DE CE ROMÂNISMUL?

MIHAI CIUBOTARU

Ori de câte ori, când se pune la îndoială vigoarea, trăinicia şi perenitatea românismului, din adâncurile istoriei vin către noi nişte oameni înalţi şi voinici, cu ochii albaştri şi cu părul blond-cărămiziu, lung şi bogat atârnând aproape de umeri, vin să ne spună că sunt nemuritori. Graţioase şi înalte, cu chipul frumos şi atrăgător, dar încărcat de seriozitate şi gravitate, femeile lor păreau zâne din poveşti. Sunt ei, dacii! Iată-i cum ies dimineaţa, când se crapă de ziuă, îmbrăcaţi în pantalonii lor strâmţi, cu o cămaşă încinsă cu o cingătoare la mijloc desfăcută pe din părţi, mergând care să are, care să cosească, care să taie lemne la pădure. Încotro o fi zburând gândurile nevestelor lor, văzându-i porniţi la drum? Că ţara are vremuri bune. Iar ele, stăpânele, petrecându-şi bărbaţii, să se apuce să trebăluiască pe lângă casă, să aprindă focul în vatră, să pună la fiert boabe de grâu ori să le macine cu migală pe piatră subţire şi mare. După care lucru să-şi aştepte bărbaţii. Dar uite-l şi pe regele lor, Burebista, stând în reşedinţa sa din Munţii Orăştiei, mândru de faptele sale, căci devenise stăpânul ţinuturilor care se întindeau din Nistru până-n Tissa, din Carpaţii septentrionali până-n Munţii Haemus, iar lumea îl numea cel „dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia.” Înfloreau satele, înfloreau oraşele. Sarmizegetusa, Argedava, Petrodava. Colea însă, mai încolo, câţiva oşteni daci beau apă din Dunăre, după o datină străbună, ca să-şi întărească duhul şi trupul şubrezit de oboseală. Dar uite că se cutremură pământul. Pe podul de la Drobeta-Turnu Severin porniră a se perinda glorioasele legiuni romane. Iată prima cetate dacă asediată, apoi a doua, care cad în urma unor lupte înverşunate. Căci Munţii Orăştiei, Sarmizegetusa, podoaba şi mândria ţării mai rămânea liberă. „La luptă! La luptă dreaptă!” îşi îndemna Decebal consângenii. Căci dacii nu-şi vor ţine niciodată capul plecat.” Şi au luptat ei, dacii, până li s-au împuţinat puterile. Adversarii lor erau însă, romanii, acei care aveau să stea la temelia civilizaţiei moderne. Decebal, Decebal! Tu eşti legenda legendelor. Când căpetenia romanilor, Tiberius Claudius Maximus, avea să-i arate cu degetul mare al mânii drepte, ridicate în sus că-i cruţă viaţa, acesta va rămâne neînfrânt. Şi astăzi el rămâne pilda pildelor pentru urmaşi. Cu zâmbetul pe buze, îşi va duce sabia la gât…
O aşezare, o cetate cufundate în ruini, un nume gravat pe o piatră – sunt marile semne ale trecutului. Tot ce găsim noi în locurile fostelor urbe Ulpia Traiana, Sarmizegetusa, Napoca, Apulum, Potaissa ne vorbesc de pax romana de la acea epocă, de revenirea din munţi a dacilor pe pământurile lor, construind laolaltă cu învingătorii romani drumuri, monumente, case, palate…
De vreo nouăsprezece secole se înalţă către ceruri falnic Columna lui Traian la Roma. care prin caracterul său de document istoric, constituie un adevărat „act de naştere” al poporului român.
De ce românismul? Ori de câte ori, când se pune la îndoială durabilitatea românismului, vin către noi din străfundurile istoriei dacii şi romanii, vin să ne spună că suntem nemuritori. De ce românismul? Deoarece a fost testat de istorie. Iar tot ce e drept este şi durabil. El, românismul, a rezistat în faţa marilor urgii de la începutul Evului Mediu, aduse pe plaiul mioritic de huni şi avari, pecenegi, cumani şi tătari. Codrii şi munţii fost-au atunci, în acele timpuri, fraţii românilor. Se zice că românul a construit atâtea biserici câte victorii a avut, căci lui, românului, i-a fost dat să poarte de-a lungul veacurilor nenumărate lupte întru apărarea pământului strămoşesc şi fiinţei naţionale. Bisericile acestea, vestitele cetăţi, turnurile semeţe stau mărturii ale curajului şi jertfelor fiilor acestui neam, în ale căror vine a continuat să curgă sângele celor doi mari generali ai antichităţii: al dacului Decebal şi al împăratului roman Traian.
