Ion Coja:

„Idealul Unirii trebuie trecut în Constituţie!”
„Unirea în cuget şi simţiri a românilor de pretutindeni este mai importantă decât unirea politică!”

Domnule profesor ION COJA, aţi primit din Basarabia un filmuleţ de câteva minute cu Iacov Golovcă, pătimaşul şi inimosul luptător pentru Unirea Basarabiei la Patrie. Iar celui care v-a trimis filmul, dlui Ilie Bratu, i-aţi trimis următorul comentariu:

E frumos ce spune bravul Iacob Golovcă. Dar cât este de realizabil acum? La 1918 a fost un concurs de imprejurari excepțional de favorabile! Nu mai putem spera să se repete! Și cu toate astea, marile puteri - SUA; Anglia, Franța, nu au recunoscut Unirea Basarabiei cu Țara!… De ce oare?!…
Condițiile de azi sunt net diferite! România nu are niciun aliat care să o susțină! Lucrul cel mai important de făcut este să se pună capăt rusificării! Să se întoarcă Basarabia la o viață românească! Să întărim conștiința românească pe ambele maluri ale Prutului! Să redobândim sudul Basarabiei!
Dacă mâine se face Unirea, nimeni din jurul României și din Europa, nu se va bucura de izbânda noastră! Și se vor intensifica eforturile și strategiile anti-românești!
Să fim drepți în fața lui Dumnezeu și să ne aducem aminte ce speranțe mai aveam noi de renaștere a românismului în Basarabia! Speranțele noastre prin anii 1975-80 erau foarte firave, aici, la București!… Apoi au început să vină vești neașteptat de bune din Basarabia! Care au culminat cu ziua de 27 august 1989!…
Ca să fie acea zi, eu stiu bine ce a făcut Grigore Vieru! Știu că și Nicolae Dabija i-a fost alături! Ca și Anatol Petrencu! Și mulți alți români!… Nu mă miră discuțiile și certurile de azi, dintre patrioții de la Chișinău! E greu de spus care este calea de urmat! Scopul este același: Binele românilor! Binele Neamului!…
Suntem un singur popor și trăim în două state care au aceeași limbă națională, de stat! Păi situația asta este excepțional de favorabilă!… Sunt zeci de popoare în lume care doresc să aibă un stat, în care să-și impună limba națională ca limbă de stat și nu reușesc! Iar noi, românii, avem două state! Cine mai e ca noi?!
Ne bate Dumnezeu dacă nu știm să-i mulțumim pentru ce avem!
Hai să fim lucizi, să deosebim ce vrem de ce putem, să vedem ce avem și cum putem potența, cum putem valorifica și specula la maximum, adică cum putem fructifica tot ce avem!
Pentru asta e nevoie să fim deopotrivă porumbei curați și șarpe înțelept, capabil să se strecoare printre capcanele istorie! Cu diplomație, cu discreție, și fără să ne batem cu cărămida în piept! Dar mai ales fără să sărim unul la gâtul altuia pentru că avem păreri diferite despre ce avem de făcut!… Să fim gata să cedăm în fața argumentelor care iau în calcul toate datele problemei. Răposatul Iacob Golovcă, bun român, aprig și de neclintit în dragostea de neam, stătea mai slăbuț la înțelegerea situației, a momentului istoric! Vorbește de parcă ne-a întrebat cineva dacă vrem să ne unim! Nu ne întreabă nimeni și majoritatea celorlalți - ruși, ucrainieni, unguri, evrei, nemți, turci, nu ar mișca un deget ca să ne sprijine, ci dimpotrivă! Se vor coaliza ușor împotriva noastră! Deja au făcut-o!
O România Mare, atât de mare cât se cuvine să fie, este împotriva „trendului” globalizării. Nu ne putem opune singuri acestui trend. Pentru asta e nevoie mai întâi de o altă unire, o unire a tuturor naționaliștilor autentici din lumea toată!
Când meciul nostru, al naționalistilor, cu globaliștii, se va încheia în favoarea noastră, atunci Unirea cu Basarabia va veni de la sine!
De ce sunt așa de sigur că vom câștiga acest meci? Pentru că „CU NOI ESTE DUMNEZEU!”
Iar pentru ca Dumnezeu să nu-și întoarcă fața de la noi, trebuie să nu ne mai gâlcevim, să nu ne mai calomniem unii pe alții, ci „să ne unim în cuget și simțire”!
În simțire suntem uniți! Vrem România Mare! Mai rămâne să ne unim și în cuget, să elaborăm strategiile cele mai potrivite! Nu la mitinguri, ci în conclavuri de oameni înțelepți, profesioniști în meseria lor, capabili să cuprindă ansamblul de primejdii și provocări cu care ne încearcă Istoria!

Vă rog să reluaţi aceste idei şi să le expuneţi mai elaborat.

Mai întâi, te rog să-mi spui de unde ai luat dumneata textul de mai sus, Emailul trimis de mine! Credeam că Internetul ne scuteşte de privirile indiscrete!

Uitaţi că România, inclusiv Basarabia, este ţara cu cei mai abili şi mai îndrăzneţi navigatori pe Internet… Vă monitorizez toată corespondenţa! E destul de simplu! Dacă vreţi, vă învăţ şi pe dumneavoastră!

Neapărat! Vreau să văd ce tot primeşte nevastă-mea, de la foştii elevi, de-i aşa de încântată!…

Deci?

Păi nu ştiu ce ar fi de adăugat!… La vremea aceea, imediat după decembrie 1989, ar fi trebuit să urmărim acest scop la nivelul politic cel mai înalt. Se putea face atunci Unirea, în zilele când s-a declarat suveranitatea noului stat Republica Moldova se putea proclama şi Unirea, la fel de simplu!… Consecinţele nu ar fi fost, totuşi, numai pozitive! Pe plan extern, probabil că ar fi fost o mulţime de consecinţe negative. Azi dacă am face Unirea, aceste consecinţe negative ar fi mult mai numeroase, mai grave… Azi, în momentul de faţă, moment care ţine de vreo 15 ani, Unirea nu mai este posibilă ca simplu act de voinţă naţională, a românilor de pe cele două maluri ale Prutului. Nici germanii, după 1945, nu s-au unit când au vrut ei! Pentru câţiva ani buni, dacă vrem Unirea, trebuie să ne preocupe PREGĂTIREA UNIRII! Proces extrem de complex şi de laborios!

Să fim cinstiţi şi să recunoaştem că Unirea, dacă o făceam în 1991 sau 1992, putea să fie şi un eşec, se puteau ivi situaţii nedorite şi neaşteptate de care să profite adversarii Unirii!… Ideea Unirii putea să fie compromisă, ratată, printr-o Unire făcută la hei-rup, de azi pe mâine, care să dureze tot atât, de azi pe mâine! Recunosc, la acea vreme eu aveam o voce mai auzită, mai mergeam pe la televiziuni: de câte ori am avut ocazia am cerut Unirea imediată, fără condiţii… Inclusiv în Parlament, ca senator. Iar azi dacă ni s-ar da să alegem, aş spune la fel: Unire necondiţionată! …Dar nu ne întreabă nimeni! Iar dacă ar fi s-o facem noi, să vezi câţi ar sări la gâtul nostru!

Deci: să fim realişti! În primul rând cei care vor Unirea „necondiţionată”, precum răposatul Iacob Golovcă, trebuie să priceapă că unioniştii nu sunt la guvernare, deci nu pot să facă mai nimic, nimeni nu ţine seamă de ei! Şi eu vreau Unirea „necondiţionată”, dar nu am nicio putere de decizie. Ce pot eu, este să scriu nişte texte, nişte articole, în care să susţin cauza! Şi aştept ca unioniştii să ajungă la putere. Dar chiar dacă am avea un Parlament şi un guvern unionist, asta nu este destul! Căci nu suntem singuri pe lumea asta! Este nevoie de o pregătire a Unirii şi pe plan internaţional! Nu uitaţi, în 1940, nu am avut nicio susţinere internaţională!… Să nu repetăm greşelile făcute înainte de 1940!… Greşeli care au făcut posibile rapturile din vara anului 1940!

Concret, cum ar decurge această pregătire?

Idealul Unirii trebuie trecut în Constituţie! Republica Federală a Germaniei avea trecută în Constituţie obligaţia de a face Unirea cu restul Germaniei. Deci, facem lege supremă din acest deziderat, după modelul german, chiar dacă ne abatem de la principiile dreptului constituţional.
Tot în Constituţie mai putem pune nişte prevederi de genul: După Unire, vreme de 25 de ani, parlamentarii care vor reprezenta Basarabia, în proporţie de 80% să fie numai persoane născute sau cu părinţi născuţi în Basarabia!… Introducem şi funcţia de vice-preşedinte al României, care să se preocupe de românii din afara graniţelor şi de pregătirea Unirii cu Basarabia şi Bucovina. Această funcţie să fie ocupată tot aşa, numai de un român născut în Basarabia sau Bucovina! În felul acesta îi câştigăm şi pe politicienii de la Chişinău, îi asigurăm că nu vor fi marginalizaţi după Unire!
Dar pregătirea cea mai importantă este la nivelul omului de rând, a elevilor, a tineretului! Basarabenii ne-au dat la toţi o lecţie de românism! Dar nu le putem cere să fie zi de zi şi ceas de ceas patrioţi sau martiri! Este nevoie de un efort conjugat pentru ca românii să trăiască mai bine, România şi Basarabia să se ridice din sărăcia de azi împreună, sprijinindu-se una pe alta! Să fim parteneri economici în cât mai multe situaţii, parteneri corecţi, loiali, comportându-ne chiar frăţeşte! Dacă azi am mai avea potenţialul economic din 1990, Unirea nu s-ar împiedica în sărăcia noastră!… Economia românească din 1990 ar fi putut rezolva problemele economice ce s-au ivit în Basarabia după separarea de colosul sovietic.

Nu credeţi că Unirea ar crea condiţiile unei redresări economice?

În principiu, da! Cu condiţia să avem o guvernare competentă şi responsabilă. Nu cea de azi! Mă refer la Bucureşti, desigur!… De aproape douăzeci de ani suntem guvernaţi de nişte tembeli cinici şi imorali.

„În tot răul este şi un bine!” Este o regulă universală. Se respectă şi în cazul nostru? Putem trage vreun folos din faptul că suntem despărţiţi în două state?

Aşa trebuie pusă problema: hai să vedem ce profit putem avea din faptul că suntem două state vecine, locuite de acelaşi popor! Mai există undeva această situaţie?… Sunt zeci şi sute de popoare care au încercat şi mai încearcă şi azi să se constituie într-un stat naţional şi nu reuşesc! Iar noi, românii, avem două state! Deci este o situaţie nefirească, dar o situaţie din care să vedem ce avantaje se pot obţine! Mai în glumă, mai în serios, aş începe cu faptul că în felul acesta putem trimite două echipe de sportivi români la Olimpiadă şi alte competiţii mari sportive… Avem două voturi la ONU, le vom avea curând şi în Uniunea Europeană! Şi aşa mai departe! Iar dacă Dumnezeu ne ajută, s-ar putea să avem şi un al treilea stat românesc, cu românii din sudul Dunării!

Asta ce glumă mai e?!

Dacă românii erau puţin mai „ai dracului” în 1913, armânii puteau să fie ajutaţi să-şi facă un stat al lor!… Din păcate au lipsit câţiva lideri armâni care să ridice stindardul acestei idei!… Dar să vedem ce se întâmplă în Transnistria!… „Stat” locuit de trei popoare: români, ucraineni şi ruşi! Cine sunt cei mai numeroşi? Nu cumva românii? Se mai schimbă lumea! Nebunia din capul lui Igor Smirnov nu se transmite integral de la un preşedinte la altul!… Românismul va începe să câştige teren şi în Transnistria!… Pun rămăşag!
În general, naţionaliştii sunt împotriva globalizării! Dar, ca naţionalişti români, trebuie să băgăm de seamă că globalismul înseamnă şi transparenţa graniţelor – sau cum să-i zic? Graniţele dintre state sunt azi trecute foarte uşor! Din ce în ce mai uşor! Iar asta trebuie să ne convină nouă, ca români, pentru că aproape 10 milioane de români trăiesc în afara României, în ţările învecinate. În condiţiile globalizării, se creează condiţii foarte bune pentru a-i salva pe aceşti români de la procesul asimilării forţate la care au fost supuşi în ultimii 100 de ani. Au rezistat basarabenii 100 de ani, din 1812 până în 1918, vor rezista şi ceilalţi români, dar numai dacă vom demara o vastă campanie de recuperare a lor pentru conştiinţa românească!
Trebuie să ne pătrundem de adevărul fundamental: suntem poporul cel mai vechi din această parte a lumii şi cel mai numeros, cu istoria cea mai bogată. E timpul să avem şi nişte guvernanţi pe măsură, care să formuleze o stategie naţională de cursă lungă, inspirată din axioma enunţată. Este o realitate pe care nu mai avem voie s-o nesocotim, făcând astfel jocul inimicilor noştri!
Aşadar, să fim deştepţi şi, în aşteptarea Unirii, să tragem toate foloasele din situaţia în care ne aflăm! Trăiesc în două state şi coreenii! Numai că ei sunt mereu pe picior de război, gata să se bombardeze şi să se omoare între ei! Pe noi, românii din România şi din Basarabia, românii de pretutindeni, nimic nu ne împiedică să ne organizăm după o strategie pe zeci de ani gândită, să conlucrăm eficient cu gândul la Marea Unire! Dar adevărata Unire, Marea Unire la care trebuie să lucrăm, este Unirea tuturor românilor, de pretutindeni, deci şi a celor din diasporă, răspândiți din Australia până în Canada, de la Vladivostoc până în Silicon Valley! Unirea în cuget și simţiri! Este mult mai importantă decât unirea politică!

Să v-audă Bunul Dumnezeu!

Dacă n-o facem acum, mai târziu s-ar putea să fie prea târziu…

Doamne, fereşte!

Vor veni vremuri tare grele, trebuie să ne găsească uniți!

A consemnat PETRE BURLACU

Tudor Petcu

Interviu care a fost realizat cu dl. Daniel Roxin pe tema importantei mostenirii geto-dacice a identitatii romanesti
1.) Spiritualitatea dacică este cu siguranţă unul din marile mistere ale lumii ce n-a fost suficient de bine descifrat nici în zilele noastre. Ea reprezintă esenţa ancestrală a poporului român, esenţă care într-un fel sau altul a fost trecută cu vederea de-a lungul istoriei şi poate, de asemenea, si miezul sau ideatic a fost distorsionat. Astfel, identitatea românească din prezent încă nu-şi cunoaşte rădăcinile care i-au permis să se dezvolte şi să evolueze. Cum vă explicaţi această dificultate din sânul poporului nostru în ceea ce priveşte înţelegerea spiritualităţii şi chiar a moştenirii dacice?

Dificultatea despre care vorbiti este nascuta din lipsa de repere vizibile ale acestei extraordinare mosteniri. Cei mai multi dintre romani nu stiu foarte multe despre spiritualitatea si istoria straveche a acestor meleaguri pentru ca manualele de istorie ignora intr-o mare masura aceste aspecte. Mai mult decat atat, de 150 de ani, atentia romanilor este indreptata, in mod artificial, catre niste origini care nu ne apartin, catre o „etnogeneza” care nu a avut loc. Falsul istoric al romanizarii a reusit sa mascheze o vreme realitatea. Astazi insa, noile dovezi istorice demoleaza teza romanizarii si a etnogenezei poporului roman si aduce lumina asupra spiritualitatii stramosilor nostri, asupra adevaratelor noastre radacini, cele traco-geto-dacice.

2.) Deseori s-a specificat faptul că religia dacilor, zamolxianismul, a fost una mai atipică, raportând-o la epoca în care ea se manifesta, prin simplul fapt ca ea se baza pe credinţa într-un singur zeu. Este aceasta una din deosebirile esenţiale faţă de celelalte spiritualităţi ale epocii şi consideraţi ca ea fost într-un fel premergătoare creştinismului care a făcut obiectul identităţii româneşti de vreme ce creştinismul însuşi este o religie monoteistă?

Fara indoiala ca zamolxianismul a fost o religie atipica, raportand-o la religiile vremii. Cu toate ca se vorbeste depre faptul ca Zamolxe ar fi fost un ucenic al lui Pitagora sau ca Deceneu ar fi colindat prin Egipt, invatand acolo „unele semne de prorocire, multumita carora spunea ca poate talmaci vointa zeilor”, dupa cum consemneaza Stabon in „Geografia”, eu cred ca geto-dacii sunt mostenitorii unor traditii spirituale mult, mult mai vechi. Modul in care este realizat ansamblul de la Sarmizegetusa Regia, precizia cu care sunt construite elementele care il compun, felul in care acestea marcheaza anumite directii astronomice, ne vorbesc despre o cunoastere uimitoare pe care avem datoria sa o cercetam si sa o facem cunoscuta tuturor. In ceea ce priveste legatura zamolxianismului cu crestinismul, lucrurile sunt, de asemenea, cat se poate de limpezi – trecerea de buna voie, in masa, la religia crestina ne vorbeste despre o aliniere foarte buna intre valorile zamolxianismului si cele ale crestinismului. Practic, asa cum remarca si Mircea Eliade, zamolxianismul i-a pregatit pe stramosii nostri pentru trecerea la crestinism.

3.) Muntele sfânt al dacilor este o tematică ce stârneşte o curiozitate deosebită ca urmare a faptului că nici până în ziua de astăzi nu s-a putut stabili unde era localizat. Sunt diferite ipoteze, teorii şi presupuneri, aducându-se în discuţie munţii Bucegi sau Ceahlăul şi nu numai, însă nu s-a ajuns la nicio concluzie. De ce această imposibilitate de a descoperi locaţia exactă a muntelui sfânt al dacilor? De asemenea, ce a reprezentat aşa-numitul Kogayonon pentru evoluţia identitară românească sub aspectul spiritualităţii sale?

