ADRIAN BOTEZ

Dar, proiectând viziunea asupra individului - înspre societate, Rousseau face, despre legi, următoarea remarcă: (Contractul social, p. 111)”Inflexibilitatea legilor, care le împiedică să se mlădieze după evenimente, poate, în anumite cazuri, să le facă vătămătoare şi, în timp de criză, să pricinuiască pieirea statului.” Patria deasupra individului: “şi niciodată nu trebuie să pui stavilă puterii sacre a legilor, decât dacă este vorba de salvarea patriei.” Dreptul şi binele public, deasupra interesului meschin: (Contractul social, p. 95)”când cel mai josnic interes îşi arogă cu neobrăzare numele sacru al binelui public, atunci voinţa generală amuţeşte. Toţi, călăuziţi de motive tăinuite, nu-şi mai spun părerea ca cetăţeni, ca şi cum statul n-ar fi existat niciodată; şi încep să treacă în mod fals, sub numele de legi, nişte decrete nedrepte, care nu au alt scop decât interesul particular”. Tânărul social, deci, trebuie, pentru a fi şi armonizator-reformator social, să fie educat în spiritul iubirii şi moralei creştine - şi, concomitent, al dreptului sacru (vom vedea, mai jos, contradicţia gravă a lui Rousseau - care se încăpăţânează să refuze să recunoască originea divină şi necesitatea garantării-arbitrării divine a Legilor). Altfel, surplusul său de imaginaţie, care ar fi putut fi folosit, prin justa educaţie, spre armonizare atotiubitoare, va fi pervertit în născocirea de tehnici de-constructive, escamotoare ale legii - tehnici ale fraudării şi infracţionalităţii. Dacă nu iubeşti - urăşti. Sau eşti indiferent. Tot aşa, dacă nu construieşti - fie că distrugi, fie nu preţuieşti construcţia, ca act al normării umano-divine.
Dacă nu e educat spre cinste, de către educatorul de meserie - evident că se vor găsi indivizi care să-l “educe” invers, spre făţărnicie, obrăznicie, afectare - spre MASCA DE OM : ”Ceea ce este nu înseamnă nimic - tot ce-l interesează este cum pare”.
Şi va vedea în norma socială, în lege, cel mai crâncen duşman, care-l opreşte să ajungă la fericirea promisă, iresponsabil, de către educator (fără ca acesta să-i fi arătat calea justă către dobândirea fericirii, natura fericirii, semnificaţia fericirii - cum făceau anticii Socrate, Platon, Aristotel, cu ucenicii lor): “Dascălii se plâng că focul acestei vârste face tinereţea de nedisciplinat; văd că e aşa, dar nu e oare vina lor? De îndată ce au lăsat ca acest foc să aprindă simţurile, nu ştiu că nu mai poate fi stins? Predicile reci şi lungi ale unui pedant vor şterge oare ele din mintea elevului său imaginea plăcerilor pe care şi le-a închipuit? Vor alunga oare din inima sa dorinţele ce-l frământă? Potoli-vor oare înflăcărarea unui temperament a cărei folosinţă o cunoaşte? Nu se va întărâta el contra piedicilor care se opun singurei fericiri despre care are idee? Şi ce va vedea el oare, în legea aspră, care i se impune fără să i se poată face înţeleasă, dacă nu capriciul şi ura unui om care caută să-l chinuiască? E oare ciudat că el, la rândul său, se răzvrăteşte şi îl urăşte?(…) Când un nenorocit ia banii pe care te prefaci că vrei să-i dai şi se vede înrolat fără voia lui, strigă că e nedreptate; nu eşti oare şi mai nedrept când ceri elevului tău plata îngrijirilor pe care nu le-a voit?” Învaţă-l, deci, pe tânăr, cât mai e vreme - ce anume trebuie să vrea, cum să caute să vadă lumea socială, pentru a-i fi bine şi a i se face bine.
Pricina injustiţiei? Alături de lăcomia după proprietate particulară, o percepţie aberantă asupra lumii : (Discurs asupra inegalităţii, p. 106)” Aş dovedi că dacă se vede un mănunchi de oameni puternici şi bogaţi, în culmea măririi şi a bogăţiei, în timp ce mulţimea se târăşte în întuneric şi mizerie, pricina stă în faptul că cei dintâi nu preţuiesc lucrurile de care se bucură decât atâta vreme cât ceilalţi sunt lipsiţi de ele şi că, chiar fără o schimbare a situaţiei, ei ar înceta de a mai fi fericiţi, dacă poporul n-ar mai fi nenorocit”. Şi un respect nefiresc pentru nemuncă şi aroganţa goală: ”cu cât o familie avea mai mulţi trântori, cu atât devenea mai ilustră” (p.105). Nu egalitarismul rezolvă injustiţia, ci formarea percepţiei valorii umane autentice: (p. 143) ”Rangurile cetăţenilor trebuie deci să fie reglementate nu după meritul lor personal, ceea ce ar însemna să se lase magistraţilor posibilitatea de a aplica legea în mod aproape arbitrar, ci după serviciile reale pe care le aduc statului şi care sunt susceptibile de o apreciere mai exactă”.
Educatorul să-i arate educatului neajunsurile sociale şi să-i explice atât originea lor, cât şi unde se află antidotul : “În starea socială există o egalitate de drept himerică şi zadarnică, pentru că forţa mijloacele destinate a o menţine servesc ca să o distrugă şi pentru că forţa publică adăugată celui puternic ca să-l apese pe cel slab rupe echilibrul deosebit, pus de natură între ei(…) Întotdeauna mulţimea va fi jertfită unui mic număr şi interesul public, interesului particular; întotdeauna aceste cuvinte pompoase de dreptate şi supunere vor fi uneltele violenţei şi armele nedreptăţii, de unde urmează că ordinele distinse (n.n.:clasele privilegiate) care se pretind folositoare celorlalte nu sunt în adevăr folositoare decât lor înşile, în dauna celorlalte; prin aceasta putem vedea câtă consideraţie li se datorează după justiţie şi după raţiune(…) (…) pentru că masca nu e omul şi pentru că nu trebuie să-i înşele aparenţa acestuia, zugrăvindu-i oamenii, zugrăveşte-i aşa cum sunt, nu spre a-i urî, ci spre a-i plânge şi a nu dori să le semene. Cred că aceasta e părerea cea mai înţeleaptă pe care o poate avea un om despre specia sa”. Şi să nu fie dădăcit, ci să i se stimuleze gândirea socială autonomă, singura care va face din el un factor responsabil şi de influenţare pozitivă, eficientă, a mediului social: ”Faptele! Faptele! - şi să judece el însuşi; în acest fel învaţă să cunoască oamenii”(…)şi : ”Pe temeiul cărei ciudate judecăţi suntem puşi să învăţăm atâtea lucruri inutile, pe când arta de a acţiona nu se ia în seamă? (…) Ca să trăieşti în lume, trebuie să ştii să te porţi cu oamenii, trebuie să cunoşti instrumentele cu care îi poţi stăpâni; trebuie să calculezi acţiunea şi reacţiunea interesului particular în societatea civilă şi să prevezi atât de just evenimentele, încât să fii rareori înşelat în întreprinderile tale sau cel puţin să-ţi fi asigurat totdeauna mijloacele cele mai bune pentru a reuşi” (…) la orice vârstă este permis să fii binefăcător; la orice vârstă poţi să-i ocroteşti, supravegheat de un om înţelept, pe nenorociţii care n-au nevoie decât de sprijin(…). Pune-l pe elevul tău să săvârşească toate acţiunile bune pe care le poate îndeplini: interesul nevoiaşilor să fie întotdeauna şi al său; să-i ajute nu numai cu bani, dar şi cu îngrijiri; să-i servescă, să-i protejeze, să le consacre persoana şi timpul său(…); nu va putea îndeplini în viaţă o sarcină mai nobilă decât aceasta. Când din cei apăsaţi, pe care nimeni nu i-ar fi ascultat, vor obţine dreptate când o va cere el pentru ei, cu acea fermitate neînfrântă pe care ţi-o dă exercitarea virtuţii; când va forţa uşile celor mari şi celor bogaţi, când se va duce, dacă va fi nevoie, până la picioarele tronului, să facă să se audă vocea nenorociţilor, cărora le sunt închise toate porţile, din pricina mizeriei lor, şi pe care teama de a nu fi pedepsiţi pentru relele care li sau făcut îi împiedică chiar a îndrăzni să se plângă!”
Şi iată, în sfârşit, ce este, în esenţa ei, în natura ei de provenienţă divină - şi ce trebuie, noi, oamenii, să redescoperim în legile noastre şi s-o reconvingem să fie - JUSTIŢIA: “Justiţia este inseparabilă de bunătate(…). Există în fundul sufletelor un principiu înnăscut de justiţie şi de virtute, pe temeiul căruia, împotriva propriilor noastre maxime, judecăm acţiunile noastre şi pe cele ale altuia ca bune sau rele; acestui principiu îi dau numele de conştiinţă(…). Conştiinţă! Conştiinţă! Instinct divin, nemuritoare şi cerească voce; călăuză sigură a unei fiinţe ignorante şi mărginite, dar inteligente şi libere; judecător infailibil al binelui şi al răului, care faci pe om asemeni lui Dumnezeu, tu faci perfecţiunea naturii sale şi moralitatea faptelor sale; fără tine nu simt nimic în mine care să mă înalţe deasupra animalelor decât tristul privilegiu de a rătăci din eroare în eroare cu ajutorul unei inteligenţe fără regulă şi a unei raţiuni fără principiu.”
- iar apoi, impresionant:”Cultul esenţial este cel al inimii. Dumnezeu nu înlătură ofranda, când este sinceră, sub orice formă i s-ar oferi.”

LUMINITA ALDEA

Eu nu găsesc poezia în aproape toată poezia postmoderna chiar dacă cei ce o scriu sunt premiaţi pe la concursuri şi apreciaţi de critici. Nu simt în vers trăirea şi nici viul. Sentimentele nu răzbat prin cuvinte.
E un balast. Camioane întregi de balast de cuvinte răsturnate cu zgomot infernal însoţite de îndemnul:
-Omul de rând iată poezia! Iată poetul! Citeşte şi te hrăneşte cu cuvânt şi cu înţelepciune!
Deschid cartea fireşte cu veneraţie. Eu ca om de rând mă uit spre orice poet ca spre un frate mai mic a lui Eminescu de aceea în apropierea POETULUI am aceeaşi stare pe care o am în faţa icoanelor sau când intru în biserică. Veneraţie, sfială, plecăciune…
Citesc un vers. Mai citesc încă unul. O poezie întreagă….Nu înţeleg nimic. Doar cuvinte înşirate fără logică.

