11 decembrie 1976, spre a dejuca lucrările Conferinţei – care, într-adevăr, s-a terminat printr-un fiasco. Conform prevederilor art. 1, 7 şi 8 ale respectivei Constituţii, România era considerată o simplă „provincie“ privilegiată a Imperiului otoman – ceea ce era o ofensă deosebit de gravă, care a provocat reacţia dură a preşedintelui Consiliului de Miniştri, Ion C. Brătianu, şi, totodată, a accentuat curentul favorabil războiului antiotoman, îndeosebi în rîndurile tineretului, mai ales că şi incursiunile armatelor turceşti la nord de Dunăre se înmulţiseră (cf. Centrul de Studii şi Cercetări de Istorie şi Teorie Militară, Istoria militară a poporului român, Editura militară, Bucureşti, 1987, vol. IV, pag. 596).
Toate aceste contradicţii se suprapuneau, se intersectau şi formau acea reţea încîlcită a contextului european prin care era nevoită să se strecoare diplomaţia Principatului României.

Declararea Independenţei de Stat la 9 Mai 1877

Evoluţia României în această periculoasă şi inextricabilă situaţie politico-militară europeană a impus, cu necesitate, creşterea şi modernizarea recent înfiinţatei Armate Naţionale atît sub aspectul forţelor umane, cît şi al înzestrării cu armament şi tehnică militară. România de atunci nu avea industrie de armament – cu excepţia unor mici ateliere de armurărie – şi, de aceea, era nevoită să importe tot armamentul, muniţia etc. de la producătorii europeni: Austria, Franţa, Germania, Anglia, Rusia. În consecinţă, armamentul şi muniţia erau foarte eterogene, ceea ce constituia un mare neajuns logistic, cu riscul să devină un mare pericol tactic pe cîmpul de luptă, dar şi strategic, ţinînd cont de labilitatea coaliţiilor dintre Marile Puteri. De aceea, se impunea, cu prioritate, omogenizarea tipurilor de armament – dar demersul era greu de realizat în condiţiile dependenţei de importuri şi al penuriei financiare a statului.
Deşi aflată în neutralitate faţă de conflictele din Bosnia, Herţegovina, Serbia şi Bulgaria, totuşi România a luat măsuri de favorizare tacită a formării unor grupuri de luptă compuse din patrioţi ai naţiunilor aflate în conflict sau în iminentă reangajare antiotomană, a înlesnit trecerea voluntarilor ruşi spre cîmpurile de luptă, a acordat azil politic refugiaţilor din zonele de război, a sprijinit presa grupurilor imigrate din Serbia, Muntenegru, Bulgaria etc.
Guvernul Principatului României s-a folosit cu abilitate de hăţişurile intereselor contradictorii ale Marilor Puteri şi, după refuzul Imperiului Otoman de a-i acorda României independenţa pe cale paşnică, văzând că războiul este inevitabil, a hotărît încheierea, la 4/16 aprilie 1877, a unei Convenţii cu Rusia, convenţie care prevedea respectarea integrităţii politice şi teritoriale româneşti cu ocazia afluirii spre Bulgaria a Armatei Ruse prin România. Detaliile relative la trecerea trupelor ruseşti prin România şi relaţiile dintre armata rusă şi autorităţile locale făceau obiectul unei convenţii speciale, care, printre altele, stipula – fapt nou şi esenţial – ca toate cheltuielile implicate de acest tranzit să fie suportate de Imperiul Ţarist; printr-o prevedere anume se interzicea accesul trupelor ruse în Capitala României. Asta pentru că românii se aliaseră cu ruşii contra turcilor, dar ştiau şi la ce să se aştepte din partea puternicului „aliat“ de la Răsărit, de pe urma căruia suferise atît din cauza frecventelor războaie sud-est europene purtate pe teritoriul nostru, cît şi a „protectoratului“ Rusiei!
De altfel, această suspiciune era – spontan, ca să zic aşa, dar şi istoric – absolut întemeiată. Ca expresie a funciarei perfidii diplomatice a Rusiei, trebuie să ne amintim că, prin acordul verbal secret de la Reichstadt, din 26 iunie 1876, dintre împăraţii Francisc Iosif I şi Alexandru al II-lea, se hotărîse ca, după încheierea războiului dus de Serbia şi Muntenegru contra Semilunii, Rusia să-şi reanexeze sudul Basarabiei, revenit la Moldova în 1856. Apoi, cu doar trei luni înaintea angajării acestei Convenţii cu România, Imperiul Ţarist revenise asupra problemei şi transpusese acordul verbal de la Reichstadt într-o Convenţie secretă cu Imperiul Austro-ungar, încheiată la Budapesta, la 3 ianuarie 1877, prin care Viena, în schimbul „dreptului“ de a ocupa Bosnia şi Herţegovina, era de acord ca, în urma iminentului război ruso-otoman, cele trei judeţe din sudul Basarabiei să fie reanexate de Rusia. Această diplomaţie a imperialilor era în vădită contradicţie cu Convenţia româno-rusă din 4 aprilie 1877, dar în deplin consens cu turpitudinea spiritului imperial rusesc (moştenită, apoi, de imperialismul sovietic)! Convenţia româno-rusă, semnată de Mihail Kogălniceanu şi reprezentantul ţarului, baronul Dmitri F. Stuart, avea să fie violent atacată de Opoziţie, în Parlamentul de la Bucureşti, în şedinţele din 2 şi 4 iunie 1878, mai ales că ruşii refuzaseră să specifice, în ea, ca expresie incontestabilă a ticăloşiei imperiale ruseşti, data limită a staţionării trupelor ruse în România. De fapt, ruşii nici nu aveau de gînd să o mai părăsească! Şi, cum se ştie, „muscalii“ au tergiversat retragerea pînă în 1883.
Oricum, însă, prin semnarea acestui act diplomatic de valoare internaţională, Rusia se obliga să respecte integritatea teritorială a României şi rînduielile sale interne şi, astfel, recunoştea – indirect – independenţa statului român (vezi Istoria militară…, vol. IV, pag. 584-600).
Între timp, încă înainte de angajarea acestei Convenţii, România – care ştia că independenţa nu va putea fi dobîndită decît prin inevitabilul război cu Sublima Poartă suzerană, dar numai în alianţa implacabilă cu Rusia „protectoare“ şi inamică – luase măsuri de mobilizare generală a întregului sistem militar de apărare. Armata a fost trecută pe picior de război şi s-au luat măsuri de acoperire strategică a frontierei de la Dunăre, pe o lungime de 650 de km – măsuri întreprinse exclusiv de Armata Română şi accentuate ulterior –, pentru a contracara, pe de o parte, orice încercare a Otomanilor de a invada ţara şi, pe de altă parte, pentru a ne apăra de prietenia sufocantă a trupelor ruse. Anticiparea acestor riscuri a fost necesară şi întemeiată, fapt confirmat în curînd: Armata Rusă avea să intre în România înainte să fi primit acordul Guvernului Român, ceea ce a scandalizat opinia publică internaţională! În replică, Sublima Poartă a trecut la provocări armate, bombardînd, la 21 aprilie, Brăila, apoi oraşele Calafat, Bechet, Olteniţa şi Călăraşi, la 26 aprilie. Aceste acte de război au determinat, în legitimă apărare, bateriile româneşti de artilerie de la Calafat să bombardeze Vidinul, la 26 aprilie (idem, pag. 634-635). Războiul României cu Imperiul Otoman, existent de facto, a fost recunoscut oficial de Adunarea Deputaţilor şi de Senat în şedinţele din 29 şi 30 aprilie 1877, deschizând calea proclamării independenţei (eodem loco).
În consecinţă, în Sesiunea Extraordinară a Adunării Deputaţilor din 9 mai 1877, ministrul de Externe, Mihail Kogălniceanu, a declarat ruperea oricăror legături cu Poarta Otomană şi a proclamat independenţa de stat – şi, «cu unanimitatea voturilor (se abţin N. Ionescu şi N. R. Locusteanu), „Camera ia act că războiul între România şi Turcia, că ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială“» (cf. Costin Scorpan, ISTORIA ROMÂNIEI Enciclopedie, Editura Nemira, Bucureşti, 1997, pag. 595).
Vestea a fost primită cu satisfacţie de Serbia, Grecia şi Muntenegru, de poporul bulgar, de toţi creştinii din zona balcanică, de românii din toate statele balcanice – care erau la fel de numeroşi ca în Principatul României –, precum şi de opinia publică internaţională!
A doua zi, 10 mai 1877, se organizează „solemnitatea“ proclamării independenţei, la care Principele Carol avea să declare: „Sărbătoarea naţională de astăzi se celebrează de astă dată cu deosebire, ca fiind ziua proclamării independenţei“ (cf. C. Scorpan, op. cit., pag. 607). Evident, corul adulatorilor principelui Carol era în defazare cu o zi. În acest sens, Caragiale avea să ne lase o formulare indimenticabilă: „Ca rol fu mare, mititelul!“

Greşeala impardonabilă a principelui Carol

Succesul trecerii Dunării de către Armata Imperiului Ţarist şi al angajării primelor lupte a fost asigurat de acoperirea strategică a întregii graniţe a Dunării de către Armata României. Armata Rusă era condusă de către Marele Duce Nicolae. Acesta, ca membru al Familiei Imperiale Ruse, era, probabil, precum beizadelele din Principatele Române, sau cum sunt, acum, „beizadelele“ parveniţilor postdecembrişti: ignorant, incapabil, dar fudul şi cu pretenţii. Iar ca pregătire militară nu era ca mareşalul Mihail Kutuzov sau generalisimul Alexandr Suvorov, ci, probabil, era la fel de pregătit militar cum este politiciana Elena Udrea, sau ca „prinţul“ Duda Întîiul, ambii absolvenţi ai Colegiului Naţional de Apărare. Cert este, însă, că Armata Imperială a Rusiei s-a poticnit la asediul Plevnei şi puţin a lipsit să nu fie repede şi definitiv învinsă atît aici, cît şi pe celelalte fronturi. Salvarea ei a fost Armata României Mici!
Într-adevăr, în ziua de 18 iulie, trupele ruse începuseră al doilea atac asupra Plevnei, dar şi acesta a fost respins de Osman Paşa, cu pierderi deosebit de mari pentru ele. A doua zi, Comandantul Armatei Ruse din Balcani a adresat prinţului Carol al României această telegramă, în care solicita intervenţia imediată a Armatei Române: „Turcii, adunînd cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fuziune, demonstraţiune şi, dacă se poate, să treci Dunărea cu Armata după cum doreşti. Între Jiu şi Corabia demonstraţiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mişcărilor mele. Nicolae“. (cf. Istoria militară…, vol. IV, pag. 674).
Tînărul prinţ-domnitor Carol, infatuat ca orice prusac, a cerut doar ca să fie el comandantul Armatei Româno-Ruse de la asediul Plevnei, pe motivul implicit şi subînţeles că, fiind conducătorul unui Stat, nu putea fi sub comanda unui Duce, fie el şi Mare! Chiar dacă, probabil, îl citise pe Clausewitz, întrucît fusese doar cadet în armata prusacă, Carol nu comandase, niciodată, nimic pînă să fie aburcat, ex abrupto, pe Tronul Principatelor Unite Române, unde venise, incognito, cu o valiză scorojită – nu ca să-i servească de „acoperire“ spre a nu fi arestat de poliţia austriacă, ci pentru că nu avea alta. Cînd Marele Duce Nicolae i-a cerut ajutorul militar total şi neîntîrziat, neisprăvitul prinţ-domnitor Carol s-a repezit ca surdu-n tobă şi i l-a acordat necondiţionat, deşi nu exista nici o convenţie militară între Rusia şi România, dar exista atît conştiinţa perfidiei atestate istoric a Imperiului Rus, cît şi istoria relaţiilor, totdeauna ostile, dintre Rusia şi Principatele Române. Mai mult, acum, România insistase asupra încheierii alianţei militare româno-ruse, dar Rusia a refuzat şi a încercat „să împingă armata română pe planul doi“. Consulul general al Franţei la Bucureşti, Fréd Debains, în urma unei discuţii cu consulul Rusiei, baronul D. F. Stuart, a rămas cu impresia că „Statul major rus nu doreşte concursul forţelor române decît pentru respingerea incursiunilor turceşti“ (idem, pag. 624-625). „Venind şi a doua înfrîngere a ruşilor la Plevna în ziua de 30 iulie (stil nou – n.n.) – scria generalul rus Kuropatkin în memoriile sale –, întrebuinţarea nemijlocită a trupelor române deveni imperioasă. Dar rolurile se cam schimbaseră; căci nu românii, ci ruşii ţineau acum mai mult să coopereze cu armata română“ (idem, pag. 673). Numai că acum, cînd încrezuţii imperiali ruşi se aflau pe punctul de a fi zdrobiţi, şi-mai-fudulul prinţ Carol se repezea să scoată castanele din foc cu mîna lui de prusac neinstruit!
Aceasta a fost marea greşeală politico-diplomatică a prinţului-domnitor Carol. Greşeala a fost acceptată, în mod bizar, inclusiv de Guvernul român, deşi acesta dispunea de miniştri şi diplomaţi versaţi în asemenea pertractări, care cunoşteau lipsa de onestitate a ţarilor ruşi. Dar, mai ales, cunoşteau istoria tragică a războaielor ruso-turco-austriece purtate pe teritoriul Ţărilor Române şi soldate cu mari distrugeri pentru noi; ca să nu mai vorbim de amintirile recente despre ruinătoarea ocupaţie rusească de la 1828-1834 sau despre odiosul „protectorat“ ţarist, care a impus Regulamentele Organice ale lui Kiseleff, al căror ultim paragraf „a fost introdus de protectoarea noastră, Rusia, prin fraudă şi prin fals într-un act public“ (Radu Rosetti, op. cit., pag. 70).
Respectiva greşeală este analizată, fără obişnuitele menajamente academice, de prof. univ. dr. Doru Todericiu, într-un laborios studiu despre politica Imperiului Rus privind „translaţia formală“ a frontierelor şi teritoriilor, referindu-se, expres, la Dobrogea şi sudul Basarabiei, în conjuncţie cu victoria repetată a lui Osman Paşa la Plevna, victorie care avea să avantajeze, cît de cît, România Mică, tocmai prin faptul că a salvat Rusia de la o înfrîngere ruşinoasă şi a dobîndit, astfel, un ascendent moral asupra ei, remarcat de către opinia publică internaţională: «Şi vom continua afirmând – ceea ce este foarte adevărat – că acest moment crucial a fost defectuos exploatat de către Prinţul Carol şi Guvernul său. Ar fi fost, probabil, cazul de a smulge Rusiei nu cele câteva mici „concesii personale“ cu privire la detalii de comandament sau de colaborare militară, s-ar fi putut probabil obţine renunţarea definitivă, confirmată de Ţar, asupra Basarabiei de sud. Ca şi Preşedintele Roosevelt şi Premierul Churchill în 1945, Prinţul Carol (în 1877-78) cade victima aceleiaşi imprudenţe!» (cf. http://www.rom2.de/modules.php?name=News&file=article&sid=911).
Românii aduseseră o contribuţie militară substanţială, în multe momente chiar decisivă pentru campania antiotomană, şi în interesul general al tuturor popoarelor balcanice asuprite de Semilună, contribuţie care a uşurat războiul şi a scurtat durata acestuia: Armata României a pierdut, dintre cei aproape 60.000 de militari participanţi la război, peste 10.000 de militari, iar statul român a cheltuit circa 100.000.000 de lei (la valoarea de atunci a leului). Cu toate acestea, delegatului guvernului român i s-a interzis să participe la negocierile de armistiţiu şi de pace, care s-au încheiat, la 19 februarie 1878, prin Tratatul ruso-turc de la San Stefano (astăzi Yeşilköy), lângă Istanbul. Totuşi, Principatele Unite Române, Serbia şi Muntenegru au fost recunoscute ca state independente, iar Bulgaria a devenit autonomă, dar gonflată – de la Marea Neagră pînă la Marea Egee! – de „mărinimia“ rusească, spre a servi drept cap de pod pentru creşterea zonei de influenţă a Imperiului Rus! Totodată, se hotăra autonomia administrativă a Bosniei şi Herţegovinei.
Pentru o parte a despăgubirilor de război pe care trebuia să le plătească, Imperiul Otoman ceda Dobrogea Rusiei, pe care aceasta din urmă îşi rezerva dreptul de a o schimba cu partea de sud Basarabiei, pierdută pe „nedrept“, în opinia Ţarului, la 1856. Aceasta fusese „recunoştinţa“ imperială rusească pentru contribuţia hotărîtoare şi salvatoare pe care România Mică a adus-o în acest război şi fără de care Marele Imperiu Rus ar fi fost învins în mod ruşinos şi fără drept de apel! Această mîrşăvie politico-diplomatică avea să se repete. Să ne reamintim şi de „recunoştinţa“ de după 9 mai 1945, cînd Aliaţii-contra-naturii au procedat la fel: deşi România fusese a patra putere beligerantă, nu a fost invitată la tratativele de pace, ci, dimpotrivă, a fost tratată ca ţară învinsă, obligată să plătească imense despăgubiri de război şi lăsată la cheremul aceluiaşi Imperiu Rus, năpîrlit în U.R.S.S.!
Conjugat cu victoria provizorie a lui Osman Paşa, celălalt „noroc“ al României fusese că, prin Tratatul de la San Stefano, Imperiul Rus se dovedise, ca întotdeauna, prea hrăpăreţ, şi a iritat Occidentul. Ca atare, Tratatul ruso-turc a fost contestat de Marile Puteri – care considerau că Rusia îşi arogase prea mari avantaje, în detrimentul lor direct – şi a fost modificat prin Tratatul „european“ de la Berlin, din iulie 1878, prin care acestea au recunoscut – de-abia acum! – independenţa de jure a României. Acest tertip de tergiversare prin formula „independenţa de jure“ atestă şi schizofrenia politică a Marilor Puteri, deoarece România îşi cucerise independenţa de facto, în mod incontestabil şi în faţa întregii Lumi, cu arma în mînă – întrucît acesta fusese şi motivul angajării plenare în Războiul de Independenţă, după cum Marile Puteri deveniseră mari tot prin războaie! Numai că era o mare diferenţă morală şi politică: Marile Puteri purtaseră războaie nedrepte, de cucerire – „de pradă“, cum zicea Nicolae Iorga –, pe cînd România purtase un război just, de eliberare – cu uriaşe jertfe umane şi materiale, comparativ cu populaţia, teritoriul şi economia ei. Totodată, conform Tratatului de la Berlin, în componenţa României intrau Delta Dunării, Insula Şerpilor şi Dobrogea – aceasta doar pînă la sud de Mangalia, deşi Dobrogea întreagă fusese parte a Munteniei încă de pe vremea lui Mircea cel Bătrîn şi, deci, încă de mai înainte.
În schimb, pentru că Imperiul ţarist nu putea renunţa la controlul Gurilor Dunării, şi-a reanexat, tot prin „dreptul“ celui Mare-şi-Tare, sudul Basarabiei, făcînd „schimb“ cu teritoriul Dobrogei, pentru că a considerat, în mod realist, că sudul Basarabiei este, din punct de vedere geopolitic şi geostrategic, mai important decît Dobrogea – fapt confirmat şi de faptul că, peste şapte decenii, Stalin şi Hruşciov aveau să-i acorde „Ucrainei“, la fel, tot sudul Basarabiei. De aceea, într-un articol anterior, publicat inclusiv pe Altermedia, îi sugerasem preşedintelui Vladimir Putin că trebuie să desfiinţeze actualul „stat“ Ucraina – cum îl ameninţase el pe George Bush, anul trecut la Bucureşti, că va face – şi să restituie României teritoriile răpite prin criminalul Pact Ribbentrop-Molotov şi aflate, încă, în posesia Ucrainei.