O a treia localizare a Kogaionului este chiar zona complexului de la Sarmizegetusa Regia si Muntele Godeanu. Argumente sunt pentru a sustine fiecare posibilitate. Este destul de probabil ca dacii sa fi avut mai multi munti sfinti. Ca unul dintre acestia era considerat cel mai important centru spiritual este o deductie logica… Pentru un popor care se credea nemuritor un astfel de loc sacru avea, fara nicio indoiala, o importanta extrem de mare, fiind in centrul vietii lor spirituale si, prin prezenta sacerdotilor, o sursa de inspiratie pentru viata pamanteasca. Simplul fapt ca s-a trecut la religia crestina, ca o continuitate fireasca a vechilor credinte, ne vorbeste despre faptul ca credinta in nemurirea sufletului s-a pastrat, imbracand o noua forma de expresie religioasa. De altfel, consemnarea cronicarului bizantin Laonicus care ne vorbeste, la anul 1396, despre romani numindu-i „daci” si subliniind ca sunt un „neam viteaz”, este o confirmare atat a continuitatii geto-dacilor cat si o confirmare a faptului ca acea „vana” eroica nascuta din credinta in nemurire a continuat sa se manifeste.

4.) De-a lungul existenţei sale, cultura română s-a caracterizat şi prin prezenţa diferitelor elemente de spiritualitate dacică pe care putem să le regăsim chiar în operele unor nume reprezentative pentru literatura română, cum ar fi Lucian Blaga. V-aş ruga, dacă, desigur, sunteţi de acord, să vorbiţi în linii mari despre aceasta prezenţă a elementelor de gândire şi cultură dacică în literatura română, un subiect de altfel căruia nu i se acordă o atenţie prea mare.

Exista un fir rosu stralucitor ce porneste din antichitate si ajunge pana in zilele noastre, un fir rosu care ne vorbeste despre continuitate, despre pastrarea traditiilor vechilor daci. Faptul ca tinerii Romaniei nu stiu ca Mihai Viteazul era considerat un restitutor al Daciei si ca era numit de dusmani Malus Dacus, adica Dacul cel Rau, ca Horia era numit de austrieci Horia Rex Daciae (Horia – Regele Daciei) sau ca Mihai Eminescu a fost unul dintre pionierii miscarii dacologice, este rezultatul unor interese mai mari decat ne-am putea imagina, interese in virtutea carora a fost creat si intretinut falsul romanizarii. O parte dintre intelectualii secolului al XIX-lea luptau pentru recuperarea adevaratelor radacini, pentru o Dacie Mare. Din nefericire, corifeii Scolii Ardelene, intelectuali greco-catolici instruiti de Vatican in scoli iezuite, au reusit sa impuna teza falsa a latinitatii exclusive a poporului roman si numele de Romania, in „onoarea” Romei Imperiale. De aici, o uriasa catastrofa pentru identitatea reala a poporului roman – deoarece este una sa ai o istorie de 1.900 de ani, si alta sa ai o istorie de 5.000 de ani, este un anumit tip de onorabilitate sa fim urmasii „nemuritorilor” din Carpati si cu totul altceva sa ni se spuna ca ne tragem din „doi barbati cu brate tari”!!! Lupta pentru distrugerea identitatii reale a poporului roman nu s-a incheiat. Am insa convingerea ca adevarul va triumfa!

5.) Un alt subiect asupra căruia ar trebui să tratăm ar fi şi sistemul filosofic al geto-dacilor, dacă acesta din urmă a existat stricto sensu. Gândirea dacică este raportată în general la religiozitatea sa, mai cu seamă la zamolxianism, o doctrină care îmbracă oricum forma unei metafizici pure, dar în ce măsură se poate vorbi de o filosofie dacică în adevăratul sens al cuvântului, bazat pe un sistem ideatic si etic propriu?

Ca raspuns la aceasta intrebare, cred ca este suficient sa il citez pe istoricul Iordanes (secolul VI d.H.) care, în lucrarea “Getica”, ne spune urmatoarele,: “… (Deceneu) i-a instruit în aproape toate ramurile filosofiei, căci el era în aceasta un maestru priceput. El i-a învăţat etica (…), i-a instruit în ştiinţele fizicii, făcându-i să trăiască conform legilor naturii (…); i-a învăţat logica, făcându-i cu mintea superiori celorlalte popoare (…). Dându-le un exemplu practic, i-a îndemnat să petreacă viața în fapte bune; (…) le-a arătat mersul planetelor și toate secretele astronomice și cum crește și scade orbita lunii și cu cât globul de foc al soarelui întrece măsura globului pământesc. Ce mare plăcere ca nişte oameni prea viteji să se îndeletnicească cu doctrinele filozofice, când mai aveau puţin răgaz de războaie. Puteai să-l vezi pe unul cercetând poezia cerului, pe altul însușirile ierburilor şi ale fructelor, pe acesta studiind creşterea şi scăderea lunii, pe celălalt observând eclipsele soarelui şi cum, prin rotaţia cerului, astrele care se grăbesc să atingă regiunea orientală sunt duse înapoi spre regiunea occidentală, odihnindu-se apoi după o regulă prestabilită.”

eco.md

În situaţia actuală, când Uniunea Europeană se confruntă cu un şir de dificultăţi de ordin economic, mesajul integraţionist al autorităţilor de la Chişinău şi-a pierdut într-o oarecare măsură atractivitatea. În plus, o parte din concetăţenii noştri nu privesc cu ochi buni exigenţele impuse de UE în procesul de integrare, care necesită eforturi considerabile. Pe acest fundal, au apărut o serie de mişcări, care promovează, deşi într-o manieră mai mult populistă, integrarea în Uniunea Vamală Rusia-Kazahstan-Belarusi. Despre situaţia actuală a Uniunii Europene, aspiraţiile integraţioniste ale Chişinăului şi capacitatea de reformare a autorităţilor moldoveneşti am discutat cu Excelenţa Sa, Dirk Schuebel, Ambasador al Uniunii Europene la Chişinău.
• Dle Ambasador, de ce totuşi, în situaţie dificilă în care se află Uniunea Europeană, o parte a ţărilor membre şi în primul rând Germania, care este motorul principal al Comunităţii, încurajează aspiraţiile integraţioniste de la Chişinău? Ce interes pragmatic stă în spatele acestei politici?
• Noi nu susţinem alianţa de la guvernare de la Chişinău, nu susţinem un partid politic dar susţinem ţara. Şi, de fapt, şi alegătorii partidului comuniştilor, aflat în opoziţie, tot profită de ce facem noi.
Care sunt interesele Uniunii Europene în ce priveşte Moldova?! În primul rând, ca şi alte ţări din parteneriatul estic, Moldova este un vecin direct al Uniunii Europene. Iată de ce UE este interesată atât de stabilitatea politică cât şi economică la graniţele sale. Acesta este obiectivul nostru de bază vizavi de politica faţă de RM. Acum avem Alianţa Pentru Integrare Europeană la putere şi această alianţă şi-a propus drept obiectiv apropierea de UE şi în viitor o posibilă aderare. Este evident că obiectivele AIE se potrivesc foarte bine cu obiectivele noastre. Asta pentru că noi vrem să creăm cele mai bune condiţii pentru agenţii economici europeni ca să vină în Moldova şi să investească, să lucreze cu partenerii moldoveni şi cum poate fi realizat acest lucru în cel mai bun mod? Evident prin adaptarea condiţiilor din RM la valorile UE: supremaţia legii, promovarea democraţiei, asigurarea drepturilor omului pentru a crea condiţii propice pentru ca agenţii noştri economici să-şi poată desfăşura activităţile aici.
Noi suntem deschişi ca Moldova să-şi ralieze standardele la cele ale UE şi acest lucru este în interesul ambelor părţi.
• Vizavi de interesele UE. Există mai multe opinii, potrivit cărora, în condiţiile unui euroscepticism tot mai puternic în interiorul uniunii, în condiţiile actuale de criză, ar fi bine să există curente pro-aderare în unele state limitrofe Uniunii. Astfel, acesta va fi un argument contra euroscepticismului, care ar spune: Iată, chiar în condiţiile actuale există foarte multe ţări, care vor să adere la Uniune.
• Într-adevăr, există persoane în Uniunea Europeană, care au devenit eurosceptici în condiţiile crizei economice şi a datoriilor din cadrul UE, dar, nu este pentru prima dată când UE este lovită de aşa numita criză. Şi de fiecare dată, când ne confruntam cu astfel de situaţii, existau voci care spuneau că Uniunii îi va fi foarte greu să o depăşească, dar mereu am reuşit. Asta, pentru că, în cadrul UE nu există o altă alternativă reală acestui curs de integrare. Iată de ce Uniunea Europeană rămâne atractivă pentru alte ţări care încă nu au devenit membre, spre exemplu, Balcanii de Vest. Toate aceste ţări, fără excepţie, şi-ar dori calitatea de membru al UE. La fel Moldova, Ucraina şi Georgia îşi doresc acest lucru. Asta arată că, în ciuda crizei , UE rămâne să reprezinte o perspectivă foarte ademenitoare. Dar, a-şi fi de acord cu dvs deoarece uitaţi-vă: Dacă merg azi la ziua Europei în Moldova, entuziasmul pe care îl văd aici pentru oameni este unic şi evident este mai mare decât cel pe care l-aşi vedea în Uniunea Europeană. Europenii sunt obişnuit cu standardele înalte ale calităţii vieţii de care se bucură deja timp îndelungat şi bineînţeles că sunt afectaţi de criza actuală. Însă,cu toate acestea, cred că sunt foarte multe ţări în lume care şi-ar dori să fie la nivelul în care este acum Uniunea Europeană chiar şi în condiţiile actuale de criză. Acestea fiind spuse, eu sunt încrezut că noi vom ieşi din această criză şi mai puternici decât suntem acum.
• Asta, probabil, în condiţiile,în care vor fi înlăturate lacunele care au dus până la urmă la criza actuală a zonei euro?
• Nimeni nu neagă că suntem într-o criză serioasă. Dar toţi liderii europeni, fără excepţie îşi dau seama de situaţia în care se află uniunea şi ştiu foarte bine că trebuie să ia măsuri stricte pentru a depăşi această situaţie în viitorul apropiat.
• Pentru această, însă,trebuie să-şi convingă şi propriile popoare, care s-au obişnuit cu standarde înalte de viaţă şi nu vor să accepte austeritatea, chiar dacă aceasta este unica soluţie de depăşire a situaţiei actuale?
• Soluţia pentru problemele UE poate fi găsită doar prin compromis.
• Situaţia actuală a UE, a zonei euro în special, este o urmare a acceptării destul de pripite a aderării unor state, economiile cărora dar şi aparatele administrative nu erau pregătite de a face parte din comunitate. Deşi nu s-au racordat unor standarde clare de administrare, acestea au fost acceptate iar acest lucru a atras după sine situaţii de genul celor din Grecia, Spania, Italia etc. Drept urmare, în cazul acceptării altor state, precum RM, e firesc ca rigorile să fie mult mai mari. Cu toate acestea, în ultimii trei ani, UE a fost destul de binevoitoare cu guvernanţii de la Chişinău deşi existau semnale că aceştia, în afară de declaraţii, nu fac practic nimic pentru a reforma ţara. Cu atât mai mult, problema corupţiei devine tot mai acută. Care va fi în continuare atitudinea Uniunii faţă de tergiversarea reformelor şi mimarea combaterii corupţiei?
• Permiteţi să nu fiu de acord cu dvs când ziceţi că guvernul de la Chişinău n-a făcut nimic în ce priveşte reformele. De fapt, din contra, am asistat la un proces unde au fost lansate reforme, unde au avut loc modificări de legislaţie şi unde contactele cu UE au fost cu mult mai multe decât anterior. Noi avem o întreagă reţea de contacte, începând cu nivelul cel mai înalt, la nivel mediu şi la nivelul de jos. Adică sunt contacte la nivel de autorităţi moldoveneşti cu autorităţi europene, la fel şi contacte între Moldova şi statele membre ale UE. Sunt contacte care nu au existat anterior. Asta înseamnă că noi cunoaştem mai bine decât în cazul altor ţări învecinate care sunt părţile puternice, pozitive ale Moldovei şi care sunt părţile asupra cărora trebuie încă de lucrat. Avem un grup de consilieri europeni la nivel înalt, care lucrează cu autorităţile moldoveneşti şi care sunt plenar implicaţi în procesul de luare a deciziilor în cadrul acestor instituţii. Sunt de acord, că, în ciuda unor progrese, problema ce ţine de lupta cu corupţia trebuie să se intensifice. Cunosc că, atât primul ministru cât şi alţi membri ai guvernului, sunt în cunoştinţă de cauză. Primul pas pozitiv în acest sens a fost începutul reformării Centrului Anticorupţie. Urmează şi alte instituţii precum Ministerul de Interne, Vama, SIS-ul dar şi Procuratura Generală. Din nou, UE este gata să ajute în acest proces. Acelaşi lucru este valabil şi pentru reforma în justiţie, care este în legătură foarte strânsă în lupta cu corupţia. Chiar recent, am avut o întâlnire comună cu dl ambasador Moser al SUA cu dl Preşedinte Timofti, unde am discutat exact problema avansării reformei în justiţie. Dl preşedinte Timofti este un expert în acest domeniu şi eu am aşteptări mari în ce priveşte capacitatea dlui de a intensifica această reformă şi de a asigura progresul ei începând cu reforma Curţii Supreme de Justiţie.
• Recent, în cadrul unei întâlniri cu presa, dvs aţi spus că în ţări de talia Moldovei, Curtea Supremă de Justiţie are 8-9 judecători, pe când la noi, deşi se preconizează o reducere, numărul va rămâne destul de mare, deşi s-a redus de la 48 la 30?
• Nu prea cunosc istoricul şi cadrul acestei instituţii dar mi s-a părut că numărul judecătorilor din această instituţie este cam mare. Dar a fost întreprins un prim pas bun prin reducerea numărulul de judecători cu o treime.
• În ce priveşte reformele, cele ce se referă la îmbunătăţirea climatului de afaceri nu prea se produc.
• De acord. Dacă e să vorbim cu agenţii economic străini, atunci aceştia nu sunt pe deplin satisfăcuţi de mediul de afaceri şi de condiţiile de investire în RM. Evident, autorităţile trebuie să facă mult mai mult în ce priveşte debirocratizarea procedurilor aferente mediului de afaceri pentru ca să atragă mai mulţi investitori şi pentru a asigura mai multe contacte de business cu mediul de afaceri european. Acesta este un motiv pentru care am sprijinit foarte mult crearea anul trecut a Asociaţiei Businessului European în Moldova. Sunt sigur că această instituţie poate să ofere consultanţă şi suport Guvernului pentru a debirocratiza toate aceste proceduri ce ţin de mediul de afaceri.
• Dacă vorbim despre ce întreprinde statul pentru simplificarea procedurilor referitoare la activitatea de antreprenor, la debirocratizare, există probabil o legătură directă între birocraţie şi corupţie. De vre-o opt ani în Republica Moldova are loc Reforma Regulatorie, aşa numita „Ghilotona”, care îşi propune reducerea actelor normative dar şi legislative ce reglementează activitatea de antreprenor. Şi a fost observat un fenomen: deşi în cadrul reformei respective, o bună parte dintre acte sunt excluse, în locul lor apar altele,chiar în număr mai mare. Problema este că respectivele acte normative, regulamente etc., constituie pârghii pentru a obţine venit atât pentru unele structuri ale statului dar şi pentru o parte din funcţionari. De aceea, pentru ca astfel de reforme să aibă un rezultat pozitiv, este probabil necesară nu doar reformarea cadrului regulatoriu dar a întregului aparat de stat?
• Eu văd problema Moldovei în felul următor: Politicienilor de aici le lipseşte o viziune despre viitorul acestei ţări sau, altfel spus, ei nu atrag suficientă atenţie viitorului acestei ţări. Ei mai mult se concentrează pe problemele personale, pe problemele partidului pe care îl reprezintă. Progresul va fi dificil de realizat în acest domeniu dar şi în altele, atât timp cât va domina această abordare orientată spre interesul partidului. Cu toate acestea, mi s-a creat impresia că, în ultimul timp, relaţiile dintre partidele din cadrul alianţei s-au îmbunătăţit. Asta îmi dă speranţă că acele decizii luate de către Guvern de comun acord, vor aduce cu ele nu doar îmbunătăţirea mediului de afaceri dar şi a întregului proces de reforme. Acest progres va fi indispensabil pentru a beneficia de avantajele unui viitor Acord Aprofundat şi Comprehensiv de Liber Schimb dintre RM şi UE.
• Deşi se vorbeşte despre aderarea la Zona de comerţ liber cu UE, toţi sunt conştienţi că Moldova nu este pregătită să facă faţă competiţiei în cadrul acesteia. Îi mai trebuie câţiva ani şi reforme cardinale pentru a putea face parte din piaţa europeană fără a-şi pierde propria economie. Nu credeţi că o aderare pripită va aduce mai multe pagube decât avantaje?
• Este evident că Moldova mai are foarte multe de făcut la capitolul „reforme”, pentru pregătirea ţării pentru a putea să se bucure de beneficiul acestui DCFTA. Acest lucru se referă la sectoarele în care Moldova va trebui să facă faţă concurenţei, cum ar fi sectorul agricol. Dar vă rog să nu uitaţi că acest acord nu va intra în vigoare plenar chiar din prima zi. Va depinde de negociatorii moldoveni şi modul în care ei vor negocia acele perioade de tranziţie pentru sectoarele sensibile ale economiei Republicii Moldova. Să vă dau exemplul sectorului agricol din Polonia înainte de aderare la UE. Eu am auzit personal cât de nesiguri,cât de sceptici erau fermierii polonezi vizavi de aderarea la UE, care nu credeau că vor face faţă concurenţei pe pieţele europene. Acum, după aderare, cu greu veţi găsi vre-un fermier polonez care să se plângă. Ei au înţeles mesajul, l-au auzit, au reuşit să folosească fondurile europene pentru a reforma agricultura poloneză şi acum sunt foarte competitivi. Nu vă temeţi de provocările care stau în faţa voastră. Nu neg că există riscuri, dar totuşi, există cu mult mai multe oportunităţi. Sunt foarte sigur că anumite produse moldoveneşti vor fi competitive pe pieţele europene iar UE este gata să vă ajute să treceţi de acest proces de adaptare.
• Dacă vorbim de Polonia, este o mare diferenţă între agricultura acestei ţări şi a celei a Republicii Moldova mai ales prin faptul că agricultura poloneză nu a fost supusă masiv colectivizării. Chiar pe timpul regimului comunist circa 80% din agricultorii polonezi erau fermieri independenţi iar odată cu trecerea la capitalism exista deja o clasă de fermieri puternică. În ce priveşte Republica Moldova, o astfel de clasă nu există nici până în prezent.
• Sunt de acord că Polonia în acest context nu este cel mai bun exemplu însă eu, fiind din Germania de Est, unde a fost totul colectivizat, pot să vă spun că cele mai bune produse agricole germane sunt anume din estul ţării. Mesajul meu este următorul: Să nu vă fie frică. Folosiţi aceste provocări pentru a vă moderniza economia iar exemplele altor ţări în acest sens vorbesc de la sine.
• Ar fi un lucru pozitiv într-adevăr însă, reieşind din atitudinea Guvernului faţă de agricultori, putem spune că acesta nu este suficient de binevoitor iar acţiunile sale nu sunt de natură să stimuleze reformarea sectorului. Mă refer, în special, la politica fiscală pentru anul 2013 adoptată recent, care a înăsprit foarte drastic condiţiile vizavi de activitatea agricultorilor. În preajma aderării la zona de comerţ liber cu Uniunea Europeană, aceştia, prin majorarea taxelor fiscale, sunt privaţi de unele mijloace, care le-ar prinde bine la modernizarea procesului de producere, fapt care, la rândul său, i-ar face mai competitivi pe pieţele europene.
• Eu nu sunt expert în agricultură dar am absolut toată încrederea în ceia ce face ministerul agriculturii şi dl ministru Bumacov care este, în opinia mea, persoana potrivită la locul potrivit.
• El, de fapt, într-un fel, îi susţine pe fermieri în ce priveşte raporturile lor cu Fiscul însă nu-i ajunge, probabil, suficientă influenţă.
• Nu e un lucru ieşit din comun ce se petrece la dvs. Acest gen de situaţii sunt valabile atât pentru Republica Moldova cât şi pentru alte ţări: ministrul de ramură vrea mai multe fonduri pentru ramura sa în timp ce autorităţile fiscale sau Ministerul Finanţelor vrea venituri mai mari şi pentru alte părţi ale economiei. Şi iarăşi, secretul succesului constă în compromis.
• Şi iarăşi referitor la competitivitatea agriculturii. În Occident există o subvenţionare foarte puternică a sectorului iar la acest capitol noi nicidecum nu putem face faţă concurenţei.
• Nu peste tot. În unele ţări această subvenţionare este mai mare, în altele mai mică.
• Pornind de la scepticismul unora vizavi de capacitatea de a face faţă concurenţei pe pieţele europene, a apărut în ultima perioadă un curent de opinie susţinut intens de unele forţe politice de stânga, care îşi propun aderarea la Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan şi, în perspectivă, la Uniunea Euroasiatică. Mesajul lor este simplu: pentru integrarea în Uniunea Europeană trebuie să facem multe eforturi şi reforme costisitoare însă la est putem să ne integrăm în starea în care ne aflăm.
• În primul rând, este alegerea suverană a oricărei ţări la ce uniune să adere. Alianţa pentru Integrare Europeană a spus în mod tranşant că vrea să aibă Zonă de Liber Schimb Comprehensiv şi Aprofundat şi acord de asociere cu Uniunea Europeană. Şi, în acest sens, au fost depuse eforturi majore pentru pregătiri la aderarea la această zonă şi, de asemenea, au avut loc două runde reuşite de negocieri. Centrul de analiză Expert-Grup a realizat un studiu econometric, care, în rezultatul unei analize, dă răspuns la întrebarea: unde e mai bine să adere Republica Moldova: la Uniunea Vamală sau la zona de liber schimb. Şi a ajuns la concluzia că la această etapă balanţa înclină spre zona de liber schimb. În acelaşi timp noi purtăm discuţii cu partenerii ruşi privitor la un nou cadru de colaborare dintre UE şi Federaţia Rusă dar sperăm că pe viitor standardele noastre se vor apropia într-atât încât nu veţi mai fi nevoiţi să vă schimbaţi prea mult.
• La un moment dat dvs aţi declarat că însăşi acţiunile făcute de către Republica Moldova pentru a se conforma standardelor europene constituie un beneficiu substanţial pentru ţară deoarece acestea îşi aduc aportul la consolidarea economică, îmbunătăţirea cadrului regulatoriu etc. Problema este că aceste schimbări presupun nişte costuri şi nişte eforturi pe care o parte din populaţie nu vrea să le accepte. Se gândesc doar la ziua de azi fără a privi în viitor.
• După cum am mai spus, problema începe cu politicul din ţară. Mulţi politicieni aşa gândesc. Şi dacă politicienii nu dau un exemplu bun, cum poţi să te aştepţi de la oamenii obişnuiţi să facă altceva.
• Ce se va întâmpla cu finanţările europene în următorii ani şi care este locul RM pe lista priorităţilor UE odată ce ea trebuie să-şi salveze propriii membri?
• Cu câteva săptămâni în urmă am anunţat că Republica Moldova este prima ţară din Parteneriatul Estic care profită de politica UE care se numeşte „More for more”. Adiţional la cele 94 mil. euro pe care era stabilit că le va primi, Republica Moldova va mai primi încă o sumă de 28 mil. euro. Şi aceasta, în urma rezultatului evaluării reformelor care au avut loc în Moldova şi în alte ţări ale Parteneriatului Estic. Moldova este considerată a fi pe primul loc. Şi pe viitor noi vom face ca mărimea fondurilor acordate să depindă de progresul reformelor. Cu cât mai multe reforme realizaţi, cu atât mai multe fonduri primiţi. Premierul Filat cunoaşte acest lucru şi face tot posibilul pentru a impulsiona procesul de reformă. Eu sunt optimist în ce priveşte cursul reformelor. Consider că este pe calea cea bună şi ele vor aduce rezultate chiar până la următoarele alegeri parlamentare care vor avea loc peste doi ani şi jumătate. Şi aş dori în acest context ca pe lângă partidele din coaliţia de guvernare, şi celelalte partide,în special partidul comuniştilor aflat în opoziţie, să se alăture eforturilor de integrare europeană, care este obiectivul major al ţării.