Cufundată în pace şi radioasă, purtând pecetea nobleţei, Curtea de Argeş, pe timpuri cetate, stă şi astăzi în acelaşi loc, pe care-l ştim de ani de zile, sfidând vremurile. Iar în mijlocul ei se înalţă cea mai veche şi una din cele mai valoroase capodopere ale Ţării Româneşti – Biserica Domnească ctitorită de Basarab I, cel care l-a învins pe Carol Robert, regele Ungariei. Tot aici, la Curtea de Argeş, a domnit vestitul cărturar şi filozof Neagoe Basarab, ctitorul bisericii mănăstirii „Curtea de Argeş” – o adevărată minune artistică. Prin pâlcul de copaci de pe malul drept al Oltului, cu muntele Cozia în spate, înfruntă procesul de măcinare al anilor renumita mănăstire Cozia, locul de veci al celuia care a biruit pe turci la Rovine, al viteazului principe Mircea cel Bătrân. Fiind cea mai impunătoare zidire din întreg Evul românesc, Castelul de la Hunedoara, ne va aduce totdeauna aminte de marele erou, de cel care a înscris o pagină glorioasă nu numai în istoria românilor, ci şi în cea a întregii Europe. Datorită lui Iancu de Hunedoara lupta antiotomană a înregistrat mari izbânzi, făcând să amâne apropierea turcilor de bătrânul continent. Mulţimea de biserici şi mănăstiri din Epoca lui Ştefan cel Mare va ţine pururea vie în memoria românilor pildele de vitejie şi strălucitele biruinţe ale marelui voievod. După cum spune o datină din partea locului, Biserica Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Biserica Albă din Baia ar fi zidită de marele voievod după răsunătoarea victorie asupra regelui ungur Matei Corvinul. În amintirea strălucitei biruinţe de la Vaslui pentru neatârnarea ţării Moldovei împotriva armatelor otomane stă înălţată biserica de la Vaslui. Şi în zilele noastre legendele despre vestitul Ştefan cel Mare nu contenesc să nască şi să înflorească. Iar adevărata perlă, biserica de la Voroneţ, în care a avut să trăiască călugărul Daniil sihastrul, povăţuitorul lui Ştefan, când peste glia străbună atârna nenorocirea, să nu supună ţara lui Mahomet, împăratul turcilor, că războiul în cele din urmă îl va alege pe el biruitor, biserica din Războieni evocă o pagină pe cât de zguduitoare, pe atât de înălţătoare prin care a avut de trecut neamul românesc. Şi acum se mai aude în cetatea Neamţului glasul mamei lui Ştefan, care-şi sfidează feciorul, neacceptând ideea înfrângerii sale, refuzând să-l primească în cetate. Iar Hârlăul, de ce ne va aduce aminte biserica din Hârlău, dacă nu de biruinţa din Codrii Cozminului asupra oastei poloneze a lui Ioan Albert? Aici, la Mănăstirea Putna, versul eminescian „Ştefane, Măria Ta, / Tu la Putna nu mai sta, / Las’ Arhimandritului / Toată grija schitului… / Tu te-nalţă din mormânt / Să te-aud din corn sunând / Şi Moldova adunând” nu va îndemna totdeauna neamul românesc să-şi iubească istoria, să-şi cinstească eroii, să creadă în curajul şi tăria sa de caracter? Martoră a unor evenimente istorice, cetatea Alba Iulia îşi deschide porţile în 1599 lui Mihai Viteazul, celuia care în 1600 avea să unească într-un singur stat Ţara Românească, Moldova şi Transilvania. Şi tot aici, la Alba Iulia, se va semna peste mai multe secole actul Unirii Transilvaniei cu România. Maiestuoasă, acoperită de inedit şi farmec, stârnind, ca-ntodeauna, admiraţia, cea mai splendidă înălţare de artă bisericească din lume ctitorită de Vasile Lupu, biserica Sf. Trei Ierarhi se înalţă în mereu pitorescul şi zâmbitorul Iaşi, însemn al victoriei limbii române, în a cărui complex şcolar de pe timpuri s-au pus bazele învăţământului în limba română. Freamătă frunzele legendarului gorun al lui Horia lângă care-şi află somnul de veci Avram Iancu, cântând nemurirea celor doi luptători pentru libertatea şi propăşirea poporului. Iată-l pe „domnul Tudor”, pe Tudor Vladimirescu, pe apărătorul săracilor, care rosteşte la Padeş