Stinge lumina.
Închide uşa.
Nu suna pe Ramona.
Te iubesc…

Mă uit încă o dată la titlu. Nu, nu se cheamă „Cuvinte aiurea” şi nici „Fără sens”, şi nici nu e un bilet lipit de frigider în viteză dimineaţa înainte de a pleca la serviciu cu un mesaj soţiei, ci se cheamă „Poem de iubire”. Cu cartea încă deschisă în faţa ochilor mă întreb ca proasta: Unde e poemul? Unde e iubirea? Unde e poezia?…
Mai caut în carte la altă pagină. „Unde îi maţul dintre pulpe” citesc un titlu. Mai citesc încă vreo trei tot la fel şi simt în inimă un sloi de gheaţă. Închid cartea şi strivesc o lacrimă între gene. A murit poetul şi poezia şi au rămas pe pământ măscărici ce se joacă cu cuvintele. Dar ce vină am eu, muritor de rând, că trebuie să deschid o asemenea carte? Ce vină am eu că în mine este mai multă poezie şi vis decât în cei ce se pretind poeţi?! Vreau hrană pentru suflet când deschid o carte, vreau să mă purific prin cuvânt şi să mă înalţ, vreau lumină de la cei ce se pretind mai luminaţi decât mine, nu să găsesc între coperte jegul străzilor şi vocabularul borfaşilor.
Am citit cândva că artistul este un deschizător de drumuri, un făuritor al realităţii şi acum mă gândesc că dacă acesta e un adevăr înseamnă că lumea bolnavă în care trăim a fost mai întâi proiectată de mintea unor artişti ce şi-au pierdut busola.
Vreau să găsesc iar poezia în poezie… Vreau să mă uit iar spre POET ca spre un frate a lui Eminescu, dar nu am găsit încă acest frate. Nu ai cum să spui, e sacrilegiu, că este frate de cuvinte cel ce a scris „Din sfera mea veni-i cu greu”… cu cel care scrie fericit, mulţumit că e poet versul: „mămăliga scoate aburi ca la discotecă”…
De fapt cine spune că un om este poet!? Cine îi dă certificatul de naştere ca poet!? El se autointitulează dimineaţa când se priveşte în oglindă şi se salută pe sine fericit: Salut, poete, cum ai dormit? Astazi vei scrie un poem despre sex!… Criticii ce îţi dau premii şi te laudă?! Da, şi ei te fac poet dacă există un interes şi dacă există o reţea în care au nevoie unul de altul. Tu îmi spui mie poete! Eu îţi spun ţie critic eminent! Aşa se nasc valorile azi! Tu îmi spui mie cine cred că sunt. Eu îţi spun ţie cine crezi că eşti. Eu am nevoie de tine ca să nu fiu doar mormoloc, tu ai nevoie de mine ca să nu fiu râmă şi uite aşa ajunge omul de rând să privească spre şopârle ca spre iguane sacre şi se mai crede şi prost pentru că nu înţelege nimic.
Omule de rând, dragă române, şi eu sunt proastă căci nu înţeleg nimic din poezia şi literatura contemporană lăudată de critică. Hai să fim proşti alături şi să avem curaj să spunem că nu ne place ceea ce chiar nu ne place. Hai să spunem răspicat că roşim când citim anumite fragmente din Cărtărescu. Hai să ne cerem sufletul şi visele înapoi de la cei ce le batjocoresc!