Vă mulţumim pentru interviu.
A dialogat Ion Chişlea

De curând, aflat în România, Viktor Orban a reluat câteva dintre ideile de bază ale revizionismului maghiar. A afirmat net, tranşant, că autonomia teritorială pentru maghiarii din România este ţinta cea mai importantă a politicii guvernului de la Budapesta! În plus, şi-a permis să se amestece şi-n jocul electoral, îndemnându-i pe maghiari să-l susţină pe Băsescu! Cum comentaţi, domnule profesor Ion Coja?

Hai să examinăm puţin pretenţia la autonomie teritorială, despre care fac atâta caz ungurii. Propaganda în sprijinul autonomiei teritoriale ei o întemeiază pe ideea că în Europa mai funcţionează asemenea formulă administrativă şi că toată lumea este mulţumită în ţările respective. Se dă exemplul Cataluniei, al unor insule nordice, al Tirolului… Exemplele acestea se potrivesc ca nuca-n perete! Nici vorbă să semene situaţia din Catalunia, de exemplu, cu cea din secuime!… Sau situaţia suedezilor din Finlanda! Sunt enşpe motive pentru a nu invoca asemenea modele!

Luaţi-le pe rând, câteva numai!

În primul şi în primul rând e de luat seama la relaţiile dintre cei în cauză, dintre suedezi şi finlandezi, bunăoară!… Sunt relaţii normale, de sute de ani se împacă între ei, nu s-au tăiat, nu s-au spânzurat, nu s-au otrăvit unii pe alţii!… Suedezii care se bucură în Finlanda de toate drepturile pe care le-au cerut, nu au săvârşit niciodată, în istorie, vreun gest de adversitate faţă de statul finlandez! Loialitatea lor civică este deplină, fără reproş! Aşa cum şi cele două state şi popoare nu au nimic de împărţit, nu au nimic important să-şi reproşeze. În vreme ce între români şi maghiari există un contencios extrem de încărcat, rivalităţi vechi, netranşate, spirit revanşard, răni nevindecate şi, mai ales, lipseşte dorinţa de a aplana, de a stinge vechile conflicte. Din fericire – sau din nefericire! –, refuzul bunei vecinătăţi vine numai şi numai din partea ungurească! A Budapestei! Există o întreagă literatură maghiară a urii, ură stupidă şi tâmpă, faţă de români, faţă de germani, faţă de slovaci, faţă de ceilalţi!… Nimeni nu repudiază în Ungaria această mizerie, acest şovinism manifest la toate straturile sociale, generalizat ca un cancer al sufletului maghiar!… Nu putem avea nici o încredere în Ungaria, ca stat, şi nici în aşa-zişii reprezentanţi ai maghiarimii din România nu putem avea încredere. Şi, fără încredere, nimic nu se poate face durabil! Priviţi comportamentul U.D.M.R.!… Jalnic! N-au pic de demnitate! Ca şi politicienii noştri, desigur! Numai că opinia publică românească nu agreează nicicum acest comportament, noi românii ne-am dezis cu vehemenţă de această clasă politică. În vreme ce opinia publică a maghiarilor din România practic nu îndrăzneşte să critice, necum să înfiereze politicianismul şi oportunismul udemerist, atât de jalnic, de josnic şi de dezgustător! Deh!, U.D.M.R. luptă pentru autonomie locală!… I se iartă orice golănie! Orice matrapazlîc, mai ales dacă păgubitul este statul român!

După 1996 au fost miniştri udemerişti în fiecare guvern. Nici unul nu s-a putut abţine să nu dea o copită de măgar la vreun interes românesc, să nu facă pe ascuns ceva care să lezeze drepturi sau valori româneşti! Pot să fac un lung pomelnic cu asemenea răutăţi meschine, mici sau mari sabotaje ale unor funcţionari publici maghiari! Fenomen care s-a petrecut şi înainte de 1990, când structurile P.C.R. şi ale statului socialist român erau împănate, în poziţii cheie, de comunişti maghiari…

N-a existat nici un maghiar să ia calea codrilor, a munţilor, ca să lupte împotriva ocupantului străin bolşevic. Cumva, în adâncul sufletului lor, maghiarii se simţeau sufleteşte mai apropiaţi de ocupantul străin, sovietic, decât de românii pe care-i ştiau că-s oamenii locului, pământeni, băştinaşi, autohtoni?!… Repet, printre partizanii din munţi – fenomen politic de rezistenţă unic în lagărul comunist, nu s-a aflat nici un maghiar, nici un secui, nici un sas sau şvab, nici un minoritar!… Este un adevăr care trebuie să ne dea de gândit, mai ales în zilele noastre, când a fi minoritar în România este o afacere foarte rentabilă, minoritarii fiind discriminaţi pozitiv prin lege, printr-o serie întreagă de avantaje cu totul şi cu totul nejustificate!… Mai rău ca în anii de după război! Să ne aducem aminte că la un moment dat, pe la mijlocul anilor ’50, în închisorile politice din Transilvania nu era nici un maghiar! Nu le displăcea maghiarilor regimul de teroare instituit de comuniştii maghiari şi alţi minoritari!… Era un regim anti-românesc, mai presus de orice alt calificativ! Trebuia susţinut! Regimul comunist făcea victime numai printre români!…

Unde este recunoaşterea cu regrete sincere a crimelor regimului horthyst, din perioada august 1940-octombrie 1944? În etapa interbelică savanţii maghiari au pus la punct un atac bacteriologic asupra României!… Era foarte probabil că ne vom găsi în tabere adverse!… S-a aflat târziu despre această ticăloşie! Nici o reacţie publică sau oficială, nici un cuvînt maghiar rostit spre a dezavua asemenea preocupări demente! Mereu clocesc ceva împotriva noastră! Mi-e şi lehamite să le fac inventarul, un inventar incomplet, desigur, căci cele mai multe ticăloşii şi mizerii rămân necunoscute!… Cu un asemenea trecut în relaţiile dintre noi şi maghiari, nu putem copia modelul finlandez. Suntem încă departe de a avea relaţii normale. Iar zburdălniciile neobrăzatului Viktor Orban pe plaiurile româneşti sunt o dovadă în plus!…

Aţi scris multe texte pe tema acestor relaţii, a acestui contencios româno-maghiar. Consideraţi că textele dumneavoastră au avut ca efect normalizarea acestor relaţii sau, dimpotrivă, le-au stricat şi mai tare?

Am, în sinea mea, încă din copilărie, o simpatie vie pentru maghiari. La Constanţa afli târziu, din cărţi, despre fricţiunile dintre români şi unguri, nu le trăieşti. Limba maghiară mi se pare dintotdeauna o limbă plăcută la ureche, muzicală… Am rămas cu această impresie de la primele filme ungureşti. Filmul Mattyas Coţcarul l-am văzut de mai multe ori, iar personajul a fost un reper în copilăria mea, în dezvoltarea mea!… Nu mi-a părut bine când maghiarii au pierdut campionatul mondial la fotbal!… Pe Puskas şi Grosics i-am iubit cu mult înainte să aflu că a mai existat şi un Horthy… Nu am nici un parti-pris anti-maghiar imposibil de depăşit… Nu sunt nici o clipă tentat să explic eşecurile noastre prin sabotajul şi intrigile Budapestei, ale U.D.M.R.!… Dar ştiu bine că există această adversitate şi ostilitate sistematică din partea Budapestei! Şi când zic Budapesta mă gândesc la şovinismul maghiar! E teribil de activ şi de stupid! N-are egal în Europa! Viktor Orban a fost, zilele trecute, purtătorul de cuvînt al acestei ruşinoase componente a mentalului comunitar maghiar!

Poate că, de câteva ori, să fi sărit şi eu calul! Cunosc reproşul pe care mi l-au făcut nişte tineri maghiari naţionalişti, după apariţia cărţii Transilvania – Invincibile Argumentum. Mi l-au transmis prin Marian Munteanu. Un reproş întemeiat, în sine. Poate că am greşit când am făcut anumite aprecieri cu privire la căsătoriile mixte, apelând la comparaţia cu modelul sabinelor din vechime. Era mai degrabă un truc literar, stilistic! Dar parcă nu-mi mai vine să fiu prea exigent cu mine însumi când aflu, zilele acestea, că activiştii maghiari ai revizionismului fac propagandă disperată împotriva căsătoriilor mixte. Au constatat ei că din aceste căsătorii copiii care se nasc trag mai mult spre a fi şi a se considera români!…

Voi fi greşit uneori la nuanţe, dar nu m-am depărtat propriu zis de adevăr! În nici un caz cu bună-ştiinţă! Adică nu am minţit niciodată! Nu am falsificat datele! Aşa cum fac mercenarii istoriografiei maghiare fără să clipească! Şi fără excepţie!

Altceva?

Dă-mi voie să continui cu răspunsul la întrebarea dumitale!… Dimpotrivă, pot să spun, pot să mă laud că, prin publicistica mea, de dragul adevărului şi cu riscuri mari pentru numitul Ion Coja, le-am luat apărarea maghiarilor, etniei bozgoreşti, așa cum nu ştiu s-o mai fi făcut cineva. Mă refer la textul pus de mine pe internet, pe site-ul meu, prin care exoneram maghiarimea de „crima cea mai abjectă din istoria lumii“: trimiterea la moarte, la exterminare, a peste cinci sute de mii de evrei! Am preluat demonstraţia de la alţi autori, istorici serioşi ai Holocaustului, care susţin şi dovedesc implicarea sionistă în deportarea evreilor din Ungaria, jocul murdar şi criminal al unor evrei nebuni, a căror vinovăţie a fost trecută pe umerii maghiarilor. Am produs un text în care am vorbit mai clar decât alţii despre nedreptatea care li se face maghiarilor de către cei care pun pe seama autorităţilor ungureşti şi a maghiarimii, în general, exterminarea a sute de mii de evrei!… Eu nu ţin nici cu maghiarii, nici cu evreii!… Aş putea spune că nu ţin nici cu românii! În sensul că nu sunt în stare să deformez adevărul în favoarea sau defavoarea cuiva! Nici tată să-mi fie!… Am eu păcate destule, dar pe acesta, al minciunii, nu-l am!… Recunosc adevărul chiar şi atunci când acesta este favorabil adversarilor mei! Şi sunt foarte mulţumit că prin acest comportament normal şi onorabil mă înscriu în tradiţia istoriografiei române, a mentalului comunitar românesc! A sufletului etnic românesc!… Nu cred că există publicist maghiar de anvergura mea care să poată spune şi el, despre sine, asemenea cuvinte!

Frumoase cuvinte!

Ar mai fi multe de spus! Mă limitez la teza maghiară potrivit căreia la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, românii ar fi făcut o serie de promisiuni maghiarilor pe care apoi le-au uitat!… Un reproş prostesc, complet neîntemeiat! L-a reluat şi acest Orban zilele trecute. Desigur, nu-i vina lui că spune aşa de mari prostii, are şi el nişte consilieri, probabil. Deci, pe adresa acestor consilieri budapestani fac următoarele precizări colegiale: la Alba Iulia românii au prezentat, prin Proclamaţia solemnă rostită în faţa a 100.000 de „congresmeni“ ardeleni, un program politic generos, prin care doreau să îngroape definitiv contenciosul româno-maghiar! Acel program nu putea fi aplicat însă unilateral, ci numaidecât prin însuşirea lui şi de către celălalt partener, adică prin asumarea solemnă a acelui program şi de către reprezentanţii maghiarimii. În urma tratatului de la Trianon mai rămâneau câteva sute de mii de români în nou înfiinţatul stat ungar. Cu gândul la acei fraţi ai lor, românii au formulat la Alba Iulia un program politic generos pentru orice minoritate etnică. Un program prin care minoritarii să-şi poată salva fiinţa naţională! Ce a urmat după 1 Decembrie în Ungaria şi în România?

Domnule Orban, numărul maghiarilor din România a crescut după 1 Decembrie 1918, a crescut într-un ritm şi într-o proporţie care depăşeşte ritmul de creştere al populaţiei maghiare din Ungaria aceluiaşi interval de timp: 1919-1940! Sau, dacă vreţi, 1919-1990!