Principele Carol şi plăcuţele de la Sinaia

Cercetări de ultimă oră relevă un fapt cvasinecunoscut de către opinia publică: „Războiul de Independenţă de la 1877 a fost finanţat prin topirea unui tezaur dacic, descoperit la Sinaia în 1875. Acesta conţinea cîteva sute de tăbliţe din aur, cu inscripţii despre istoria dacilor. Pentru a nu se pierde istoria, regele Carol I a ordonat copierea în plumb a tuturor obiectelor găsite. Afacerea a fost ascunsă timp de 130 de ani“ (vezi Sorin Golea, Claudiu Pacearcă, „Românii sunt azi liberi datorită acestor plăcuţe“, Libertatea, 24.07. 2008).
Ceea ce este absolut sigur, în acest fragment, este că, la acea dată, prinţul Carol nu devenise, încă, „regele Carol I“. Apoi, între timp, avea să facă alte potlogării, prin care şi-a construit averea – implicit, printre altele, Castelul Peleş – pe alte căi ilicite, nu doar prin topirea plăcuţelor dacice de aur de la Sinaia, după cum relevă şi Gheorghe Constantin Nistoroiu, în articolul „Averea Sfintei Mănăstiri Sinaia păzită prin veacuri de blestemul Sfântului Voievod Brâncoveanu“).
Faptul că, la 10 mai 1866, fusese instalat ca principe-domnitor, că ziua de 10 mai 1877 a declarat-o zi a independenţei, deşi fusese proclamată, la 9 mai 1877, în Parlament, de către Mihail Kogălniceanu, şi că, la 10 mai 1881, avea să fie uns ca rege, nu constituie un argument pentru ca penibilii promonarhişti de azi – care bîzîie ca muştele în jurul lui Mihai I Uzurpatul – să pretindă ca ziua de 10 mai să devină zi importantă pentru România, ca „zi a Regalităţii“, ba chiar ca „sărbătoare“ naţională – o adevărată blasfemie! – în locul zilei de 1 Decembrie 1918, care este „Ziua zilelor“, după cum o apreciază, cu patriotism, scriitorul Constantin Zărnescu! Singurul calificativ adecvat pentru ziua de 10 mai este dat de sloganul din acele vremuri: „10 mai, zi de ruşine!“
De aceea, pentru a nu întina memoria celor peste zece mii de eroi ai Armatei Naţionale morţi şi dispăruţi, pentru a respecta imensul efort de război suportat de poporul român pentru ducerea Războiului de Independenţă, trebuie să respectăm Ziua de 9 Mai ca zi a proclamării Independenţei Naţionale – ca zi a sacrificiului şi patriotismului neţărmurit al Poporului Român.
E-adevărat, Armata de acum a României nu mai are trăsăturile Armatei Naţionale de la 1877, nici prin dimensiuni, nici prin patriotism. Dacă la 1877 România putea să aibă sub arme circa 125.000 de militari, iar în 1989 avea circa 380.000 de combatanţi înrolaţi, acum are circa 45.000 de militari, cam cît încap într-un stadion de mărime medie. Aceştia sunt angajaţi ca militari „profesionişti“, adică, zis mai frust, ca mercenari. Simptomatic, în acest sens, este că denumirea Ministerului Apărării Naţionale a fost scurtată cu ultimul cuvînt, „Naţionale“, fiindcă suna prea antieuropean. Şi nici marii lor comandanţii nu mai au patriotismul celor de la 1877! Altfel, corpul generalilor şi al ofiţerilor superiori nu ar fi acceptat şi suportat ruşinea ca prinţului-făcătură Radu Duda să-i fie acordat gradul de colonel (umblă zvonul că i-ar fi fost acordat chiar şi gradul de general!), deşi nu are făcută nici o zi de armată!
E-adevărat, cu unele excepţii majore, dar care, tocmai de aceea, respectivele excepţii au fost trecute „pe linie moartă“ sau trecute în rezervă, inclusiv prin înscenarea furtului de arme de la Ciorogârla, numită şi „diversiunea Ciorogârla“. E-adevărat, apoi, că nici guvernanţii de acum nu mai au rectitudinea morală şi patriotismul celor de atunci: cei de la 1877 aveau curajul civic şi politic să apere interesele României în faţa Marilor Puteri, pe cînd cei de acum manifestă doar slugărnicie deplină în faţa aceloraşi şase Mari Puteri (repet, citeşte: Putori), care, între timp, au devenit G7, G8 sau G12. Totuşi, dacă din cei 380.000 de militari de la 1989 îi scădem pe cei 45.000 încă activi, îi scădem, apoi, şi pe cei 5-10.000 care s-au transferat în Poliţie şi în Jandarmerie, tot mai rămîn cei 330.000 de militari în rezervă şi în retragere. Aşadar, dacă cu 60.000 de combatanţi am luptat pentru alungarea Otomanilor, ne mai rămîn 300.000 de militari patrioţi rezervişti, cu care să ne eliberăm de sub jugul asupritorilor postdecembrişti!
Să sperăm că Zilei de 9 Mai îi vom atribui şi această calitate: ziua alungării clicocraţiei.
8 mai 2009

Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu
Altermedia România

Pe 6 mai 1990, pentru prima dată după cel de-al Doilea Război Mondial românii au trecut frontiera cu Uniunea Sovietică, în Basarabia, fără paşaport şi viză.
„Prutul lacrimilor noastre să-l acoperim cu flori“ , aceasta a fost denumirea iniţială a acţiunii iniţiate de Asociaţia Culturală „Bucureşti – Chişinău“ şi Frontul Popular din Moldova ce îşi propunea reîntregirea României. Primul Pod de Flori a avut loc pe 6 mai 1990. În cadrul acţiunii, locuitorilor din România li s-a permis ca în ziua respectivă, între orele 13.00 şi 19.00, să treacă Prutul în Moldova Sovietică fără paşaport şi viză. De-a lungul frontierei de 700 de kilometri de pe Prut, au fost create opt puncte de trecere: Miorcani-Pererâta, Stânca-Costeşti, Iaşi-Sculeni, Ungheni-Pod Ungheni, Albiţa-Leuşeni, Fălciu-Ţiganca, Oancea-Cahul şi Galaţi-Giurgiuleşti. La eveniment au participat aproximativ 1.200.000 de oameni. În mod simbolic, au fost lansate flori pe apa Prutului, de pe ambele maluri. Dupa această acţiune, procedurile de trecere a frontierei sovieto-române au fost simplificate considerabil

„Zecile de mii de români de pe ambele maluri au răbufnit ca un fluviu. Românii de la Vest de Prut au fost primii care au intrat în URSS fără permisiune“, povesteşte ministrul Culturii şi Cultelor de atunci, Ion Ungureanu

„Era o tensiune emoţională de nedescris. Oamenii se strigau pe nume unii pe alţii şi se regăseau după ani şi ani. La un moment dat, de partea cealaltă a râului s-a aruncat un bărbat în apă şi a început să vină spre basarabenii de dincoace. Ai mei din Pererâta stăteau încremeniţi. Aveau mari emoţii şi nu îndrăzneau să facă nici o mişcare până s-a aruncat un pererâtean în apă. După el au pornit şi ceilalţi. S-au întâlnit toţi la mijlocul Prutului şi au încins acolo, în apă, o horă, lucru nemaivăzut şi nemaiauzit nicăieri în altă parte a lumii. De aceea spun că par caraghioşi astăzi cei care ironizează Podul de Flori. Nu poate fi ironizată lacrima bucuriei“, a declarat şi Grigore Vieru, într-un interviu.

„La Pod, în satul meu, venise şi un medic din Chişinău cu baieţelul său care să fi avut vreo patru anişori şi căruia tatăl său îi promisese încă la Chişinău că va vedea români. Cei de pe malul drept erau uzi leoarcă. Oamenii din Pererâta mea aduseseră în fugă haine uscate pentru oaspeţii doriţi. Se vorbea într-o limbă comună - în română. După două-trei păhăruţe de ţuică începuseră să cânte - intonau aceleaşi cântece comune. La vârsta când încă nu era atins de minciunile noastre lingvistice, băieţelul medicului întrebase cu o naivitate cuceritoare pe tatăl său:,,Tată, mi-ai promis să-mi arăţi români. Care-s ei?“, a mai rememorat poetul. Cel de-a doilea Pod De Flori s-a desfăşurat pe 16 iunie 1991. De această dată, locuitorii din Moldova au putut să treacă fără acte hotarul.

Evenimentul a fost reflecat în filmul „Podul de Flori“ de Thomas Ciulei, apreciat la diverse festivaluri internaţionale.

ELEGIA ÎNTÂIA

Închinată lui Dedal, întemeietorul
vestitului neam de artişti, al dedalizilor

I
El începe cu sine şi sfârşeşte
cu sine.
Nu-l vesteşte nici o aură, nu-l
urmează nici o coadă de cometă.
Din el nu străbate-n afară
nimic; de aceea nu are chip
şi nici formă. Ar semăna întrucâtva
cu sfera,
care are cel mai mult trup
învelit cu cea mai strâmtă piele
cu putinţă. Dar el nu are nici măcar
atâta piele cât sfera.
El este înlăuntrul – desăvârşit,
şi,
deşi fără margini, e profund
limitat.
Dar de văzut nu se vede.
Nu-l urmează istoria
propriilor lui mişcări, aşa
cum semnul potcoavei urmează
cu credinţă
caii…

II
Nu are nici măcar prezent,
deşi e greu de închipuit
cum anume nu-l are.
El este înlăuntrul desăvârşit,
interiorul punctului, mai înghesuit
în sine decât însuşi punctul.

III
El nu se loveşte de nimeni
şi de nimic, pentru că
n-are nimic dăruit în afară
prin care s-ar putea lovi.

IV
Aici dorm eu, înconjurat de el.
Totul este inversul totului.
Dar nu i se opune, şi
cu atât mai puţin îl neagă:
Spune Nu doar acela
care-l ştie pe Da.
Însă el, care ştie totul,
la Nu şi la Da are foile rupte.
Şi nu dorm numai eu aici,
ci şi întregul şir de bărbaţi
al căror nume-l port.
Şirul de bărbaţi îmi populează
un umăr. Şirul de femei
alt umăr.
Şi nici n-au loc. Ei sunt
penele care nu se văd.
Bat din aripi şi dorm –
aici,
înlăuntrul desăvârşit,
care începe cu sine
şi se sfârşeşte cu sine,
nevestit de nici o aură,
neurmat de nici o coadă
de cometă.

ELEGIA A DOUA, GETICA

Lui Vasile Pârvan

În fiecare scorbură era aşezat un zeu.
Dacă se crăpa o piatră, repede era adus
şi pus acolo un zeu.
Era de ajuns să se rupă un pod,
ca să se aşeze în locul gol un zeu,
ori, pe şosele, s-apară în asfalt o groapă
ca să se aşeze în ea un zeu.
O, nu te tăia la mână sau la picior,
din greşeală sau dinadins.
De îndată vor pune în rană un zeu,
ca peste tot, ca pretutindeni,
vor aşeza acolo un zeu
ca să ne-nchinăm lui, pentru că el
apără tot ceea ca se desparte de sine.
Ai grijă, luptătorule, nu-ţi pierde
ochiul,
pentru că vor aduce şi-ţi vor aşeza
în orbită un zeu
şi el va sta acolo, împietrit, iar noi
ne vom mişca sufletele slăvindu-l…
Şi chiar şi tu îţi vei urni sufletul
slăvindu-l ca pe străini.

A TREIA ELEGIE

Contemplare, criză de timp şi iar contemplare

I.
Contemplare
Dacă te trezeşti,
iată până unde se poate ajunge:
Deodată ochiul devine gol pe dinlăuntru
ca un tunel, privirea
se face una cu tine.
Iată până unde poate ajunge
privirea, dacă se trezeşte:
Deodată devine goală, aidoma
unei ţevi de plumb prin care
numai albastrul călătoreşte.
Iată până unde poate ajunge
albastrul treaz:
Deodată devine gol pe dinlăuntru
ca o arteră fără sânge
prin care peisajele curgătoare ale somnului
se văd.

II.
Criză de timp
O, scurtă tristeţe, insectă verzuie,
voi, blânde ouă, locuind un miez de meteor
spart; şi de pălmile mele acoperite,
ca să renască un cu totul alt decor.
Camera se revarsă prin ferestre
şi eu nu o mai pot reţine în ochii deschişi.
Război de îngeri albaştri, cu lănci curentate,
mi se petrece-n irişi.
Mă amestec cu obiectele până la sânge,
ca să le opresc din pornire,
dar ele izbesc pervazurile şi curg mai departe
spre o altă orânduire.
O, scurtă tristeţe, rămâne
de jur împrejur o sferă de vid!
Stau în centrul ei şi unul câte unul
ochii din frunte, din tâmplă, din degete
mi se deschid.