„Proclamaţia către popor”, chemându-l la lupta pentru libertate şi slobozenie. Şi avântatu-s-au din nou românii, a câta oară, în iureşul bătăliei de la Plevna, Rahova şi Smârdan pentru neatârnarea ei. Şi când la 9 mai 1877 tulburătoarele cuvinte ale lui M.Kogălniceanu
„Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare” au ocolit întreaga ţară, şi mic şi mare s-a ridicat să-şi apere moşia strămoşească. Câtă dreptate a avut N. Bălcescu când a spus că „În zadar veţi îngenunchea şi vă veţi ruga pe la porţile împăraţilor, pe la uşile miniştrilor lor. Ei nu vor da nimic, căci nici nu vor, nici nu pot. Fiţi gata, dar, a vă lua bărbăteşte, căci prin lucrare şi jertfire, prin sângele vărsat, poporul dobândeşte, cunoştinţa drepturilor şi datoriilor sale.” Bat clopotele bisericilor din Chişinău, flutură pe străzile oraşului tricolorul. După 106 ani de rapt, Basarabia se întoarce la Patria-Mamă, România, prin votul „Sfatului Ţării, întrunit în şedinţa solemnă de la 27 martie 1918 în sala festivă a liceului al III-lea din Chişinău. Acelaşi mereu de veacuri, românul totdeauna este dispus să muncească cu îndârjire pe timp de pace, să-şi înfrunte destinul cu bărbăţie. Priveşte, urmaşule, la acest ansamblu, la ansamblul monumental de la Târgu-Jiu înălţat de geniul lui Brâncuşi în cinstea eroilor români căzuţi pentru apărarea Patriei în primul război mondial. Priveşte la această „Coloană a infinitului”, la coloana recunoştinţei fără sfârşit. Priveşte la „Poarta sărutului” – simbol al slăvirii bărbăţiei şi al înţeleptei stăpâniri. Opreşte-te, aici, la „Masa tăcerii”, aşază-te la masa de piatră, la masa fără de meseni şi cinsteşte-i pe cei căzuţi printr-un minut de reculegere.
Din adâncurile zbuciumatei noastre istorii vin către noi dacii şi romanii, vin să ne spună că suntem nemuritori. Ori de câte ori se pune la îndoială titlul de nobleţe al românismului, e cazul să amintim celor nevrednici că unicul popor care a păstrat în denumirea sa numele poporului rege, numele poporului roman, al marelui popor creator de valori spirituale şi culturale, este poporul român, decis în continuare să-şi poarte specificitatea sa în lupta popoarelor pentru eternizarea istorică. Un popor cum este poporul român, care de-a lungul secolelor a creat un folclor original şi inedit de însemnătate universală, un popor care şi-a păstrat limba şi spiritul propriu, deşi hărţuit în repetate rânduri de mai-marii lumii, un popor care a creat valori literare şi filozofice incontestabile, este un popor care are o misiune aleasă. Un Cantemir, Iorga, Pârvan, Haşdeu, Eminescu, Blaga, Eliade, Stănescu, Vieru, Luchian, Eugène Ionesco, Brâncuşi şi Enescu ocupă în ierarhia valorilor universale un loc de cinste. Oare ce poate fi mai convingător decât faptul că micuţii japonezi îl învaţă la şcoală pe Eminescu, francezii îl sărbătoresc pe Brâncuşi la Paris, într-o bună parte din lume sunt montate piesele celui mai mare dramaturg al secolului al XX-lea, Eugène Ionesco, iar o catedră de la Universitatea dinChicago i-a înveşnicit numele lui Mircea Eliade. De milenii trăind pe pământul strămoşesc, românii sunt conştienţi de faptul că nu sunt străini de el, ci acesta e o parte integrantă a sufletului lor. Ei nu-şi pot concepe existenţa lor fără munţii care-i străjuiesc de o parte şi fără Dunărea şi Marea de cealaltă. Întreaga lor viaţă, întregul lor trecut istoric e legat de munţii Carpaţi. Aici, în leagănul lor, Gelu, Glad şi Menumort