În schimb, numărul românilor din Ungaria a scăzut dramatic, nu prin exterminare fizică, ci prin aplicarea celei mai agresive politici de deznaţionalizare din Europa modernă, o maghiarizare forţată, pe toate căile imaginabile, la care s-au dedat patrioţii maghiari din Ungaria! Ţinta au fost în primul rând românii şi germanii din Ungaria, din Transilvania… Numărul românilor, al cetăţenilor unguri care mai aveau curajul să se declare români, a scăzut de la aproape o jumătate de milion, la câteva zeci de mii… Cum comentaţi aceste cifre, domnule prim-ministru?!

Cum mai aveţi obraz, domnule Orban, să deplângeţi soarta maghiarilor din România?! Vă bate Dumnezeu pentru atâta minciună şi neruşinare! Veţi avea mult de pierdut dacă nu reuşiţi să vedeţi legătura dintre declinul demografic al maghiarimii şi practicile incorecte, deseori criminale, ale politicii ungureşti de deznaţionalizare a altor popoare! Politică pe care o duceţi de peste un veac şi jumătate!

N-aţi reuşit prin aceste metode barbare să vă sporiţi cifra demografică! Ci doar atâta aţi reuşit: să stârniţi repulsie în jurul vostru şi să vă faceţi vouă înşivă răul cel mai mare! Sunteţi, în momentul de faţă, poporul european cel mai expus extincţiei demografice, dispariţiei! Şi continuaţi, totuşi, să mergeţi pe aceeaşi cale, folosind aceleaşi metode şi sloganuri care v-au dus pe marginea prăpastiei! Explicaţia este pentru mine una singură: nu aţi reuşit să vă creştinaţi nici până azi, domnule Orban! Acolo, la Budapesta!

Spuneţi-mi, ce ecou a avut printre maghiari demonstraţia pe care aţi făcut-o cu privire la adevăraţii vinovaţi de deportarea la Auschwitz a sute de mii de evrei din Ungaria?

Nu cunosc. Ştiu doar că am primit două mesaje pe site semnate de doi maghiari! Relativ respectuoase şi amicale. Pentru început nu-i rău! Mi-ar fi plăcut să fie trei măcar… Dar de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere!

Bucureşti, 8 august 2012

A consemnat Petre Burlacu

Valentin Buda
Timpul.nd

Interviu cu prof. univ. dr. Dan Dungaciu, directorul Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române
CONDAMNAREA COMUNISMULUI A AVUT MOTIVATII DIFERITE, LA FEL CA SI ANTICOMUNISMUL!

- Domnule Dungaciu, Parlamentul de la Chișinău a condamnat pe 12 iulie regimul comunist și simbolurile acestuia. Care a fost reacția dumneavoastră la aflarea știrii?

- Este o decizie care trebuie salutată, cu siguranță. Dincolo de faptul că arată o Alianță unită, este un semnal de normalitate, chiar dacă unul care vine după mai bine de 20 de ani… Care e semnalul? Unul pe care R. Moldova nu l-a dat convingător până acum, spre deosebire de Statele Baltice sau de celelalte state din Est. Aceste state au declarat imediat după implozia URSS, explicit sau implicit, că sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial nu a fost pentru ele o eliberare, ci o ocupație care a adus la putere pe tancuri un regim totalitar comunist. După 1989 au trimis un semnal clar Occidentului din acest punct de vedere. Unul dintre răspunsurile occidentale a fost de sorginte morală: liderii au spus-o explicit că au „o datorie morală” de a readuce aceste state acolo unde aparțin, respectiv în Europa, prin cele două „instituții europene, NATO și UE”. Chișinăul, mai ales în timpul regimului Voronin, a transmis sistematic alt semnal: R. Moldova nu a fost ocupată, ci eliberată de armata sovietică, deci că regimul totalitar comunist nu este de condamnat, ci de lăudat. Era deja fixată o frontieră care, în realitate, nu era doar morală sau mentală, ci și geopolitică. Mesajul pentru occidentali era extrem de negativ, chiar dacă aceștia reacționau la el cu înțelegere și condescendență. Prin votarea proiectului de lege propus de Partidul Liberal nu se vor schimba lucrurile peste noapte, dar AIE transmite un semnal limpede că R. Moldova se înscrie în rândul statelor pentru care regimul comunist de ocupație a constituit o realitate respingătoare și de care trebuie să se dezbare inclusiv la nivel simbolic. Din acest punct de vedere, mesajul este puternic și să sperăm că nu va fi ignorat nici la nivel intern, nici extern.

- Cum vă explicați că AIE a reuşit să fie unită în raport cu această chestiune? AIE a fost deseori marcată de tensiuni și disensiuni interne…

- De acord. Dar e greu de explicat relativa unanimitate doar dacă am porni de la premisa că toți membrii AIE au avut motive identice pentru votarea proiectului. Însă nu au avut! Vedeți, deși anticomunismul dinainte de 2009 părea, de la distanță, unitar și a existat tentația diletantă de a așeza toți inamicii politici ai lui Vladimir Voronin de atunci sub aceeași pălărie, lucrurile erau departe de așa ceva. Unii erau anticomuniști pentru că le displăcea politica pe care acesta o făcea, inclusiv în termeni identitari și relativ la România, pe alții cea din urmă nu îi interesa deloc sau, dimpotrivă, le era pe plac, dar nu le plăceau alte aspecte, alții respingeau stilul de conducere a lui Voronin și faptul că pe ei îi excludea din jocul puterii, pe alții îi irita apropierea față de Rusia, dar nu îi deranja răceala față de România etc. Era vorba despre un anticomunism divers, deloc omogen, uneori ideologic, alteori pragmatic. Anticomunismul - de fapt, anti-PCRM-ismul - a fost însă liantul AIE, după care aceste viziuni diferite asupra comunismului și asupra PCRM au început să se iţească. A intrat în joc pragmatismul. Deseori se prefera colaborarea cu membrii PCRM pentru a bloca un alt coleg din AIE să ocupe o funcție, de unde și menținerea status-quo-ului mai mult decât era cazul, spre exasperarea multor votanți și susținători ai AIE. Să ne reamintim că niciun membru marcant al PCRM nu a suferit penal după schimbarea de regim, că dosarul 7 aprilie s-a umplut de praf, că mulți dintre ei au fost recuperați, pragmatic, pe plan local și nu numai, a început la un moment dat o penibilă și comică întrecere, ce e mai rău pentru republică: mafia sau comunismul?, iar un fost lider marcant al PCRM - în continuare fără identitate politică certă, dar cu un discurs care depășește de multe ori virulența PCRM - era menit să devină aliat al AIE și groparul comunismului, fiind prezentat la Bruxelles ca atare etc., etc. Doar PL a rămas în AIE pe o poziție constantă apropo de comunism și PCRM. În plus, a mai apărut un element: lupta celorlalte două partide din AIE a lăsat deschisă, la limită, posibilitatea unei modificări sau „resetări” a Alianței, respectiv un parteneriat al acestora cu comuniștii, parteneriat formalizat sau nu. Și, sinceri să fim, trebuie să recunoaștem că ambele partide au cochetat cu ideea și au lăsat porți deschise către PCRM. Nu a ieșit nimic. După ce s-a încheiat o pace relativă între PLDM și PD - termenul relativ este crucial aici -, nu a însemnat însă și o sporire a încrederii. Așa că cele două partide au ajuns să vadă acum în inițiativa PL, care le tot presa cu condamnarea comunismului de când a ajuns în AIE, un mecanism de blocaj reciproc. O excelentă oportunitate!

PENTRU PL, LEGEA A AVUT O MIZĂ STRATEGICĂ, PENTRU PLDM ȘI PD, UNA TACTICĂ

- Puteți fi mai explicit?

- Sigur că pentru AIE, mai ales după relativa pace instaurată în interior, PCRM rămânea principalul inamic în perspectiva viitoarelor alegeri și în perspectiva crizei economice care se va accentua în R. Moldova. Dar această lege, dincolo de faptul că slăbește PCRM prin pulverizarea simbolisticii și prin faptul că îi arată tot mai slăbiți în ochii electoratului, a avut și alte funcții. Cum spuneam, pentru celelalte două partide, proiectul de lege al liberalilor a devenit o perfectă oportunitate de a se asigura reciproc că niciunuia dintre ele nu le va mai trece prin cap să încerce - cum au încercat - vreun joc cu comuniștii, inclusiv la nivel de șantaj. Votarea unanimă a condamnării regimului comunist și a simbolurilor sale îi face pe acești puțin eligibi într-o combinație cu PCRM și mai puțin credibili în eventualitatea unui șantaj politic. Așa că votarea legii este un amestec de:identificarea inamicului comun (AIE în integralitate), neîncredere reciprocă (PLDM și PD) și presiune doctrinară (PL).

LUPTA CU COMUNISMUL, INCLUSIV CU PCRM, ARE O DIMENSIUNE IDENTITARĂ PROFUNDĂ

Cine pierde și cine câștigă?

- Toți câștigă din AIE, chiar dacă nu acelaşi lucru, dar la nivel de prestigiu sporul se așază mai degrabă în contul PL, care a reușit să își impună agenda la nivelul Alianței. În plus, a dat un semnal puternic susținătorilor și a marcat viața politică din republică cu elemente principale de pe agenda proprie. Poate și de aici apare acum un nou demers al PLDM, care vine să dubleze, eventual să estompeze pe cel anterior. Senzația din exterior nu e cea mai bună, se sugerează că unanimitatea de care AIE a dat dovadă la 12 iulie a fost doar aparentă, că de fapt concurența continuă în interior. Mai mult, nu te poți abține să constați că adăugarea „nazismului” alături de comunism are aerul unei corecții, unui răspuns la o eventuală critică, a unei „corectitudini politice” care se vrea aplicată pentru că, chipurile, s-ar fi mers prea departe prin condamnarea exclusivă a comunismului în R. Moldova… E interesant de văzut cum vor reacționa ceilalți colegi din AIE: PD-ul va rămâne fără nicio inițiativă în această chestiune, deci secund în raport cu PLDM, iar electoratul PL va avea o problemă cu ambiguitatea termenului de nazism, mai ales aplicat pe cazul R. Moldova…

- Dispare PCRM de pe scena politică după acest demers al AIE?

- Dispariția PCRM a fost anunțată de mai multe ori până acum - cea mai naivă a fost cea legată de plecarea fostului candidat la primăria capitalei -, dar, vorba aceea, „s-a dovedit exagerată”. Sigur că lovitura aplicată de AIE este serioasă și nu poate fi ignorată, dar dispariția PCRM nu poate fi corect evaluată decât prin prisma a ce mai este PCRM. Dacă anterior implicarea rusofonilor în politica RM era redusă, acum - și asta a fost evident la ultimele locale - implicarea lor în contul PCRM este evidentă. Acest tronson al electoratului, în general educat și urban, nu va fi influențat decisiv de simbolistica PCRM, ci de faptul că percepe partidul ca pe principalul protector al comunității etno-lingvistice rusofone (ceea ce am numit „minoritate imperială”). De aici adeziunea la PCRM a acestora și care nu se va diminua. Iar concluzia este că, în R. Moldova, lupta cu PCRM nu are doar o componentă politică sau socioeconomică, ci și una identitară. Aici vom vedea ce va face AIE de acum înainte. Lupta cu PCRM înseamnă și statutul limbii române în republică, subtitrarea filmelor, statutul istoriei, expunerea mediatică la posturi din Federația Rusă, reclamele afișate pe străzi, limba din meniurile restaurantelor și limba în care se tipăresc notele de plată etc. Aici urmează să vedem ce va face AIE de acum înainte pentru a destructura nu doar un partid sau o ideologie, ci și un mental.

NIMENI NU VOTEAZA COPIA, DACA ARE LA INDEMANA ORIGINALUL!

- Partidele mici care se tot nasc în R. Moldova pot să preia erodarea PCRM?

- În R. Moldova, și cred că numai aici, există o situație de-a dreptul comică, dacă nu ar fi jalnică. Cu cât un „politician”, șef de partid de obicei, obține un scor mai apropiat de 1% în alegeri sau sondaje, cu atât devine un comentator politic mai important! Apare la televiziuni și în presa scrisă mai mult decât politicienii care guvernează, dă note, evaluează politicienii, se exprimă despre tot și toate. Întrebarea firească este una singură: dacă ești așa de inteligent, de ce nu îţi dai seama că locul tău nu e în politică, sau nu mai e acolo?… În realitate, nu există printre aceste partiduțe niciunul care să vină cu o ofertă reală și credibilădiferită de cele care există acum în Parlament. Toate opțiunile de pe scenă sunt, implicit sau explicit, prezente în Parlamentul de la Chișinău. De aici lipsa de audiență a acestor partide indiferent că sunt de stânga sau de dreapta. Nimeni nu votează copia, dacă are la îndemână originalul! Iar deocamdată PCRM rămâne originalulunor teme diverse, pe care le practică în integralitatea lor, în ciuda unor contradicții evidente: politica pro-rusească, Eurasia, comunism,moldovenism, Est, patriotism, rusofonie, anti-România. Până când PCRM nu se va cantona în una singură, și doar acolo, restul sunt percepute precum copii, uneori mai gălăgioase decât originalul, dar, totuși, copii. La fel și despre PLDM, PD sau PL…

- Deci nu dați nicio șansă micilor partide din RM, unele care nu contenesc să apară?

- Nu, pentru că sunt copii, iar electoratul percepe asta și gândește după „votul util”. O singură opțiune am putea spune că ar mai avea, teoretic, loc în RM, adică o stângă patriotică, moldovenistă, un soi de echivalent al PLDM pe stânga. Impresia mea este că, dată fiind consistența electoratului și a liderilor din RM, o asemenea opțiune este doar teoretică, pentru că ar trebui să fie o stângă fără Rusia sau fără prorusisme, ceea ce nu se poate imagina aici. Faptul că PD a ratat această opțiune spune mult. În plus, PLDM cedează încet dreapta - deși noul proiect de lege ar sugera că o face cu greu! -, iar expandarea lui către centru îl va aduce mai aproape, pe dimensiunea patriotică, și de prezumtivul electorat al „stângii patriotice”. Prin urmare, cred că vechile și noile partiduțe, chiar dacă în Parlament pot exista unele replieri conjuncturale, pe anumite proiecte de lege, vor continua să fie eficiente mai degrabă pe ecranul televizoarelor decât în viața reală…

GEMETELE ÎMPOTRIVA DIVIZĂRII SOCIETĂȚII SUNT RIDICOLE ȘI DENOTĂ MENTALITATE SOVIETICĂ

- Unii comentatori politici de la Chișinău au condamnat decizia AIE pentru că ar diviza societatea și mai mult. Cum comentați?

- Este un geamăt surd pe care îl auzim de fiecare dată când apare vreo problemă delicată, mai ales atunci când apare chestiunea identitară: nu divizați societatea, unanimitatea e sacră!… Așa să fie? Evident, nu. Iar acesta e un mod eronat de a gândi societățile, o mentalitate sovietică care menținea iluzia unanimităților, care exista însă doar pentru că vocile nu erau lăsate să se exprime cu adevărat. De aici și ideea totalitară că statul este sacru, iar cetățenii nu au altă funcție decât să îl servească… Din punctul de vedere al societăților democratice, o asemenea idee este complet falsă. Statul nu este ceva sacrosant, dincolo de oameni, ci rezultatul „contractului social” al cetățenilor care cedează o serie de libertăți statului, iar acesta le furnizează servicii. Deci statul este un servitor, un instrument al bunăstării și prosperității cetățenilor. Ei sunt un soi de acționari, deci stăpânii statului, și decid în ce direcție merge sau acționează acesta pentru a le îndeplini lor mai bine doleanțele. Asta înseamnă cetățean - „acționar” la stat! Și pentru că sunt mai mulți „acționari”, milioane, practic, cea care decide direcția finală a statului este majoritatea, care se exprimă prin vot: decide ca statul să cedeze din suveranitate prin integrarea în UE sau să nu o facă, decide cum va arăta el - federație, confederație, stat unitar etc., etc. Deci nu e vorba de unanimități, ci de opinii diverse ale „acționarilor” din care câștigă cea care are mai multe voturi în spate. În democrație nimic nu e „sacru”, doar cetățeanul prin contractul social și interesele sale. E firesc să fie așa, există viziuni diferite – Est sau Vest, social-democrație sau liberalism, NATO sau neutralitate etc. -, chiar dacă, trebuie să recunoaștem, în cazul RM tensiunile și deosebirile sunt extrem de profunde. Dar cu atât mai mult a cere permanent unanimități și unitate sau eliminarea temelor care „dezbină” este inutil și naiv.

DACA NU ESTI LA MASA, ATUNCI RISTI SA FII IN MENIU!

Ultima problemă: poate afecta votarea acestei legi soluționarea conflictului transnistrean? Comuniștii din Transnistria și-au exprimat indignarea deja.

- Ar fi o naivitate să credem asta… Dacă era așa, atunci conflictul transnistrean ar fi trebuit soluționat de o sută de ori în timpul guvernării comuniste, că doar toată simbolistica de tipar comunist (leninist, stalinist) era exhibată indecent peste tot… Altceva este însă: un semnal că eventuala soluționare nu se va mai putea face decât în termenii pe care proiectul de lege al PL l-a marcat, respectiv al apartenenței R. Moldova la spațiul occidental, care consideră comunismul un regim totalitar și de a cărui memorie trebuie să te debarasezi, nu să o omagiezi. Este un semnal puternic și trebuie înțeles ca atare de toți participanții la negocieri. Din acest punct de vedere, putem spune că AIE a marcat și în dosarul transnistrean reiterând ideea că nicio „soluționare” a conflictului nu trebuie să pericliteze vectorul european al RM.

- Apropo de negocieri, cum vedeți evoluțiile în acest dosar?