III.
Contemplare
Deodată aerul urlă…
Îşi scutură păsările în spinarea mea
şi ele mi se înfig în umeri, în şiră,
ocupă totul şi nu mai au unde sta.
În spinarea păsărilor mari
se-nfig celelalte.
Frânghii zbătătoare le târăsc,
acvatice plante.
Nici nu mai pot sta drept,
ci doborât, peste pietre fluorescente,
mă ţin cu braţele de stâlpul unui pod
arcuit peste ape inexistente.
Fluviu de păsări înfipte
cu pliscurile una-ntr-alta se agită,
din spinare mi se revarsă
spre o mare-ngheţată neînnegrită.
Fluviu de păsări murind,
pe care vor lansa bărci ascuţite
barbarii, migrând mereu spre ţinuturi
nordice şi nelocuite.

IV.
Criză de timp
Ca şi cum s-ar sparge un mormânt
şi-ar curge pe fluviu
tot misterul lui…
Dar mai degrabă,
ea, privirea, ne ţine
la un capăt al ei fructificaţi.
Suge din noi cât poate
părând a ne-arăta
îngerii copacilor şi ai
celorlalte privelişti.
Copacii ne văd pe noi,
iar nu noi pe ei.
Ca şi cum s-ar sparge o frunză
şi-ar curge din ea
o gârlă de ochi verzi.
Suntem fructificaţi. Atârnăm
de capătul unei priviri
care ne suge.

V.
Contemplare
Se arăta fulgerător o lume
mai repede chiar decât timpul literei A.
eu ştiam atât: că ea există,
deşi văzul dinapoia frunzelor nici n-o vedea.
Recădeam în starea de om
atât de iute, că mă loveam
de propriul meu trup, cu durere,
mirându-mă foarte că-l am.
Îmi lungeam sufletul într-o parte şi-ntr-alta,
ca să-mi umplu ţevile braţelor cu el.
La fel şi globul de peste umeri
şi celelalte-nfăţişări la fel.
Astfel mă încordam să-mi aduc aminte
lumea pe care-am înţeles-o fulgerător,
şi care m-a pedepsit zvărlindu-mă-n trupul
acesta, lent vorbitor.
Dar nu-mi puteam aminti nimic.
Doar atât – că am atins
pe Altceva, pe Altcineva, pe Altunde,
care, ştiindu-mă, m-au respins.
Gravitaţie a inimii mele,
toate-nţelesurile rechemându-le
mereu înapoi. Chiar şi pe tine,
rob al magneţilor, gândule.

A PATRA ELEGIE

Lupta dintre visceral şi real

I
Învins în afară,
Evul Mediu s-a retras în chiliile
roşii şi albe ale sângelui meu.
În catedrala cu pereţi pulsând, s-a retras,
zvârlind şi absorbind credincioşii într-una,
într-un circuit absurd,
printr-o zonă absurdă,
hrănindu-se cu mari bucăţi de lună,
în dorinţa lui de-a exista
muşcându-le pe furiş, noaptea,
când ochii lumii dorm
şi
numai dinţii celor care vorbesc prin somn
se zăresc în întuneric,
asemenea unei ploi de meteoriţi
strălucitori,
urcând şi coborând ritmic.
Încins în afară,
Evul Mediu s-a retras în mine
şi
propriul meu trup nu
mă mai înţelege
şi
propriul meu trup mă urăşte,
ca să poată exista mai departe
mă urăşte.
Astfel,
el se grăbeşte să se prăbuşească
în somn,
seară de seară;
şi iarna
din ce în ce mai puternic se înconjoară
cu straturi de gheaţă,
cutremurându-se şi izbindu-mă şi
scufundându-mă adânc în el însuşi,
voind
să mă ucidă ca să poată fi liber
şi neucigându-mă
ca să poată fi, totuşi, trăit de cineva.

II
Dar peste tot în mine sunt ruguri
în aşteptare,
şi ample, întunecoase procesiuni
cu o aură de durere.
Durere a ruperii-n două a lumii,
ca să-mi pătrundă prin ochii, doi.
Durere a ruperii-n două a sunetelor
lumii,
ca să-mi lovească timpanele, două
durere a ruperii-n două
a mirosurilor lumii,
ca să-mi atingă nările, două.
Şi tu, o, tu, refacere-n interior,
tu, potrivire de jumătăţi, aidoma
îmbrăţişării bărbatului cu femeia sa,
o, tu, şi tu, şi tu, şi tu,
izbire solemnă
a jumătăţilor rupte,
cu flacără înceată, atât de înceată,
încât ţine aproape o viaţă
ridicarea ei,
aprinderea rugurilor, aşteptata,
prevestita, salvatoarea
aprindere-a rugurilor.

A CINCEA ELEGIE

Tentaţia realului

N-am fost supărat niciodată pe mere
că sunt mere, pe frunze că sunt frunze,
pe umbră că e umbră, pe păsări că sunt păsări.
Dar merele, frunzele, umbrele, păsările
s-au supărat deodată pe mine.
Iată-mă dus la tribunalul frunzelor,
la tribunalul umbrelor, merelor, păsărilor,
tribunale rotunde, tribunale aeriene,
tribunale subţiri, răcoroase.
Iată-mă condamnat pentru neştiinţă,
pentru plictiseală, pentru nelinişte,
pentru nemişcare.
Sentinţe scrise în limba sâmburilor.
Acte de acuzare parafate
cu măruntaie de pasăre,
răcoroase penitenţe gri, hotărâte mie.
Stau în picioare, cu capul descoperit,
încerc să descifrez ceea ce mi se cuvine
pentru ignoranţă…
şi nu pot, nu pot să descifrez
nimic,
şi-această stare de spirit, ea însăşi,
se supără pe mine
şi mă condamnă, indescifrabil,
la o perpetuă aşteptare,
la o încordare a înţelesurilor în ele însele
până iau forma merelor, frunzelor,
umbrelor,
păsărilor.

A ŞASEA ELEGIE

Afazia

Stau între doi idoli şi nu pot s-aleg
pe nici unul, stau
între doi idoli şi plouă mărunt,
şi nu pot s-aleg pe nici unul
şi-n aşteptare-nlemnesc
idolii-n ploaia măruntă. Eu stau
şi nu pot să aleg între două
bucăţi de lemn, şi plouă mărunt şi nu pot
în putreda ploaie s-aleg. Stau,
şi lemnele, cele două, şi-arată
coastele-albite de ploaia măruntă.
Stau între două schelete de cal
şi nu pot să aleg pe nici unul, stau
şi plouă mărunt, topind pământul
sub oasele albe, şi nu pot să aleg.
Stau între două gropi şi plouă mărunt
şi apa roade pământul cu dinţi
de şobolan înfometat.
Stau cu o lopată în mână, între două gropi,
şi nu pot, în ploaia măruntă,
să aleg prima pe care voi astupa-o
cu pământul muşcat de ploaia măruntă.

A ŞAPTEA ELEGIE

Opţiunea la real

Trăiesc în numele frunzelor, am nervuri,
schimb verdele pe galben şi
mă las pierit de toamnă.
În numele pietrelor trăiesc şi mă las
cubic bătut în drumuri
cutreierate de repezi maşini.
Trăiesc în numele merelor şi am
şase sâmburi scuipaţi printre dinţii
tinerei fete dusă cu gândul tot
după leneşe dansuri de ebonită.
În numele cărămizilor trăiesc,
cu brăţări de mortar înţepenite
la fiecare mână, în timp ce îmbrăţişez
un posibil gălbenuş al existenţelor.
Niciodată n-am să fiu sacru. Mult,
prea mult am imaginaţia
celorlalte forme concrete.
Şi nici n-am vreme din pricina asta
să mă gândesc
la propria mea viaţă.
Iată-mă. Trăiesc în numele cailor.
Nechez. Sar peste copaci retezaţi.
Trăiesc în numele păsărilor,
dar mai ales în numele zborului,
Cred că am aripi, dar ele
nu se văd. Totul pentru zbor.
Totul,
pentru a rezema ceea ce se află
de ceea ce va fi.
Întind o mână, care-n loc de degete
are cinci mâini,
care-n loc de degete
au cinci mâini, care
în loc de degete
au cinci mâini.
Totul pentru a îmbrăţişa,
amănunţit, totul,
pentru a pipăi nenăscutele privelişti
şi a le zgâria
până la sânge
cu o prezenţă.

ELEGIA A OPTA, HIPERBOREEANĂ

I
Ea mi-a spus atunci, văzând lucrurile fixe
ale alcătuirii mele:
Aş vrea să fugim în Hiperboreea
şi să te nasc viu,
asemenea cerboaicei, pe zăpadă,
în timp ce aleargă şi urlă
cu sunete lungi atârnate de stelele nopţii.
La frig cu noi şi la gheaţă!
Îmi voi dezbrăca trupul
şi voi plonja în ape, cu sufletul neapărat,
luându-şi drept limită
animalele mării.
Oceanul va creşte, desigur, va creşte
până când fiecare moleculă a lui
cât un ochi de cerb va fi,
sau
cu mult mai mare,
cât un trup de balenă va fi.
Voi plonja într-o astfel de apă mărită,
izbindu-mă de brownienele privelişti,
într-o mişcare de spor, disperată,
voi face zigzaguri: lovită
de mari, întunecate, reci molecule,
adeptele lui Hercule.
Fără putinţă de-nec şi fără
putinţă de mers şi de zbor –
numai zigzag şi zigzag şi zigzag,
înrudindu-mă cu feriga
printr-un destin de spor…
Aş vrea să fugim în Hiperboreea
şi să te neasc viu,
urlând, alergând, zdrobită de zimţii
cerului vineţiu,
pe gheaţa crăpată în iceberguri
risipite sub cer vineţiu.

II
Ea aprinse deodată-o lumină,
de lângă genunchiul ei, verticală,
sub o pălărie roşie
virginală.
Aruncă lângă glezna mea o carte
scrisă în cuneiforme.
Îngeri presaţi ca florile
se scuturau sfărâmaţi, pe platforme.
Îngeri înnegriţi între litere,
între pagina de deasupra şi cea de jos,
subţiaţi, fără apă în ei şi răcoare,
cu tăiş fioros…
Ca să mă tai cu ei de privirile
care fără să le-nvoiesc, mi-au crescut –
când, togă virilă, tristeţea mea aspră
cu o fibulă de gheaţă mi-o prind.
La Hiperboreea, acolo – ea, mi-a spus,
şi luându-ne unul pe altul de ceafă
cu braţul drept, cel nezburând,
ne vom cufunda pe sub gheaţă în apă.
Hiperboreea, zonă mortală
a maimarilor minţii,
loc al naşterilor de copii de piatră,
din care sculptaţi sunt doar sfinţii.
Hiperboreea, alb, negru,
aur-argint,
revelaţie, nerevelaţie, tristeţe
alergând şi orbecăind.

III
Ea îşi ridică deodată capul:
deasupra ei aleargă globuri albe
şi norii se destramă în fâşii verzui.
Se-arată-o sferă cu întunecimi ca munţii,
pe care păsările stând înfipte-n ciocuri,
cu pocnet greu de aripi, o rotesc.
Desigur, idealul de zbor s-a-ndeplinit aici.
Putem vedea mari berze-nfipte-n stâncă
mişcându-se încet. Putem vedea
vulturi imenşi, cu capul îngropat în pietre,
bătând asurzitor din aripi, şi putem vedea
o pasăre mai mare decât toate,
cu ciocul ca o osie albastră,
în jurul căreia se-nvârte,
cu patru anotimpuri, sfera.
Desigur, idealul de zbor s-a-ndeplinit aici,
şi-o aură verzuie prevesteşte
un mult mai aprig ideal.

ELEGIA OULUI, A NOUA

Într-un ou negru mă las încălzit
de aşteptarea zborului locuind în mine;
stă unul lângă altul, nedezlipit,
sinele lângă sine.
Sentimentul unei aripi îmi curge-n spinare,
senzaţia de ochi îşi caută o orbită.
O, tu, întuneric mare,
tu, dezgustată naştere încremenită.
S-a aşezat pe mine o idee
şi mă cloceşte maternă.
Acum, tot ceea ce este e
rotundă căldură şi fermă.
Sare din mine un fel de plisc
în toate părţile şi deodată.
Refuză să fie un obelisc
şira intimă, curbată.
Sparg coaja pielii mele, arsă,
lipită de-a dreptul pe suflet,
ca să-mi rămână ne-ntoarsă
întâia încercare de umblet.
Sar cojile negre!
Mai mare mă aflu şi nezburat,
lipit de acel încotro,
cu o boltă de jur împrejur adăugat.
Scot ochi cu priviri nereale
la dreapta, la stânga, în sus şi-n jos,
născând şir de regi-animale,
care ştiu cum se moare frumos.
Întind şi o pană de os irizată
atinge negrul concav.
Sar cojile negre deodată
şi iată-mă, iarăşi, suav,
închis într-un ou mult mai mare,
clocit de-o idee mai mare,
gălbenuş jumătate, pasăre jumătate,
într-un joc cu paşi pe furate.
Ou mare! Silabă răcnită
într-o perpetuă creştere smulsă
fără tavan stalactită
sedusă.
Ouă concentrice, negre, sparte
fiecare pe rând şi în parte.
Pui de pasăre respins de zbor,
străbătând ou după ou,
din miezul pământului până la Alcor,
într-un ritmic, dilatat ecou.
„Sinele” încearcă din „sine” să iasă,
ochiul din ochi, şi mereu
însuşi pe însuşi se lasă
ca o neagră ninsoare, de greu.
Dintr-un ou într-unul mai mare
la nesfârşit te naşti, nezburată
aripă. Numai din somn
se poate trezi fiecare, -
din coaja vieţii nici unul,
niciodată.
Omul-fantă
Se închină lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel
Omul-fantă are îndepărtate origini.
El vine din afară:
din afara frunzelor,
din afara luminii protectoare
şi chiar
din afara lui însuşi.
Ia fiinţă venind.
Astfel, el se umple
cu imaginile diforme
atârnând lăţoase de marginile
existenţei,
sau, pur şi simplu,
el adulmecă existenţa
şi ia naştere lăsându-se
devorat de ea.
Nu se ştie cine mănâncă pe cine.
Omul-fantă azvârle mari piramide
de vid
peste mari deşerturi.
El se apropie, se apropie.
Întâlneşte sfera
şi are vederea aerului
şi a simunurilor.
El mănâncă o frunză,
dar o mănâncă pe dinlăuntru.
El este în afară pântec
şi înlăuntru gură cu dinţi.
Nu se ştie cine îl mănâncă pe cine.
Omul-fantă face înconjurul lumii
şi există numai cât să ia cunoştinţă
de existenţă.
Sufletele morţilor
sunt atmosfera terestră.
Respirăm sufletele lor;
sufletele lor îşi înfig câte un deget
adânc în respiraţia noastră.
Omul-fantă moare
ca să ia cunoştinţă de moarte.
El se lasă respirat
şi la rândul lui
respiră
obiectele însufleţite şi neînsufleţite
ca şi cum ar fi aer.
Nu se ştie cine respiră pe cine.
Istoria coagulează în cuvinte solemne;
viitorul ni se înfăţişează sub forma unei
vorbiri
pronunţate de nişte guri
cu mult mai perfecte decât ale noastre.
Pământul lui „a fi”
îşi trage aerul din pământul
lui „a nu fi”.
Nu se ştie cine îl respiră pe cine.
Omul-fantă vine şi vede.
Nu se ştie dacă între ochiul lui
şi ochiul lucrurilor
există vreun spaţiu pentru vedere.
Retina omului-fantă e lipită
de retina lucrurilor.
Se văd împreună, deodată,
unul pe celălalt,
unii pe ceilalţi,
alţii pe ceilalţi,
ceilalţi pe ceilalţi.
Nu se ştie cine îl vede pe cine.
Nu e loc pentru semne,
pentru direcţii.
Totul e lipit de tot.
Omul-fantă vine din afară,
el vine de dincolo
şi încă de mai departe de dincolo.
Odată venit,
nu se mai ştie cine-a venit
şi cine într-adevăr e de dincolo
şi încă de mai departe de dincolo
este.
Totul e lipit de tot;
pântecul de pântec,
respiraţia de respiraţie,
retina de retină.