şi-au format primele voievodate. Aici, în pădurile dese, în ascunzişurile văilor şi-au găsit oamenii adăpost în vremurile de cumpănă. Purtându-şi cu multă fală astăzi apele prin întreaga Europă, Bătrâna Dunăre a avut odinioară, în timpurile de demult, misiunea de linie strategică a geto-dacilor utilizată împotriva romanilor, ca mai apoi romanii s-o folosească împotriva migratorilor, iar urmaşii acestora împotriva expansiunii otomane. Marea însă, marea cea Mare a însemnat şi va însemna totdeauna putere şi libertate, o fereastră în lume. Orice deal, orice câmpie înveşmântate în păduri au un colţ drag în inima lor. Oricare potecă de munte pe care coboară turmele de oi, orişicare drumeag pe care coboară carul cu boi fac parte din trecutul şi viitorul lor, sunt fericirea lor de zi cu zi. Atraşi şi strânşi legaţi de locurile unde s-au născut, au trăit, făcându-se una cu acestea, contopindu-se cu tot ce se află în jur, devenind o parte componentă cu valoare de unicat a spaţiului vital. Fraţi au devenit cu natura care-i înconjoară, fraţi au devenit cu soarele care le descreţeşte fruntea cu zâmbetul său de dimineaţă, cu nemărginirea cerului. Ar putea oare ei să existe fără toate acestea? La prima vedere s-ar părea că ei sunt stăpâni în casa lor, stăpânii tuturor lucrurilor, dar înţelepciunea, înţelepciunea multiseculară îi probozeşte să trăiască în armonie cu toate lucrurile care-i însoţesc în această viaţă efemeră, fiind scutul şi pavăza lor, în armonie cu spiritul universal. Da, aşa sunt românii, aşa e românul.
Sufletul lui a căutat totdeauna iubirea. Dragostea de ţară este grija lui permanentă, dragostea de ţara unitară. Dar ar putea aceasta oare exista fără unitate naţională, fără o unitate naţională în permanentă desăvârşire? Au cum s-ar putea găsi calea spre această unitate, spre unitatea naţională? Răspunsul poate fi doar unul. Prin conştiinţa naţională. Prin conştiinţa naţională a fiecăruia dintre noi, al cărei adversar înverşunat este „eul” nostru, „eul” nostru egoist. Toate acţiunile, toate năzuinţele noastre inspirate de egoism seamănă mai mult cu un castel de nisip. Vremelnicia le stăpâneşte. Unindu-ne însă cu alţi semeni, vom putea dobândi unitatea naţională care ne va da tărie şi ne va face puternici. A te jertfi pentru semenii tăi trebuie să fie o normă, scopul suprem al vieţii. Iubirea semenilor ne va ajuta să înfruntăm toate vitregiile destinului. Şi ce poate fi mai frumos ca iubirea aceasta mirifică a celor de un sânge cu tine, de o limbă? Când necazurile lor devin şi ale noastre. Conştiinţa de a te debarasa de „eul” egoist, şi de a te uni cu semenii tăi, e un lucru minunat ce trebuie să ne preocupe în orice clipă a noastră. Toate poftele trupeşti care duc la un individualism pronunţat trebuie să fie luate sub stăpânirea raţiunii. Trufaş din fire, omul egoist va deschide numaidecât poarta unităţii naţionale în faţă celora care nu ne doresc binele. Un bătrânel basarabean s-ar fi exprimat odată, că, uite, el a fost un gospodar, iar ei, ceilalţi, nişte terfoşi, nişte peticari. I-am pus întrebarea: „Ţi-ai agonisit averea prin trudă ori ai recurs la tertipuri, abuzând de poziţia socială?” Blândeţea cu care i-am pus întrebarea l-a derutat. Nu ştia ce să răspundă.” Şi dacă te simţi atât de căpos, de ce nu i-ai ajutat şi pe ceilalţi să-şi încropească o gospodărie cât de mică? Trufia că tu eşti cel mai, că eşti buricul pământului te-a împiedicat. Ar fi bine să ştii că oamenii inteligenţi ar trebui să-i conducă pe cei mai puţin înzestraţi, dar să ţină minte că fac parte din acelaşi popor, fără a-i înjosi.” Da, e cunoscut faptul că unii oameni cu vână de