- Sincer să fiu, nu prea le văd, sau, dacă le văd, nu le văd foarte optimist. Deocamdată e bine, dar viitorul e ambiguu. R. Moldova a preferat să facă un joc „căldicel”, adică discuții fără finalitate politică, cu accent pe aspecte care țin de „încrederea dintre părți”. Nu știm deocamdată care e ideea directoare a negocierilor, RM nu are un plan de soluționare, conceptul din 2011 a devenit deja vetust, deci nu mai este în uz. Ideea este cea a negocierilor fără (geo)politică, ceea ce trebuie să recunoaștem că este aproape în contradicție vădită cu viziunea oficială sau oficioasă a Chișinăului asupra conflictului! Așa-numitele „măsuri de consolidare a încrederii” se aplică îndeosebi atunci când avem de-a face cu conflicte etnice sau religioase, în care cele două tabere se urăsc iremediabil, iar lipsa de încredere predomină. Adică exact ceea ce Chișinăul spune că nu a fost conflictul transnistrean, care nu e nici etnic, nici religios, ci mai degrabă politic și geopolitic. Adică tocmai elementul pus între paranteze acum în negocieri! Mă rog… Problema de fond este alta: cum va face Chișinăul și ce va face dacă va fi la un moment somat să dea un răspuns politic în aceste negocieri? Și asta nu se va întâmpla azi sau mâine, ci într-un context geopolitic tensionat în care această chestiune se va cere tranșată. Cum va reacționa în situația în care va avea în față actori de tipul Federației Ruse sau/și Germaniei, iar ajutorul și protecția americană de care beneficia în 2000 va dispărea discret? Va putea fi radical Chișinăul în fața Rusiei împotriva Europei sau viceversa, dacă i se va cere prea mult? Cum va putea opri jocul acesta pervers al negocierilor fără politic?

- Ar putea ajunge Chișinăul într-o asemenea situație?

- Nu cred că putem neglija o asemenea evoluție într-un anumit context internațional. Sunt două lucruri pe care trebuie să le avem în minte. Unu: Rusia este statul cu cei mai mulți vecini din lume și negociază de fiecare dată dosare multiple. Niciodată bilateral un dosar precum cel transnistrean. Doi: în cazul unor conflicte de putere la scară mare, care implică regiuni în care Rusia are un cuvânt de spus, chiar dacă nu decisiv, Rusia nu va face nicio mișcare pe acel dosar fără să negocieze dosare din alte spații, inclusiv cel transnistrean! De aceea pentru Rusia, în preajma unor posibile evoluții globale complexe, cea mai bună idee este să deschidă cât mai multe dosare de negociere în zone inclusiv îndepărtate de conflictele propriu-zise, tocmai pentru ca să aibă cu ce să vină la negocierile directe. Așa că ne putem imagina o situație de negociere din Orientul Mijlociu sau Siria - unde Moscova a început deja să dea semnale că e pregătită să negocieze tranziția post-al Assad! - unde e clar că Rusia pierde din influență, dar e la fel de clar că va cere un preț pentru această pierdere. Mai mult, dacă problematica Iranului va deveni explozivă, este evident că orice intervenție în regiune nu se va face decât cu liniștirea altor regiuni și printr-o negociere cvasiglobală. În acele situații, o schimbare în dosarul transnistrean devine plauzibilă, iar la masa acelor negocieri, R. Moldova nu va fi prezentă. Și dacă nu ești la masă, riști să fii în meniu… De aici și problema acestui joc ambiguu pe care îl face Chișinăul acum, care riscă să nu aibă nicio strategie de ieșire atunci când, într-un context internațional exploziv și în care RM nu va conta, i se va face o ofertă pe care nu o va putea refuza.

Timpul.md

Interviu cu Traian Pleşca, diplomat român în perioada reunificării Germaniei

Fostul prim-ministru moldovean Mircea Druc a spus, cu ceva timp în urmă, la Fundaţia Titulescu, la Bucureşti, că, pe când deţinea această funcţie, i-ar fi zis tranşant domnului Iliescu: „Da, domnule, hai să ne unim, numai că trebuie să-mi spuneţi dacă vreţi sau nu vreţi?”, iar răspunsul nu a fost edificator din partea României. Complicităţile au dus până la urmă la ceea ce am putea numi un dezastru naţional, căci a pierde Basarabia/R. Moldova nu poate fi numit altfel, dacă mai ţinem seama şi de faptul că astfel se şubrezeşte şi poziţia noastră în faţa atacurilor iredentiste privind Transilvania.

- Imediat după ce s-a declarat independenţa Moldovei, eram la minister, mă ocupam de Germania, şi un diplomat german mi-a spus: „Sunteţi nebuni? Cum puteţi recunoaşte independenţa R. Moldova? Moldova e a voastră, nu trebuie să o recunoaşteţi ca alt stat! Păi cum am făcut noi cu RDG-ul? Am recunoscut vreodată RDG-ul ca stat străin? Niciodată!”. Pentru cei care nu ştiu, precizez că la Berlin, capitala RDG, Germania de Vest avea o Reprezentanţă permanentă, şi nu o ambasadă, cum e regula între state străine. Niciodată graniţa intergermană n-a fost acceptată ca graniţă între două state străine. Dacă am fi ţinut seama de lecţia germană, astăzi eram, probabil, într-o cu totul altă situaţie.
Dar slăbiciunile noastre, ale conducătorilor de după ’90, se răzbună şi s-ar putea să ajungem în situaţia în care nu mai putem salva nimic. Vreau să subliniez, de fapt să avertizez, că simpla şi ipotetica aderare a R. Moldova la UE nu poate aduce cu adevărat o soluţie conformă cu destinul nostru naţional. Unu, pentru că UE, în forma şi filozofia ei actuală, erodează consecvent statul naţional, este insensibilă la valorile naţionale, şi doi, UE promovează turbocapitalismul globalist - duşmanul feroce al ideii de naţional/naţiune, pe care o percepe ca un obstacol în calea maximizării profitului. Este iluzorie şi extrem de păguboasă aşteptarea că UE şi NATO ne-ar putea fi de folos cu ceva în ce priveşte eventuala revenire a RM la patria-mamă. Dacă nouă, la nivelurile oficiale, ne este teamă să articulăm clar dorinţa de reîntregire cu RM, cum să nu fie perceput acest lucru ca o slăbiciune şi cum să nu fie exploatată aceasta de cei interesaţi?

- Or, tocmai în urma inabilităţilor noastre diplomatice, s-a creat, practic, un curent de respingere a ideii de reîntregire, alimentat acum - ceea ce este stupefiant - de ambele părţi…

- Nu numai inabilităţi, domnule, astea sunt complicităţi şi trădări! Nu sunt întâmplătoare… De ce? Noi n-am avut nicio revoluţie, schimbarea din ’89 a fost făcută, în principal, de americani şi de ruşi, asta-i clar! „Agenturili”, cum zicea Nicolae. A fost o contrarevoluţie de fapt… Un eveniment în urma căruia România a trăit ameninţarea cu dezmembrarea şi, iată, după 20 de ani arată ca după un război, nu poate fi numit revoluţie! Am tăria să spun - şi pot aduce argumente în acest sens - că, până şi sub regimul comunist, naţiunea română era mai bine prezervată şi apărată decât acum, în zodia unui capitalism sălbatic.
Avem nevoie de patrioţi, de lideri adevăraţi! Când eşti un om în fruntea statului, în fruntea unei naţiuni, să simţi ca şi cum ai îmbrăcat cămaşa morţii! Aşa i-am spus domnului Iliescu odată, nimeni nu va fi judecat în istorie după ce a scris despre el o presă eventual favorabilă, ci după ce a făcut concret pentru naţiunea sa! Un om de stat trebuie să fie precum Brătianu la negocierile de pace de după Primul Război Mondial! I-am spus şi-acuma că Francois Hollande încearcă să relanseze ideea socialistă şi l-am rugat să facem şi noi ceva, să generăm un mare proiect privind o nouă cale de dezvoltare. Mi-a zis că „las’ că istoria va decanta ea, cumva, căile respective”. Da, domnule, dar cu ce suferinţe şi sacrificii, cu ce pierderi pentru naţiunea română? Dânsul a avut totuşi nişte merite, că puteam după ’90 să dispărem, să fim dezmembraţi, dar nu este suficient şi, din păcate, nici dânsul nu a fost eroul aşteptat al cauzei naţionale. Or, ceea ce a contat şi contează în primul rând în lume este naţiunea ca matrix humanitas, tiparul în care Dumnezeu/Sfânta Natură toarnă continuu umanitatea. Naţiunea este un concept sacru, toate celelalte sunt subsecvente. Naţiunea este un dat în codul genetic al omului. Şi revin la nemţi; ei n-au vrut să intre în Uniunea Europeană cu două state. Au zis „Nu!”, s-au unificat, apoi au extins Uniunea şi o controlează practic, poziţie pe care nu ar fi avut-o fără reunificare, fără acest „risorgimento” naţional!
Or, la noi, unii glosează halucinant pe tema revenirii RM la patria-mamă: „Ce ne mai trebuie nouă şi moldovenii ăştia?”. Recunoaşterea R. Moldova a complicat rău lucrurile, căci acum ar trebui să-i întrebăm şi pe moldovenii de dincolo de Prut dacă vor şi ei unirea. Or, în cazul Germaniei, oamenii politici federali au avut înţelepciunea să înscrie în Constituţia lor din 1949 un articol separat prin care reunificarea - formidabilă premoniţie - urma să se facă simplu, prin revenirea landurilor estice la trupul patriei. Astfel încât RDG-iştii nici nu au trebuit să mai fie întrebaţi. S-a acţionat în numele întregii naţiuni germane. Nu a fost o chestiune de referendum, mai ales când şi germanii din est doreau cu ardoare reunificarea.

- Presupunând că de mâine avem un lider competent şi punem la punct un aparat diplomatic eficient, mai avem posibilităţi de acţiune?

- Deja lucrurile au ajuns mult prea departe în defavoarea noastră. Sigur, nu putem spune că această cauză este definitiv pierdută, numai că noi de la Podul de Flori n-am trecut la acţiuni mai intense ca parte dintr-o strategie coerentă. La nemţi, înainte de căderea Zidului Berlinului, au fost ieşiri masive în stradă scandându-se „unitate, noi suntem poporul, un singur popor!”. Noi n-am avut nici măcar înţelepciunea să nu-i stârnim pe ruşi sau pe rusofoni. Pentru că lecţia germană, în sensul bun al cuvântului, ne venea ca o mănuşă, fiind încă activ în serviciul diplomatic, am tradus memoriile cancelarului Kohl - „Am vrut unitatea Germaniei” -, tocmai pentru ca cei care s-au întâmplat prin funcţii importante în stat să înveţe câte ceva.
Să citească naibii, să vadă cum s-a făcut unificarea Germaniei! Fostul cancelar federal Helmut Kohl a fost genial, a avut fler istoric, o folosit agil fereastra de oportunitate de atunci, ba mai mult, a lărgit-o abil în favoarea naţiunii sale. De asta e mare! Dar noi n-am tras nicio învăţătură, n-am vrut? Am pierdut Moldova printr-un rapt politico-militar, însă s-a întâmplat după Marea Unire, adică după ce în dreptul internaţional a fost consacrat definitiv dreptul popoarelor la autodeterminare.
Din punct de vedere juridic, aveam o poziţie - şi o avem - foarte puternică, pe care din păcate n-o exploatăm. Orice rapt teritorial săvârşit împotriva unei naţiuni prin încălcarea acestui drept devine de la sine caduc şi oricum nu poate fi acceptat ca o stare definitivă. Desigur, există constrângeri politice externe şi nu poţi face ce vrei când vrei, dar trebuie să ai şi înţelepciunea, şi curajul, şi iscusinţa de a redobândi pentru naţiunea ta ceea ce i-a aparţinut în virtutea dreptului.

- Aţi spus că a trecut un război peste noi. Mai suntem în stare să ne ridicăm din ruine?

- Desigur, numai că trebuie să punem la bătaie în primul rând resursele proprii, cele materiale şi cele spirituale, cu alte cuvinte, forţa creatoare a românului! Şi mai ales să ne iubim ţara şi poporul ăsta năpăstuit. Unii fac impardonabila greşeală de a zice că, dacă vrem să fim europeni, ar trebui să părăsim paradigma naţională. Ce eroare şi ce oroare! Căci poţi deveni european numai în măsura în care rămâi ceea ce eşti din punct de vedere naţional. Europeanul nu pluteşte undeva în eter ca să-l înhaţe nişte şmecheri tari la retorica europeană
Eram în Austria când au intrat ei în ’95 în Uniunea Europeană şi când au început concernele germane să înghită firme austriece, cu toptanul, şi am văzut mişcarea de rezistenţă a austriecilor, foarte dură, promovată la nivel de cancelar. Spre exemplu, ar fi trebuit conform directivelor UE să privatizeze băncile, dar austriecii au pus nişte condiţii cumplite că până la urmă nimeni n-a făcut vreun pas, şi imediat după aceea cele două bănci de stat au fuzionat. Astfel, austriecii şi-au prezervat capitalul lor financiar pentru a rezista concurenţei.

- E destul de plauzibilă ideea vehiculată de presa rusă, cum că Germania ar finanţa federalizarea Moldovei, preluând partea economică, iar Rusia politicul, cu Transnistria cap de pod. S-ar îngropa o dată pentru totdeauna tema reunificării…

- Nu iese fum fără foc! Aceste lucruri se fac, nicio mirare, sub un paravan cu iz democratic. Federalizarea, regionalizarea sunt formule predilecte. Ruşii nu-şi vor retrage niciodată trupele din Transnistria, şi dacă pot ţine sub control politic întreaga Moldovă, nu le-ar strica. Şi cu Germania e o întreagă telenovelă. Nemţii cu ruşii s-au iubit şi s-au păruit de-a lungul istoriei. A fost dragoste cu năbădăi, însă au şi cooperat foarte bine şi şi-au apărat interesele, cel mai adesea în paguba altora. Rămâne de văzut cum ni le vom apăra noi. Am putea-o face, dar asta înseamnă să mergi cu capul sus prin istorie, nu de-a buşilea!

Pavel Păduraru
Timpul.md

Convingerea lui Ghimpu: „Interesele de partid şi financiare moldo-ruse predomină asupra adevărului istoric. Se vrea să aderăm la marea familie europeană, pornind de la minciună”
Săptămâna trecută, liderul Partidului Liberal, Mihai Ghimpu (PL), a propus Parlamentului ca 16 mai să fie declarată zi de doliu în RM. Amintim că în acest an, la această dată, s-au împlinit 200 de ani de la semnarea la Bucureşti a tratatului de pace ruso-turc, prin care Basarabia (partea de răsărit a Ţării Moldovei) a fost anexată la Imperiul Rus. Iniţiativa lui Ghimpu nu a fost susţinută de către colegii săi din AIE, fapt care a trezit unele nedumeriri în societate. În interviul de mai jos, Ghimpu relatează despre influenţa Rusiei în RM pe parcursul ultimilor 21 de ani, dar şi despre întâlnirile sale cu oficialii ruşi în perioada în care era preşedinte interimar al ţării.
„Ne-au făcut moldoveni ca să nu zică că au eliberat românii de sub români”
- Dle Ghimpu, de ce 16 mai trebuie să fie zi de doliu pentru RM?
- Cred că orice stat care a avut de suferit în urma unor ocupaţii, căruia i s-a interzis limba şi istoria şi i-a fost distrusă conştiinţa naţională, nu are dreptul să nege acest adevăr dureros. Ziua de 16 mai 1812 consemnează trecerea a două secole de la o tragedie naţională, comisă prin tratatul de pace ruso-turc din acea dată. Am venit în Parlament cu această propunere, fiindcă programul de guvernare al AIE presupune Libertate, Dreptate şi Bunăstare. Dar niciun popor nu poate deveni liber pentru a-şi construi un viitor, dacă nu condamnă crimele la care i-au fost supuşi în trecut moşii şi strămoşii. Însă colegii mi-au respins iniţiativa…
- De ce credeţi că nu v-au susţinut?
- Poate că s-au opus din interes electoral sau poate că altceva e la mijloc, întrebaţi-i pe ei. Am sperat în susţinerea lor, ştiind că noi toţi suntem obligaţi să conducem ţara cu demnitate. N-am propus să atacăm Rusia sau să stricăm relaţiile cu ea, dar să ţinem la istoria noastră. Atunci când Rusia sărbătoreşte 9 mai şi condamnă fascismul, înseamnă că atacă Germania? Eu am fost martorul luptei politice din RM din ultimii 22 de ani şi am observat că toate guvernările noastre au fost loiale faţă de Moscova. În mod normal, guvernanţii independenţei noastre, indiferent dacă au fost fricoşi sau devotaţi politicii ruseşti, trebuiau mai întâi de toate să înţeleagă că Rusia ţaristă sau cea sovietică înseamnă tot Rusia. Ce folos că astăzi avem o Rusie democratică, dacă armata ce ne-a ocupat în 1812 stă de 200 de ani în cetatea lui Ştefan cel Mare, supranumită de ruşi Basarabia? Ne-au rebotezat în 1913, căci nu le ieşea să spună că au eliberat moldovenii de sub moldoveni. La fel cum, în 1940, ne-au făcut moldoveni, căci nu suna afirmaţia că ar fi eliberat românii de români.
„Dacă suntem prieteni, trebuie şi ruşii să ne răspundă cu prietenie”
- Să înţelegem că Moscova a avut întotdeauna grijă să infiltreze la putere oamenii săi?
- Lucrurile au stat mai bine în primul Parlament, când am condamnat Pactul Ribbentrop-Molotov şi, cu mare greu, am votat Declaraţia de Independenţă, în care am introdus date din istoria adevărată a poporului nostru. Toţi însă s-au eschivat să condamne ocupaţiile din 1812 şi 1940, pentru că ruşii zic că ne-au eliberat şi lor nu le place să audă despre istoria noastră tragică. Bine, dacă am fost eliberaţi, de ce stă şi acum armata rusă în RM? Faptul că eliberarea de sub turci este o minciună ni-l confirmă istoria, care arată că, pe vremea otomanilor, noi administram principatul. Şi nimeni nu ne-a furat limba, pe când ruşii ne-au închis imediat şcolile româneşti. Atunci floarea intelectualităţii noastre, inclusiv scriitorii Negruzzi, Donici, Stamati au trecut Prutul. Totuşi, creaţiile lor ne-au fost incluse apoi în programele şcolare, căci altfel n-am fi avut ce învăţa, după ce ruşii ne-au distrus identitatea, limba, literatura şi istoria.