ELEGIA A ZECEA

Sunt bolnav. Mă doare o rană
călcate-n copite de cai fugind.
Invizibilul organ,
cel fără nume fiind,
neauzul, nevăzul,
nemirosul, negustul, nepipăitul
cel dintre ochi şi timpan,
cel dintre deget şi limbă, -
cu seara mi-a dispărut simultan.
Vine vederea, mai întîi, apoi pauză,
nu există ochi pentru ce vine;
vine mirosul, apoi linişte,
nu există nări pentru ce vine;
apoi gustul, vibraţia umedă,
apoi iarăşi lipsă,
apoi timpanele pentru leneşele
mişcări de eclipsă;
apoi pipăitul, mîngîiatul, alunecare
pe o ondulă întinsă,
iarna-ngheaţată-a mişcărilor
mereu cu suprafaţa ninsă.
Dar eu sunt bolnav. Sunt bolnav
de ceva între auz şi vedere,
de un fel de ochi, un fel de ureche
neinventată de ere.
trupul ramură fără frunze,
trupul cerbos
rărindu-se-n spaţiul liber
după legile numai de os,
neapărate mi-a lăsat
suave organele sferei
între văz şi auz, între gust şi miros
întinzînd ziduri ale tăcerii.
Sunt bolnav de zid, de zid dărîmat
de ochi-timpan, de papilă-mirositoare.
M-au călcat aerian
abstractele animale,
fugind speriate de abstracţi vînători
speriaţi de o foame abstractă,
burţile lor ţipînd i-au stîrnit
dintr-o foame abstractă.
Şi au trecut peste organul ne-nveşmîntat
în carne şi nervi, în timpan şi retină,
şi la voi vidului cosmic lăsat
şi la voia divină.
Organ pieziş, organ întins,
organ ascuns în idei, ca razele umile
în sferă, ca osul numit
calcaneu în călcîiul al lui Ahile
lovit de-o săgeată mortală; organ
fluturat în afară
de trupul strict marmorean
şi obişnuit doar să moară.
Iată-mă, îmbolnăvit de-o rană
închipuită între Steaua Polară
şi steaua Canopus şi steauaArcturus
şi Casiopeea din cerul de seară.
mor de-o rană ce n-a încăput
în trupul meu apt pentru răni
cheltuite-n cuvinte, dînd vamă de raze
la vămi.
Iată-mă stau întins peste pietre şi gem,
organele-s sfărmate, maestrul,
ah, e nebun căci el suferă
de-ntreg universul.
Mă doare că mărul e măr,
sunt bplnav de sîmburi şi de pietre,
de patru roţi, de ploaia măruntă
de meteoriţi, de corturi, de pete.

Organul numit iarbă mi-a fost păscut de cai
organul numit taur mi-a fost înjunghiat
de fulgerul toreador şi zigurat
pe care tu arenă-l ai.
Organul nor mi s-a topit
în ploi torenţiale, reprzi,
şi de organul iarnă, întregindu-te,
mereu te lepezi.
Mă doare diavolul şi verbul,
mă doare cuprul, aliorul,
mă doare cîinele, şi iepurele, cerbul,
copacul, scîndura, decorul.
Centrul atomului mă doare,
şi coasta cea care mă ţine
îndepărtat prin limita trupească
de trupurile celelalte, şi divine.
Sunt bolnav. Mă doare o rană
pe care mi-o port pe tavă
ca pe sfîrşitul Sfîntului Ioan
într-un dans de aprigă slavă.
Nu sufăr ceea ce nu se vede,
ceea ce nu se aude, nu se gustă,
ceea ce nu se miroase, ceea ce nu încape
în încreierarea îngustă,
scheletică a insului meu,
pus la vederile lumii celui simple,
nerăbdînd alte motţi decît morţile
inventate de ea să se-ntîmple.
Sunt bolnav nu de cîntece,
ci de ferestre sparte,
de numărul unu sunt bolnav,
că nu se mai poate împarte
la două ţîţe, la două sprîncene,
la două urechi, la două călcîie,
la două picioare în alergare
neputînd să rămîie.
Că nu se poate împarte la doi ochi,
la doi rătăcitori, la doi struguri,
la doi lei răgind, şi la doi
martiri odihnindu-se pe ruguri

A UNSPREZECEA ELEGIE

Intrare-n muncile de primavara

I
Inima mai mare decît trupul,
sarind din toate partile deodata
si prabusindu-se din toate partile-napoi,
asupra lui,
ca o distrugatoare ploaie de lava,

tu, continut mai mare decît forma, iata
cunoasterea de sine, iata
de ce materia-n dureri se naste din ea însasi,
ca sa poata muri.

Moare numai cel care se stie pe sine,
se naste numai cel care îsi este
siesi martor.

Ar trebui sa alerg, mi-am spus,
dar pentru asta va trebui mai întîi
sa-mi întorc sufletul
spre nemiscatorii mei stramosi,
retrasi în turnurile propriilor oase,
asemenea maduvei,
nemiscati
aidoma lucruilor duse pîna la capat.

Pot sa alerg, pentru ca ei sunt în mine.
Voi alerga, pentru ca numai ceea ce este
nemiscat în el însusi
se poate misca,
numai cel care e singur în sine
e însotit; si stie ca, nearatata, inima
se va prabusi mai puternic spre propriul ei
centru
sau,
sparta-n planete, se va lasa cotropita
de vietati si de planete,

sau
întinsa va sta pe sub piramide,
ca înapoia unui piept strain.

II
Totul e simplu, atît de simplu încît
devine de neînteles.

Totul este atît de aproape, atît
de aproape, încît
se trage-napoia ochilor
si nu se mai vede.

Totul este atît de perfect
în primavara,
încît numai înconjurîndu-l cu mine
iau cunostinta de el,
ca despre-o rasarire de iarba marturisita
de cuvinte gurii care le rosteste.
marturisita de gura inimii,
de inima sîmburelui ei,
cel în el însusi nemiscat, aidoma
sîmburelui pamîntului
care-ntinde jur împrejurul lui
o infinitate
de brate ale gravitatiei,

strîngînd la sine totul si deodata
într-o îmbratisare atît de puternica,
încît îi sare printre brate miscarea.

III
Voi alerga, deci, în toate partile
deodata,
dupa propria mea inima voi alerga,
asemeni unui car de lupta
tras din toate partile simultan
de o hergelie de cai biciuiti.

IV
Voi alerga pîna cînd înaintarea, goana,
ea însasi ma va întrece
si se va îndeparta de mine
aidoma cojii fructului de samînta,
pîna cînd alergarea
chiar în ea însasi va alerga, si va sta.
Iar eu ma voi prabusi asemeni barbatului tînar
Întîmpinîndu-si iubita.

V
Iar dupa ce voi fi facut ca alergarea
sa ma-ntreaca,
dupa ce
miscîndu-se-n sine va sta
ca de piatra, sau
mai degraba asemeni mercurului
înapoia geamului
oglinzii,
ma voi privi în toate lucrurile,
voi îmbratisa cu mine însumi
toate lucrurile deodata,
iar ele
ma vor azvîrli înapoi, dupa ce
tot ceea ce era în mine lucru
va fi trecut, de mult, în lucruri.

VI
Iata-ma
ramînînd ceea ce sînt
cu steaguri de singuratate, cu scuturi de frig,
înapoi, spre mine însumi alerg,
smulgîndu-ma de pretutindeni,
smulgîndu-ma de dinaintea mea,
dinapoia mea, din dreapta, si
din stînga mea, de deasupra, si
de dedesubtul meu, plecînd
de pretutindeni si daruind
pretutindeni semne-ale aducerii-aminte:
cerului - stelele,
pamîntului - aer,
umbrelor - ramuri cu frunze pe ele.

VII
… trup ciudat, trup asimetric,
mirat de el însusi
în prezenta sferelor,

mirat stînd în fata soarelui,
asteptînd cu rabdare sa-i creasca luminii
un trup pe masura.

VIII
A te sprijini de propriul tau pamînt
cînd esti samînta, cînd iarna
îsi lichifiaza oasele albe si lungi
si primavara se ridica.

A te sprijini de propria tara
cînd, omule, esti singur, cînd esti bîntuit
de neiubire,
sau pur si simplu cînd iarna
se descompune si primavara
îsi misca spatiul sferic
asemenea inimii
din sine însasi spre margini.

A intra curatit în muncile
de primavara,
a spune semintelor ca sînt seminte,
a spune pamîntului ca e pamînt!

Dar mai înainte de toate,
noi sîntem semintele, noi sîntem
cei vazuti din toate partile deodata,
ca si cum am locui de-a dreptul într-un ochi,

sau un cîmp, pe care-n loc de iarba
cresc priviri - si noi cu noi însine
deodata, duri, aproape metalici,
cosim firele, astfel ca ele
sa fie aidoma tuturor lucrurilor
în mijlocul carora traim
si pe care
inima noastra le-a nascut.

Dar mai înainte de toate,
noi suntem semintele si ne pregatim
din noi însine sa ne azvîrlim în altceva
cu mult mai înalt, în altceva
care poarta numele primaverii…

A fi înauntrul fenomenelor, mereu
înauntrul fenomenelor.

A fi samînta si a te sprijini
de propriul tau pamînt.

Anul acesta, la 1 aprilie, se vor împlini 132 de ani de la naşterea primului mare poet al începutului de secol 20, Octavian Goga. Ca şi George Coşbuc, amîndoi sunt ofrande pe care Ardealul le-a adus poeziei româneşti. Şi tatăl lui Coşbuc şi tatăl lui Goga au fost preoţi. Octavian Goga a avut altă viziune despre satul ţărănesc şi despre ţărani. „Eu am văzut în ţăran un om chinuit al pămîntului; n-am putut să-l văd încadrat în acea lumină şi veselie a lui Coşbuc“, mărturiseşte Goga.

Tinereţea poetică
Octavian Goga s-a născut într-o vreme cînd principiul naţional domina fluctuaţiile sufletului românesc. Era atmosfera celei mai sălbatice persecutări a românilor din Transilvania. Această persecutare trezea protestul sufletului românesc împotriva asupririi ungureşti. Octavian Goga mărturisea: „M-am născut cu pumnii strînşi, sufletul meu s-a organizat din primul moment pentru protestare, pentru revoltă, cel mai puternic sentiment care m-a călăuzit în viaţă şi din care a derivat şi formula mea literară“.
Ideea naţională a luptei pentru dezrobirea românilor din Transilvania şi pentru unirea întregului Neam Românesc pe pămîntul şi între hotarele strămoşeşti ale Daciei l-a însufleţit permanent pe Octavian Goga, a constituit idealul sfînt al omului şi scriitorului, aşa cum declara în fragmente autobiografice. „Cred în misiunea istorică veche a scriitorului şi, dacă m-aţi întreba care e formula sufletească, aceea care trebuie să fie pentru el nu numai un comandament etic, ci, în acelaşi timp, şi o formulă literară, eu v-aş răspunde cu vechiul meu crez: e ideea naţională“.
Octavian Goga s-a născut la 1 aprilie 1881 la Răşinari, fiind primul copil al lui Iosif Goga şi al învăţătoarei Aurelia Bratu. Goga şi-a petrecut copilăria la Răşinari şi la Crăciunelul de Sus, actualmente în judeţul Alba, unde tatăl său avea o proprietate de cîteva iugăre şi o casă albă ţărănească, în care copilărise el însuşi. Copilăria poetului a fost frumoasă, legănată de basme şi legende în ritmul doinelor şi al baladelor. Atmosfera din casa părintească a contribuit mult la formarea poetului, scriitorului şi politicianului Octavian Goga. În anul şcolar 1886-1887, Goga era elev în clasa întîi, la Şcoala din Răşinari. Cîţiva ani mai tîrziu, viitorul poet pleacă la liceul unguresc din Sibiu. La acest liceu se preda în limba maghiară, iar profesorii şovini întreţineau ura între copiii majoritari români şi minoritarii unguri, şi urmăreau sistematic deznaţionalizarea cu orice preţ a românilor.
În anul 1899 se mută la liceul românesc din Braşov. În cetatea Braşovului¬, veche vatră de cultură românească, întîlneşte profesori entuziaşti, mari cărturari ca Virgil Oniţiu (directorul liceului) şi Vasile Goldiş, cel care l-a supranumit „poetul pătimirii noastre“. În anul 1900 îşi ia bacalaureatul. După terminarea liceului, Goga se înscrie ca student la Facultatea de litere şi filozofie a Universităţii din Budapesta. Termină studiile universitare în anul 1904.
La Budapesta, începe colaborarea cu revista Luceafărul. De Luceafărul se leagă, incontestabil, ascensiunea poetică a lui Octavian Goga. În Luceafărul, Goga publică poezie socială şi patriotică. În Luceafărul, în anul 1904, îi apar poeziile Oltul, semnată „Nic“, şi altele, semnate „Octavian“ şi apoi „Nic. Otavă“, printre care şi Dăscăliţa, poezie inspirată de figura învăţătoarei Victoria, sora poetului. În 1905 publică, în Luceafărul, antologicele poezii Plugarii, Lăutarul, Dascălul, Rugăciunea, Clăcaşii, Apostolul. În anul 1906 apare, în Viaţa Românească, cu o puternică notă socială, Un om. Trăsătura definitorie a poeziei sale de mai tîrziu va fi cea socială şi patriotică.
În anul 1906, Goga obţinuse premiul Năsturel Herescu al Academiei Române pentru volumul Poezii, avîndu-l ca recenzent pe Titu Maiorescu. Tot în acest an, se căsătoreşte cu Hortensia Cosma. Goga urcă, cu familia Cosma, scările palatului regal şi, fără să-şi dea seama, începe să fie solicitat de altă lume cu care pînă acum nu avusese nimic în comun. Căsătoria, care a luat proporţiile unei adevărate sărbători naţionale, s-a celebrat la Sibiu, în prezenţa multor personalităţi marcante, naşi fiind poetul Alexandru Vlahuţă şi soţia sa, Alexandrina. Evenimentul i-a inspirat lui Goga poezia O rază. După război va divorţa şi se va recăsători cu Veturia Triteanu, cîntăreaţă de operă.
Începînd din 1 ianuarie 1907, va edita o revistă populară, menită să pătrundă în toate păturile sociale şi îndeosebi la sate. Astfel apare Ţara noastră, „revistă populară a Asociaţiei pentru literatura română şi cultura poporului român“, avîndu-l ca redactor pe Octavian Goga. Ţara noastră a fost o revistă de politică şi cultură tipărită întîi la Sibiu, în format de ziar (1907-1909), apoi la Cluj (1922), sub formă de carte şi, în cele din urmă, la Bucureşti (1926), tot în format de ziar. Pînă la dispariţia ei, în 1938, a fost singura publicaţie cu orientare poporanistă din Transilvania şi s-a bucurat de un deosebit prestigiu pentru patriotismul şi intransigenţa de care a dat dovadă. În paginile acestei reviste, Goga publica aproape număr de număr poezii originale, traduceri din poeţii maghiari şi germani şi un număr impresionant de articole literare şi politice. Apar, de asemenea, articole în apărarea ţăranilor din Moldova şi Muntenia, care, împinşi de foame şi mizerie, s-au răsculat împotriva împilării sociale în anul 1907 – începutul, recunoscut de toţi istoricii români, fiind dat de revolta contra arendaşilor jidani desemnaţi prin sintagma „fraţii Fischer“.