MIHAI CIUBOTARU

Ori de câte ori, când se pune la îndoială vigoarea, trăinicia şi perenitatea românismului, din adâncurile istoriei vin către noi nişte oameni înalţi şi voinici, cu ochii albaştri şi cu părul blond-cărămiziu, lung şi bogat atârnând aproape de umeri, vin să ne spună că sunt nemuritori. Graţioase şi înalte, cu chipul frumos şi atrăgător, dar încărcat de seriozitate şi gravitate, femeile lor păreau zâne din poveşti. Sunt ei, dacii! Iată-i cum ies dimineaţa, când se crapă de ziuă, îmbrăcaţi în pantalonii lor strâmţi, cu o cămaşă încinsă cu o cingătoare la mijloc desfăcută pe din părţi, mergând care să are, care să cosească, care să taie lemne la pădure. Încotro o fi zburând gândurile nevestelor lor, văzându-i porniţi la drum? Că ţara are vremuri bune. Iar ele, stăpânele, petrecându-şi bărbaţii, să se apuce să trebăluiască pe lângă casă, să aprindă focul în vatră, să pună la fiert boabe de grâu ori să le macine cu migală pe piatră subţire şi mare. După care lucru să-şi aştepte bărbaţii. Dar uite-l şi pe regele lor, Burebista, stând în reşedinţa sa din Munţii Orăştiei, mândru de faptele sale, căci devenise stăpânul ţinuturilor care se întindeau din Nistru până-n Tissa, din Carpaţii septentrionali până-n Munţii Haemus, iar lumea îl numea cel “dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia.” Înfloreau satele, înfloreau oraşele. Sarmizegetusa, Argedava, Petrodava. Colea însă, mai încolo, câţiva oşteni daci beau apă din Dunăre, după o datină străbună, ca să-şi întărească duhul şi trupul şubrezit de oboseală. Dar uite că se cutremură pământul. Pe podul de la Drobeta-Turnu Severin porniră a se perinda glorioasele legiuni romane. Iată prima cetate dacă asediată, apoi a doua, care cad în urma unor lupte înverşunate. Căci Munţii Orăştiei, Sarmizegetusa, podoaba şi mândria ţării mai rămânea liberă. “La luptă! La luptă dreaptă!” îşi îndemna Decebal consângenii. Căci dacii nu-şi vor ţine niciodată capul plecat.” Şi au luptat ei, dacii, până li s-au împuţinat puterile. Adversarii lor erau însă, romanii, acei care aveau să stea la temelia civilizaţiei moderne. Decebal, Decebal! Tu eşti legenda legendelor. Când căpetenia romanilor, Tiberius Claudius Maximus, avea să-i arate cu degetul mare al mânii drepte, ridicate în sus că-i cruţă viaţa, acesta va rămâne neînfrânt. Şi astăzi el rămâne pilda pildelor pentru urmaşi. Cu zâmbetul pe buze, îşi va duce sabia la gât…
O aşezare, o cetate cufundate în ruini, un nume gravat pe o piatră – sunt marile semne ale trecutului. Tot ce găsim noi în locurile fostelor urbe Ulpia Traiana, Sarmizegetusa, Napoca, Apulum, Potaissa ne vorbesc de pax romana de la acea epocă, de revenirea din munţi a dacilor pe pământurile lor, construind laolaltă cu învingătorii romani drumuri, monumente, case, palate…
De vreo nouăsprezece secole se înalţă către ceruri falnic Columna lui Traian la Roma. care prin caracterul său de document istoric, constituie un adevărat “act de naştere” al poporului român.
De ce românismul? Ori de câte ori, când se pune la îndoială durabilitatea românismului, vin către noi din străfundurile istoriei dacii şi romanii, vin să ne spună că suntem nemuritori. De ce românismul? Deoarece a fost testat de istorie. Iar tot ce e drept este şi durabil. El, românismul, a rezistat în faţa marilor urgii de la începutul Evului Mediu, aduse pe plaiul mioritic de huni şi avari, pecenegi, cumani şi tătari. Codrii şi munţii fost-au atunci, în acele timpuri, fraţii românilor. Se zice că românul a construit atâtea biserici câte victorii a avut, căci lui, românului, i-a fost dat să poarte de-a lungul veacurilor nenumărate lupte întru apărarea pământului strămoşesc şi fiinţei naţionale. Bisericile acestea, vestitele cetăţi, turnurile semeţe stau mărturii ale curajului şi jertfelor fiilor acestui neam, în ale căror vine a continuat să curgă sângele celor doi mari generali ai antichităţii: al dacului Decebal şi al împăratului roman Traian.
Cufundată în pace şi radioasă, purtând pecetea nobleţei, Curtea de Argeş, pe timpuri cetate, stă şi astăzi în acelaşi loc, pe care-l ştim de ani de zile, sfidând vremurile. Iar în mijlocul ei se înalţă cea mai veche şi una din cele mai valoroase capodopere ale Ţării Româneşti - Biserica Domnească ctitorită de Basarab I, cel care l-a învins pe Carol Robert, regele Ungariei. Tot aici, la Curtea de Argeş, a domnit vestitul cărturar şi filozof Neagoe Basarab, ctitorul bisericii mănăstirii “Curtea de Argeş” - o adevărată minune artistică. Prin pâlcul de copaci de pe malul drept al Oltului, cu muntele Cozia în spate, înfruntă procesul de măcinare al anilor renumita mănăstire Cozia, locul de veci al celuia care a biruit pe turci la Rovine, al viteazului principe Mircea cel Bătrân. Fiind cea mai impunătoare zidire din întreg Evul românesc, Castelul de la Hunedoara, ne va aduce totdeauna aminte de marele erou, de cel care a înscris o pagină glorioasă nu numai în istoria românilor, ci şi în cea a întregii Europe. Datorită lui Iancu de Hunedoara lupta antiotomană a înregistrat mari izbânzi, făcând să amâne apropierea turcilor de bătrânul continent. Mulţimea de biserici şi mănăstiri din Epoca lui Ştefan cel Mare va ţine pururea vie în memoria românilor pildele de vitejie şi strălucitele biruinţe ale marelui voievod. După cum spune o datină din partea locului, Biserica Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Biserica Albă din Baia ar fi zidită de marele voievod după răsunătoarea victorie asupra regelui ungur Matei Corvinul. În amintirea strălucitei biruinţe de la Vaslui pentru neatârnarea ţării Moldovei împotriva armatelor otomane stă înălţată biserica de la Vaslui. Şi în zilele noastre legendele despre vestitul Ştefan cel Mare nu contenesc să nască şi să înflorească. Iar adevărata perlă, biserica de la Voroneţ, în care a avut să trăiască călugărul Daniil sihastrul, povăţuitorul lui Ştefan, când peste glia străbună atârna nenorocirea, să nu supună ţara lui Mahomet, împăratul turcilor, că războiul în cele din urmă îl va alege pe el biruitor, biserica din Războieni evocă o pagină pe cât de zguduitoare, pe atât de înălţătoare prin care a avut de trecut neamul românesc. Şi acum se mai aude în cetatea Neamţului glasul mamei lui Ştefan, care-şi sfidează feciorul, neacceptând ideea înfrângerii sale, refuzând să-l primească în cetate. Iar Hârlăul, de ce ne va aduce aminte biserica din Hârlău, dacă nu de biruinţa din Codrii Cozminului asupra oastei poloneze a lui Ioan Albert? Aici, la Mănăstirea Putna, versul eminescian “Ştefane, Măria Ta, / Tu la Putna nu mai sta, / Las’ Arhimandritului / Toată grija schitului… / Tu te-nalţă din mormânt / Să te-aud din corn sunând / Şi Moldova adunând” nu va îndemna totdeauna neamul românesc să-şi iubească istoria, să-şi cinstească eroii, să creadă în curajul şi tăria sa de caracter? Martoră a unor evenimente istorice, cetatea Alba Iulia îşi deschide porţile în 1599 lui Mihai Viteazul, celuia care în 1600 avea să unească într-un singur stat Ţara Românească, Moldova şi Transilvania. Şi tot aici, la Alba Iulia, se va semna peste mai multe secole actul Unirii Transilvaniei cu România. Maiestuoasă, acoperită de inedit şi farmec, stârnind, ca-ntodeauna, admiraţia, cea mai splendidă înălţare de artă bisericească din lume ctitorită de Vasile Lupu, biserica Sf. Trei Ierarhi se înalţă în mereu pitorescul şi zâmbitorul Iaşi, însemn al victoriei limbii române, în a cărui complex şcolar de pe timpuri s-au pus bazele învăţământului în limba română. Freamătă frunzele legendarului gorun al lui Horia lângă care-şi află somnul de veci Avram Iancu, cântând nemurirea celor doi luptători pentru libertatea şi propăşirea poporului. Iată-l pe “domnul Tudor”, pe Tudor Vladimirescu, pe apărătorul săracilor, care rosteşte la Padeş
“Proclamaţia către popor”, chemându-l la lupta pentru libertate şi slobozenie. Şi avântatu-s-au din nou românii, a câta oară, în iureşul bătăliei de la Plevna, Rahova şi Smârdan pentru neatârnarea ei. Şi când la 9 mai 1877 tulburătoarele cuvinte ale lui M.Kogălniceanu
“Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare” au ocolit întreaga ţară, şi mic şi mare s-a ridicat să-şi apere moşia strămoşească. Câtă dreptate a avut N. Bălcescu când a spus că “În zadar veţi îngenunchea şi vă veţi ruga pe la porţile împăraţilor, pe la uşile miniştrilor lor. Ei nu vor da nimic, căci nici nu vor, nici nu pot. Fiţi gata, dar, a vă lua bărbăteşte, căci prin lucrare şi jertfire, prin sângele vărsat, poporul dobândeşte, cunoştinţa drepturilor şi datoriilor sale.” Bat clopotele bisericilor din Chişinău, flutură pe străzile oraşului tricolorul. După 106 ani de rapt, Basarabia se întoarce la Patria-Mamă, România, prin votul “Sfatului Ţării, întrunit în şedinţa solemnă de la 27 martie 1918 în sala festivă a liceului al III-lea din Chişinău. Acelaşi mereu de veacuri, românul totdeauna este dispus să muncească cu îndârjire pe timp de pace, să-şi înfrunte destinul cu bărbăţie. Priveşte, urmaşule, la acest ansamblu, la ansamblul monumental de la Târgu-Jiu înălţat de geniul lui Brâncuşi în cinstea eroilor români căzuţi pentru apărarea Patriei în primul război mondial. Priveşte la această “Coloană a infinitului”, la coloana recunoştinţei fără sfârşit. Priveşte la “Poarta sărutului” - simbol al slăvirii bărbăţiei şi al înţeleptei stăpâniri. Opreşte-te, aici, la “Masa tăcerii”, aşază-te la masa de piatră, la masa fără de meseni şi cinsteşte-i pe cei căzuţi printr-un minut de reculegere.
Din adâncurile zbuciumatei noastre istorii vin către noi dacii şi romanii, vin să ne spună că suntem nemuritori. Ori de câte ori se pune la îndoială titlul de nobleţe al românismului, e cazul să amintim celor nevrednici că unicul popor care a păstrat în denumirea sa numele poporului rege, numele poporului roman, al marelui popor creator de valori spirituale şi culturale, este poporul român, decis în continuare să-şi poarte specificitatea sa în lupta popoarelor pentru eternizarea istorică. Un popor cum este poporul român, care de-a lungul secolelor a creat un folclor original şi inedit de însemnătate universală, un popor care şi-a păstrat limba şi spiritul propriu, deşi hărţuit în repetate rânduri de mai-marii lumii, un popor care a creat valori literare şi filozofice incontestabile, este un popor care are o misiune aleasă. Un Cantemir, Iorga, Pârvan, Haşdeu, Eminescu, Blaga, Eliade, Stănescu, Vieru, Luchian, Eugène Ionesco, Brâncuşi şi Enescu ocupă în ierarhia valorilor universale un loc de cinste. Oare ce poate fi mai convingător decât faptul că micuţii japonezi îl învaţă la şcoală pe Eminescu, francezii îl sărbătoresc pe Brâncuşi la Paris, într-o bună parte din lume sunt montate piesele celui mai mare dramaturg al secolului al XX-lea, Eugène Ionesco, iar o catedră de la Universitatea dinChicago i-a înveşnicit numele lui Mircea Eliade. De milenii trăind pe pământul strămoşesc, românii sunt conştienţi de faptul că nu sunt străini de el, ci acesta e o parte integrantă a sufletului lor. Ei nu-şi pot concepe existenţa lor fără munţii care-i străjuiesc de o parte şi fără Dunărea şi Marea de cealaltă. Întreaga lor viaţă, întregul lor trecut istoric e legat de munţii Carpaţi. Aici, în leagănul lor, Gelu, Glad şi Menumort şi-au format primele voievodate. Aici, în pădurile dese, în ascunzişurile văilor şi-au găsit oamenii adăpost în vremurile de cumpănă. Purtându-şi cu multă fală astăzi apele prin întreaga Europă, Bătrâna Dunăre a avut odinioară, în timpurile de demult, misiunea de linie strategică a geto-dacilor utilizată împotriva romanilor, ca mai apoi romanii s-o folosească împotriva migratorilor, iar urmaşii acestora împotriva expansiunii otomane. Marea însă, marea cea Mare a însemnat şi va însemna totdeauna putere şi libertate, o fereastră în lume. Orice deal, orice câmpie înveşmântate în păduri au un colţ drag în inima lor. Oricare potecă de munte pe care coboară turmele de oi, orişicare drumeag pe care coboară carul cu boi fac parte din trecutul şi viitorul lor, sunt fericirea lor de zi cu zi. Atraşi şi strânşi legaţi de locurile unde s-au născut, au trăit, făcându-se una cu acestea, contopindu-se cu tot ce se află în jur, devenind o parte componentă cu valoare de unicat a spaţiului vital. Fraţi au devenit cu natura care-i înconjoară, fraţi au devenit cu soarele care le descreţeşte fruntea cu zâmbetul său de dimineaţă, cu nemărginirea cerului. Ar putea oare ei să existe fără toate acestea? La prima vedere s-ar părea că ei sunt stăpâni în casa lor, stăpânii tuturor lucrurilor, dar înţelepciunea, înţelepciunea multiseculară îi probozeşte să trăiască în armonie cu toate lucrurile care-i însoţesc în această viaţă efemeră, fiind scutul şi pavăza lor, în armonie cu spiritul universal. Da, aşa sunt românii, aşa e românul.