- Chişinăul şi-a explicat întotdeauna loialitatea faţă de Rusia prin necesitatea menţinerii relaţiilor seculare de prietenie cu acest stat…
- Dacă suntem prieteni, trebuie şi ei să ne răspundă cu prietenie. Dar în ce temei AIE m-a obligat pe mine, ca preşedinte interimar, să trimit ostaşii pe Piaţa Roşie în ziua când armata rusă se afla la noi acasă?
„Multe partide ne folosesc tragedia naţională pentru a acumula capital politic”
- În acest context, putem neglija părerea cetăţenilor, mulţi dintre care consideră că ruşii ne-au eliberat şi optează pentru predarea în şcoli a Istoriei Moldovei, ci nu a Românilor?
- Să nu învinuim cetăţenii, atâta timp cât noi, timp de 21 de ani, n-am făcut nimic ca să le aducem la cunoştinţă adevărul. Unii dintre ei au învăţat Istoria ţaristă şi acum nici nu ştiu în ce să creadă. La prima vedere, noi nu avem istorie, la fel cum nu avem monumente. Toate monumentele din RM sunt cele sovietice. Am instalat şi eu o piatră în memoria victimelor regimului comunist totalitar, dar ea trebuie să fie monument, nu piatră… Iar mentalitatea oamenilor nu se schimbă într-o zi. Dacă ne-am fi condus de la bun început de adevărul istoric şi ştiinţific, ar fi fost altfel. Dar dacă avem partide, care, reieşind din interesele lor cu Rusia, spun alegătorilor ceea ce vrea Moscova, atunci cetăţenii ce să facă? Din păcate, multe partide folosesc tragedia noastră naţională pentru a acumula capital politic. Ei spun minciuni, ca să câştige voturi. Se vrea să aderăm la marea familie europeană, unde conduc valorile, dar pornim de la minciună. Cea mai bună soluţie pentru RM este ca toate partidele să recunoască adevărul, să tragem linia şi să ne ocupăm de problemele social-economice ale cetăţenilor.
- Electoratul nostru a sperat la o schimbare după 2009, când la putere a venit o nouă clasă politică, însă astăzi se vehiculează că Filat şi Lupu ar fi exponenţii Rusiei şi ar avea intenţia de a vă exclude din politică…
- Pe mine mă pot exclude din politică doar alegătorii, alta e problema înlăturării din actul guvernării… Nu pot să spun că dnii Filat şi Lupu sunt exponenţii Rusiei, însă uneori tăcerea lor trezeşte întrebări. Tragedia noastră vine de la Răsărit, dar toţi se prefac că nu văd nimic. Din păcate, interesele de partid şi financiare moldo-ruse predomină asupra adevărului istoric. Credeam şi eu într-o schimbare odată cu înnoirea clasei politice, dar am ajuns ca vorbitorii de rusă să ne înveţe ce limbă vorbim.
„Un preşedinte ales de Parlament este ca o lumânare…”
- Cum anume influenţează Moscova deciziile politicienilor de la Chişinău?
- Prin solii săi de aici. Când dorim să spunem adevărul, suntem sfătuiţi că încă nu-i timpul, în timp ce başkanul Formuzal, care n-are nicio treabă cu istoria acestui pământ, îşi permite să propună rusa ca a doua limbă oficială. Şi nimeni nu-i sare în cap că ar fi trădător de ţară. Dar este de ajuns ca cineva să spună că-i român şi gata - devine trădător. Vedeţi consecinţele ocupaţiilor ruseşti? Vă mai dau un exemplu. În anii ’90, când o mare parte a politicienilor era însufleţită de mişcările de eliberare naţională, a apărut ideea ca noile state ex-sovietice să aibă preşedinţi. În aceste funcţii au fost numiţi însă doar secretari de partid, căci era mai lesne pentru Moscova să dirijeze cu un om decât cu un parlament. Apoi, după ce alegătorii s-au deşteptat şi au apărut partide care-l puteau bloca pe preşedinte, s-a pierdut interesul ca acesta să fie ales de către cetăţeni. Republicile au devenit parlamentare, deoarece un preşedinte ales de Parlament este ca o lumânare. Dar cu o lumânare nu se luminează biserica.
- Dle Ghimpu, PLDM a respins propunerea dvs. cu privire la evenimentul din 1812, însă, totuşi, Guvernul a sprijinit financiar organizarea Conferinţei ştiinţifice despre ocupaţia rusească din 1812.
- Guvernul a luat o decizie corectă în urma unei adresări a Academiei de Ştiinţe, dar viaţa ne arată că lucrurile nu se schimbă printr-o singură conferinţă.
„I-am spus lui Medvedev că nu mă interesează relaţiile ruşilor cu NATO”
- Oponenţii dvs. invocă şi motivul că, în 1812, ruşii, fiind un popor creştin, ne-au eliberat de păgâni. Aveţi contraargumente?
- O, ce aberaţie! Imperiul Otoman nu ne-a impus credinţa lor. Eram un stat suzeran şi le plăteam bir. Arătaţi-mi vreun sat unde moldovenii vorbesc limba turcă. Dar câte sate avem unde se vorbeşte rusa, câţi moldoveni avem care scriu cu litere chirilice? Argumentul invocat de dvs. a fost folosit de ruşi pentru a ne anexa pământurile. Şi această dorinţă vine nu de la Alexandru I, ci tocmai de la Ecaterina a II-a. Ruşilor le-a dezlegat mâinile Tratatul de pace cu francezii din 1806, care prevedea ocupaţia Moldovei întregi şi a Valahiei. Istoricul Leon Casso explică intenţiile „eliberării”: „În 1806, am crezut că vom cuceri cele două principate fără lupte şi vom organiza din ele patru guvernăminte ruse. Împrejurările ne-au silit să ne mulţumim cu un câştig mult mai modest. Această extindere a însemnat pentru Rusia o apropiere de peninsula Balcanică, cu putinţa de a sta cu un picior solid la Dunăre, pentru a se putea întinde în viitor mai departe în paguba imperiului turcesc, potrivit dorinţei politice a Ecaterinei a II-a”. Eliberare înseamnă atunci când ajuţi un popor şi te duci acasă. Noi însă, dacă otomanilor le plăteam bir din oi, boi şi aur, ruşilor le-am plătit cu vieţi omeneşti. Ruşii ne-au ocupat ca să-şi depărteze hotarul de alte imperii, iar în caz de război să lupte pe teritoriile principatelor româneşti, ale Poloniei şi ale altor state. Asta a fost şi rămâne a fi politica Moscovei. În prezent, ei îşi menţin armata în RM, simţind apropierea NATO. Şi asta în ciuda faptului că există o hotărâre neanulată a Parlamentului din 1992, care stipulează că teritoriul din stânga Nistrului este ocupat de armata rusă. I-am spus şi preşedintelui Medvedev: „Ce mă interesează pe mine, ca preşedinte şi cetăţean al acestui stat, relaţiile dvs. cu NATO? Este problema dvs. Eu nu accept ca poporul meu să sufere din această cauză”.
„Sper ca în Rusia să crească o generaţie care să ne respecte drepturile”
- În aceste condiţii, ce interes ar avea Rusia să cedeze în faţa noastră?
- Ei trebuie să ne respecte şi să ne lase să decidem singuri care e identitatea noastră şi ce limbă vorbim. Asta s-ar putea întâmpla numai în cazul schimbului de generaţii. Spre regret, în Rusia persistă mentalitatea unui stat imperial.
- Chiar credeţi că în Rusia ar putea creşte o generaţie care să renunţe la interesele geostrategice ale ţării sale?
- Sper să vină o generaţie care să înţeleagă că perioada imperiilor e depăşită. Schimbarea depinde de noi toţi, inclusiv de Europa. Ruşii trebuie să înţeleagă că e mai important să aibă relaţii cu românii fără războaie, fără presiuni şi fără închideri de robinete de gaze. Condamnând trecutul, şi Rusia ar câştiga. Ea ar putea să-şi promoveze limba ca pe una internaţională, la fel cum este engleza. Noi nu ne împotrivim acestei limbi, pentru că n-am suferit din urma celor care o vorbesc. Iar cei care vorbesc rusa ne-au furat limba noastră.
- Haideţi să privim real la lucruri. Putem noi să decidem soarta acestui pământ în faţa intereselor puterilor dominante? Până şi Nicolae Iorga scria despre 16 mai 1812: „Această zi a durerii este neconsemnată, pentru că statul are datorii internaţionale de care nu se va putea depărta”. Prin ce miracol ar putea Rusia să-şi schimbe poziţia de dragul respectului faţă de noi?
- E adevărat că pacea în lume depinde de politica statelor mari, însă o Europă unită ne-ar da şansa ca imperiile să nu renască. Situaţia politică externă uneori joacă în favoarea noastră. Dacă tratatul ruso-francez din 1806 prevedea acapararea de către ruşi a celor două principate româneşti, Rusia ţaristă a reuşit să ocupe doar Basarabia.
„I-am vorbit unui oficial rus despre ocupaţie timp de o oră şi jumătate”
- Care era atitudinea oficialilor ruşi faţă de dvs. în cadrul întâlnirilor oficiale pe care le-aţi avut cu ei în calitate de preşedinte interimar - de la egal la egal sau îşi arătau superioritatea?
- În discuţii, ruşii îşi promovează politica şi dialogul depinde de poziţia noastră. Eu, de pildă, i-am vorbit unui oficial rus despre ocupaţia sovietică timp de o oră şi jumătate. Cu noi la masă era şi ambasadorul Kuzmin, un om foarte inteligent, care stătea şi sărea, tot încercând să spună ceva. Când a văzut că am adus argumente în sprijinul ideii mele, Kuzmin a zis: „Bine, dar să nu uităm de 1812”. I-am răspuns: „Despre 1812, în genere, mai bine să nu vorbim. Cine v-a permis să împărţiţi cu turcii Ţara Moldovei?”. Deşi vorbesc despre tragedia poporului nostru, eu nu-s nici pe departe duşmanul Rusiei. Salut o relaţie reciproc avantajoasă între noi, bazată pe adevăr. Noi nu cerem Rusiei să adopte o nouă limbă de stat şi nici nu schimbăm numele limbii ruse. Dar dacă eu nu mă supăr pe ei că sunt ruşi, de ce ei se supără pe mine că-s român? Problema lor este alta: dacă ne numim români, apare iminent întrebarea: de ce suntem două state?
- Şi în 2010, când aţi decretat ziua ocupaţiei sovietice drept una de doliu şi când în Piaţa Marii Adunări Naţionale a fost instalată piatra în memoria victimelor regimului totalitar comunist, autorităţile ruse s-au arătat deranjate. Cum se explică acest lucru, de vreme ce primele victime ale comuniştilor au fost anume ruşii?
- Una este condamnarea comunismului, de la care a suferit şi poporul rus. Şi alta este să recunoşti că ai ocupat Caucazul, Ţările Baltice şi Balcanii. Mai există latura materială. Un oficial rus mi-a spus că, de vom recunoaşte Holodomorul ucrainean, relaţiile moldo-ruse se vor înrăutăţi, căci ar putea să apară pretenţii privind achitarea prejudiciilor. Eu i-am reproşat: „Bine, dar cu foametea noastră ce facem?”. La care el a zis că şi în America a fost foamete… Adică, hai să vorbim poveşti. Numai o politică în favoarea omului naşte creatori pentru libertate. Iar o politică de subjugare a omului naşte neoameni.
„Unii oameni sunt născuţi să creeze, iar alţii - ca să distrugă sau să fure”
- Credeţi că există soluţii concrete pentru a convinge armata rusă să părăsească RM?
- Eu sper că schimbul de generaţii va aduce pe eşichierul politic moldovenesc partide cu viziuni noi. Mă bucur că vin tineri cu altă şcoală, care observă că politicienii sunt bogaţi, iar ei sunt săraci şi constată că ceva e putred… Pentru a schimba lucrurile, trebuie să creăm şi un stat democratic cu o viaţă decentă în familia europeană. Asta poate influenţa cetăţenii de dincolo de Nistru să-şi schimbe poziţiile.
- AIE ne promite un trai decent de trei ani, dar parcă nu se simte vreo schimbare. Mai mult, marii hoţi parcă ar fi protejaţi şi de actuala guvernare. De ce?
- Vedeţi că parcă facem reforme, este o creştere economică… Din păcate, am nimerit într-o perioadă de criză mondială. Mai mult, unii oameni sunt născuţi să creeze, iar alţii - ca să distrugă sau să fure. Din cauza lor, aşa cum s-au spălat milioane prin gaura neagră, aşa se şi spală: prin contrabandă de ţigări, de carne, de ce vreţi… Unora nu le convine Ghimpu şi inventează poveşti că ar pregăti Unirea. Sărmanii oameni sunt induşi în eroare de concurenţii mei politici, dar la mijloc stă şi steaua de la Kremlin, pe care a preluat-o Dodon, ca siglă.
„Stimaţi moldoveni, pescuiţi, creşteţi animale, dar nu deschideţi gura despre 1812”
- Piatra pe care aţi instalat-o în Piaţă ar putea fi scoasă, dacă la Chişinău se va schimba guvernarea. Vă veţi opune atunci?
- Piatra va sta până în ziua în care va fi ridicat un monument în locul ei. Dacă vrea cineva s-o ridice, să încerce. Noi suntem gata să o apărăm zi şi noapte. Nu este piatra lui Ghimpu, ci a durerii acestui neam. Aşa cum comuniştii îl apără pe Lenin, noi ne vom apăra istoria şi tragedia naţională. În ultimă instanţă, ori vor ceda ruşii, ori vom ceda noi. Dar noi nu avem dreptul să distrugem viitorul copiilor şi nepoţilor noştri, care trebuie să facă parte dintr-o familie europeană.
- Şi dacă nimeni nu va ceda? Zilele trecute, un consilier al lui Evgheni Şevciuk a declarat că Rusia va opta pentru integritatea teritorială a RM atâta timp cât vom rămâne în sfera de influenţă a Moscovei.
- Nu vreau să se întâmple ceea ce mi-a spus mama, Dumnezeu s-o ierte: „Nu vă uitaţi peste Nistru, că de acolo tot răul a venit”. În tratatul ruso-turc din 1812 se spune că malul stâng al Dunării până la Chilia şi vărsarea sa în Marea Neagră formează frontiera dintre cele două imperii. Documentul prevede că navigaţia va fi comună celor două popoare, adică din start eram declaraţi drept un alt popor. Se mai spunea că micile insule ale Dunării de la Ismail la Chilia, nelocuite atunci, aşa şi vor rămâne, iar „supuşii celor două puteri”, adică noi, vom fi liberi să pescuim şi să tăiem lemne. Iată ce ne-a dat „eliberarea”! Adică, stimaţi moldoveni, pescuiţi, creşteţi animale, dar nu deschideţi gura despre 1812. Rog să fiu înţeles corect - comemorarea zilei de 16 mai nu înseamnă ură faţă de Rusia actuală, ci un eveniment pe care şi Rusia trebuie să-l condamne. L-am întrebat şi pe Narîşkin: „De ce cei care v-au ajutat să scăpaţi de tătaro-mongoli sunt eroi, dar noi, care luptăm pentru libertatea noastră, suntem fascişti?”. Şi el a tăcut… Mitropolitul Veniamin Costache scria: „Vulturul Uralului îşi înfipse adânc ghiarele blestemate în trupul sângerând al Moldovei şi nu putea fi înduplecat de a slobozi prada de la Prut”. De noi depinde cât timp vom fi prada acestui vultur. Dacă îngenunchezi în faţa ruşilor, poţi rămâne fără cap.

Ion Costaş a vorbit, în cadrul unui interviu despre cartea sa, dar şi despre problema transnistreană, rezolvarea căruia devine tot mai anevoiasă, chiar şi la 20 de ani distanţă de la acele evenimente.
Povestiţi-ne despre cartea dumneavoastră
După plecarea Partidului Comunist de la guvernare, am cerut să mi se ofere acces la arhivele de atunci, pentru a mă documenta cât mai mult şi a prezenta publicului larg cât mai multe detalii necunoscute despre ce s-a întâmplat după destrămarea URSS-ului. Din start eram conştient că apariţia cărţii îmi va aduce mulţi duşmani, însă am considerat necesar ca aceste adevăruri să ajungă la suprafaţă. Au trecut deja 20 de ani de la acele triste evenimente, iar generaţia care a crescut nu cunoaşte, din păcate, aceste adevăruri, care a fost evoluţia evenimentelor.
Timp de doi ani am adunat toate materialele, însă nu a fost deloc uşor. Arhivele din 90-92 de la Ministerul de Interne şi Ministerului Apărării au dispărut fără urmă. Din fericire, am anticipat acest fapt, iar atunci când am deţinut funcţia de ministru, am făcut rost de mai multe documente şi am o arhivă personală consistentă, am adunat între timp peste 27 kg de documente. Pe cele mai importante documente le-am anexat în cartea mea.
După 92 am venit cu adresări la preşedintele Snegur, apoi la Lucinschi pentru a crea un comitet în componenţa Academiei pentru a cerceta acele evenimente, însă am fost refuzat de fiecare dată.

De ce n-a apărut şi versiunea în limba română a cărţii? Din cauza banilor sau au fost alte obstacole?

Tipărirea cărţii a fost una destul de costisitoare şi a apărut exclusiv cu contribuţia familiei mele. Nu am vrut să găsesc un „sponsor” pentru a nu fi acuzat ulterior că reprezint interesele cuiva. De ce a apărut în rusă? Pentru că majoritatea documentelor emise în acea perioadă erau în limba rusă şi a fost mai uşor pentru mine să le prezint în original.
Un alt motiv pentru care am ales să public cartea în rusă a fost acela că până în 2009 apăruse mai multe publicaţii în limba rusă precum că moldovenii ar fi fascişti, că în 92 moldovenii au fost cei care au ucis şi au maltratat oamenii din partea stângă a Nistrului, au apărut mulţi adepţi ai aşa zisului stat transnistrean care ne făceau cu ou şi cu oţet. Am crezut de cuviinţă să le dau un răspuns, să le demonstrez prin documente că realitatea a fost alta. Dar, evident, îmi doresc ca această carte să apară şi în limba română, pentru a fi citită şi de către cei care nu cunosc limba rusă.
De ce Chişinăul pierde tot timpul războiul informaţional cu regimul separatist de la Tiraspol?
Pentru că în spatele regimului de la Tiraspol stau mai multe structuri informaţionale şi de securitate ruseşti. Din păcate, noi încă nu suntem capabili să ţinem piept acestor forţe. Presa de la noi prezintă prea superficial situaţia din stânga Nistrului, în timp ce mass media din Rusia şi de la Tiraspol îndoctrinează populaţia de-acolo. La acest capitol am avut tot timpul de pierdut.
Forţele armate ale Moldovei, dar şi cei care au mers voluntar la luptă au fost trădaţi de clasa politică de atunci?