Maturitatea militantă
În anii Primului Război Mondial, Octavian Goga şi-a ridicat cu hotărîre glasul pentru a susţine cauza dreaptă a unităţii naţionale, pentru a demonstra necesitatea istorică şi legitimă ca Transilvania să fie reintegrată în Patria-mamă, într-un stat naţional unitar român. În etapa neutralităţii, 1914¬-1916, Goga face parte din comitetul Ligii Culturale a lui Nicolae Iorga şi se luptă pentru intrarea românilor în bătălia contra Imperiului habsburgic. Volumul Cîntece fără ţară e rodul acestor zbateri dramatice.
În iulie 1914, la izbucnirea războiului, Octavian Goga se afla la Paris. Atunci a venit în ţară şi, la 26 august 1916, s-a înrolat în Regimentul 80 Infanterie din Bucureşti, împreună cu fratele său, romancierul Eugen Goga. A îmbrăcat uniforma de simplu soldat şi a plecat pe Frontul din Dobrogea. În timpul retragerii în Moldova, generalul Constantin Prezan îl mobilizează la Biroul de propagandă pentru Armată. La 2 februarie 1917, un grup de scriitori face să apară, la Iaşi, primul număr din ziarul România, Organul Apărării Naţionale. În paginile acestui ziar de front, Goga scrie 46 de articole şi mai multe poezii.
Octavian Goga a avut fericirea să-şi vadă visul împlinit, lupta sa încununată de izbîndă, trăind cu supremă bucurie momentul istoric al înfăptuirii Unirii Naţionale, odată cu revenirea Transilvaniei la Patria-mamă, consfinţită în Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918.
După înfăptuirea măreţului ideal multisecular al unirii întregului neam românesc din toate cele zece provincii de pe pămîntul şi dintre hotarele strămoşeşti ale Daciei, Goga continuă lupta pentru consolidarea şi apărarea unităţii naţionale. După Marea Adunare de la Alba Iulia, constituindu-se Consiliul Dirigent, Goga e numit membru al acestuia la resortul propagandă.
Între 5 decembrie 1919 şi 13 martie 1920, Goga este ministru al Instrucţiunii şi Cultelor în Guvernul Alexandru Vaida-Voievod. Între 8 martie şi 13 iunie 1920, e ministru de stat în guvernul Averescu, iar între 13 iunie 1920 şi 17 decembrie 1921, devine ministru al Cultelor şi Artelor în acelaşi guvern. În 1920, fusese ales membru al Academiei Române, în locul devenit vacant prin moartea lui George Coşbuc, cu care ocazie ţine un strălucit discurs închinat memoriei predecesorului său. Presa din aceea vreme, în mare parte, era departe de a se confunda cu ideea naţională, cu cugetul şi simţirea Neamului Românesc.
Octavian Goga critică presa din Bucureşti, îndeosebi ziarele Dimineaţa, Adevărul şi Lupta, nu pentru simplu fapt că patroni lor erau evrei, ci pentru că aceştia practicau o gazetărie de joasă speţă, ostilă ideii naţionale. În ziaristică, evreii introduseseră în ţară tonul violent şi trivialităţile presei-revolver, prin care înjoseau orice discuţie şi batjocoreau instituţiile şi demnitarii ţării. În paginile acestor publicaţii, evreii şi susţinătorii lor au putut să propage nestingherit ideologia marxistă, prezentată în ambalajul atrăgător al umanitarismului antifascist. La această flagrantă agresiune împotriva Neamului Românesc, s-a asociat fie din naivitate, fie din inconştienţă, un numeros contingent de intelectuali cu vederi de stînga. Mai tîrziu, chiar marele scriitor Mihail Sadoveanu a devenit directorul ziarelor Adevărul şi Dimineaţa. Nichifor Crainic scria: „Parcă nu-ţi vine să crezi“. E locul să remarcăm că, din nefericire, în epoca postdecembristă, aproape toate mass media au fost acaparate de patroni jidani, ca pe vremea lui Octavian Goga, aşa cum se arată în articolul „Adevăraţii stăpâni ai presei din România“ (vezi şi „Cui aparţin televiziunile din România“).

Poetul premier
La 28 decembrie 1937, Octavian Goga este numit prin Decret regal prim-ministru. Astfel, pentru prima dată în istoria României, ţara este condusă de un partid naţional, care nu făcea nici un secret din orientarea sa profund antievreiască. Noul guvern a adoptat, imediat după instalare, o serie de măsuri şi reglementări pentru a opri invazia jüden-ilor (citeşte: jidan-ilor).
Goga considera că „evreii au dus România pe marginea prăpastiei şi au transformat-o într-o ţară de cerşetori şi nu numai că au supt-o, ci au demoralizat-o, au corupt-o, au necinstit-o, au prostituat-o. Nu marii evrei bogătaşi de prin oraşe, ci evreii mici şi invizibili, cei 1.850.000 de evrei de prin sate, unde ţin pămîntul în arendă şi unde ţin cîrciumile“. Goga considera că evreii sunt purtătorii corupţiei şi ai desfrîului şi că doctrina evreiască (marxismul) se află la originea bolşevismului. Octavian Goga, ca şi majoritatea românilor, a văzut în comunism o formă mascată de stăpînire a oamenilor de către evrei.
În anul 1937, erau în România peste două milioane de evrei, dintre care mai mult de jumătate intraseră clandestin şi nu au aveau nici un act de identitate. În anul 1937 se ajunsese la o proporţie de-a dreptul catastrofală: un evreu la şapte români! În Suedia şi Norvegia era un evreu la 9.000 de locuitori, în Anglia un evreu la 7.000 de locuitori, în Franţa şi Italia un evreu la 400 de locuitori şi chiar Uniunea Sovietică avea un evreu la 65 de locuitori. În acea vreme, evreii erau izgoniţi din toate ţările Europei. Din păcate, România a fost singura ţară care i-a primit, adăpostit şi hrănit. Pentru evrei, România era capătul de drum şi, în acelaşi timp, o oază. Şi recunoştinţa evreilor se vede în ziua de azi. Recunoştinţa e o floare rară, iar recunoştinţa evreiască totdeauna inexistentă. Românii trebuie să fie foarte atenţi cu aceşti năvălitori, care au pătruns în România prin infiltrare ilegală, împotriva voinţei românilor, şi care au răspuns totdeauna cu ură şi duşmănie la omenia şi ospitalitatea noastră proverbială. Chiar Nandor Gingold, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, care l-a înlocuit pe Wilhelm Filderman, a protestat împotriva invaziei iudaice, declarînd, în presa vremii, că România nu-i poate hrăni şi adăposti pe toţi evreii din Europa. Pentru această declaraţie, după anul 1945, dr. Nandor Gingold, a făcut mulţi ani de temniţă grea.
Într-un interviu, acordat la 10 ianuarie 1938 ziarului Paris Soir, Octavian Goga spunea: „La sfîrşitul secolului trecut, Tratatul de la Berlin ne-a obligat să acordam evreilor, contra voinţei noastre, v-o jur, dreptul la cetăţenie. Din fericire pentru noi, hotărîrea Congresului de la Berlin nu stipula că trebuie să-i naturalizăm din oficiu, aşa încît am putut să-i considerăm cetăţeni străini“.
După o guvernare de numai 44 de zile, Carol al II-lea perfectează, în noaptea de 10 spre 11 februarie 1938, cunoscuta lovitură de stat, prin demiterea guvernului Goga-Cuza, şi însărcinează cu treburile conducerii statului o echipă condusă de Patriarhul Miron Cristea. La 11 februarie 1938, regele Carol al II-lea, Miron Cristea şi Armand Călinescu declarau starea de asediu în toată ţara. Începe deschis dictatura regală. Octavian Goga se vede trădat şi alungat de la Putere. În urma acestei acţiunii umilitoare, Goga se îmbolnăveşte şi moare în amurgul zilei de 6 mai 1938. În seara zilei de 5 mai a făcut o congestie cerebrală. În memoriile sale, Veturia Goga scrie că, revenindu-şi pentru cîteva clipe după atac, ar fi rostit: „Israel, ai învins“; mai erau prezente încă vreo 15 persoane. Există opinia unei „lichidări“ – măcar la nivel moral şi afectiv – efectuate de adversarii săi.

Duşmanii lui Octavian Goga şi ai naţionalismului
Din cauza naţionalismului său, Octavian Goga a avut de pătimit aproape la fel mult ca antecesorul său, inegalabilul Mihai Eminescu. La fel ca acesta, Octavian Goga a avut mulţi duşmani atît în timpul vieţii sale, cît şi după moarte. Toţi cei care au încercat o evaluare serioasă a lui Octavian Goga, după 1944, au fost acuzaţi de naţionalism, de reacţionarism, anticomunism şi, culmea, de naţional-socialism. Şeful corului de denigratori ai lui Octavian Goga a fost un oarecare evreu ilegalist, Aurel Rotenberg, camuflat sub numele Ştefan Voicu, fost redactor şef la Scânteia (1946) şi redactor şef la Lupta de clasă (din 1955).
Acest Ştefan Voicu, care o făcea pe marele antifascist, desfăşura, de fapt, activitate comunistă. Redau mai jos un fragment din cartea scrisă de el, Vremuri, oameni: „Deşi internat în vremea aceea în lagărul de deţinuţi antifascişti din Grosulovo, m-am putut deplasa, în primele luni ale anului 1944, de două ori la Rîbniţa, cu însărcinări din partea comitetului de partid din lagăr. Aveam la mine foi de serviciu şi de drum pe calea ferată, eliberate de comandantul de lagăr, locotenent-colonelul Sabin Motora, pentru a putea circula aproape în voie pe o rază destul de mare dincolo de sîrmele ghimpate ale lagărului.
Cu mine se deplasa, cu titlul de escortă, un sergent din gardă, prieten de-al nostru, a cărui funcţie de escortă era, de fapt, una de acoperire [protejare – n.n., V. T.] a persoanei mele“ (op. cit., Editura Eminescu, 1980, pag 170-171).
„Veselă puşcărie, domnule!“, vorba lui Victor Eftimiu, care era şi el internat în lagărul de la Târgu Jiu (vezi cartea Vechiul Teatru Naţional şi slujitorii săi în amintirile unui autor de origine albaneză, de Chiril Economu, Editura Uniunea Culturală Albaneză din România, Bucureşti, 1998). Aceasta se întîmpla în timp ce pe front mureau, zilnic, mii de militari români. Numai în ziua de 13 august 1942, la Kapinca, pe Doneţ, au murit 2.000 de ostaşi români. O parte dintre acei militari români, care au murit în localitatea Kapinca, sunt înmormîntaţi în Cimitirul Iancu Nou, din Bucureşti (fost Bălăneanu), figura R. Ceea ce este mai mult decît revoltător este faptul că jidanul Ştefan Voicu, în ultimele zile de viaţă, a solicitat să fie înmormîntat într-un cimitir ortodox: în cimitirul Andronache din Bucureşti, figura A, loc 40. Asta ca batjocura să fie completă. Comportamentul lui Ştefan Voicu (n. 9 ianuarie 1906, d. 18 iulie 1992) a indignat întreg poporul român, chiar şi evreii, majoritatea lor, în au fost nemulţumiţi. Probabil aşa se explica refuzul Comunităţii Evreieşti din România de a-l înmormînta într-un cimitir evreiesc.
Academicianul Iorgu Iordan a avut cuvinte de respect şi admiraţie pentru „marele poet“ şi „reprezentantul, la un moment dat, cel mai autentic al aspiraţiilor noastre naţionale şi sociale“, în timp ce Ştefan Voicu scria că Octavian Goga s-a pretat a fi şeful primului guvern fascist din România. Lui Octavian Goga i s-au făcut funeralii naţionale, defunctul fiind adus cu un tren special de la Ciucea la Bucureşti şi depus la Ateneu. A fost înmormîntat la Cimitirul Bellu, în cavoul familiei Goga fig. 30, loc 7. Carol al II-lea, împreună cu aşa-zisele „Permanenţe ale statului“ – formate, în majoritatea lor, din evrei, care conduceau, de fapt, ele România şi nu Consiliul de Coroană – au hotărît reînhumarea lui Octavian Goga în Transilvania. Alogenii nu au suportat prezenţa lui Octavian Goga în Cimitirul ortodox Bellu. Mai tîrziu, peste vreo opt luni, a fost reînhumat în scripta Mausoleului de la Ciucea, în inima Ardealului, pentru care s-a jertfit.
Dar, Octavian Goga, din cauza naţionalismului său autentic, profund şi sincer – provenind din străfundurile ethos-ului românesc, peren, transmis prin moşii şi strămoşii săi – nu este nici astăzi iertat de către duşmanii lui, jüden-ii, sau de către oportuniştii care le cîntă-n strună. Unul dintre aceşti oportunişti a fost istoricul Florin Constantiniu – „cel mai mare istoric contemporan“, cum a fost categorisit la moartea sa. De fapt, el a fost şi un mare poltron, care, în discuţiile private sau cvasi-publice restrînse, se arăta un mare patriot şi un mare critic al situaţiei actuale, dar, în scrierile sale, s-a dovedit a fi un farsor, care pretindea că scrie „sincer“. De exemplu, academicianul Florin Constantiniu îl denigrează pe „poetul pătimirii noastre“ scriind că marele poet Goga se înmlăştina, întrucât „se credea şi se voia un «duce» sau «führer» român“ (cf. O istorie sinceră a poporului român, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1997, p. 351). La fel se exprimă Neagu Djuvara, făcătura gonflată de filosoful fără operă Gabriel Liiceanu: «Acest insucces electoral [al lui Gheorghe Tătărescu – n.n., V. I. Z.] se datora [corect se scrie: „era cauzat de un pact…“ – n.n., V. I. Z.] în parte unui „pact de neagresiune între naţional-ţărăniştii lui Iuliu Maniu şi partidul „Totul pentru ţară“ (eticheta electorală a Legiunii)…Regele a adus la guvern doi lideri de mici partide de extremă dreaptă: poetul Octavian Goga şi profesorul A. C. Cuza, şeful unui partid axat exclusiv pe antisemitism“» (cf. O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Ed. Humanitas, ediţia a XI-a, 2010, p. 242).
Similar cu denigrarea făcută de „sincerul“ Florin Constantiniu – care „îmbrăcase cămaşa verde la şapte ani“ şi „regreta că nu a avut şi diagonală“ – şi de lombrozianul Neagu Djuvara, unii dintre cei care „împănează“ textele pe Wikipedia manifestă aceeaşi linie duşmănoasă, incorectă faţă de Goga, exihibînd aceleaşi mizerii logice, semantice şi istorice: „Fostul minoritar român eliberat de sub asuprirea habsburgică şi devenit politician propulsat la conducerea populaţiei majoritare, şi-a surclasat învăţătorii în împilarea populaţiilor minoritare. El s-a dovedit a fi un extremist de dreapta, xenofob, cu vederi fasciste şi net antisemite“.

Octavian Goga – apărător al frontierei
Israel – făcător de ziduri de lagăr concentraţionar

Numai că, pînă la Unirea cea Mare, din 1918, Octavian Goga nu fusese un „minoritar“ printre cetăţenii Ungariei habsburgice, deoarece românii erau majoritari printre unguri, iar în Transilvania habsburgică nu erau doar „majoritari“, ci deţineau o pondere covîrşitoare faţă de maghiori. Apoi, cum i-a „împilat“ Octavian Goga pe minoritari?! Prin faptul că a încercat să facă ordine în ţară şi să se opună invaziei jidăneşti, depistîndu-i pe cei intraţi ilegal în ţară, fiindcă fugeau de măsurile luate contra lor – pe deplin întemeiate! – de guvernele tuturor ţărilor europene şi transatlantice?
Regele Carol al II-lea, care era jidan după mamă (se ştie că toată Casa de Hohenzollern este de origine iudaică-khazară), recunoscuse – de acord cu premierul Octavian Goga – existenţa evreilor intraţi ilegal în ţară: «Într-un interviu acordat în ianuarie 1938 ziarului britanic „Daily Herald“, regele Carol al II-lea şi primul ministru Goga dădeau cifra de 250.000 şi, respectiv, 500.000 de evrei considerați „ilegali“». De cînd apărarea frontierelor şi instaurarea ordinii, controlului şi evidenţei populaţiei înseamnă „împilare“? Orice guvern responsabil caută să împiedice imigraţia ilegală şi îi expulzează pe cei depistaţi ca imigranţi ilegali: S.U.A. au făcut ziduri şi graduri înalte, electrificate, pe o lungime de circa 1.125 de km, la graniţa cu Mexicul, pentru a stopa imigrarea hispanicilor din America Centrală şi de Sud. Arabia Saudită se transformă într-o cetate medievală: ea a început de cîţiva ani construirea celui mai lung zid din lume (9.000 de kilometri, care va costa circa trei miliarde de dolari) pentru a-şi apăra rezervele de petrol. Israelul a construit un zid de beton înalt de 5-6 metri – pe alocuri şi de 10 metri înălţime! – şi lung de cîteva sute de kilometri, pentru a se apăra, în general, de arabii care intră în Israel şi în Teritoriile Ocupate, veniţi din ţările „vecine şi prietene“ ca Egipt, Siria, Liban etc. şi, în special, pentru a se apăra de copiii palestinieni care dau cu pietre în tancurile izraeliene! Dar Israelul a făcut şi mai mult decît ziduri pentru a nu mai intra alţii: de la înfiinţarea sa, în 1948, face epurare etnică.