Sufletul lui a căutat totdeauna iubirea. Dragostea de ţară este grija lui permanentă, dragostea de ţara unitară. Dar ar putea aceasta oare exista fără unitate naţională, fără o unitate naţională în permanentă desăvârşire? Au cum s-ar putea găsi calea spre această unitate, spre unitatea naţională? Răspunsul poate fi doar unul. Prin conştiinţa naţională. Prin conştiinţa naţională a fiecăruia dintre noi, al cărei adversar înverşunat este “eul” nostru, “eul” nostru egoist. Toate acţiunile, toate năzuinţele noastre inspirate de egoism seamănă mai mult cu un castel de nisip. Vremelnicia le stăpâneşte. Unindu-ne însă cu alţi semeni, vom putea dobândi unitatea naţională care ne va da tărie şi ne va face puternici. A te jertfi pentru semenii tăi trebuie să fie o normă, scopul suprem al vieţii. Iubirea semenilor ne va ajuta să înfruntăm toate vitregiile destinului. Şi ce poate fi mai frumos ca iubirea aceasta mirifică a celor de un sânge cu tine, de o limbă? Când necazurile lor devin şi ale noastre. Conştiinţa de a te debarasa de “eul” egoist, şi de a te uni cu semenii tăi, e un lucru minunat ce trebuie să ne preocupe în orice clipă a noastră. Toate poftele trupeşti care duc la un individualism pronunţat trebuie să fie luate sub stăpânirea raţiunii. Trufaş din fire, omul egoist va deschide numaidecât poarta unităţii naţionale în faţă celora care nu ne doresc binele. Un bătrânel basarabean s-ar fi exprimat odată, că, uite, el a fost un gospodar, iar ei, ceilalţi, nişte terfoşi, nişte peticari. I-am pus întrebarea: “Ţi-ai agonisit averea prin trudă ori ai recurs la tertipuri, abuzând de poziţia socială?” Blândeţea cu care i-am pus întrebarea l-a derutat. Nu ştia ce să răspundă.” Şi dacă te simţi atât de căpos, de ce nu i-ai ajutat şi pe ceilalţi să-şi încropească o gospodărie cât de mică? Trufia că tu eşti cel mai, că eşti buricul pământului te-a împiedicat. Ar fi bine să ştii că oamenii inteligenţi ar trebui să-i conducă pe cei mai puţin înzestraţi, dar să ţină minte că fac parte din acelaşi popor, fără a-i înjosi.” Da, e cunoscut faptul că unii oameni cu vână de gospodar, cu spirit de iniţiativă, stăpâniţi de trufie şi de egoismul de a avea doar ei, fac să înrăiască pe unii semeni de-ai lor, împingându-i astfel pe calea trădării, de unde nu e departe şi o spărtură în unitatea naţională. Unitatea naţională cere din partea noastră mai mult decât grija zilnică a pâinii şi îmbrăcămintei, ea cere neîncetata armonizare a conştiinţei noastre naţionale. Unul dintre pilonii conştiinţei noastre naţionale este memoria. “Avea la vreo şaptesprezece ani şi era un tânăr cu har. Tatăl său în prezent intra în categoria oamenilor de afaceri. În cele din urmă, deşi provenind dintr-o familie de deportaţi, izbuti sub regimul sovietic să-şi aranjeze o viaţă îndestulată. Nici mai târziu când s-a ivit posibilitatea să ia o atitudine faţă de regimul sovietic n-a făcut-o. “Aşadar, eşti un învins, i-am spus tânărului. Ai uitat cum Sovietele ţi-au batjocorit buneii. Ai acceptat avantajele pe care ţi le-au oferit. Ai preferat îndestularea, în locul onoarei. Să fii oare un om pierdut? Le-ai acceptat ideologia. Nici nu vrei să te numeşti român, tot o ţii morţiş că eşti moldovan. Să fie oare acea dragoste oarbă a omului pe care o nutreşte faţă de tiranul care l-a supus unor schingiuiri inumane? Cu cât îl nenoroceşte mai mult, cu atât îl iubeşte mai tare. Ori eşti recunoscător pentru viaţa pe care o duci? Recunoştinţă să fie? Dar pentru ce? Că ţi-a luat viaţa naţională. Cel mai de preţ lucru de pe lumea aceasta. Şi totuşi mai depune un ultim efort. Încearcă să te regăseşti, încearcă să revii la o existenţă naţională. Viaţa îţi va căpăta un adevărat sens. Cum să faci asta? Să te integrezi în cultura autentică naţională, în cultura românească. Încearcă şi ea te va vindeca.”
Fireşte că dragostea de ţară, de neam îşi va avea pururea loc în inimile noastre. Iar acei oameni care s-au lepădat de ea, legându-şi viaţa de vremelnicia lucrurilor şi a dorinţelor efemere, până la urmă vor avea destinul fiului rătăcit care se va întoarce acasă şi va fi primit cu iubire. Pentru fiecare dintre noi viaţa nu poate exista în afara unui echilibru. Şi acest echilibru individual se va realiza doar atunci când va exista echilibrul întregii naţiuni. Menţinerea unităţii naţionale este calea spre acest echilibru. Nu e oare cea mai mare bucurie să-ţi vezi ţara întreagă, iar semenii solidari? Un scriitor povestea că la una din întâlnirile pe care le-a avut într-o localitate rurală, o doamnă care făcea parte din delegaţia oaspeţilor, s-ar fi pronunţat că uite ce Ilene Cosânzene frumoase aveţi, dar au toate chipul trist. Scriitorul ar fi răspuns că aceasta se întâmplă din cauza impasului în care se află. Eu aş zice că totuşi cauza era alta. Cele 20 de Rusande cu chipul trist şi-au dat seama că bărbaţii lor sunt nişte laşi, nişte trădători, care s-au lăsat de calităţile bărbăteşti ale înaintaşilor lor, gata oricând să stea cu capul plecat, mulţumiţi cu un blid de linte. Nu, cele 20 de Rusande i-ar dori altfel. Ar dori să-i vadă cu capul sus, ar dori să-i vadă învingători, ar dori să-i vadă protectori. În această istorie rămân doar naţiunile formate din oameni puternici şi curajoşi, dornici de libertate, înţelepţi şi stăpâniţi de misterul creaţiei, stăpâniţi de misterul creaţiei unui om deosebit, unui om nou. De ce nu? Acest om visat de milenii. Enigma enigmelor. Oare cum ar putea fi? S-a mai încercat această realizare şi în alte timpuri, în alte epoci, în alte ţări, dar… Nu poate fi pusă la îndoială că apariţia lui va putea fi atestată într-un stat ştiinţific care va fi creat în vreo careva ţară de pe acest pământ, într-un stat în care cultura va sta cu adevărat în capul mesei.
Eşuarea experienţei sovietice a demonstrat net că însăşi calea respectivă a fost greşită, căci ea s-a bazat dintotdeuna pe violenţă şi minciună. Iar liderii acestei opere de creaţie sunt şi vor fi incontestabil oamenii de vocaţie, marii catalizatori ai energiei naţionale, care fac ca viaţa semenilor săi să aibă sens, o menire istorică. Şi de ce n-am putea oare visa că una din planetele care va fi cândva descoperită în spaţiul cosmic să poarte un nume românesc. Odată debarasaţi de complexul inferiorităţii, magnetizaţi de dorul creaţiei, să ne îmbarcăm pe corabia cunoaşterii, să mergem în întâmpinarea necunoscutului. Iată colo, în depărtare, la orizontul magic îşi face apariţia în rochie de mireasă, ea, veşnica aducătoare de speranţe, Măria sa, Fantezia, care te ademeneşte cu zâmbetul încărcat de vrajă. Tu alergi către ea, întinzi mâna, ea te ia în braţele sale de fecioară, te mângâie, apoi ca din senin dispare, lăsându-te în prizonieratul iluziei, ca iarăşi să-şi facă apariţia… Şi totuşi…
…Întocmai aşa cum după potop oamenii au găsit puteri să se împrăştie din nou pe pământ, tot aşa şi în epoca cea de la urmă seminţia umană a izbutit printr-un efort nebănuit să se salveze, răspândindu-se în spaţiul cosmic. La începutul secolului 21 în conştiinţa omenirii s-a produs o schimbare. A avut loc asta în urma instalării în lume a unei păci universale.
- Şi a fost posibil? După atâţia ani de orbecăire şi agresivitate?
- A fost posibil. Fiind în pragul unei catastrofe iminente, lumea a înţeles că principiul forţei care a stat de veacuri la baza ei, trebuie înlocuit cu cel al unei înţelegeri noi a lucrurilor. A devenit autoritar în lume nu cel care dispunea de forţă militară, ci cel înzestrat cu înţelepciunea creaţiei, creaţiei întru conservarea speciei umane, ce dovedea mai multă credinţă în Dumnezeu, era mai curat la suflet, mai raţional şi drept, obţinea întâietatea în artă şi ştiinţă, fiind împuternicit să guverneze pe acest pământ.
- Şi asta s-a produs în urma unei schimbări de conştiinţă?
- Da, oamenii au înţeles că nu se mai poate trăi aşa cum au trăit. S-au săturat să mai inventeze tot felul de teorii de duzină. În aşa mod a putut să-şi concentreze energia şi inteligenţa umană ca să obţină într-un timp scurt fericirea pe care o râvnise de milenii.
- Dar e atât de simplu. Şi care este contribuţia românilor la această schimbare?
- Au promovat ideea echilibrului universal, competitivităţii între ţări pe principii noi, din care să fie exclusă aroganţa militară, supremaţia popoarelor mari, care de-a lungul veacurilor, au demonstrat că sunt înzestrate cu duh rău. Creaţia, creaţia a salvat omenirea. Binele a învins răul. Omul a învins teama dispariţiei sale.”
La ce bun şi românismul ăsta, ar spune cel neiniţiat, dacă omul e muritor? Să fie aşa oare? Înzestrat cu raţiune, omul, fără doar şi poate, că îşi dă bine seama de caracterul necesar al morţii pe care o ridică la rang de datorie sfântă. Conştientizarea acestui lucru îl face să fie superior oamenilor. Având calitatea de procreare, omul înţelege minunat că după ce a trăit, este obligat să părăsească această lume, lăsând urmaşilor săi tot ce e mai bun în el, care vor continua cauza sa. Fiecare dintre noi îşi continuă viaţa prin copiii săi, prin copiii copiilor acestora. Şi astfel ştafeta se transmite din generaţie în generaţie, zidind clădirea infinitului, operă pe care o construim cu toţii împreună. Şi oare viaţa aceasta infinită pe care o întrupează Dumnezeu nu e oare idealul nostru? Oare nu este cea mai perfectă, cea mai fericită viaţă trăită cu gândul la Dumnezeu, cu gândul la nemurirea neamului nostru? Doar în infinitul naţiunii sale sufletul românului îşi va putea găsi pacea. Toate celelalte lucruri din jur, pe care le trece prin câmpul percepţiei sale, obţin numai o fărâmă din inima sa, doar naţiunea îl ţine în orbita ei ca o vrajă fără de sfârşit. Doar în infinitul naţiunii românul îşi vede scopul suprem, viaţa lui capătă sens. Şi ca orice naţiune care este într-o continuă perfecţiune, într-o continuă prefacere, naţiunea română prin perfecţiunea şi prefacerea aceasta este infinită. Oare nu este cea mai mare fericire să laşi o urmă pe pământ, să ştii că binele pe care ţi l-au făcut strămoşii, îl poţi transmite prin fapte concrete posterităţii? Impostorii de astăzi, falsificatorii istoriei neamului românesc vor compare negreşit în faţa judecăţii generaţiilor viitoare. În această operă imensă, care este clădirea infinită a naţiunii, nu este român să nu fi lăsat o parte din sufletul său, din roadele sale. Să moşteneşti de la acei care au trăit înaintea ta vocaţia frumosului, ideile lor, fantezia, limba, firea, calităţile şi specificul, datinile, pravilele de conduită, orânduirea avansată, să moşteneşti şi să transmiţi celor care urcă pe o treaptă a nemuririi, nu este oare un lucru sfânt, ceva divin? Negreşit că odată şi odată Dumnezeu va da preferinţă poporului care a suferit cel mai mult, va alege poporul român, cel care a stat la poarta tuturor vânturilor rele. Ai pus şi tu umărul la această casă a noastră a infinitului, tu, cel născut în Basarabia sau altundeva, te-ai întrebat? Am avut totdeauna vecini, adevărate imperii, ca să se destrame în cele din urmă. Imperiile, aşadar, vin şi se duc. Casa noastră însă se află în acelaşi loc, în locul său de veacuri. Ea există şi va exista atâta timp cât va exista neamul nostru, neamul nostru românesc. Şi acele hore de foc ale studenţilor-grevişti din piaţă, ale generaţiei în creştere nu sunt oare o dovadă, un simbol al perenităţii, al tăriei şi trăiniciei noastre? Degeaba încercaţi voi, tot felul de moţpani şi senici, de popuşoi şi solonari să opriţi roata istoriei. Degeaba încercaţi să răstigniţi românismul mereu tânăr, mereu în devenire. Vă aşteaptă acelaşi destin al lui Iuda. Pentru că a lupta cu lucrurile sfinte ale unui popor înseamnă a lupta pentru o cauză pierdută.
Acum la sfârşitul acestui secol zbuciumat, care este secolul al XX-lea, românismul are o însemnătate mai mare ca oricând. Întemeiat nu pe ură, ci pe iubire, nu pe constrângere, ci pe toleranţă, pe unitatea de gândire şi de simţire a generaţiilor, nu pe puritanism biologic, ci pe patriotism cultural, românismul, ne va ţine totdeauna pe toţi împreună, pe toţi laolaltă, ne va da tărie să supravieţuim, căci, vorba humuleşteanului, “Unirea face puterea.” Românismul este credinţa noastră a tuturora. Fără de el viaţa nu are sens.