gospodar, cu spirit de iniţiativă, stăpâniţi de trufie şi de egoismul de a avea doar ei, fac să înrăiască pe unii semeni de-ai lor, împingându-i astfel pe calea trădării, de unde nu e departe şi o spărtură în unitatea naţională. Unitatea naţională cere din partea noastră mai mult decât grija zilnică a pâinii şi îmbrăcămintei, ea cere neîncetata armonizare a conştiinţei noastre naţionale. Unul dintre pilonii conştiinţei noastre naţionale este memoria. „Avea la vreo şaptesprezece ani şi era un tânăr cu har. Tatăl său în prezent intra în categoria oamenilor de afaceri. În cele din urmă, deşi provenind dintr-o familie de deportaţi, izbuti sub regimul sovietic să-şi aranjeze o viaţă îndestulată. Nici mai târziu când s-a ivit posibilitatea să ia o atitudine faţă de regimul sovietic n-a făcut-o. „Aşadar, eşti un învins, i-am spus tânărului. Ai uitat cum Sovietele ţi-au batjocorit buneii. Ai acceptat avantajele pe care ţi le-au oferit. Ai preferat îndestularea, în locul onoarei. Să fii oare un om pierdut? Le-ai acceptat ideologia. Nici nu vrei să te numeşti român, tot o ţii morţiş că eşti moldovan. Să fie oare acea dragoste oarbă a omului pe care o nutreşte faţă de tiranul care l-a supus unor schingiuiri inumane? Cu cât îl nenoroceşte mai mult, cu atât îl iubeşte mai tare. Ori eşti recunoscător pentru viaţa pe care o duci? Recunoştinţă să fie? Dar pentru ce? Că ţi-a luat viaţa naţională. Cel mai de preţ lucru de pe lumea aceasta. Şi totuşi mai depune un ultim efort. Încearcă să te regăseşti, încearcă să revii la o existenţă naţională. Viaţa îţi va căpăta un adevărat sens. Cum să faci asta? Să te integrezi în cultura autentică naţională, în cultura românească. Încearcă şi ea te va vindeca.”
Fireşte că dragostea de ţară, de neam îşi va avea pururea loc în inimile noastre. Iar acei oameni care s-au lepădat de ea, legându-şi viaţa de vremelnicia lucrurilor şi a dorinţelor efemere, până la urmă vor avea destinul fiului rătăcit care se va întoarce acasă şi va fi primit cu iubire. Pentru fiecare dintre noi viaţa nu poate exista în afara unui echilibru. Şi acest echilibru individual se va realiza doar atunci când va exista echilibrul întregii naţiuni. Menţinerea unităţii naţionale este calea spre acest echilibru. Nu e oare cea mai mare bucurie să-ţi vezi ţara întreagă, iar semenii solidari? Un scriitor povestea că la una din întâlnirile pe care le-a avut într-o localitate rurală, o doamnă care făcea parte din delegaţia oaspeţilor, s-ar fi pronunţat că uite ce Ilene Cosânzene frumoase aveţi, dar au toate chipul trist. Scriitorul ar fi răspuns că aceasta se întâmplă din cauza impasului în care se află. Eu aş zice că totuşi cauza era alta. Cele 20 de Rusande cu chipul trist şi-au dat seama că bărbaţii lor sunt nişte laşi, nişte trădători, care s-au lăsat de calităţile bărbăteşti ale înaintaşilor lor, gata oricând să stea cu capul plecat, mulţumiţi cu un blid de linte. Nu, cele 20 de Rusande i-ar dori altfel. Ar dori să-i vadă cu capul sus, ar dori să-i vadă învingători, ar dori să-i vadă protectori. În această istorie rămân doar naţiunile formate din oameni puternici şi curajoşi, dornici de libertate, înţelepţi şi stăpâniţi de misterul creaţiei, stăpâniţi de misterul creaţiei unui om deosebit, unui om nou. De ce nu? Acest om visat de milenii. Enigma enigmelor. Oare cum ar putea fi? S-a mai încercat această realizare şi în alte timpuri, în alte epoci, în alte ţări, dar… Nu poate fi pusă la îndoială că apariţia lui va putea fi atestată într-un stat ştiinţific care va fi creat în vreo careva ţară de pe acest pământ, într-un stat în care cultura va sta cu adevărat în capul mesei.