Trădaţi e puţin spus. Au fost mai mult decât tradaţi. Au fost umiliţi, batjocuriţi, şi de clasa politică de atunci, cât şi de conducerea de acum. În primul rând trebuie să recunoaştem că conflictul de pe Nistru n-a început în 1992, dar în 1990, la Dubăsari. Acest fapt a fost recunoscut chiar de preşedintele Dumei de Stat, Ghenadi Selezniov, în 2005, ruşii au intervenit mai devreme de 92 la Nistru pentru că exista „pericolul” unificării cu România. Au suferit oameni şi până în 92, iar acest fapt nu este recunoscut oficial.
Am propus ca numele celor căzuţi în războiul de pe Nistru să fie inscripţionate pe Arcul de Triumf. Oficial noi avem peste 200 de oameni care au căzut pe linia de front, e de datoria noastră ca numele lor să fie înveşnicit, e puţinul ce-l putem face pentru ei şi familiile acestora care suferă şi astăzi. Nu doar că au fost tradaţi, dar au fost şi uitaţi.
Cum a fost eliberat Smirnov? Cu ajutorul cui?
Smirnov a fost eliberat imediat după ce-a fost prins. Ajunsele la urechile lui că se pune la cale arestarea sa şi a fugit la Kiev. În cele din urmă, a fost reţinut de către o echipă specială convocată la Chişinău. Smirnov plecase la Kiev pentru a se întâlni cu Kravciuk, urma să-i înmâneze o petiţie prin care dorea ca regiunea din stânga Nistrului să fie inclusă în componenţa Ucrainei. Deşi eram urmăriţi, am reuşit să-l aducem pe Smirnov la Chişinău pe la Soroca. Dimineaţa, când am ajuns în capitală l-am sunat pe preşedintele de atunci, Mircea Snegur, însă, din păcate, şi preşedintele, şi alţi deputaţi ausemnat, la comanda cuiva, protocolul pentru ca Smirnov să fie eliberat. Trebuia judecat conform legislaţiei pentru toate crimele comise.
Cum vă explicaţi că la moment Smirnov are cazierul curat? Cine se face vinovat de aceasta?

Doar procuratura e vinovată. Procurorul general de atunci, Postovan, fără consimţământul lui nu putea fi eliberat Smirnov. Evident că ordinul a venit de sus, dar trebuia să respecte legea şi să nu-i permită lui Smirnov să plece.
Ce a însemnat prezenţa lui Smirnov în stânga Nistrului timp de 20 de ani? Putea situaţia să fie altfel dacă Smirnov nu era eliberat atunci?

Sigur puteau să fie altfel. Dacă Smirnov nu era eliberat în 92, problema transnistreană nu exista astăzi.
Armata a 14-a. De ce a rămas pe teritoriul Republicii Moldova?

Până a fi creat Ministerul Apărării, acesta era o secţie pe lângă Guvern. Atunci când am început să creăm armata Armata Moldovei, am început să împărţim patrimoniul Ministerului Apărării al Uniunii Sovietice.
Doar Republicii Moldova nu i-a revenit nimic atunci când a fost împărţită averea Ministerului Apărării al URSS-ului. Patrimoniul fostului Minister al Apărării al URSS aflate pe teritoriului fiecărui stat a rămas acolo, numai la noi nu.
Suntem unica republică care a acceptat ca armata care era dislocată pe teritoriul său, să fie trimisă în subordinea Ministerului Apării al Rusiei. A fost o naivitate politică fără margine. N-am avut atunci o coloană vertebrală. Dacă armata a 14-a intra în componenţa Republicii Moldova, şi nu a Rusiei, nu aveam acum atâtea bătăi de cap cu aşa zişii pacificatori care stau acum la Nistru.
Conflictul transnistrean a intrat în agenda internaţională, se discută zilnic despre soluţionarea acestuia, totuşi lucrurile se mişcă foarte încet. Nu se vrea sau nu se poate?

Nici nu se vrea, nici nu se poate. Ruşii care susţin şi până astăzi segmentul transnistrean, din punct de vedere mediatic şi politic, îşi doresc în continuare să influenţeze cât mai mult această palmă de pământ. De 200 de ani suntem sub talpa lor. Şi nici Occidentul nu vrea să se implice foarte mult pentru a nu strica relaţiile cu Rusia.
Există suficientă voinţă politică la Chişinău pentru soluţionarea acestui conflict?

Tinerii aceştia care au venit la putere nu pricep multe lucruri, dar nici nu doresc să-i asculte pe cei mai în vârstă. Nu cred că ei nu doresc rezolvarea conflictultui, dar ei nu pot, nu cunosc subtilităţile acestui conflict, istoricul, iar în consecinţă nu pot trasa strategii pe termen lung pentru reînregirea ţării.
În rezolvarea acestui conflict trebuie să mizăm pe susţinerea organismelor internaţionale, singuri n-avem nicio şansă de izbândă.

Sursa: Moldova.org

 

Profesorul Dan Dungaciu spune că Guvernul de la Chişinău a încercat să se pună bine şi cu Uniunea Europeană, şi cu Federaţia Rusă, neînţelegând că această atitudine i se va întoarce împotrivă.
Printre puţinii, dacă nu singurul expert al României pe zona spaţiului ex-sovietic, profesorul Dan Dungaciu nu vede cu ochi buni ezitările Guvernului de la Chişinău de a porni hotărât în direcţia Bruxelles-ului. Întorcând mereu capul spre Moscova, preşedintele interimar Marian Lupu şi premierul Vlad Filat riscă să piardă complet sprijinul populaţiei şi să trimită Republica Moldova, pentru multă vreme, în sfera de influenţă rusească.
Dan Dungaciu este credibil în ceea ce spune şi prin prisma experienţei acumulate „pe teren”, în calitate de consilier al fostului preşedinte interimar Mihai Ghimpu (lider al liberalilor prooccidentali de la Chişinău). Invitatul de astăzi „La masa Adevărului” nu ocoleşte nici temele ce privesc Ungaria, mai ales că interesele pe termen mediu şi lung ale unora dintre vecinii noştri se intersectează adesea. Şi asta se întâmplă, din nefericire, fără ca noi să băgăm de seamă, fiind prea ocupaţi să consumăm energii în dezbateri sterile.

CARTE DE VIZITĂ
- Dan Dungaciu s-a născut la 3 octombrie 1968, la Târgu-Mureş.
- Deţine distincţia de stat „Ordinul de Onoare” al Republicii Moldova.
- A urmat stagii de pregătire la universităţi din Statele Unite, Marea Britanie, Austria, Ungaria, Germania, Grecia etc.
- Este profesor universitar la Facultatea de Sociologie a Universităţii Bucureşti.
- Subsecretar de stat pentru românii de pretutindeni (2003) la Ministerul Afacerilor Externe.
- Ultima carte publicată: Editura Cartier volumul „Basarabia e România? Dileme identitare şi (geo)politice în R. Moldova”, 2009.

„Republica Moldova îşi joacă acum destinul între Est şi Vest”

Adevărul”: Va fi un nou referendum în Republica Moldova, menit să deblocheze situaţia politică şi să conducă la alegerea unui preşedinte. Credeţi că forţele pro-occidentale de la Chişinău vor reuşi de această dată să adune lumea la referendum?
Dan Dungaciu: Republica Moldova face încă parte din spaţiul estic. Adică un spaţiu în care confruntarea este mai dură, în care sunt mai puţine griuri şi mai mult alb şi negru. Republica Moldova se află în centrul unei confruntări care durează de cel puţin 20 de ani. Ei bine, miza noului referendum este miza plasării Republicii Moldova între Est şi Vest, şi nu vreau să folosesc cuvinte mari. Ce avem astăzi în Republica Moldova la guvernare este Alianţa pentru Integrarea Europeană, „cel mai mic rău” pe care poate să-l producă astăzi Chişinăul sau, dacă vreţi, cea mai apropiată formulă politică europeană pe care poate s-o producă, în acest moment. Iar AIE se află la limită şi încearcă să rămână la putere prin organizarea acestui referendum. Un referendum în care, spre deosebire de referendumul din 5 septembrie 2010, nu se va schimba formula de alegere a şefului statului, pentru că acela a fost un referendum care dorea să invite cetăţenii să voteze pentru alegerea directă a preşedintelui.

Aşa cum s-a întâmplat până în anul 2000 în Republica Moldova…

Da, miza era o republică prezidenţială, un soi de revenire la situaţia de dinainte de 2000. Referendumul acesta face altceva: schimbă numărul de voturi necesare pentru alegerea preşedintelui. Altminteri spus, acum sunt necesare 61 de voturi pentru alegerea şefului statului în Parlament, iar dacă trece acest referendum preşedintele se va putea alege cu 51 de voturi. Asta înseamnă că instituţiile statului din Republica Moldova vor putea să se aşeze, aşa cum ar fi trebuit să se aşeze cu vreo doi ani în urmă. Şi va fi şi un preşedinte, şi un premier, şi un şef al Parlamentului. Toţi aleşi de Alianţă. Asta teoretic, cel puţin…

Si vor fi evitate alegerile anticipate…

Sigur, se evită alegerile anticipate, care, pentru Republica Moldova, în acest moment, ar fi un dezastru. Republica Moldova se află într-o stare de instabilitate mult mai gravă decât se află toate celelalte statele din interiorul spaţiului euro-atlantic sau european. Să vedem dacă va reuşi, pentru că deja apar la Chişinău semne că unii au început să se răzgândească sau să încerce să pună beţe în roate referendmului. Şi nu sunt din afara Alianţei. Vechile ambiţii de putere ale unora sau altora riscă să anuleze referendumul încă înainte de a începe.
”Republica Moldova se află în centrul unei confruntări care durează de cel puţin 20 de ani.”

„Politica României faţă de Republica Moldova a fost naivă”

Mai interesează pe cineva din România, în momentul de faţă, ce se petrece dincolo de Prut?

Ştiţi cum stau lucrurile? Dacă pe tine nu te interesează ce se întâmplă la Estul României, s-ar putea ca Estul României să fie interesat de ce se întâmplă la tine în ţară. Sigur, lumea va continua să funcţioneze, indiferent de ce se întâmplă la Bucureşti şi indiferent ce guvern va fi la Bucureşti. Depinde însă cum…. La Chişinău se derulează lucruri foarte complicate, e o confruntare pe care n-o vedem, dar care este prezentă. O simţi de fiecare dată când treci Prutul, adică frontiera euroatlantică. Când România a intrat în Uniunea Europeană, în 2007, ea şi-a îndeplinit un tip de proiect. Problema României este că n-a avut niciun proiect după 2007. Care a fost proiectul postaderare al României, nu e clar nici astăzi. Noi avem acum un proiect care se numeşte „Rezolvarea crizei economice”, dar criza economică e un proiect pe care l-au inventat alţii, nu noi. Dacă n-ar fi fost criza economică, noi ce-am fi făcut?

România poate avea un proiect naţional legat de Republica Moldova?

România trebuie să aibă un proiect postaderare care să fie inclusiv legat de Republica Moldova. De ce? Pentru că, atunci când am intrat în Uniunea Europeană, era limpede că performanţele noastre economice nu erau atât de bune încât România să se evidenţieze la Bruxelles din acest punct de vedere. Neavând acest instrument, îi mai rămânea altul. Care anume? Plasamentul ei geopolitic. Adică suntem ţară de frontieră euroatlantică, menită să gestioneze frontiera, respectiv o bucată bună a graniţei europene şi a NATO. Din nefericire, însă, România n-a reuşit să-şi vândă bine această poziţie de actor regional important. Una dintre temele pe care ar fi trebuit să le gestioneze mai bine este şi Republica Moldova. E o temă prost gestionată, din păcate, şi lucrurile se văd. Se văd şi în ceea ce priveşte prestaţia României la Bruxelles şi în ceea ce priveşte situaţia din Republica Moldova.

Întrebarea pe care foarte mulţi dintre români şi-o pun este dacă cei de la Chişinău sunt sau nu cu adevărat interesaţi de parteneriatul cu România în vederea aderării la UE.

În funcţie de ce semnale primeşti de la Chişinău, trebuie să acţionezi ca atare. România a reacţionat inadecvat, în sensul că n-a ştiut foarte bine ce interlocutori are şi cum să gestioneze această relaţie. Nu trebuie să fie „o iubire necondiţionată”, dar trebuie să ştii foarte bine ce atitudine au ceilalţi faţă de tine şi în funcţie de asta să-ţi articulezi politicile. Noi n-am făcut asta. România, vă reamintesc, are un tratat de frontieră semnat cu Chişinăul, dar nici până astăzi documentul n-a fost trecut prin Parlamentul de la Chişinău. Aceasta a fost o dovadă că nu ştim foarte bine ce se întâmplă în spatele unor gesturi diplomatice simple, formale sau de faţadă. Suntem încă extrem de formalişti când e vorba de Republica Moldova, ne comportăm de parcă am dori să scăpăm de problemă, nu să ne-o asumăm şi să venim cu soluţii.

Acel tratat de frontieră a fost semnat înaintea referendumului din septembrie 2010 din Republica Moldova. A fost un fel de gest al autorităţilor de la Bucureşti de a arăta că nu vor să înglobeze Republica Moldova într-un proiect naţional, aşa cum le acuzau forţele proruse de la Chişinău.

N-am senzaţia că a dispărut această acuzaţie la adresa României. Dacă ne uităm la ce se întâmplă la Chişinău, vom vedea că sunt manifestanţi în faţa Ambasadei României din Republica Moldova - Liga Tineretului Rus sau partiduleţe de buzunar - care protestează din cauza aşa-zisul „amestec al României în treburile interne”. Ideea că poţi anula aceste suspiciuni prin semnarea unui tratat a fost o naivitate care, din păcate, a caracterizat de foarte multe ori politica României faţă de Republica Moldova. Nu s-a rezolvat nimic. A scăzut cumva în intensitate electorală Partidul Comuniştilor din Republica Moldova? Evident, nu. În sondaje are cele mai mari scoruri, iar momentan mobilizează oameni în stradă. Deci, nu s-a întâmplat nimic din ceea ce se presupunea la Bucureşti că se va întâmpla, dacă se va semna acest tratat. Foarte mulţi dintre cei care erau chemaţi să gestioneze relaţia cu Republica Moldova n-aveau nimic de-a face cu realităţile de acolo şi asta s-a văzut imediat.
”Foarte mulţi dintre cei care erau chemaţi să gestioneze relaţia cu Republica Moldova n-aveau nimic de-a face cu realităţile de acolo.”

„Reunificarea cu Transnistria ar schimba majoritatea politică la Chişinău”

Aţi discutat cu lideri din Europa alături de preşedintele interimar ar Republicii Moldova, Mihai Ghimpu. Cum vi s-a părut că privesc europenii implicarea României în Republica Moldova? Ne consideră un partener de dialog sau suntem „a cincea roată la căruţă”?

Chestiunea asta depinde de cum îţi construieşti această poziţionare, dacă eşti în stare să arăţi că eşti un actor care trebuie să fie întrebat. De ce Polonia, de pildă, este un actor important în Parteneriatul Estic şi face Parteneriatul Estic cu Suedia? România nu este un actor principal, formal vorbind. De ce? Pentru că noi n-am fost în stare să transmitem mesajul că, atunci când este vorba de Republica Moldova, trebuie să întrebi şi Bucureştiul. Şi ultimul episod care s-a derulat din punctul acesta de vedere a fost unul jenant - ieşirea la rampă a unui reprezentant al Uniunii Europene care spunea că doamna Greceanîi, fostul premier din timpul guvernării Voronin, ar fi un candidat bun pentru Preşedinţia Republicii Moldova. A fost nevoie de ieşirea ambasadorului României la Chişinău care să spună că n-ar fi un candidat foarte agreat de România. Problema de fond este următorea: de ce a fost nevoie ca să iasă ulterior ambasadorul României să spună că nu e candidat agreat? Este limpede că nu s-a comunicat din timp la Bruxelles această opinie a României sau că Bucureştiul nu a fost întrebat de la început. Întrebarea rămâne: de ce reprezentantul Uniunii Europene face asemenea afirmaţii fără să fi discutat chestiunea şi cu România? S-a văzut că România contează foarte puţin la Bruxelles. Nu e o chestie de confruntare cu partenerii şi prietenii noştri din Uniunea Europeană, este o chestiune de capacitate de a da expertiză, de a da direcţii care să ducă la soluţionarea problemei, adică înspre viitorul european al Republicii Moldova.

Atitudinea României în relaţia cu Guvernul Filat a fost cea mai potrivită?

Eu cred că aici nu e vorba de acţiune directă vizavi de un guvern sau altul. E vorba de acţiunea coerentă şi concretă a României faţă de un spaţiu. Vă dau un exemplu: România a jubilat în momentul în care s-a vorbit despre interconectarea conductelor de gaze sau a reţelelor de electricitate, respectiv să fim „legaţi” cu Republica Moldova din punct de vedere energetic. Acesta e un proiect început prin ‘96 când s-a dorit o conexiune pentru ca România să primească gaz de la Federaţia Rusă. Ulterior s-a nuanţat proiectul şi s-a vorbit de o conductă între Iaşi şi Ungheni, cu dublă conexiune. În rapoartele oficioase de la Bucureşti apărea că este o conductă care permite Republicii Moldova să ia gaze din România, iar României să ia gaze din Republica Moldova. Asta e o afirmaţie de un dilentatism vinovat, pentru că… Republica Moldova nu are gaze. De unde să ia România gaze din Republica Moldova? Înţeleg să ai dublă conexiune cu Ungaria, pentru că poţi să ei de acolo gaze sau din Austria, iar Ungaria poate să ia de la tine, când apar probleme.