1995

… ŞI CÂTEVA TENTATIVE DE RĂSPUNS

Deci: după căderea Zidului Berlinului, Holocaustul trebuia să constituie tradiţionala, verificata, diversionista “autoapărare” (împotriva a ceva care încă nu exista, însă… preventivitatea este mama sănătăţii. Totodată Holocaustul trebuia să re-ocupe, de astă dată definitiv, spiritele, pentru a nu permite introducerea în categoria genocid şi a Gulagului.
Gulagul : ţinta de căpătâi a holocaustologilor; duşmanul lor; proba irefutabilă a grelei lor vinovăţii: comunismul, “fenomen” la a cărui imaginare, justificare ideologică, funcţionare, perestroikare au contribuit cu zel, cu avânt, de la începutul începuturilor marxismului aplicat (1917). Sioniştii nu suportă nici “concurenţa laterală”: genocidul armenilor, tragedia din Rwanda, recenta dezbatere (numai în Franţa!) despre sclava¬gism şi colonialism. Dovedind o insensibilitate neomenească, nu numai că nu au compătimit suferinţele anterior cunoscute de alte comunităţi, etnii (armenii din partea turcilor), dar nu le-au acceptat ca adevăr istoric: au interzis în Israel publicaţiile în care se scria, în sfârşit, despre această crimă, întâia cunoscută în secolul al XX-lea, ba chiar au declarat persona non grata la colocvii, conferinţe istorici, eseişti, gazetari, muzicieni mai ales evrei care scriseseră, se rostiseră şi despre genocidul altora decât evreii (Daniel Barenboim, Yehudi Menuhin, Esther Benbassa). Au încer¬cat să facă legea nu doar în ţara lor, ci să o impună şi în comunităţile cul-pabilizate în jumătate de veac de ciomăgeală mediatică (condiţionare pavloviană, reeducare prin… repetiţie, repetiţie, repetiţie) şi de ritmică prezentare a notei de plată : Shoah-business, cum au numit evreii lucizi ca Shomsky, Norman Finkelstein jaful-legalizat, cel care a permis Israelului să fie un stat înalt terorist, ultrarasist, să înalţe faraonice (sic) Ziduri ale Ierusalimului, să perfecţioneze arma atomică (cea curat-preventivă, după formula lui Wolfowitz), în Liban să folosească fără tresărire bombe cu fosfor, cu fragmentaţie, cu… iradiaţie (nucleară). De cum a început a se vorbi - în Franţa - despre sclavajul negrilor africani, sioniştii s-au agitat frenetic, nu s-au dat îndărăt de a înscena ei înşişi “agresiuni barbare, antisemite”, au dat din mâini şi din picioare, dar mai ales din falcă, încercînd să bruieze mesajele, falsificînd pur şi simplu informaţiile : tulburările din banlieuri, au fost prezentate de ei, consecvent, insistent ca manifestări anti-albe, în general, în special… “anti-semite”!
Revenim la Duşmanul nr. 1 al Sionismului (în realitate: a Holo¬caustului evreilor): Gulagul. Nu ca univers al Răului, al Crimei, care a devorat şi numeroşi evrei, mulţi dintre ei truditori la elaborarea, la edificarea, la punerea în funcţiune a Monstruzităţii Absolute numită comunism şi a… “autoapărării” lui (prin prevenţie!): Teroarea bolşevică. Ci ca pe un concurent, cum altfel: neloial al Holocaustului! Gulagul, produs specific al comunismului - şi mult mai bătrân în rele decât nazismul - trebuia minimizat, minorizat, ironizat-discreditat, într-un prim moment (R. Cosaşu: «Stalinismul [de ce "stalinismul" şi nu de-a dreptul: comunismul sau mai adevărat: bolşevismul?], la noi, a fost un fel de blenoragie de tinereţe»); într-un al doilea pus sub semnul îndoielii : «victimele comuniştilor nu erau ele chiar atât de nevinovate cum se pretinde, nici nu se compară cu ale naziştilor (mai ales cu evreii), acelea au fost adevăratele, absolutele victime»; Gulagul trebuia de asemenea expulzat din categoria genocid, fiindcă, nu-i aşa, un singur genocid a avut loc de-a lungul şi de-a latul istoriei, cel ale cărui victime au fost evreii -şi doar ei (vezi zbaterile indignate, penibile ale lui M. Shafir pentru că V. Tismăneanu, în mult contestabilul său Raport vorbeşte despre genocid în Lagărul Sovietic (de două ori blasfemie: o dată, pentru că, am mai spus: numai evreii au dreptul la acest termen; în al doilea pentru că în imaginarea, desăvârşirea genocidul comunist evreii au avut un rol preeminent); în fine, prin toate mijloacele de comunicaţie; presă, radio, televiziune, internet, conferinţe, prin atacuri în haită, repetate: Gulagul
trebuia demonizat,”fascizat”: «lagărele comuniste aveau o funcţie de reeducare - pe când cele naziste: de exterminare!» - discri-minare operată şi în prezent când vine vorba de represiunea comunistă în Coreea de Nord, în China, în Cuba…

[La Editura Universităţii California a apărut Dincolo de chutzpah. Despre greşita folosire a termenului de antisemitism si despre abuzul în istorie de Norman B. Finkelstein. "Chutzpah": este un termen ebraic semnificînd "păcălire", "inducere în eroare cu bună ştiinţă". într-un interviu din 13 decembrie 2001, la întrebarea reporte¬rului: "(eseul Dvs.) Industria Holocaustului ar fi fost editat daca nu aţi fi fiul unor evrei supravieţuitori ai Holocaustului?", Finkelstein a răspuns: «N-aş fi avut nici o şansă. Aş fi fost îngropat de viu».]

întrebări…

Care să fi fost motivul, pretextul, temeiul - sau/şi cauza - pentru care, din prima zi (22 iunie 1941) a Campaniei antisovietice a celui de al Doilea Război Mondial, “cu nebănuită cruzime, românii i-au masacrat din senin pe evrei, atât pe solul naţional: Rebeliunea legionară, Pogromul de la Iaşi, Trenurile Morţii, Basarabia şi Bucovina - cât mai ales în Transnistria” (aceasta fiind teza evreilor), crimă care ar fi “devansat în timp, egalat în cruzime Auschwitzul”?, cum scrie inflamat inflamatul sionist Matatias Carp. Care să fi fost resortul criminal care, dintr-o comunitate ca a noastră, dacă nu legendar de tolerantă, atunci sigur: îndelung răbdătoare, a făcut să devină în interval de doar un an: 28 iunie 1940-22 iunie 1941 - şi dacă numai în o săptămână; 28 iunie-3 iulie 1940? - “una majoritar, făţiş, feroce antiiudeie, încuviinţînd măsurile guvernamentale de persecutare, de lichidare a evreilor”? - “din senin”, cum susţin, de jumătate de veac, evreii?
Numărul victimelor înscris pe monumentul comemorativ de la Coral, Bucureşti: 400.000. Nu mai multe, nu mai puţine: 400.000. Cine-cum-când a numărat morţii? Cum s-a ajuns la această cifră? Şi de ce abia la 1 iulie 1991 a fost anunţată? Cei care ţin registrul socotelilor la zi, la ban să o fi aflat abia atunci, la jumătate de secol după război? Este posibil aşa ceva? Nu.

“Misterul” se află în prăbuşirea imperiului sovietic, prin simbolul Zidul Berlinului. Atunci evreii de pretutindeni au fost cuprinşi de spaima unui Nürnberg Invers, în care ar fi urmat a fi judecaţi mulţi dintre ei pentru crime împotriva omenirii, pentru co-autorat moral şi material a terorii bolşevice de peste 70 ani, exercitat “pe a cincea parte a globului pământesc”.
Trebuia luată grabnic o măsură de “autoapărare”, elaborată în ghetourile galiţiene (fireşte, “apărare”-prin-atac-preventiv - nu “război de autoapărare’ a fost botezat şi cel din iulie-august 2006 împotriva Libanului?, nu a mers teoria Wolfowitz-Rumsfeld până la… “războiul nuclear preventiv”? Şi ce armă nuclear-preventivă (sic) mai paralizantă, mai terifiantă decât cea “antisemitizatoare”! Astfel a fost re-activată o (re)campanie împotriva a ceva care nu exista, însă, (re)denunţată de evrei prin ţipete-vaicăreli-acuzaţii avea să (re)producă ceaţa diversiunii:
Ca nu care cumva să se vorbească şi despre crimele bolşevice (la care ei participaseră cu entuziasm, cu fanatism), să se (re-re-re)aducă vorba de crimele naziste, să se fixeze, să se vorbească numai despre ele, doar despre victimele dintre evrei.

NOTĂ bibliografică: Din Populaţia evreească din România de Dr. Sabin Manuilă şi Dr. W. Filderman, New York, 1958:
(…) “Cea mai greu de urmărit este evoluţia numerică a Evreilor din teritoriul ocupat de Rusia Sovietică în iunie 1940 (…) Teritoriul acesta a avut în 1930 o populaţie de 275.419 Evrei (…) (Analele Institutului Central de Statistică, Bucureşti, 1942, Pg. 348-349) (…)
“Când armatele germano-române au reocupat aceste teritorii în vara anului 1941 o parte a populaţiei evreieşti a fost evacuată de Soviete şi o parte a Evreilor s-a refugiat din proprie iniţiativă în Rusia Sovietică (sublinierea mea, P.G.). Aceşti evacuaţi şi refugiaţi s-au răspândit în toate direcţiile. Sunt nume¬roase dovezi de peregrinările lor. Într-o notă din arhiva W. Filderman cetim: «în 1947, un delegat RPR care a fost la Moscova; reîntors la Bucureşti, a cerut ajutor pentru cei 100.000 Evrei Români care se găseau în Rusia. Dr. Filderman a intervenit imediat în favoarea lor la Joint Distribution Commitee dar din motive de tehnicalitate [sic] nu s-a putut realiza nimic».
“O parte a Evreilor din Basarabia şi Bucovina au fost deportaţi în Siberia. Dr. Bickel (…) evaluează cifra deportaţilor la 10.000″ (subl. mea, P.G.).
“(…) schimbările produse prin cedările de teritorii” :(…)
“Cedaţi Rusiei Sovietice (Basarabia, Bucovina şi Regiunea Herţa
…375.419 37,9%
“Cedaţi Ungariei (Transilvania de Nord) …138.917 19,1%
“Cedaţi Bulgariei (Dobrogea de Sud) … 807 0,1 %
“Rămaşi în România .. .312.972 42,9%”
“In rezumat, majoritatea, adică exact 57,1% a Evreilor au fost detaşaţi de România prin evenimentele din preajma războiului II mondial. Mulţi dintre aceştia nu au mai avut contact cu statul român”.

“(…) Pierderile suferite din cauzele directe ale războiului au fost evaluate de organizaţiile evreeşti din România conduse de Dr. W. Filderman la 15.000. Această cifră cuprinde pierderile în jurul lui 3.000 vieţi în timpul guvernării scurte a Gărzilor de Fier şi 3-4.000 victimele represaliilor militare din Iaşi. Deasemenea cuprinde pierderile suferite de populaţia deportată în Transnistria. Numărul celor deportaţi a fost de aproximativ 40.000 din cari 30.000 s-au reîntors. Din cei 10.000 care nu s-au reîntors o parte au pierit în Transnistria sau în cursul transportului. Cifra totală a Evreilor morţi «fie din cauză că au fost ucişi pe teritoriul românesc, fie că au pierit din cauza deportărilor” este dată de Dr. W. Filderman ca fiind 15.000″.
“(…) La recensământul din 1941, făcut după reocuparea Basarabiei, a Bucovinei de Nord şi a Regiunii Herţa din Dorohoi, s-au găsit 126.000 Evrei. Diferenţa este de 49.419″.*)
“(…) Pierderile de vieţi ale Evreilor au fost evaluate pe regiuni la 15.000 în provinciile vechiului Regat, Transilvania de Sud şi Bucovina de Sud (;) de 103.919 în Basarabia, Bucovina şi regiunea Herţa din Dorohoi şi 90.295 în Transilvania de Nord încorporată de Hitler Ungariei” [sic]. în total se eva¬luează la 209.214 pierderile evreeşti pe teritoriul României din 1939 (subl. mea.), ceea ce reprezintă 27% (în loc de 53% evaluat de Dr. Kulischer), din care sunt a se atribui:
“2%> administraţiei române
“13% acţiunei militare germano-române desfăşurată aproape exclusiv pe frontul răsăritean
“12% acţiunei guvernului unguresc secondat de autorităţile germane.” La punctul 5:
“Concluzie generală: în nici o ţară dominată de Nazişti n-a supravieţuit o aşa de mare proporţie a populaţiei evreeşti”, conchide raportul Dr. W. Filderman”
(Raport publicat şi în Jurnalul de dimineaţă, Bucureşti, 1946.)