Eşuarea experienţei sovietice a demonstrat net că însăşi calea respectivă a fost greşită, căci ea s-a bazat dintotdeuna pe violenţă şi minciună. Iar liderii acestei opere de creaţie sunt şi vor fi incontestabil oamenii de vocaţie, marii catalizatori ai energiei naţionale, care fac ca viaţa semenilor săi să aibă sens, o menire istorică. Şi de ce n-am putea oare visa că una din planetele care va fi cândva descoperită în spaţiul cosmic să poarte un nume românesc. Odată debarasaţi de complexul inferiorităţii, magnetizaţi de dorul creaţiei, să ne îmbarcăm pe corabia cunoaşterii, să mergem în întâmpinarea necunoscutului. Iată colo, în depărtare, la orizontul magic îşi face apariţia în rochie de mireasă, ea, veşnica aducătoare de speranţe, Măria sa, Fantezia, care te ademeneşte cu zâmbetul încărcat de vrajă. Tu alergi către ea, întinzi mâna, ea te ia în braţele sale de fecioară, te mângâie, apoi ca din senin dispare, lăsându-te în prizonieratul iluziei, ca iarăşi să-şi facă apariţia… Şi totuşi…
…Întocmai aşa cum după potop oamenii au găsit puteri să se împrăştie din nou pe pământ, tot aşa şi în epoca cea de la urmă seminţia umană a izbutit printr-un efort nebănuit să se salveze, răspândindu-se în spaţiul cosmic. La începutul secolului 21 în conştiinţa omenirii s-a produs o schimbare. A avut loc asta în urma instalării în lume a unei păci universale.
– Şi a fost posibil? După atâţia ani de orbecăire şi agresivitate?
– A fost posibil. Fiind în pragul unei catastrofe iminente, lumea a înţeles că principiul forţei care a stat de veacuri la baza ei, trebuie înlocuit cu cel al unei înţelegeri noi a lucrurilor. A devenit autoritar în lume nu cel care dispunea de forţă militară, ci cel înzestrat cu înţelepciunea creaţiei, creaţiei întru conservarea speciei umane, ce dovedea mai multă credinţă în Dumnezeu, era mai curat la suflet, mai raţional şi drept, obţinea întâietatea în artă şi ştiinţă, fiind împuternicit să guverneze pe acest pământ.
– Şi asta s-a produs în urma unei schimbări de conştiinţă?
– Da, oamenii au înţeles că nu se mai poate trăi aşa cum au trăit. S-au săturat să mai inventeze tot felul de teorii de duzină. În aşa mod a putut să-şi concentreze energia şi inteligenţa umană ca să obţină într-un timp scurt fericirea pe care o râvnise de milenii.
– Dar e atât de simplu. Şi care este contribuţia românilor la această schimbare?
– Au promovat ideea echilibrului universal, competitivităţii între ţări pe principii noi, din care să fie exclusă aroganţa militară, supremaţia popoarelor mari, care de-a lungul veacurilor, au demonstrat că sunt înzestrate cu duh rău. Creaţia, creaţia a salvat omenirea. Binele a învins răul. Omul a învins teama dispariţiei sale.”