În cadrul războiului de exterminare a poporului palestinian, a distrus toate genurile de arhive ale Autorităţii Naţionale Palestiniene: foile matricole ale elevilor, evidenţa populaţiei, evidenţele cadastrale, fişele autovehiculelor, documentele Poliţiei (inclusiv cele de urmărire a infractorilor) etc. (cf. F. S., „Armata izraeliană distruge arhivele Administraţiei Palestiniene“, în El Pais, nr. 9096, 22 aprilie 2002, pag. 7; vezi şi Mariano Aguirre, “Buscan terminar con la Autoridad Palestina“, BBC Mundo, 2 aprilie 2002). Aceasta, ca să demonstreze, cum pretindea Golda Meir (o jidancă venită din Polonia), că „palestinienii nici nu există!“ – după cum relevă Roger Garaudy într-una din cărţile sale. Iar această politică de epurare – practic, de exterminare – etnică, începută de primul prim-ministru al Israelului, David Ben Gurion (jidan venit din Polonia), supranumit „marele epurator“, şi preluată de Golda Meir, se aplică şi acum (vedeţi şi articolul „Israelul evacuează cu forţa o tabără palestiniană instalată pe locul unde ar urma să fie construită o colonie evreiască“, 13 ianuarie 2013, pe http://blackopssecurity.blogspot.ro/2013/01/israelul-evacueaza-cu-forta-o-tabara.html). Exterminarea palestinienilor comisă de Israel este o formă a conflictului arabo-izraelian, a cărui origine se află în Declaraţia Balfour, făcută la presiunile sioniştilor Lionel Walter Rothschild, Nahum Sokolow şi Chaim Weizmann (care va deveni primul preşedinte al statului Israel). Dedesubturile escrocheriei numite „Declaraţia Balfour“ au fost denunţate de evreul onest Benjamin Freedman.
Ca atare, Octavian Goga era – cum se spune azi – „un mic copil“ în comparaţie cu acţiunile Israelului, considerat stat terorist, dar aflat sub oblăduirea Uniunii Europene (în care „am intrat“ noi, „de bună voie“) şi sprijinit militar, financiar şi politic de S.U.A. (vezi Alexandru Urzică, „SUA oferă Israelului arme avansate în schimbul amânării atacului asupra Iranului“, Capital, 9 martie 2012, inclusiv comentariile)! Ca să-i descurajeze pe palestinieni, la 30 ianuarie a.c., aviaţia Israelului a început să bombardeze Siria! Atunci, să nu zici, ca preşedintele Iranului, Mahmoud Ahmadinejad, că „Israelul este o insultă la adresa Umanităţii“? Sau, mai grav, de la tribuna O.N.U.: „Israelul va fi în curînd eliminat“! „Allah!, Allah!“

Octavian Goga – model de patriot
Dar România nu avea voie să-şi apere graniţele nici în anii ’60 ai secolului XIX, nici în anii ’30 ai secolului XX. Pe vremea lui Alexandru Ion Cuza sau a lui Octavian Goga, jidanul care încălca legea se sustrăgea pedepsei pe motiv că „e supus austriac“ – chiar dacă venea din Polonia, Rusia ţaristă etc. –, iar acum se sustrage arestării şi întemniţării pe motiv că este cetăţean sau spion izraelian, sau, mai făţos şi ameninţător, cetăţean american: vezi cazurile Radu Ioanid-Sperjurul, Marco K. Katz-Vameşu’, Sorin Beraru, Omar Hayssan, Tzipi Livni, Marc Rich ş.a. [vezi şi: Iuliana Enache, Israelul refuză ca cetăţenii săi să fie judecaţi pentru crime de război“, Mediafax, 12 oct. 2009; Ioana Ardelean, „Personajele cheie ale afacerilor israeliene în România: Bernard Shraer, Sorin Beraru (Samuel Bergovici), Liviu (Alfred) Mandler, Dan Fischer, Vladimir (Vova) Cohn“, 17 iulie 2012, pe http://www.rostirea.ro/news/personajele-cheie-ale-afacerilor-israeliene-in-romania-bernard-shraer-sorin-beraru-samuel-bergovici-liviu-alfred-mandler-dan-fischer-vladimir-vova-cohn]).
Consecinţa tratării cu menajamente sau chiar în mod privilegiat a acestor indivizi – în loc să fie declaraţi persona non grata, cum s-a mai propus – este că au devenit tot mai impertinenţi, ba chiar un pericol pentru securitatea naţională. Dovada o constituie comportamentul lui Radu Ioanid, care, în ianuarie a.c., a revenit în România să ne acuze, din nou, de antisemitism: „Istoria României moderne nu poate fi despărţită de antisemitism“ (vezi Vlad Stoicescu, Andrei Crăciun, „INTERVIU Radu Ioanid:…“ în adevărul, 27 ianuarie 2013). Adică repetă acelaşi clişeu propagandistic exhibat de Leon Poliakov, escrocul internaţional Elie Wiesel, mincinoasa Hannah Arendt, dezinformatorul Teşu Solomovici şi ceilalţi jidani antiromâni – clişeu lansat încă de Encyclopaedia Britannica, 10th Edition, 1902, page 482!
Dar România nu are voie să-şi apere graniţele, bogăţiile, valorile spirituale şi morale nici acum. S-a ajuns la situaţia din 1939, cînd circa două milioane de evrei alcătuiau minoritatea etnică cea mai numeroasă şi mai înstărită din România, care domina şi controla comerţul, finanţele şi industria din ţară. Acum, în România este mai rău decît pe vremea lui Octavian Goga, care încercase să îi expulzeze măcar pe cei ilegali: sunt peste două milioane de evrei (în cvasitotalitate jidani), intraţi ilegal în ţară, dar cu acoperire legală, căci guvernele postdecembriste au manifestat o slugărnicie deplină faţă de finanţa iudaică mondială (vedeţi studiul „Slugărnicia pierde România“) şi au cedat şantajului conducerii Uniunii Europene, care a condiţionat intrarea României în U.E. de primirea a sute de mii de evrei din Israel! Ministerul de Interne şi Institutul Naţional de Statistică refuză să publice orice informaţie cu privire la imigraţie, în general, şi la aceea a „evreilor“, în special. Culmea „realismului“, a falsificării şi slugărniciei, după recensămîntul din noiembrie 2011, „evreii“ au dispărut şi din viitorul Anuar Statistic, în curs de publicare! O atestă, cu seninătate academică, însăşi revista ACADEMICA, într-un tabel în care enumeră nu naţionalitatea, cum ar fi normal, ci „etnia“: „română, maghiară, rromă, ucraineană, germană, turcă, tătară, rus-lipoveană, alte etnii, nedeclarată“ (cf. Vasile Gheţău,

„Recensământul populaţiei din octombrie 2011. Rezultate provizorii şi semne de întrebare“, ACADEMICA, nr. 10, 2012 pag. 30; vezi facsimilul).
Academia Română, în „inteligenţa“ şi „ştiinţificitatea“ sa, face două greşeli impardonabile. Primo: afirmă că românii nu mai sunt o naţiune în ţara lor, ci doar o etnie. Secundo: a doua greşeală, cu mult mai gravă, este că îi anihilează pe evrei: ei sunt pe nicăieri. Cum de „poporul ales“ nu a fost ales în Anuar, încît a dispărut ca măgaru-n ceaţă? Cum şi-au permis sinecuriştii din Academia Română şi din Institutul Naţional de Statistică să-i treacă în tabel pe ţigani, dar să-i treacă sub tăcere pe jidani?! Tot din cauza lui Octavian Goga i-au anihilat pe evrei din tabel? S-au molipsit, cumva, de la Mahmoud Ahmadinejad? E-adevărat că, în textul de sub tabel, autorul, prof. univ. dr. Vasile Gheţău – care e şi directorul Centrului de Cercetări Demografice „Vladimir Trebici“ –, încearcă „să dreagă busuiocul“, explicînd: „Numărul persoanelor din grupa Alte etnii nu diferă semnificativ faţă de cifra de la recensământul anterior şi este posibil ca(,) în spatele acestei stabilităţi(,) să se afle continuarea scăderilor anterioare (s.n. – V. I. Z.) la unele etnii tradiţionale, nemenţionate în datele provizorii (sârbi, slovaci, bulgari cehi, evrei, polonezi)…“ etc. În realitate, evreii din România nu numai că nu dispar – nu „scad continuu“ –, ci, dimpotrivă, se înmulţesc continuu, mai mult ca ţiganii. Căci ţiganii se înmulţesc prin procreare din cauza promiscuităţii, dar le şi mor mulţi copii din cauza condiţiilor de trai (cu excepţia celor care trăiesc în palatele ţigăneşti), pe cînd „evreii“ se înmulţesc prin imigraţie: primesc cetăţenia română, la grămadă, cu sutele lunar! Situaţia reflectată – fals! – de statistică e cu atît mai bizară, mai suprarealistă, iar paradoxul e cu atît mai inexplicabil cu cît Academia Română are mai mulţi membri evrei decît români!
25 Martie 2013, Buna Vestire

Voicu TUDOR
Vasile I. ZĂRNESCU

Unirea Basarabiei cu România a avut loc la 9 aprilie 1918 (27 martie pe stil vechi) şi a fost în fapt reunificarea vechii provincii româneşti Basarabia, ruptă de Moldova şi alipită de Rusia în 1812. Basarabia a fost prima provincie care s-a unit cu România pentru a forma România Mare. Efectele Unirii au fost anulate la 28 iunie 1940, atunci când Rusia a anexat din nou Basarabia, în baza pactului secret Ribbentrop-Molotov.

Contextul revoluţionar

Dezmembrarea Imperiului rus care s-a produs în urma revoluţiei ruse din februarie 1917 a însemnat momentul crucial în care popoarele imperiului au accelerat lupta pentru afirmarea identităţii naţionale şi pentru propria organizare în state naţionale proprii, pe baza principiului autodeterminării. Basarabia, care fusese ruptă din Moldova în 1812, se găsea în situaţia unică de a se putea desprinde definitiv de Rusia. Cu toate că suferise un proces brutal de rusificare în cei 100 de ani de dominaţie rusească, fosta provincie continua să fie în marea ei majoritate românească, mai bine de 65% dintre locuitori fiind români. În aceste condiţii şi făcând apel la dreptul istoric, Basarabia a urmărit mai întâi autonomia faţă de Rusia şi apoi, drept scop final, unificarea cu România. Aceasta din urmă se afla într-o situaţie extrem de dificilă, fiind nevoită să contracareze ofensiva armatei germane, care ocupase mare parte din România şi viza înaintarea spre est. Statul român nu avea posibilitatea să vină în sprijinul basarabenilor decât cu sfaturi.

Mişcările populare

Preocupaţi de soarta incertă a Rusiei, cetăţenii din principalele oraşe au început să se adune şi să se organizeze pentru a-şi decide destinele. Încă din aprilie 1917, reprezentanţi ai românilor basarabeni s-au întrunit pentru a vota o moţiune prin care se cerea autonomia administrativă, economică şi religioasă a Basarabiei. Se dorea o republică moldovenească autonomă în cadrul statului federativ rus. În această perioadă, autonomia politică faţă de Rusia sau unirea cu România nu se cristalizaseră drept obiective majore, întrucât persista incertitudinea, teama şi mentalitatea filorusă.
La 18 aprilie/1 mai, s-au adunat la Odesa peste 10.000 de basarabeni, de la ofiţeri şi soldaţi, până la preoţi şi studenţi. În zilele următoare s-a ţinut la Chişinău Congresul preoţilor şi al învăţătorilor care au cerut un mitropolit român, autonomie şi o formă de guvernământ proprie.

Activitatea unionistă a refugiaţilor ardeleni şi bucovineni

Întrucât perspectiva ruperii de Rusia aducea în rândul populaţiei basarabene nu puţine temeri, propaganda românească menită să dea impuls luptei naţionale a românilor era critică pentru reuşita mişcării. Astfel, un rol important l-au jucat românii din celelalte provincii, refugiaţi în Basarabia din calea trupelor germano-austro-ungare. Războiul care se ducea pe teritoriul României adusese la Chişinău valuri de refugiaţi din Vechiul Regat, din Transilvania, Bucovina, dar mai ales ardeleni din armata austro-ungară. Refugiaţii transilvăneni şi bucovineni, prizonieri sau refugiaţi din România, au dezvoltat în Basarabia o propagandă vie pentru cauza naţională şi pentru unirea românilor. Printre aceştia s-au numărat şi câţiva exponenţi ai elitei româneşti, precum Onisifor Ghibu, Octavian Goga sau Ion Nistor. Fruntaşii transilvăneni - dintre care s-a detaşat ca importanţă Onisifor Ghibu - au procurat o tipografie cu litere latine şi astfel au putut înfiinţa la Chişinău ziarul „Adevărul (Transilvania)” (un „organ de propagandă pentru unirea politică a tuturor românilor”), au putut tipări abecedare şi cărţi în limba română. Mai mult, au organizat pentru învăţători, cursuri de istorie, geografie şi cântec românesc. Tot ei au ajutat la organizarea de întruniri la care se discutau problemele populaţiei şi se căutau soluţii.

Constituirea Partidului Naţional Moldovenesc

Intensificarea luptei naţionale în Basarabia a însemnat înfiinţarea de noi partide, dintre care s-a impus rapid Partidul Naţional Moldovenesc, înfiinţat în aprilie 1917, sub conducerea lui Vasile Stroescu, cu concursul fruntaşilor Pantelimon Halippa, Pavel Gore, Vladimir Herţa şi a transilvăneanului Onisifor Ghibu. Partidul şi-a asumat rolul de a coordona mişcarea pentru autodeterminarea românilor basarabeni. În programul său se preconiza ca Basarabia „să îşi cârmuiască singură viaţa ei dinăuntru ţinând seama de drepturile naţionale al tuturor locuitorilor ei”. Obiectivele imediate erau:

autonomia completă a Basarabiei pe baza dreptului la autodeterminare;
libertatea cultelor şi a învăţământului;
restituirea pământurilor expropriate românilor;
eliberarea deţinuţilor politici;
obţinerea de drepturi democratice pentru toţi locuitorii etc.

Ca soluţie imediată pentru anarhia care se instaura, partidul a adoptat un program de autonomie a Basarabei, cu armată, justiţie şi şcoală proprie. Datorită programului său, partidul şi-a asigurat rapid susţinerea marii majorităţi a populaţiei basarabene.
În august 1917 s-a înfiinţat un alt partid care avea să joace un rol important: Partidul Naţional Ţărănesc din Basarabia, care avea un program social-economic destinat ţărănimii.

Înfiinţarea Sfatului Ţării

La Marele Congres al Ostaşilor Moldoveni din 2 noiembrie au participat 989 delegaţi, ofiţeri români şi circa 200.000 de ostaşi, în marea lor majoritate ţărani basarabeni veniţi de pe toate fronturile. Adunarea şi-a asumat rolul de adunare reprezentativă pentru întreaga Basarabie şi ca atare şi-a luat dreptul de a proclama autonomia politică şi administrativă a Basarabiei, în baza principiului autodeterminării şi a considerentelor de cultură, naţionalitate şi istorie proprie. Ca plan de acţiune imediată, Congresul a stabilit naţionalizarea armatelor basarabene şi, mai ales, convocarea unui Sfat al Ţării, o adunare care trebuia să fie aleasă şi reprezentativă.
Într-o atmosferă de entuziasm naţional şi revoluţionar, în toamna anului 1917 s-au desfăşurat alegerile pentru reprezentanţii care urmau să formeze Sfatul Ţării. În total au fost aleşi 150 de deputaţi, din cele mai variate straturi sociale, curente politice, reprezentanţi de judeţe şi comune, ai clerului, cadre didactice, corporaţii prefesionale, instituţii, funcţionari etc. Şi din punct de vedere al naţionalităţii reprezentanţilor, structura a reflectat complexitatea etnică a Basarabiei: 105 erau moldoveni, 15 ucraineni, 13 evrei, 7 ruşi, 3 bulgari, 2 nemţi, 2 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean şi 1 grec. În procente circa 70% erau moldoveni şi 30% reprezentanţi ai minorităţilor. Printre membrii sfatului s-a aflat şi o femeie, luptătoarea naţionalistă Elena Alistar.
Sfatul Ţării şi-a început activitatea la 21 noiembrie/decembrie 1917. La prima şedinţă, Ion Pelivan spunea: „Turcul ne lăsa să ne rugăm lui Dumnezeu în limba noastră şi în bisericile noastre, de care nu s-a atins. El nu ne silea să învăţăm turceşte. [...] De accea, când s-a aflat la 1812 că partea cea mai mănoasă a Moldovei trebui să treacă la Rusia, strămoşii noştri s-au cutremurat.”
Adunarea l-a ales ca preşedinte, cu unanimitate de voturi, pe Ion Inculeţ. Comisarul gubernial şi cei judeţeni, toţi purtătorii legali ai suveranităţii ruseşti, au jurat credinţă Sfatului, transferând astfel legal şi fără o intervenţie externă, suveranitatea rusă în mâna noului organ reprezentativ. Astfel Sfatul Ţării a preluat oficial conducerea Basarabiei.