Acest studiu, cu titlul schimbat, a fost pomenit - necritic! - pentru întâia oară în România de după 1946 în ziarul Ziua din 5 august 2006, sub semnătura lui Larry Watts. Merită reprodus paragraful introductiv:
“Cifre exacte în toate detaliile cu privire la populaţia evreiasca din România nu se pot produce, pentru că ele nu exista (subl. mea, P.G) Cauza acestei situaţii trebuie căutată în evenimentele istorice din ultimele decenii, care, pe de o parte, au produs radicale şi repetabile schimbări de graniţe politice, iar pe de alta parte au produs deplasări masive de populaţie, atât în interior cât şi peste graniţe.”

*) Sensul pasajului din chiar acest eseu:
“Cum altfel, dacă analfabetizatorii de ei nu ţin seama - pentru început - de falsitatea, de idioţenia termenului ‘antisemit’, când semiţi (de la Sem) sunt şi maltezii şi berberii şi arabii şi, cine ar crede, azi, în Israel: palestinienii, dragi tovarăşi de alte naţionalităţi!”…
…A fost falsificat prin… inversare de către Al. Florian, demn fiu al nedemnului său tată (Radu Florian), afişată pe site-ul Preşedinţiei României: în loc de “ei” (evreii, analfabetizatorii) nu ţin seama de falsitatea termenului «antisemit»”, inversistul / inversatorul atribuind cu nesimţire, cu neruşinare “falsitatea”… autorului acestor rânduri!
“Cifrele exacte nu se pot reproduce”… - însă nu pentru pentru că ele nu ar exista - ci pentru că, pe de o parte documentele din arhivele româneşti au fost furate şi transferate în URSS în primele zile de după 23 august 1944 de către camandoul sovietic condus de evreul ucraineanu Grişa Nahum; pe de alta pentru că evreii paznici la poarta Holocaustului - cel mai zelos: “Radu Ioanid” -, temători că se va afla adevărul statistic al numărului victimelor dintre evrei (deşi crima începe de la unu), au pus sechestru pe toate arhivele. Astfel mai este în circulaţie cifra de 400.000 evrei ucişi de români - vezi stela memorială de la Coral, Bucureşti.
Mai există un pasaj în textul lui Larry Watts - acesta:

“La recensământul din 1941, făcut dupa reocuparea acestor regiuni, s-au găsit 126.000 Evrei. Diferenţa este de 49.419. (Totalurile sunt obţinute prin totalizarea cifrei calculate pe baza recensământului din 1930, - deci nu cuprinde sporul natural 1930-1941) şi cea găsită la recensământul din 1941. Aceasta este cifra probabilă a evreilor dispăruţi parte prin refugiu, parte prin suprimare. (…)
“Din cei 126.000 evrei recenzaţi, au fost la rândul lor deportaţi in Transnistria 109.000, din care 54.000 (aproximativ 50%) au pierit. Din aceste evaluări ale organelor de conducere evreieşti din România rezultă ca pierderile de vieţi evreieşti din regiunile Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Hertei sunt de 103.919 suflete (49.419 plus 54.000). Aceasta este cifra evreilor de a căror existenţă nu se poate găsi urma, majoritatea lor fiind suprimată, iar o parte, care nu poate fi, desigur, evaluată, s-a retras în interiorul Rusiei, majorând cifra de 100.000 dată de Dr. E. Kulischer şi Dr. W. Filderman.
“Cifra actuală a populaţiei evreieşti din Basarabia, Bucovina si Ţinutul Hertei, după calculele de mai sus, ar trebui să fie de 71.500, la care, probabil, se adaugă cei 100.000 de refugiaţi din timpul războiului, dând un total de 171.500, în loc de 275.419, cât a fost în 1930. Rapoarte recente de presă aratî însă că numărul evreilor în oraşele din Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Hertei este egal cu numărul lor din preajma războiului”.

Deşi ceva mai… moderat decât congenerii săi, W. Filderman avansează şi el cifre mult exagerate, în care zero-urile, două, trei, patru, vor fi târguibile în caz de contestaţie, de probare a neadevărului rostit cu obrăznicie. “Pierderile în jurul lui 3.000 vieţi în timpul guvernării scurte a Gărzilor de Fier şi 3-4.000 victimele represaliilor militare din Iaşi”, iată o afirmaţie vădit falsă, însă deocamdată greu de contrazis, fiindcă noi nu avem acces la documente, ni s-au furat-confiscat hârtiile, aşa că te miri care amator ignar autoinvestit “istoric”: Ancei, Ioanid, Rosen şi alţi zero-işti auto-unşi statisticieni obiectivi (sic-sic) pot pretinde - şi scrie în piatră - “bilanţuri” mincinoase.
Însă chiar aşa, holocaustologii de la Bucureşti, după ce au ocultat acest raport vreme de decenii, iată că în vara anului 2006, iritaţi de faptul că s-a amestecat în vorbă şi un trepăduş drăgănisto-talpeşist ca Larry Watts, au ajuns să conteste, nu doar demersul acestuia din urmă, ci însuşi raportul Filderman-Manuilă, contrapunîndu-i… “adevărul” vehiculat de alt dovedit escroc şi falsificator de statistici: J. Ancei…