La ce bun şi românismul ăsta, ar spune cel neiniţiat, dacă omul e muritor? Să fie aşa oare? Înzestrat cu raţiune, omul, fără doar şi poate, că îşi dă bine seama de caracterul necesar al morţii pe care o ridică la rang de datorie sfântă. Conştientizarea acestui lucru îl face să fie superior oamenilor. Având calitatea de procreare, omul înţelege minunat că după ce a trăit, este obligat să părăsească această lume, lăsând urmaşilor săi tot ce e mai bun în el, care vor continua cauza sa. Fiecare dintre noi îşi continuă viaţa prin copiii săi, prin copiii copiilor acestora. Şi astfel ştafeta se transmite din generaţie în generaţie, zidind clădirea infinitului, operă pe care o construim cu toţii împreună. Şi oare viaţa aceasta infinită pe care o întrupează Dumnezeu nu e oare idealul nostru? Oare nu este cea mai perfectă, cea mai fericită viaţă trăită cu gândul la Dumnezeu, cu gândul la nemurirea neamului nostru? Doar în infinitul naţiunii sale sufletul românului îşi va putea găsi pacea. Toate celelalte lucruri din jur, pe care le trece prin câmpul percepţiei sale, obţin numai o fărâmă din inima sa, doar naţiunea îl ţine în orbita ei ca o vrajă fără de sfârşit. Doar în infinitul naţiunii românul îşi vede scopul suprem, viaţa lui capătă sens. Şi ca orice naţiune care este într-o continuă perfecţiune, într-o continuă prefacere, naţiunea română prin perfecţiunea şi prefacerea aceasta este infinită. Oare nu este cea mai mare fericire să laşi o urmă pe pământ, să ştii că binele pe care ţi l-au făcut strămoşii, îl poţi transmite prin fapte concrete posterităţii? Impostorii de astăzi, falsificatorii istoriei neamului românesc vor compare negreşit în faţa judecăţii generaţiilor viitoare. În această operă imensă, care este clădirea infinită a naţiunii, nu este român să nu fi lăsat o parte din sufletul său, din roadele sale. Să moşteneşti de la acei care au trăit înaintea ta vocaţia frumosului, ideile lor, fantezia, limba, firea, calităţile şi specificul, datinile, pravilele de conduită, orânduirea avansată, să moşteneşti şi să transmiţi celor care urcă pe o treaptă a nemuririi, nu este oare un lucru sfânt, ceva divin? Negreşit că odată şi odată Dumnezeu va da preferinţă poporului care a suferit cel mai mult, va alege poporul român, cel care a stat la poarta tuturor vânturilor rele. Ai pus şi tu umărul la această casă a noastră a infinitului, tu, cel născut în Basarabia sau altundeva, te-ai întrebat? Am avut totdeauna vecini, adevărate imperii, ca să se destrame în cele din urmă. Imperiile, aşadar, vin şi se duc. Casa noastră însă se află în acelaşi loc, în locul său de veacuri. Ea există şi va exista atâta timp cât va exista neamul nostru, neamul nostru românesc. Şi acele hore de foc ale studenţilor-grevişti din piaţă, ale generaţiei în creştere nu sunt oare o dovadă, un simbol al perenităţii, al tăriei şi trăiniciei noastre? Degeaba încercaţi voi, tot felul de moţpani şi senici, de popuşoi şi solonari să opriţi roata istoriei. Degeaba încercaţi să răstigniţi românismul mereu tânăr, mereu în devenire. Vă aşteaptă acelaşi destin al lui Iuda. Pentru că a lupta cu lucrurile sfinte ale unui popor înseamnă a lupta pentru o cauză pierdută.
Acum la sfârşitul acestui secol zbuciumat, care este secolul al XX-lea, românismul are o însemnătate mai mare ca oricând. Întemeiat nu pe ură, ci pe iubire, nu pe constrângere, ci pe toleranţă, pe unitatea de gândire şi de simţire a generaţiilor, nu pe puritanism biologic, ci pe patriotism cultural, românismul, ne va ţine totdeauna pe toţi împreună, pe toţi laolaltă, ne va da tărie să supravieţuim, căci, vorba humuleşteanului, „Unirea face puterea.” Românismul este credinţa noastră a tuturora. Fără de el viaţa nu are sens.

1995