Declararea autonomiei şi proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti

La 25 septembrie/8 octombrie 1917, Sfatul Ţării proclama autonomia Basarabiei. Succesiv, la 2/15 decembrie 1917, a proclamat Republica Democratică Moldovenească. Noul stat continua să fie legat de Rusia ca stat federativ. Ca organ conducător executiv a fost ales un „Consiliu al Directorilor” în frunte cu Petre Erhan. Pentru că în Rusia puterea era preluată de bolşevici, basarabenii au fost nevoiţi să ia o decizie radicală şi, la 24 ianuarie 1918, la scurt timp după ce vecina Ucraina se rupea de Rusia, Republica Democratică Moldovenească şi-a declarat şi ea independenţa. Preşedintele republicii a fost ales Ion Inculeţ, iar şeful guvernului doctorul Daniel Ciugureanu.

Acutizarea stării de anarhie

În iarna anului 1917, starea de anarhie din Basarabia s-a înrăutăţit. Refugiaţii, prizonierii ruşi întorşi din Germania, prizonierii germani în drum spre ţările lor, se dedau la acte de vandalism, violenţe, crime, distrugeri, care au destabilizat complet ordinea în Basarabia. Consiliul Directorilor era incapabil să mai menţină ordinea în nou-proclamata Republică, cu atât mai mult cu cât avea de înfruntat rezistenţa violentă a bolşevicilor instigaţi de Moscova. În decembrie, cete înarmate de bolşevici se adunaseră la Chişinău şi se dedau la grave provocări la adresa Consiliului. Atunci când, în 6/19 ianuarie 1918, în Basarabia sosea de la Kiev corpul ofiţerilor prizonieri ardeleni, pregătit să lupte împotriva austro-ungarilor, aceştia erau dezarmaţi de bolşevici. Câţiva deputaţi în Sfatul Ţării au fost prinşi de forţele militare bolşevice, iar alţi deputaţi au părăsit Chişinăul sub ameninţarea cu moartea.

Intrarea Armatei române în Basarabia

În condiţiile dezordinii de nestăpânit, Consiliul Directorilor decide să ceară ajutorul armatei române. După mai multe apeluri primite cu prudenţă la Bucureşti, guvernul Brătianu a decis să trimită peste Prut două divizii de infanterie şi două de cavalerie, pentru restabilirea ordinii, protejarea populaţiei, apărarea căilor de comunicaţie şi a depozitelor, cu menţiunea că armata română fusese chemată prin comandamentul militar rus.
La trecerea Prutului, armata română a fost întâmpinată cu bucurie. O delegaţie a Sfatului Ţării în frunte cu Pelivan şi Inculeţ a venit în întâmpinarea diviziei a 11-a care se îndrepta spre Chişinău. La 13/26 ianuarie 1918, armata română, sub conducerea generalului Ernest Broşteanu, a intrat în Chişinău şi a restabilit ordinea. Unităţile bolşevice s-au retras la Tighina, fără a opune rezistenţă. În acelaşi timp, divizia 13 a trecut Prutul în sudul Basarabiei, unde dezordinea era cu atât mai mare cu cât elementele bulgare, lipovene, tătare, găgăuze, fuseseră incitate la dezordine de bolşevici şi pe care armata rusă le scăpase complet de sub control. Pacificarea regiunii a fost mai dificilă, dar până la 8 martie, în condiţii de iarnă grea, armata română a intrat în Cetatea Albă. Totodată, forţele bolşevice retrase la Tighina au fost complet anihilate la 7 februarie.
Puterea sovietică, ignorând principiul autodeterminării pe care aparent îl susţinuse până atunci, a considerat acţiunea drept un act de agresiune pe propriul teritoriu, a rupt relaţiile diplomatice cu România şi a confiscat tezaurul României aflat atunci la Moscova.

Unirea cu România

În ianuarie 1918, atât România cât şi Republica Democrată Moldovenească se găseau într-o situaţie extrem de delicată. Guvernul român era presat de Puterile Centrale să negocieze o pace umilitoare, în timp ce Basarabia trebuia să facă faţă unei Ucraine expansioniste. Guvernul Averescu trebuia să facă faţă pretenţiilor Puterilor Centrale care cereau cedarea Dobrogei, modificarea graniţei pe Carpaţi, schimbarea dinastiei, demobilizarea armatei, mari concesii economice etc. Pe cale diplomatică se reuşise menţinerea statului român.
La 25 februarie/5 martie s-a semnat Protocolul de la Buftea, care prelungea cu 14 zile armistiţiul cu Puterile Centrale, odată cu acordul de satisfacere în masă (în semn de protest) a tuturor pretenţiilor Puterilor Centrale. La Buftea, Ucraina trimitea o notă prin care susţinea că „Basarabia din punct de vedere etnografic, economic şi politic, formează o unitate indivizibilă cu teritoriul Ucrainei”. Era aşadar evident că Republica Democratică Moldovenească nu putea rămâne independentă, însă momentul pentru unire nu era oportun. Unirea trebuia amânată pentru a nu periclita soarta Dobrogei, la rândul ei revendicată de Bulgaria şi cerută în schimbul Basarabiei. Generalul Averescu avea să replice delegaţiei austro-ungare: „Voiţi să ne luaţi ceea ce este al nostru, adică Dobrogea şi să ne daţi în schimb ceea ce nu este al vostru: Basarabia”.
În cursul lunii martie devenea tot mai evident că unirea Basarabiei cu România era singura soluţie pentru tânăra republică moldovenească, soarta ei ca stat independent fiind periclitată de intenţiile de anexare a Ucrainei. Rada ucraineană, care semnase pacea cu Puterile Centrale, făcea presiuni mai ales pentru anexarea unor părţi ale Basarabiei, precum Ţinutul Hotinului şi Cetatea Albă.
Curentul care cerea unirea devenise de nestăvilit. Contactele basarabenilor cu factorii politici şi cu presa de la Iaşi erau tot mai intense, ziare precum „Cuvânt Moldovenesc”, „Ardealul”, „România Mare”, „Sfatul Ţării”, nu conteneau să scrie pe seama unirii, sporind sentimentul de proprie conştiinţă naţională. Elitele culturale de pe ambele maluri ale Prutului se întâlneau la 1 martie la Iaşi, unde aveau să cadă de acord asupra necesităţii istorice a acestui mare pas. Zemstva din Bălţi anticipa timpii şi declara oficial că cere unirea Basarabiei cu Regatul României, chemând şi administraţiile locale să urmeze exemplul.
Soluţia impasului urma să vină de data aceasta de jos. În acest context, la Iaşi au început discuţiile legate de modalitatea de realizare a Unirii şi s-a decis soluţia deliberării în Sfatul Ţării. În cadrul şedinţei guvernului de la Iaşi din 23 martie, la care au participat şi Inculeţ, Ciugureanu şi Constantin Stere, s-a decis trimiterea unei delegaţii la Chişinău, care să supună chestiunea unirii în Sfatul Ţării. Constatin Stere a sosit la Chişinău în 24 martie, iar în 26 martie a ajuns şi primul-ministru Alexandru Marghiloman.
În după-amiaza zilei de 27 martie 1918 s-a deschis şedinţa Sfatului Ţării pentru adoptarea unirii. Au luat cuvântul preşedintele Ion Inculeţ şi prim-minstrul român Alexandru Marghiloman, ca reprezentant al guvernului român. După aceasta, reprezentanţii români s-au retras pentru a permite desfăşurarea nestingherită a lucrărilor. La propunerea Blocului Moldovenesc, Constantin Stere a fost cooptat în Sfat. Acesta spunea: „Astăzi noi trebuie să hotărâm ceea ce va avea o importanţă hotărâtoare asupra soartei viitoare a poporului nostru. Mersul de fier al istoriei pune asupra umerilor noştri o răspundere pe care noi n-o putem ignora cu nici un fel de sofisme”. După exprimarea părerilor din partea grupurilor politice şi a minoritarilor, care, cu excepţia polonezilor, au declarat că se vor abţine, s-a trecut la vot. Unirea a fost aprobată cu 86 de voturi pentru, 3 contra şi 36 abţineri.
„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România.
Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!

Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ; Vice-preşedinte, Pantelimon Halippa; Secretarul Sfatului Ţării I. Buzdugan”

În mijlocul aclamaţiilor sălii, decizia a fost adusă la cunoştinţa primului ministru Marghiloman, care, în numele poporului român, a guvernului României şi al Regelui, a luat act de Declaraţie şi a primit Unirea. Era, după cum avea să spună Regele Ferdinand, „înfăptuirea unui vis care demult zăcea în inimile tuturor românilor de dincolo şi de dincoace de apele Prutului”. Unirea a fost primită cu entuziasm şi satisfacţie de românii de pretutindeni şi a stimulat lupta de eliberare a românilor aflaţi sub stăpânire străină.

Actul Unirii

Actul Unirii prevedea o serie de condiţii care ţineau de necesităţile stringente ale provinciei. Astfel, Sfatul Ţării trebuia să rămână organul care să ducă la bun sfârşit reforma agrară, de o importanţă critică pentru ţărănimea basarabeană. Unirea era condiţionată de păstrarea unei autonomii provinciale, cu administraţie proprie şi un Sfat (Dietă) proprie. Acesta urma să aibă competenţe în stabilirea bugetelor locale, să deţină controlul oraşelor, să numească funcţiile administrative. România trebuia să asigure Basarabiei respectarea deplină a drepturilor democratice, o reprezentare proporţională în Parlament precum şi prezenţa obligatorie în Consiliul de Miniştri a doi reprezentanţi basarabeni. În fine, se cerea convocarea Constituantei pentru codificarea într-o nouă Constituţie a principiilor enunţate în actul Unirii. Constituţia de la 1923 a fost cea care a întărit integrarea Basarabiei în România Mare.

În lumina declarării Unirii de la 1 decembrie cu Transilvania, adunarea Sfatului Ţării s-a întrunit din nou în şedinţă specială, la 26 noiembrie/9 decembrie, a votat unirea necondiţionată şi a adoptat în fine legea agrară, care rezolva o problemă extrem de sensibilă a ţăranilor basarabeni. După adoptarea ei rolul Sfatului era terminat. Astfel, la 10 decembrie Sfatul Ţării adopta declaraţia prin care renunţa la condiţiile stipulate în actul unirii şi, fiind îndeplinită reforma agrară, Sfatul s-a dizolvat, pecetluind unirea necondiţionată şi ireversibilă.

Recunoaşterea internaţională

Imediat după declararea unirii, Rada ucraineană a emis proteste vehemente şi a refuzat să recunoască actul. Guvernul român a respins pretenţiile acesteia asupra nordului şi sudului Basarabiei, precum şi obiecţiile nejustificate ale Rusiei. Reacţiile ostile au continuat pentru multă vreme, statutul României Mari fiind pus sub semnul întrebării.
Conferinţa de Pace de la Paris din 1920 a recunoscut legitimitatea unirii Basarabiei cu România. La 28 octombrie 1920 România a semnat tratatul de la Paris cu Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia care prevedea: “Considerând că din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificată; Considerând că populaţiunea Basarabiei a manifestat dorinţa de a vedea Basarabia unită cu România”, părţile contractante recunoşteau “suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa până la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia, şi acest hotar”.

Acţiunile revizioniste

În primii ani de după unirea cu România, în Basarabia au apărut şi activat mai multe organizaţii pretins revoluţionare care militau pentru ruperea Basarabiei şi anexarea ei la Ucraina sau la Rusia. Multe dintre ele îşi aveau centrul la Odesa. Spre exemplu, astfel de organizaţii erau „Societatea pentru salvarea Basarabiei”, o organizaţie cu caracter propagandistic sau „Comitetul Militar de Salvare a Basarabiei”, cu caracter militar.

Efectele unirii au fost anulate după 22 de ani, în anul 1940. În baza pactului secret Ribbentrop-Molotov, Rusia sovietică a anexat Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa.

24 ianuarie este o zi mare pentru românii din ţară, dar şi de pentru cei de pretutindeni. Acum mai bine de un secol şi jumătate, domnitorul Alexandru Ioan Cuza înfăptuia Unirea Principatelor Române, un prim pas spre România Mare, transmite Romanian Global News.
La scurt timp după numirea ca domn al Moldovei şi Ţării Româneşti, Alexandru Ioan Cuza acesta a împlinit, profitând de un context favorabil, ceea ce până atunci nu fusese decât un vis.
Unirea Principatelor Române cunoscută ca Mica Unire (Marea Unire fiind cea de la 1918) a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea şi reprezintă unificarea vechilor principate romanesti Moldova şi Ţara Românească.
Unirea este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza şi de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859, în Moldova, şi la 24 ianuarie 1859, în Ţara Românească.
Unirea a fost un proces complex, bazat pe identitatea etnica, culturală şi pe apropierea economică între cele două principate. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova şi Ţara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.

Deznodământul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii.

Votul popular favorabil unirii în ambele principate, rezultat în urma unor Adunări Ad-hoc în 1857, a dus la Convenţia de la Paris din 1858, o înţelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două principate, cu guverne diferite şi cu unele instituţii comune.

La începutul anului următor, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei şi Ţării Româneşti, aducându-le împreuna În 1862, cu ajutorul unioniştilor din cele două principate, Cuza a unificat Parlamentul şi Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituţia adoptată în acel an a denumit noul stat România.

Acum, la cumpăna dintre ani, spre voi se-ndreaptă gândul nostru: belşug s-aveţi și sănătate, an bun și daruri minunate! La mulţi ani!

† Daniel prin harul lui Dumnezeu Arhiepiscopul Bucureştilor, Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locţiitor al tronului Cezareei Capadociei şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

PREACUCERNICULUI CLER,
PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL
ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI
DIN ARHIEPISCOPIA BUCUREŞTILOR

HAR, MILĂ ŞI PACE DE LA HRISTOS DOMNUL,
IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI

„Pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire,
S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt
şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om.” (Crezul ortodox)

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos este mai întâi de toate sărbătoarea iubirii milostive a lui Dumnezeu pentru lume. Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic S-a făcut Om, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, adică pentru a dărui oamenilor, păcătoşi şi muritori, iertarea păcatelor şi viaţa veşnică. „Această mântuire au căutat-o cu stăruinţă şi au cercetat-o cu de-amănuntul proorocii, care au proorocit despre harul ce avea să vină la noi” (I Petru 1, 10).

Când Fiul lui Dumnezeu este dăruit de Tatăl pentru viaţa şi mântuirea lumii, El nu este dăruit ca un obiect, ci ca Persoană liberă, smerită şi iubitoare, deoarece Fiul Se dăruieşte Tatălui prin ascultare smerită şi Se dăruieşte oamenilor prin iubire milostivă, vindecând orice boală şi orice neputinţă din popor şi iertând păcatele celor care se pocăiesc.

Aşadar, taina Crăciunului este taina iubirii milostive şi smerite a lui Dumnezeu pentru oameni. Pe cât a coborât Fiul Lui Dumnezeu la noi pe pământ, pe atât ne-a deschis nouă oamenilor drum ca să ne înălţăm la El, la viaţa cerească.

De aceea, Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om din iubire nesfârşită faţă de om, este temelia şi inima credinţei creştine. Această sfântă şi mare lucrare mântuitoare a fost şi scopul pentru care Dumnezeu a făcut lumea. Ea a fost prezisă de profeţii lui Dumnezeu inspiraţi de Duhul Sfânt, iar apoi a fost văzută şi mărturisită de Apostolii lui Hristos (cf. Romani 1, 2), a fost apărată şi formulată ca dogmă de către Părinţii Bisericii în faţa ereziilor, a fost preamărită în rugăciuni şi lăudată în cântări de-a lungul veacurilor de către toţi creştinii binecredincioşi şi iubitori de Dumnezeu.