PARTEA I
MIHAI CIUBOTARU

Anii 1812 şi 1940 sunt anii cei mai tragici pentru destinul părţii orientale a Moldovei, denumită ulterior sub ocupaţia ţaristă Basarabia, iar sub ocupaţia sovietică RSS Moldovenească, formată la 2 august 1940, în cadrul URSS din teritoriile răpite României, sub ameninţarea agresiunii militare. Fostele judeţe româneşti Hotin, Cetatea Albă şi Ismail au fost desprinse de Basarabia şi incluse în RSS Ucraineană, aceeaşi soartă având şi nordul Bucovinei. Iată că de 175 de ani, în afară de cei 22 aflaţi în componenţa României, continuă Golgota acestor pamânturi româneşti ale Moldovei orientale, tragedie care continuă şi astăzi în R. Moldova. Acest genocid etnico-cultural a început sub regimul ţarist care a promovat o politică masivă de colonizare a ţinutului cu ruşi, ucraineni, bulgari, găgăuzi, nemţi etc. În 1834 românii reprezentau 86% din populaţie, în 1862, 66,4%, în 1871, 67,4%, iar în 1897, ca rezultat al politicii de rusificare, doar 47,6% dintre locuitori, în comparaţie cu 19,6% ruteni şi ucrainieni, 8,2% ruşi şi 11,8% evrei. Învăţământul era organizat după legislaţia ţaristă şi avea scopul de a implimenta o politică de rusificare şi deznaţionalizare. Nivelul ştiinţei de carte în rândurile populaţiei româneşti era foarte scăzut. Conform recensământului din 1897 doar 10,5% dintre bărbaţi şi 1,7% dintre femei aveau carte. Astfel românii ocupau penultimul loc în gubernie printre etnii, lăsându-i în urmă numai pe ţigani la capitolul ştiinţă de carte. Întrebuinţarea limbii române în învăţământ, biserică şi administraţie, pe timpul regimului ţarist, a fost de scurtă durată , fiind exclusă din instituţiile statului, din învăţământ şi biserică după 1928. Totuşi o parte dintre intelectualii din şcoli şi preoţii din biserică, deşi erau ameninţaţi şi prigoniţi, au continuat să menţină limba română şi să promoveze tradiţiile şi cultura strămoşească. Cel mai aprig adept al rusificării s-a dovedit Episcopul Pavel Lebedev. Au fost arse cărţile de cult în limba română, reduse numărul parohiilor, daţi afară mulţi preoţi români. Au inceput să fie scrise registrele de la biserici în ruseşte, precum şi actele stării civile. Politica de rusificare a devenit foarte cruntă mai ales după ce a fost constituit statul român modern, ca urmare a Unirii Principatelor Române din 1859. S-au înteţit persecuţiile împotriva acelora care cereau dreptate naţională, iniţiau revendicări, protestau. În tot şi în toate se vedea influenţa şi pericolul românesc în Basarabia.
Umiliţi peste măsură şi batjocoriţi de către demnitarii ţarişti, basarabenii au luat calea bejeniei fugind masiv în Moldova din dreapta Prutului.
Boierii care se opuneau politicii ţariste de rusificare şi deznaţionalizare erau luaţi sub o supraveghere cotidiană de către poliţie. S-a impus treptat legislaţia rusească în locul celei româneşti.
Marea tragedie a Basarabiei a început anume în Rusia ţaristă , când a fost plămădită fatidica teorie a moldovenismului antiromânesc, forma cea mai perfidă pe care au aplicat-o despre cele două naţiuni diferite – română şi moldovenească şi despre cele două limbi diferite.autorităţile ţariste, încercând, prin crearea unei „noi identităţi”, să-i convingă pe românii dintre Prut şi Bug că sunt un alt „popor” decât românii din dreapta Prutului şi în aşa fel sa stapânească aceste pamânturi româneşti, implantând o gândire slavă.
Apoi a venit groaznicul genocid sovietic, eliminarea fizică a populaţiei româneşti din Basarabia. Putem constata pe baza datelor presentatate de politicianul Gheorghe Gimpu, că în Basarabia „regimul comunist de ocupaţie a exterminat circa 730000 de cetăţeni (circa 1/3 din populaţie), iar 330000 au suferit de pe urma represiunilor sovietice, inclusiv: 270000 de persoane deportate în Siberia, 44160 de condamnaţi pentru opunere de rezistenţa faţă de măsurile guvernului, 200000-500000 de cetăţeni omorâţi prin înfometare în anii 1946 — 1947, 8410 cetăţeni împuşcaţi, 35158 băgaţi în puşcării şi în lagăre de exterminare, 700 de deţinuţi politici (judecaţi şi condamnaţi după moartea lui Stalin). Regimul comunist a comis acte de deznaţionalizare, de rusificare şi asimilare, de strămutare şi de exterminare a populaţiei româneşti… a distrus cultura spirituală şi materială a Basarabiei — circa 200 de biserici, 22 de mănăstiri, peste 300 de cimitire, a distrus monumente de artă şi cultură, a ars cărţi de literatură naţională şi creştină…”.
Posturile în structurile politice, academice şi în partidul comunist sunt ocupate de neromâni, doar numai 14% din şefii din sistemul politic al RSSM erau de etnie română în 1946.
După anexarea Basarabiei la Uniunea Sovietică şi crearea R.S.S. Moldoveneşti, Stalin a continuat politica ţaristă de falsificare a istoriei şi de rusificare a Basarabiei, construind o nouă identitate moldovenească antiromână, şi asa-numita limbă moldovenească. În anul 1945, în Basarabia a fost impus alfabetul rusesc, punându-se accent pe caracterul de sine stătător al limbii moldoveneşti, faţă de limba română, justificând astfel ocupaţia sovietică a Basarabiei. Într-un mod barbar prin metode de spălare a creierului, autorităţile sovietice au propagat chipul duşmanului fascist român, chipul lui Lenin şi neuitata zi a eliberării Basarabiei de sub jugul burghezo-moşieresc român, 28 iunie 1940.
În 1950-1952 când Leonid Brejnev este secretar al Partidului Comunist al Moldovei, resentimentele faţă de autorităţile sovietice au dezlănţuit o revoltă a etnicilor români înăbuşită în sânge, culminată cu deportări a sute de oameni şi instaurarea colectivizării. În acea perioadă Brejnev şi primii secretari ai Partidului Comunist reuşesc să reprimeze sentimentul naţional al românilor moldoveni, care mulţi ani la rând vor da dovadă de ascultare şi tăcere.
Aşadar, trebuie de declarat clar că anii de comunism au însemnat pentru basarabeni nu doar teroare, lipsa de drepturi cetăţeneşti, dar şi opresiune naţională.
Deci, în 1991, când Moldova îşi va proclama independenţa, se va ciocni cu mari probleme. Trebuia să revină în lumea democraţiei, a libertăţii cuvântului şi respectului faţă de proprietatea privată. Dar cel mai important lucru şi cel mai greu, refacerea identităţii naţionale, care i-a fost mutilată pe parcursul a două secole, atât în perioada ţaristă, cât şi cea sovietică.. Trebuia să învingă armata de ocupaţie, armata de ocupaţie care făcea legea în Basarabia din 1812 până în 1991. A fost o misiune dificilă după atâţia ani de închisoare ţaristă şi sovietică. Ruptă de la matca românismului, ea a fost decapitată în permanenţă de cei mai buni intelectuali, şi totuşi mare miracol, românismul nu murise.
Vom reînvia odată cu scrisul latin şi istoria românilor, cu imnul „ Deşteaptă-te române!” Dar nu ne va fi dat să ne bucurăm multă vreme de aceste frumoase timpuri româneşti, căci se vor abate curând peste noi trădarea, minciuna , neocolonialismul.
S-a declanşat războiul în Transnistria pentru a reţine Republica Moldova sub tutela fostei metropole sovietice, utilizând regiunea nistreană, Tiraspolul şi a lua sub control Mişcarea de eliberare naţională şi a o anihila treptat. Pe 22 octombrie 2002, preşedintele Dumei de Stat a Rusiei, Ghennadi Selezniov, avea să recunoască în Parlamentul R. Moldova că Moscova a susţinut Tiraspolul la începutul anilor ’90 şi a încurajat separatismul transnistrean cu scopul de a înlătura posibilitatea ca R. Moldova să se unească cu România. „În acel moment, când Tiraspolul a procedat la acţiuni foarte dure împotriva Chişinăului, noi am considerat absolut justificate acţiunile Tiraspolului. Repet, am considerat acţiunile Tiraspolului absolut justificate. Când R. Moldova era cât pe ce să sară în componenţa României, cineva trebuia să spună „Nu!”. Tiraspolul a spus-o. În acel moment, ce s-a întâmplat era necesar”.
La 21 decembrie 1991 se va semna de către preşedintele ţării Mircea Snegur, Tratatul de aderare a R. Moldova la Uniunea Economică a CSI, o nouă formă a Imperiului Rus.
Dependentă în mare măsură economic de Rusia R. Moldova i s-a rezervat rolul de vasal al Moscovei, de stat marionetă, în prezent un cap de pod al Rusiei la graniţa UE. Vor urma anii unui comunism deghizat în democraţie, unui stat vasal în straie de independenţă şi naţionale, ca până la urmă să fie unul comunist. Opera acestor ani pierduţi, « eroii » acestui stat moldovenesc sânt cei trei conducători Snegur, Lucinschi şi Voronin, crescuţi la şcoala lui Stalin, Hruşciov, Brejnev, care-şi falsifică istoria, limba, renunţă la teritorii, promovând moldovenismul filorus, fabricat, ce a depăşit deja cadrul unei discuţii ştiinţifice, deveniind instrumentul unui război propagandistic împotriva naţiunii române şi a unei rusificări forţate şi continue a populaţiei româneşti din R. Moldova, stat care este o simplă colonie, iar conducătorii ei nişte gubernatori jalnici, care se pretind a fi preşedinţi.
Mircea Snegur - un fost activist din nomenclatura comunistă, agrarian, este trimis de CC al PCM să se alăture Frontului Popular din Moldova, mişcare de renaştere naţională, condusă de Mircea Druc, din calcul politic, care îl ajută sa devină preşedinte al republicii. Îndeplineşte condiţia numirii lui Druc ca prim-ministru la 25 mai 1990! Un an mai târziu în mai 1991 Mircea Druc a fost înlăturat, la insistenţa Moscovei şi cu consimţământul lui Mircea Snegur. Deasemenea la iniţiativa preşedintelui Snegur, Parlamentul hotăraşte, în 1994, cu o majoritate agrariano-socialistă să schimbe imnul « Deşteaptă-te române ! » , cu un nou imn, pe versurile lui Alexei Mateevici - “Limba noastra”! L-a eliberat pe Igor Smirnov, fără să facă mai întâi schimbul de prizonieri de război. În februarie 1994, Snegur a resuscitat ideologia antiromâneasca a „moldovenismului”.
În acea perioadă, cu aportul „Păstorului Neamului”, scriitorului de la Moscova Ion Druţă, este lansată conferinţa republicană ştiintifico-practică, Chişinău, 21 august 2006 “Casa noastră comună - Republica Moldova. Tot în acest an, parlamentarii agrarieni-socialişti (foşti comunişti ) adoptau noua Constituţie, care legifera falsul istoric despre “limba moldoveneasca” şi “poporul moldovenesc”.
Mircea Druc, fostul prim-ministru, susţine într-un interviu pentru Info-Prim Neo că înainte de declararea independenţei, existau două planuri de evoluare a evenimentelor - planul „Mircea Druc” cu revenirea la status-quo-ul din 1918 (unirea cu România .) şi planul „Mircea Snegur” - cu intrarea în CSI. “Basarabenii au ales să-l urmeze pe Snegur, greşind foarte mult.
La 7 februarie 1996, Mircea Snegur şi liderul regimului de ocupaţie de la Tiraspol, Igor Smirnov au semnat deciziă protocolară cu privire la funcţionarea serviciilor vamale ale Republicii Moldova şi autoproclamatei Republici Transnistrene. Drept consecinţă a semnării documentului, regimul de ocupaţie din regiunea transnistreană, a obţinut posibilitatea de a întrebuinţa propria ştampilă vamală cu inscripţia: “Republica Moldova. Vama Tiraspol”.
A acordat prin constituţie autonomie teritorială pe principii etnice localităţilor cu populaţia majoritară găgăuză, din sudul Republicii Moldova.
Petru Lucinschi, fost prim-secretar al PCM, nomenclaturist “cu faţă umană”, promotor al politicii de restructurare a lui Mihail Gorbaciov. Ajuns la putere în calitate de Preşedinte al R. Moldova Petru Lucinschi, a continuat reformele începute de predecesorul său Mircea Snegur, sub presiunea organismelor financiare internaţionale, fără a ridica nivelul de trai al populaţiei.
A rămas ataşat trecutului său de activist de partid sovietic, fapt care l-a determinat să păstreze calitatea de supus al Moscovei.
Petru Lucinschi, ca preşedinte al Parlamentului a consimţit oficial adoptarea constituţiei Republicii Moldova, în care să figureze aşa-zisa „limbă moldovenească”, cochetând în declaraţii cu ideea că s-ar numi română, şi numai atât.
A întreţinut cu autorităţile române relaţii întotdeauna, într-un cadru strict protocolar. A susţinut moldovenismul fundamentalist. Asociaţia Istoricilor din Republica Moldova l-a acuzat pe preşedintele Petru Lucinschi, că inventează o nouă ideologie de stat, care s-ar numi, “moldovenism.
Senatorul Ilie Ilaşcu s-a pronunţat în ziarul « Evenimentul - Cotidian regional al Moldovei » din 22 ianuarie 2009 : « Toată problema aceasta a conceptului de “Moldova Mare” este o invenţie de-a Moscovei, prin intermediul lui Petru Lucinschi. »
Pentru a-şi asigura realegerea sa în calitate de preşedinte la alegerile viitoare, Lucinschi a susţinut Partidul Comunist şi Frontul Popular Creştin-Democrat şi l-a destituit pe prim-ministrul Ion Sturza un guvern de centru-dreapta, singurul guvern reformist şi pro-occidental avut vreodată de Republica Moldova.