Pentru Sfinţii Apostoli contemplarea tainei Întrupării sau Înomenirii Fiului lui Dumnezeu este izvorul întregii teologii, al întregii vieţi spirituale şi al misiunii Bisericii în lume. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel, uimit în faţa iubirii milostive a lui Dumnezeu pentru lume, exclamă: „Cu adevărat mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă” (I Timotei 3, 16). Iar Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan zice: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unicul Său Fiu L a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).

Urmând credinţei Sfinţilor Apostoli, Sfinţii Părinţi ai Bisericii, mari dascăli ai lumii şi ierarhi, cuvioşi şi mărturisitori, imnografi şi melozi, n-au încetat să preamărească taina iubirii nesfârşite a lui Dumnezeu pentru lume, care s-a descoperit nouă prin Iisus Hristos. În această privinţă, Sfântul Maxim Mărturisitorul († 662) spune că „din dor nesfârşit după oameni, Cel ce există din fire S-a făcut cu adevărat însuşi cel iubit” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 5, traducere din limba greacă veche, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006, p. 78), adică om.

Cine altul poate mântui sau vindeca pe om de păcat şi de moarte, decât Dumnezeu Cel fără de păcat şi moarte? Cântările ortodoxe ale Naşterii Domnului vorbesc despre vindecarea omului de păcat prin Naşterea lui Hristos: „Pe cel după Chip şi după asemănare văzându-l Iisus stricat din pricina călcării poruncii, plecând cerurile S-a pogorât şi S-a sălăşluit în pântecele Fecioarei, fără schimbare, ca într-Însul să înnoiască pe Adam cel stricat, care strigă: slavă arătării Tale, Izbăvitorul meu şi Dumnezeu” (Litia, stihira 4, alcătuire a lui Ioan Monahul). Iar Sfântul Grigorie de Nyssa († 395) descrie scopul Întrupării Fiului Cel veşnic al lui Dumnezeu, zicând: „Firea noastră cea slăbănogită, într-adevăr, avea nevoie de doctor, omul căzut de istoveală aştepta pe Cel ce-i va întinde mâna, cel ce-şi pierduse viaţa aştepta pe Dătătorul ei” (Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt Catehetic sau Despre învăţământul religios, VIII, în PSB 30, Scrieri. Partea a doua: Scrieri exegetice, dogmatico-polemice şi morale, traducere şi note de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Bucureşti, 1998, p. 302).

Pe scurt, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au rezumat învăţătura despre scopul Întrupării Fiului lui Dumnezeu astfel: „Dumnezeu S-a făcut Om, pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu, după har”. Sau: „Dumnezeu S-a făcut purtător de trup, pentru ca omul să poată deveni purtător al Duhului (Sfânt)”. Sau: „Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiu al Omului, pentru ca oamenii să devină fii ai lui Dumnezeu după har”. Toţi oamenii care, prin credinţă şi Botez, primesc pe Hristos ca Mântuitor al lumii devin fraţi şi surori în Hristos, nu datorită unei înrudiri biologice, naturale, ci prin înfierea dumnezeiască după har (cf. Ioan 1, 12).

Aşadar, de la Întruparea şi Naşterea Fiului lui Dumnezeu ca Om, iubirea Preasfintei Treimi umple inima umană a Fiului lui Dumnezeu de iubire dumnezeiască infinită şi eternă pentru întreaga umanitate, iar iubirea veşnică a Tatălui faţă de Fiul Său Care S-a făcut Om este şi iubire veşnică pentru oameni, împărtăşită lor prin Duhul Sfânt. Întrucât Hristos Domnul ne-a descoperit în El însuşi iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, fiecare fiinţă umană iubită de Dumnezeu este un loc sacru al prezenţei lui Hristos. „Taina omului-frate” este, de fapt, taina iubirii lui Hristos prezent în fiecare om. „Dumnezeu - spune Sfântul Maxim Mărturisitorul – S-a făcut sărac de dragul nostru şi a luat asupra Sa, prin împreuna pătimire patimile fiecăruia, şi până la sfârşitul lumii pătimeşte mistic pururea pentru bunătatea Sa, după analogie cu pătimirea fiecăruia” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mystagogia. Cosmosul şi sufletul, chipuri ale Bisericii, introducere, traducere, note şi două studii de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000, p. 45).

Prezenţa tainică a Domnului Hristos în oamenii săraci şi smeriţi, „în aceşti fraţi prea mici” ai Săi (cf. Matei 25, 37-40), se explică prin iubirea Sa milostivă şi smerită pentru fiecare fiinţă umană. Taina omului-frate ne descoperă de fapt că omul care ne cere ajutor este pentru noi o chemare la mântuire, dacă-l ajutăm, sau un obstacol în calea mântuirii, dacă-l neglijăm.

În acest înţeles duhovnicesc al iubirii milostive ca poartă a mântuirii omului, anul 2012 a fost consacrat în Biserica noastră drept „An omagial al Sfântului Maslu şi al îngrijirii bolnavilor”. De aceea, în centrul atenţiei noastre pastorale şi misionare s-a aflat Taina Sfântului Maslu ca Taină a vindecării trupului de suferinţă şi a vindecării sufletului de boala păcatului. Mai precis, am fost chemaţi să aprofundăm învăţătura de credinţă ortodoxă privitoare la Taina Sfântului Maslu şi să amplificăm ajutorarea sau îngrijirea bolnavilor, prin iubire milostivă faţă de cei ce suferă sufleteşte şi trupeşte.

Lucrarea aceasta a Bisericii a fost benefică şi sfinţitoare pentru mulţimea bolnavilor din unităţile medicale şi din parohii. Ea a întărit comuniunea frăţească, conlucrarea pastorală şi social-filantropică, între cler şi credincioşii mireni, dar şi între Biserică şi alte instituţii. Această lucrare trebuie continuată şi în viitor, pentru că mâinile celor care ajută pe oamenii aflaţi în suferinţă sunt mâinile iubirii milostive a lui Hristos.

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

În timpul Postului Crăciunului, mulţi dintre dumneavoastră v-aţi învrednicit să vă spovediţi şi să vă împărtăşiţi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, Cel răstignit şi înviat, primind astfel iubirea milostivă şi sfântă a lui Hristos. De aceea, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos trebuie să ne facă milostivi faţă de suferinţele semenilor noştri pentru care Mântuitorul S-a născut, a pătimit, a murit şi a înviat. „Vrei să cinsteşti Trupul Stăpânului? - spune Sfântul Ioan Gură de Aur -, nu-L dispreţui, când este gol. Nu-L cinsti doar în biserică, prin haine de mătase (care acoperă Sfântul Potir, n.n.),în timp ce afară Îl laşi gol, tremurând de frig. (…) Cinsteşte-L deci, împărţind averea ta cu cei săraci: căci lui Dumnezeu nu-I trebuie potire de aur, ci suflete de aur” (Sfântul Ioan Gură de Aur,Omilia 50 la Evanghelia după Matei, III, în PSB 23, Scrieri partea a treia. Omilii la Matei, introducere, traducere, indici şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 584).

Omul care nu se dăruieşte pe sine lui Dumnezeu, prin rugăciune, şi semenilor săi, prin fapte bune, sărăceşte spiritual şi se dezumanizează. De ce? Pentru că a pierdut sensul vieţii ca dăruire de sine. Egoismul constant produce în om împuţinare şi moarte a vieţii spirituale, iar iubirea şi dărnicia aduc vieţii omului împlinire şi sfinţire. Adevărul acesta este concentrat în înţelepciunea populară românească a expresiei: „Dar din dar se face Rai”, adică omul milostiv primeşte de la Dumnezeu Cel milostiv lumină, pace şi multă bucurie în suflet.

Hristos Domnul S-a născut într-o călătorie a Maicii Sale şi a dreptului Iosif la Betleem, arătând prin aceasta că Dumnezeu Cel milostiv este călător în lume şi colindător la casa sufletului fiecărui om, ca să cheme pe oameni în Casa Tatălui ceresc, a cărei poartă sau pridvor este Biserica, întrucât Sfintele Taine săvârşite în ea sunt arvuna vieţii veşnice din Împărăţia lui Dumnezeu.

Deoarece Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos ne descoperă pe iubitorul de oameni Dumnezeu ca fiind călător şi colindător în lume, creştinii ortodocşi români văd în colindătorii de Crăciun vestitori ai iubirii lui Dumnezeu pentru lume. Iar preoţii care poartă icoana Naşterii Domnului la casele oamenilor simbolizează pe păstorii de la Betleem, dar şi pe Însuşi Hristos-Domnul, Care ne aduce bucuria iubirii lui Dumnezeu pentru oameni şi aşteaptă ca şi noi să răspundem, cu bucurie şi iubire, la chemarea lui Dumnezeu.

Ca odinioară în Betleem, Hristos vine tainic astăzi la noi şi prin chipurile smerite ale oamenilor fără adăpost, ale copiilor şi bătrânilor abandonaţi, ale săracilor şi bolnavilor, ale oamenilor singuri şi întristaţi, flămânzi şi neajutoraţi. Prin urmare, mai ales în aceste zile să urmăm îndemnul „colindului sfânt şi bun”: „Şi-acum te las, fii sănătos/ Şi vesel de Crăciun,/Dar nu uita, când eşti voios,/ Române, să fii bun”.

Să-i cuprindem în iubire frăţească şi pe românii care se află dincolo de graniţele României, dorindu-le ajutor de la Dumnezeu în viaţă şi în păstrarea şi cultivarea credinţei ortodoxe şi a spiritualităţii româneşti, cu gândul la cei dragi din ţară.

Dreptmăritori creştini,

Acum, la sfârşit de an, aducem mulţumiri lui Dumnezeu pentru ajutorul dăruit nouă la zidirea Catedralei Mântuirii Neamului, care se apropie de cota zero, adică se finalizează infrastructura sau baza pe care va fi construită Biserica mare, cu hramurile „Înălţarea Domnului” şi „Sfântul Apostol Andrei, Ocrotitorul României”. În mod deosebit, mulţumim şi celor prin care Dumnezeu ne-a ajutat, şi anume: ierarhi, preoţi, monahi şi credincioşi ai Bisericii noastre, care lunar trimit la Patriarhie câte o donaţie pe bază de chitanţă, pentru construirea Catedralei noi. Între eparhiile donatoare a fost fruntaşă, şi anul acesta, Arhiepiscopia Bucureştilor.

Cu multă recunoştinţă, mulţumim autorităţilor centrale şi locale, care ne-au sprijinit financiar, înţelegând că această Catedrală este o necesitate liturgică, dar şi un simbol al credinţei apostolice a poporului român şi al demnităţii lui.

La cumpăna dintre ani, adică în noaptea de 31 decembrie 2012 spre 1 ianuarie 2013, suntem chemaţi să înălţăm rugăciuni de mulţumire pentru binefacerile primite de la Dumnezeu în anul 2012 şi să-I cerem ajutorul Său în toată lucrarea cea bună şi folositoare pe care o vom săvârşi în anul nou 2013.

Amintim aici că anul viitor, 2013, a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca fiind Anul omagial al Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, întrucât se împlinesc 1700 de ani de când Sfântul Împărat Constantin cel Mare a dat Edictul de la Mediolan (Milano) din anul 313, prin care înceta persecuţia împotriva creştinilor. Pentru şcolile teologice din Patriarhia Română, anul 2013 este şi Anul comemorativ al Părintelui Dumitru Stăniloae, cel mai mare teolog român (1903-1993).

Dorim ca bucuria sfântă a Sărbătorilor Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, Anului Nou şi Botezului Domnului să vă aducă pace şi sănătate, lumină şi ajutor, pentru a trăi viaţa ca dar al lui Dumnezeu, cultivat prin credinţă şi fapte bune!

Tuturor vă adresăm urările tradiţionale Sărbători fericite! şi „La mulţi ani!”

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (II Corinteni 13, 13).

Al vostru către Hristos-Domnul rugător, cu părinteşti binecuvântări,

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Dată în Reşedinţa Patriarhală din Bucureşti, cu prilejul Sărbătorii Naşterii Domnului, anul mântuirii 2012.

ASTAZI S-A NASCUT HRISTOS

Astăzi s-a născut Hristos
Mesia chip luminos
Lăudaţi şi cântaţi
Şi vă bucuraţi!

Mititel înfăşăţel
În scutec de bumbăcel
Lăudaţi şi cântaţi
Şi vă bucuraţi!

Neaua ninge
Nu-l atinge
Vântul bate
Nu-l răzbate
Lăudaţi şi cântaţi
Şi vă bucuraţi!

Şi de acum
Până-n vecie
Mila domnului să fie
Lăudaţi şi cântaţi
Şi vă bucuraţï

NAŞTEREA MIRACULOASĂ

Const. MIU

Aur, smirnă şi tămâie
Magii Lui i-au închinat,
Ca Iubirea să rămâie
În cel Suflet ne-ntinat.

Au venit cu plecăciune
La-mpăratul Lumii Noi,
Cele bune să se-adune,
Să ne spele de nevoi.

Naşterea miraculoasă
An de an noi o primim,
Vestea ce ne intră-n casă
Umple Sufletul divin!

25 decembrie 2012

SFÂNTA MAICA PREASLĂVITA

Sfanta Maica preaslavita
Rataceste o obosita
Prin livezi inraurate
Pa sub pomi cu crengi plecate

Cauta loc sa odihneasca
Si pe Fiul Sfant sa-L nasca.
La un grajd de boi soseste
Jos in iesle poposeste.

Si-acolo Maria jos
Naste pe Domnul Cristos.
Boii blanzi la ea privesc
Si sufland o d’aburesc.

Odihnita Maica Sfanta
Din grai ase le cuvanta:
- Boilor, iubiti sa fiti
Si de mine pa pamant
Si de Dumnezeu cel Sfant!

COLINDUL AMINTIRII MELE

Traian Vasilcău

Cînd vine, blînd, Crăciunul
În casa tuturor,
De Dumnezeu, Preabunul,
Şi mama mea mi-i dor.

Atunci iubirea cîntă,
Ne lasă-un vis sub brad
Şi de la vorba sfîntă
Se face-n casă cald.

Ce fericită-i lumea,
În care-am fost copii,
Iar Iosif şi Maria
Ne-aduceau bucurii!

De taine-ncărcat pomul
Era, mama apoi
Ni-l dăruia pe Domnul,
Să nu fim trişti şi goi.

Azi mama-i sub toloace,
Domnu-i în cer sublim,
Dar, blînzi, se vor întoarce
În noi ca-n Viflaim.

Să nu mai contenească
Ninsoarea la fereşti
Şi-n ie-mpărătească,
Iisus, să te iveşti.

Să aşteptăm din stele
Colindători la geam,
Ce-mi vor aduce mama
Şi pruncul ce eram.

IATA VIN COLINDATORI

Iata vin Colindatori
Iata, vin colindatori,

florile dalbe,
Noaptea pe la cantatori,
florile dalbe.

Si ei vin mere, mereu,
florile dalbe,

Si-L aduc pe Dumnezeu
florile dalbe.

Si-L aduc pe Dumnezeu
florile dalbe,

Sa va va mantuie de rau
florile dalbe.

Inima sa intareasca,
florile dalbe,

Oamenii sa infrateasca,
florile dalbe.

Ca pe cer s-a aratat
florile dalbe,

Un luceafar minunat
florile dalbe.

Noi va zicem sa traiti,
florile dalbe,

Intru multi ani fericiti,
florile dalbe.

Si ca pomii sa-nfloriti,
florile dalbe,

Si ca ei sa-mbatraniti,
florile dalbe.

MOS CRACIUN CU PLETE DALBE

Mos Craciun cu plete dalbe
A sosit de prin nameti.
Si aduce daruri multe
La fetite si baieti
Mos Craciun, Mos Craciun
Din batrini se povesteste
Ca-n toti anii negresit
Mos Craciun pribeag soseste
Niciodata n-a lipsit.
Mos Craciun, Mos Craciun

Dragi colaboratori, parteneri şi prieteni,
BASARABIA LITERARĂ vă urează Crăciun Fericit şi un An Nou cât mai bun!