Preşedintele Lucinschi a cedat mult Moscovei în problema Transnistriei şi a Armatei a XIV-a ruse staţionate în Transnistria. Lucinschi a semnat la 8 mai 1997 cu Federaţia Rusă „Memorandumul privind principiile normalizării relaţiilor între Moldova şi Transnistria”, care stipula sincronizarea retragerii trupelor ruseşti cu soluţionarea conflictului transnistrean, acordând aşadar Rusiei dreptul de a fi arbitru care ar coordona politica internă în Republica Moldova şi „garant militar” cu o armată ce urma să staţioneze pe teritoriul Republicii Moldova. Acest memorandum acceptat de Chişinău recunoştea practic independenţa statală a autoproclamatei Republici Moldoveneşti Nistrene, punând-o pe picior de egalitate cu Republica Moldova. Termenul de „stat comun” inclus în textul Memorandumului (propus de ministrul de externe al Rusiei, Evgheni Primakov), a devenit un pas spre federalizarea Republicii Moldova. Toate aceste cedări Moscovei au fost făcute drept plată pentru a obţine postul de preşedinte. Lucinschi n-a făcut nimic pentru a elibera Republica Moldova de controlul politic şi economic al Federaţiaei Ruse.
A pledat pentru relegalizarea Partidului Comunist în Republica Moldova , interzis, ca urmare a puciului de la Moscova, din 19-21 august 1991.
Drept răsplată pentru meritele sale faţă de stat şi pentru activitate prodigioasă în organele supreme de stat, preşedintele Vladimir Voronin i-a conferit la 27 ianuarie 2005 “Ordinul Republicii”.
Vladimir Voronin este un român rusificat. El personal se numeşte moldovan în spiritul educaţiei ruseşti. « Mama, Pelagheia Isidorovna (numele de familie de fată – Sîrbu), din satul Corjova, tatăl drept, Nicolai Vasilievici, pe care nu-l ţine minte, deoarece a căzut la începutul războiului. Era din Siberia, îşi făcea serviciul în unitatea militară din Dubăsari. Din 1948 a fost crescut de tatăl său vitreg.” - informaţie preluată din interviul Preşedintelui Republicii Moldova Vladimir Voronin acordat ziarului “AiF-Moldova”la 23 mai 2001. „Voronin se trage dintr-un neam curat românesc, o familie renumită de oameni bogaţi şi respectaţi. Domnica şi Isidor Sârbu, bunicul lui Voronin, făceau parte dintr-o familie numeroasă: zece fraţi. Cinci băieţi şi cinci fete. Bunicul său a fost deportat de ruşii bolşevici, i-a fost confiscată averea şi familia i-a fost ruptă şi risipită. Isidor Sârbu, primar al regimului Antonescu în Transnistria, în perioada 1942-1944, i-a blestemat pe comuniştii ruşi şi a fugit în România unde a ajuns luptător cu arma în mână în munţii Oaşului. … Viaţa familiei Voronin este povestea unei drame teribile - este drama sfâşierii neamului românesc de către invadatorii ruşi. Cazul lui Voronin este cu atât mai tragic cu cât însuşi preşedintele Voronin este rezultatul unui experiment diabolic, pus în practică de ruşi în România sub numele de “experimentul reeducării”. Scopul experimentului, conform principiilor leniniste era schimbarea şi lepădarea convingerilor şi ideilor politice şi religioase , pentru a se obţine în cele din urmă alterarea personalităţii până la punctul obedienţei absolute… Ramura familiei Voronin rămasă dincolo de Prut a fost supusă reeducării comuniste şi spălării creierului. » - ziarul Ziua, „Secretul lui Voronin” de Victor RONCEA ,27 martie 2008 .
A fost educat şi pregătit sa devină un “cadru devotat” al Moscovei. A ocupat posturi importante în perioada sovietică. În ierarhia militară a urcat până la gradul de general-maior (al Ministerului de Interne sovietic, având şi cetăţenie rusă). In 2001 este ales preşedinte al Republicii Moldova, din partea Partidului Comuniştilor.
E considerat comunistul capitalist cel mai bogat din Moldova, împreună cu fiul său Oleg, şi alţi colegi de partid au monopolizat cele mai vitale ramuri din economia naţională, aproape toata industria zahărului, aproape toate afacerile din import, de cereale şi de panificaţie, cele din domeniul bancar, cele ale asigurărilor, construcţiilor, businessului imobiliar şi turistic, ale prestărilor serviciilor pe Internet ,etc şi-au supus justiţia, mass-media, Partidul Comuniştilor devenind practic partid de stat.
Preşedintele Vladimir Voronin e departe de a fi un preşedinte comunist. E deprins cu luxul, locuieşte la vila din pădurea Condriţa, vilă care aparţine statului, cu 500 de hectare de pădure, înconjurate cu un gard înalt de sârmă ghimpată ca un adevărat lagăr de concentrare, servit de aproximativ de o suta de slugi, bodyguarzi, îngrijitori şi dresori de animale. Familia Voronin se consideră una dintre cele mai prospere familii de capitalişti din cea mai săracă ţară a Europei.
A numit drapelul de stat al R. Moldova, tricolorul în plenul Parlamentului drapel fascist. Imediat cum a venit la putere a purces la luptă împotriva limbii române şi a istoriei românilor. Este destituit Ilie Vancea, ministrul Învăţământului, un basarabean onest, care a refuzat să introducă în programa de studii limba moldoveneanească şi Istoria Moldovei în locul Istoriei Românilor. A luptat cu înverşunare împotriva legalizării Mitropoliei Basarabiei, înregistrată doar în urma deciziei CEDO. Este un mare adept al Mitropoliei Moldovei, subordonată Patriarhiei Moscovei. A instaurat o dictatură personală şi sistemul economic „bolşevismul de piaţă”, marii beneficiari al căruia sunt nomenclaturiştii de partid ce presupune păstrarea unui stat autoritar şi acapararea economiei naţionale.
A fost legiferată Concepţia politicii naţionale de stat a Republicii Moldova de deznaţionalizare de pe timpurile perioadei ţariste şi totalitar-comuniste, care are ca scop de a distruge identitatea românească a moldovenilor, promovând sub masca polietnismului rusificarea lor totală.
O dată cu venirea la putere Partidul Comuniştilor a instituit o politică de genocid programat al populaţiei, caracterizată printr-un exod masiv de oameni apţi de muncă, un genocid etnico-cultural bazat pe ideologia unui moldovenism rusificator de ocupaţie, colonial , unul construit pe un conţinut propagandistic diversionist şi criminal, tirajat pe scară industrială, nişte falsuri care se dau drept adevăruri, nişte campanii de propagandă în stilul lui Goebbels.
Astăzi când se sarbătoresc 650 de ani de la întemeierea Ţării Moldovei, R. Moldova care se consideră succesoare a Moldovei voievodale, ar trebuii să-şi asume şi istoria şi evoluţia limbii acesteea din întreg spaţiului ei istoric.”. Se cunoaşte că limba şi istoria este glasul durerii unui neam, glasul moşilor şi stămoşilor noştri care au vărsat sângele lor pentru a apăra ţara, fiinţa noatră naţională. Istoria unui neam este scrisă şi limba este dezvoltată de oamenii cei mai învăţaţi ai timpului în orice ţară. În Moldova la această importantă şi responsabilă operă au muncit generaţii întregi care au clădit Casa Limbii şi a Istoriei Românilot secole la rând, au trudit la desăvârşirea acestei limbi care din timpuri străvechi şi-a purtat demn falnicul nume de Română, au transmis românismul nostru milenar altor generaţii spre a fi cinstit şi a fi păstrat în veacul veacurilor. Aceşti ctitori ai Limbii Române şi ai Istoriei Românilor ne-au transmis marea lor iubire şi marele adevăr despre ce este cel mai scump pentru un neam Limba şi Istoria. Ei sânt înscrişi cu litere de aur în memoria poporului nostru român: primul cronicar moldovean Grigore Ureche “În Ţara Ardealului nu lăcuiescu numai unguri, ci şi saşi peste samă de mulţi şi români peste tot locul, de mai multu-i ţara lăţită de români de câtu de unguri (…). Românii, câţi se află lăcuitori la Ţara Ungurească şi Ardeal şi la Maramoroşu, de la un loc sântu cu moldovenii şi toţi de la Râm se trag” (Letopiseţul Ţării Moldovei, ed a IIa Chiţinău, Ed. Literatura artistică, 1998, p. 133-135.), Miron Costin, cronicar moldovean: “ Şi acum, mulţi ne zic noua ţarii noastre shi Ţarii Munteneşti, streinii, Datzia, insa narodul, neamul lăcuitorilor, nu si-au schimbat numele sau, ci tot romanus, apoi cu vreme shi indelungate veacuri romani , apoi rumâni , pana astazi” (“Letopiseţul Ţarii Moldovei, ed Minerva Bucureşti. 1979, lucrarea De neamul moldovenilor), mitropolitul Dosoftei(1642-1693), „Dragoş a adus în Ţara Moldovei româneasca limbă” , mitropolitul Varlaam în Cazania sau Carte romaneasca de invatatura la duminicile de peste an, la praznice imparatesti si la sfinti mari , Iasi, 1641-1643. - 506 foi, cu un “Cuvant impreuna catra toata sementia romaneasca” al lui Vasile Lupu , ” domnitorul Vasile Lupu în Pravila care-i poartă numele, cu titlul întreg: „Carte românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de la alte giudeaţe”, tipărită la Iaşi în 1646, Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei autor, cărturar,enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, om politic şi scriitor în opera de căpătâi “HRONICUL VECHIMII A ROMANO-MOLDO-VLAHILOR”, scrisă între anii 1719 şi 1722 la Moscova în care unitatea de neam a moldovenilor, muntenilor şi ardelenilor este demonstrată prin faptul că „cu toţii cu un nume de obşte români să cheamă”. Ideea unităţii de neam este susţinută de el şi prin sintagmele „neamul nostru al românilor”, „românii noştri”, „limba noastră românească”, „români numindu-ne”, „fraţi români moldo-vlahi”, care se întâlnesc foarte des în paginile Hronicului. Se poate remarca că aceste denumiri sunt indicate la persoana întâi, şi nu a doua sau a treia, Cantemir atribuindu-şi prin aceasta propria-i apartenenţă poporului român. Apoi la îmbogaţirea, unificarea si perfecţionarea limbii literare române , a istoriei au contribuit şi scriitorii moldoveni ai secolului XIX. Iată argumente incontestabile în favoarea românismului nostru milenar: G. Assachi: „Albina românească”, Alecu Donici : Dorinţa românului din 1862 - Să fie România de-acum în veci unită / Şi propăşind în toate să fie ea menită/, C.Negruzzi: „ Eu fraţii mei, oriunde-oi căuta/Nu mai găsesc ca dulcea Românie,/ de-o şi hulesc câţi se hrănesc în ea-Corci venetici. Dar oricum va fi, fie/ Eu sânt român, şi-mi place ţara mea./, Bogdan Petriceicu Hasdeu: Sunt român /Eu din români îmi trag sorgintea./C-o sfântă dragoste-i iubesc/şi pentru tot ce-i românesc,/ oricând, şi braţele şi mintea/şi sufletul mi le jertfesc/, I.Creangă: Abecedarul -Metoda nouă de scriere şi cetire, impreună cu V. Receanu, Gh. Ienachescu, C. Grigorescu : „Eu suntu de naţiune română, pentru că şi părinţii mei suntu români…”, Alecu Russo: „…moldovenii, ardelenii şi muntenii alcătuiesc un popor întreg şi aceeaşi limbă”, V.Alecsandri - Hora Unirii /Hai să dăm mână cu mână /Cei cu inimă română, /Să-nvârtim hora frăţiei /Pe pământul României! , Mihai Eminescu: „Suntem români si punctum” , Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/Ţara mea de glorii, ţara mea de dor /Braţele nervoase, arma de tărie,/La trecutu-ţi mare, mare viitor! Ne inchinăm în faţa marilor clasici în frunte cu Eminescu care ne-au pregătit o limbă română bogată şi curată, ea fiind unul din elementele de bază care determină identitatea unui popor, arătându-ne clar că noi suntem Români. . Apoi la marea operă a limbii române şi a istoriei au pus umărul Alexei Mateevici, unul din cei mai reprezentativi scriitori români născuţi în Basarabia care în cuvântarea la primul congres al învăţătorilor moldoveni din Basarabia spunea: „ Lucrul drept poate înflori numai dacă se întemeiază pe idei drepte. Cu mâhnire am văzut astăzi că între d-voastră nu toţi sunt uniţi asupra unor idei drepte. Unii se socotesc moldoveni, alţii — cei mai puţini — români. Ei bine, dacă aţi luat asupra d-voastră sarcina de a lumina poporul, apoi trebuie să daţi poporului idei adevărate, căci altfel întreg învăţământul e fără rost. Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele trup al românismului, aşezat prin România, Bucovina şi Transilvania. (Aplauze.) Fraţii noştri din Bucovina, Transilvania şi Macedonia nu se numesc după locurile unde trăiesc, ci-şi zic români. Aşa trebuie să facem şi noi! (Aplauze.) Asta nu însemnează separatism, căci şi cei din Transilvania, şi cei din Bucovina, şi cei din America se numesc tot români. Trebuie să ştim de unde ne tragem, căci altfel suntem nişte nenorociţi rătăciţi. Trebuie să ştim că suntem români, strănepoţi de-ai romanilor, şi fraţi cu italienii, francezii, spaniolii şi portughezii. Aceasta trebuie să le-o spunem şi copiilor şi tuturor celor neluminaţi. Să-i luminăm pe toţi cu lumina dreaptă.” La măreaţa operă a contribuit şi poetul naţional Grigore Vieru care în tulburătorul testament-discurs rostit pe 30 august 2007, la Academia de Ştiinţe a Moldovei, în ajunul sărbătorii Limba noastră cea Română, cu ocazia încununării sale cu titlul Doctor Honoris Causa de către aceeaşi Academie declara “Limba Română, oastea noastră naţională”.