Cum s-a mai întâmplat…

Dar, din Republica Moldova nu poţi să iei gaze. Atunci de ce faci dubla conexiune, de unde iei gaz şi care vor fi consecinţele? Gazul nu poţi să-l iei decât din Federaţia Rusă. Deci, tu faci o conexiune cu Republica Moldova ca să legi România de spaţiul CSI şi de Federaţia Rusă sau faci o conexiune cu Republica Moldova ca să legi Republica Moldova de România şi de spaţiul Uniunii Europene? Dacă ai dublă conexiune, vei da posibilitatea Rusiei ca, la un moment dat, prin anul 2015, când trebuie să renegociem contractele, să spună: „Nu vă mai trimitem gaz prin conducta care trece pe la Isaccea, ci vă dăm gaz prin conducta - să spunem - de la Ungheni”. În momentul acela, ai pus un robinet prin care Federaţia Rusă poate să închidă gazul, dar un robinet care se află acum pe teritoriul Republicii Moldova. Ce se va întâmpla politic în Republica Moldova, nu se ştie niciodată. Pentru că o reunificare cu Transnistria previzibilă pe termen lung va genera în actualele condiţii o transnistrizare a Republicii Moldova. Transnistria aduce 10 procente electorale, procente ce s-ar putea, pe termen mediu şi lung, să schimbe majoritatea politică la Chişinău. Asta înseamnă că tu ai făcut o conductă, că ai dat un robinet cu care să închidă gazul şi că nu te-ai asigurat că ai garanţii geopolitice să nu se întâmple aşa ceva… E doar un caz de gândire nestrategică în raport cu un spaţiu care este incomparabil mai complex decât cel occidental unde ai de-a face, indiferent de situaţii, cu parteneri din UE sau NATO. Revenind la Guvernul Filat, România trebuie să spună foarte clar: „Care e relaţia noastră bilaterală?” Suntem simpli parteneri şi atunci te comporţi faţă de Chişinău aşa cum se comportă Belgia, Spania sau Italia, cu toate rigorile de cuviinţă, sau avem un parteneriat privilegiat şi atunci, sigur, ne comportăm altfel. În orice dragoste e nevoie de doi. Ideea e să nu ne mai prefacem şi să spunem lucrurilor pe nume. Ar fi cel mai profitabil pentru ambele părţi. E dificil să fii credibil când declari relaţii privilegiate cu România, dar recunoşti „minoritatea moldovenească” din Ucraina, schimbi „istoria românilor” - chiar cu asta trebuia începută europenizarea republicii? -, cedezi drepul de control al informaţiilor clasificate ale fostei URSS serviciilor secrete ruse şi accepţi comisii istorice comune pentru evaluarea evenimentelor din 1812. Adică tocmai acum când Moscova a declanşat campania de transformare a raptului Basarabiei din 1812 în „eliberare de sub jugul otoman”?
”Noi n-am fost în stare să transmitem mesajul că, atunci când este vorba de Republica Moldova, trebuie să întrebi şi Bucureştiul.”

„Moldova a crezut că păcăleşte şi pe «mama», şi pe «tata»”

Este viabil proiectul de revenire a zonei transnistrene în componenţa Republicii Moldova?

Este. Dar dincolo de asta, există şi un alt pericol în exemplul pe care l-am dat cu dubla conectare. Pericolul „băieţilor deştepţi” din România, care vor găsi o posibilitatea prin această conectare cu spaţiul estic să găsească gaz mai ieftin. Din Turkmenistan sau alte spaţii, gaz amestecat, pe care să-l aducă în România mai ieftin, aşa cum s-a întâmplat cu electricitatea din Centrala de la Cuciurgan, respectiv din Transnistria. În momentul acela o să apară acelaşi tip de retorică pe care l-am mai auzit, apropo de achiziţionarea de avioane F 16 sau de războiul din Irak. O să se spună: „Nu are sens să mai investim în proiecte mari de infrastructură energetică - vezi Cernavodă - pentru că e mai ieftin să aducem gaz sau curent din spaţiul Federaţiei Ruse. Aşa nici nu mai luăm bani de la «văduva română», în perioada de criză”. Şi vor veni aceşti „băieţi deştepţi” care vor avea posibilitatea, într-un fel, să oculteze marile proiecte energetice naţionale, în detrimentul unor profituri pe termen scurt. Deci, există două pericole: „conectarea” României la Federaţia Rusă şi ocultarea proiectelor naţionale de energie. Pentru că facem gesturi care aparent sună bine, dar în realitate nimeni n-a gândit consecinţele până la capăt… Din păcate superficialitatea şi incapacitatea de a citi bine realităţile au marcat de multe ori demersul nostru în Est. Iar rezultatele se văd. Şi nu sunt bune nici pentru România nici pentru Republica Moldova.

 

Lucrurile sunt clare în ceea ce priveşte raporturile dintre membrii actualei Alianţe pentru Integrare Europeană? Unii par mai hotărâţi în direcţia proeuropeană, alţii ezită sau privesc cu un ochi către Moscova. Partidul domnului Ghimpu, Partidul Liberal, a avut întotdeauna o poziţie prooccidentală explicită, în schimb partidul domnului Marian Lupu, PD, şi partidul domnului Filat, PLD, au privit întotdeauna şi cu un ochi către Moscova.

Din păcate, nu pot să vă contrazic, aşa cum mi-ar plăcea. Republica Moldova a făcut, la un moment dat, gestul unui copil mic care crede că păcăleşte şi pe mama, şi pe tata, şi e satisfăcut seara, când merge la culcare, că i-a păcălit pe amândoi. Dar, evident, părinţii vorbesc între ei şi ştiu despre ce e vorba. Şi atunci sigur că situaţia, pot spune, este mai degrabă ridicolă decât eficientă. Şi n-a fost eficientă…

Depinde cine-i „tata” în această relaţie…

Eu cred că, la un moment dat, Republica Moldova a încercat să păcălească într-un fel şi Uniunea Europeană, şi Federaţia Rusă, încercând să dea semnale că „suntem cu toţii împreună”. Este o naivitate care durează de ani buni în stânga Prutului… Dar ştiţi cum e cu „măgarul lui Buridan”, care a murit de foame încercând să ia o decizie. Acesta este riscul şi la Chişinău. În Republica Moldova, decizia proeuropeană nu e asumată încă la nivelul populaţiei. Asta e o realitate cu care trebuie să trăim. Există o populaţie foarte „volatilă” şi ultimele sondaje arată destul de limpede că opţiunea europeană a scăzut aproape dramatic. Nu e întâmplător şi nu e de neglijat faptul că partidul care a fost cel mai ambiguu, în speţă Partidul Liberal Democrat al domnului Filat, a pierdut vreo 10 mandate în Parlament. A ajuns, de la aproape 30%, la 18%. Deci, populaţiei nu-i place acest tip de atitudine, dar trebuie să recunoaştem că există şi-o jumătate de populaţie care e din ce în ce mai colorată etnic, populaţia rusofonă, în speţă, care devine tot mai activă politic, se opune proiectelor europene şi va menţine Partidul Comuniştilor cu un electorat consistent blocând Republica Moldova, o perioadă, pe termen scurt şi mediu, undeva la mijloc, în zona de nicăieri. Frontiera dintre spaţiul estic şi cel vestic trece în Republica Moldova, din păcate, prin minţile şi sufletul populaţiei. Nu e o chestiune strict geografică, este o chestiune de mentalitate, de atitudine, de cum vezi şi înţelegi lucrurile. De aici până la un condominium în R. Moldova dintre Rusia şi unele forţe europene e doar un pas… Iar transnistrizarea este expresia acestui condominium.

”În Republica Moldova, decizia proeuropeană nu e asumată încă la nivelul populaţiei.”

„Va fi o confruntare pe viaţă şi pe moarte”

Decizia de organizare a unui nou referendum constituţional în Republica Moldova a mai întărit relaţiile dintre membrii Alianţei pentru Integrare Europeană?

Eu sper că da, deşi, după cum cunosc eu relaţiile din cadrul Alianţei, tensiunile sunt încă enorme. Va fi, dacă nu o căsătorie din dragoste, atunci o căsătorie din interes. Niciodată n-a fost o căsătorie din dragoste. Dar s-ar putea ca această căsătorie din interes să dureze mai mult. Pentru că oamenii au constatat că toate „marile mişcări” pe care unii le-au făcut - mici, de fapt, adică mediocre -, prin care au încercat să acapareze cât mai multă putere în interiorul Alianţei pentru Integrare Europeană şi cât mai multă putere în Republica Moldova, s-au dovedit „jocuri cu mărgele de sticlă”. Unii vor să fie cei mai puternici oameni de afaceri din republică, alţii să devină preşedinţi cu orice preţ… Sper că etapa aceasta a trecut şi că toţi şi-au dat seama că au o singură şansă să rămână la putere şi, vorba lui Carl Schmitt, Alianţa a înţeles cine e „duşmanul” şi cine este „prietenul”. Acum, toată Alianţa încearcă să se mobilizeze pentru a juca ultima carte de rămânere la putere. Dacă referendumul va fi bine gestionat, în aşa fel încât populaţia să dea câştig de cauză Alianţei, atunci s-ar putea să avem un preşedinte, un premier, un speaker al Parlamentului, aşezaţi în scaune şi doi, trei ani de guvernare care să readucă speranţa europeană în rândul cetăţenilor din Republica Moldova. Nu va fi deloc uşor însă.

Condiţia esenţială este să nu intre din nou în concurenţă liderii Alianţei, aşa cum s-a întâmplat în 2010, atunci când fiecare dintre ei se gândea că ar putea fi candidat la Preşedinţie din partea AIE.

Foarte bună observaţia! Afişele care au fost aşezate în Chişinău, în septembrie 2010, au avut imaginea candidaţilor, cel puţin din partea Partidului Democrat şi a Partidului Liberal Democrat, adică a domnilor Lupu şi Filat, care se vedeau amândoi preşedinţi. Ei bine, de data aceasta cred că s-a învăţat ceva din erorile făcute atunci. Alianţa trebuie să transmită mesaje coerente, să organizeze împreună referendumul, nu fiecare partid în parte, aşa cum s-a întâmplat acum doi ani, să facă un comitet de organizare, să aibă chiar - de ce nu? - un purtător de cuvânt, să dea aceleaşi mesaje etc. Trebuie să dea populaţiei senzaţia că există Alianţă pentru Integrare Europeană. Din păcate, la Chişinău, foarte multă lume se îndoieşte că ea mai există. Dar, cel puţin de data asta, are o şansă să dea senzaţia că se mai poate.

Este ultima carte?

E ultima carte pe care proiectul european, aşa şubrezit cum este el, o mai are în Republica Moldova.

Ar putea vreunul dintre liderii Alianţei să fie tentat de o înţelegere cu comuniştii?

Dacă se vor întâmpla alegeri anticipate, da. În caz de anticipate, oricare dintre aceste două partide - PD şi PLDM - poate să fie viitorul partener la guvernare al PCRM. Nu cred că cineva poate să bage mâna-n foc că nu se va întâmpla aşa. Dacă nu se vor întâmpla alegeri anticipate, niciunul dintre actori, în acest moment, n-are niciun interes să se retragă din Alianţă. Asta pentru că, deocamdată, e avantajos pentru toţi trei. Altminteri, totul e posibil. Şi trebuie să ne aşteptăm ca toate forţele care nu sunt de partea Alianţei pentru Integrare Europeană să înceapă un război fioros împotriva AIE, împotriva proiectului de referendum sau să încerce, încă odată, alegerea unui preşedinte „neutru”, o chestiune de o naivitate sau de o perversitate majoră, care nu vrea altceva decât să îl scoată pe Mihai Ghimpu şi partidul său din jocurile guvernării. Cine îşi doreşte cu adevărat asta? Este, desigur, o întrebare retorică… Dar unii joacă rolul „idioţilor utili” sau al „idioţilor plătiţi” şi se fac că întrebarea nu există… Vor începe discuţii interminabile despre legalitatea sau ilegalitatea acestei iniţiative şi vor coborî oameni în stradă, care vor menţine tensiunea ca acest referendum să eşueze. Va fi o confruntare politică şi geopolitică la Chişinău pe viaţă şi pe moarte. Aşa cum se întâmplă confruntări extrem de dure în acest moment şi în Ucraina, dar pe care noi nu le vedem pentru că suntem cantonaţi, deocamdată, în proiecte interne.

”E ultima carte pe care proiectul european, aşa şubrezit cum este el, o mai are în Republica Moldova.”
„Încercăm să schimbăm «ceva», nu sistemul”

Avem mişcări de stradă în România, sunt foarte mulţi oameni care contestă actuala Putere şi chiar clasa politică în ansamblul ei. Oare vor mai fi dispuse autorităţile române, în perioada următoare, să se ocupe de chestiunile care se întâmplă în proximitatea ţării?
Întrebarea e foarte bună. Se întâmplă aceste mişcări de stradă cam peste tot, dar aş nuanţa totuşi lucrurile. Ce se întâmplă la noi, îndrăznesc să spun, sunt acele mişcări de protest care ţin de „sfârşitul istoriei”. După Fukuyama, acest „sfârşit” vine în momentul în care istoria nu mai are o dialectică funcţională sau atunci când „dialectica” e blocată. Protestezi, dar protestezi deşi ştii că NU ai un sistem mai bun în spate. Acest tip de protest se poate transforma simplu într-un protest de schimbare de persoană sau într-un protest de dragul protestului pentru că el nu are o alternativă.

De fapt, este un protest antisistem…

Da, dar sunt două tipuri de protest antisistem. Există un tip de protest antisistem pe „modelul” din Orientul Mijlociu şi din Nordul Africii, chiar Rusia, care avea alternativă la sistemul existent. Protestele din spaţiul european nu au alternativă structurală la actualele sisteme. Bun, capitalismul o fi prost, o fi incapabil să rezolve problemele, şi-a arătat slăbiciunea, dar cu ce să-îl înlocuieşti?

Cu capitalismul anilor ‘60-’70…

Asta este, deocamdată, o chestiune tehnică şi suficient de vagă ca protestatarul s-o poată exprima, să o poată verbaliza. Era mult mai simplu când capitalismul se lupta cu fosta URSS. De data asta este foarte complicat să fii anticapitalist când nu ai la îndemână ceva vizibil şi palpabil mai bun. Sau nici măcar o utopie mai acătării… În România, de pildă, nu e vorba de schimbare de sistem, este vorba de schimbare a „ceva”.

De atitudine, mai degrabă, la nivelul politicii româneşti…

De atitudine, de persoane, de figuri, de mod de a face politică. Noi nu avem nici măcar alternativa bine conturată, alternativa pe care, de exemplu, interbelicul o avea pe masă, în sensul în care „democraţia s-a prăbuşit, capitalismul a murit, o înlocuim cu altceva”.

Cu un „autoritarism naţional”…

Pentru că „altceva”-ul acela s-a compromis. Nici el n-a dat niciun rezultat. Şi atunci suntem într-o angoasă, într-o nelinişte, într-o stare de protest, dar nu ştim exact cu ce ar trebui să înlocuim actuala stare de lucruri.
Ei bine, în actuala stare de lucruri, câţi vor mai fi atenţi la ce se întâmplă în jurul României?

Senzaţia este că foarte puţini. Dar cine trebuie să fie atent la ce se întâmplă în jurul României? Există guvernarea, ca atare. Dincolo de ea, există foarte multe zone de atenţie. Una dintre zonele de atenţie ar trebuie să fie grupurile de dezbateri sau cele care se cristalizează în institutele de cercetări. Acele institute au garanţia, posibilitatea, liniştea să se ocupe de proiecte pe termen lung şi când va veni altcineva la guvernare, ele sunt capabile să livreze ceva.
Vă ocupaţi de un domeniu nou pentru sfera de interes a Academiei Române: relaţiile internaţionale.
Un domeniu nou şi mă bucur că aţi adus în discuţie acest lucru. Un institut de genul acesta - Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române - trebuie să fie o chestiune strategică. Eu cred că, în acest moment, România nu are instituţii capabile să furnizeze expertiză şi asta s-ar putea să fie chiar o problemă de securitate naţională. Îndrăznesc să spun acest lucru chiar dacă ar putea suna puţin patetic, dar la câte se întâmplă în jurul României, noi n-avem capacitate să dăm răspunsuri şi să dăm răspunsuri coerente şi în timp real. Instituţiile de acest tip îşi permit, cum spuneam, şi „luxul” de a ţine dosarul indiferent de ciclul politic. Noi nu avem instituţii care să ţină un dosar dincolo de ciclul politic. Şi asta ne costă: viziune, coerenţă, competenţă.

La Institutul pe care îl conduceţi credeţi că veţi putea să ţineţi un dosar dincolo de un ciclul politic?

Nu. România nu are, în momentul acesta, un Institut de Relaţii Internaţionale susţinut ca atare şi asumat ca atare. Şi nici nu interesează pe cineva cu adevărat. Ce se întâmplă în cercetare nu mai are rost să spun…

Practic, cercetare nu mai există în România…

Cercetarea este blocată şi noi nu putem angaja tineri care au performanţe foarte bune. În Polonia s-au angajat 500 de tineri în institute de cercetare. La noi, de doi ani de zile, nu putem angaja pe nimeni. Asta înseamnă că, pe termen lung, se vor vedea aceste consecinţe… E însă foarte bine că Academia şi-a asumat explicit anul acesta problematica relaţilor internaţionale, a organizat o conferinţă de profil chiar în Aula Academiei, şi acest lucru şi este excelent. Faptul că Relaţiile Internaţionale se întorc în Academia Română e un lucru foarte important. Dar de aici şi până a crea această instituţie, până a avea suportul guvernului sau al instituţiilor statului, e o cale lungă. De ce e nevoie de aşa ceva? Pentru că, de fiecare dată, oficialii români spun că n-avem expertiză dinspre instituţii pe Uniunea Europeană, pe proiecte europene, pe politica externă. Asta e o lipsă flagrantă de înţelegere a realităţilor! Pentru că expertiza nu o dobândeşti din nimic. O creezi. Nu este expertiză pe China, dar expertiza pe China probabil că trebuie creată de acum. Noi, de fiecare dată, încercăm să stingem focul care apare - pentru noi - din senin şi ne dăm seama că nici pompieri nu prea există.

 Suntem reactivi, nicidecum proactivi…

Suntem reactivi şi asta se vede foarte clar în deciziile pe care le luăm, în greşelile pe care le facem, în lipsa de anvergură şi de perspectivă pe care, din păcate, le contabilizăm aproape cotidian… Lipsa de proiect postaderare de aici vine, din carenţele personale şi instituţionale care ne marchează mersul şontâc prin istoria recentă.
”Noi, de fiecare dată, încercăm să stingem focul şi ne dăm seama că pompieri nu prea există.”

„Am ratat generaţia liderilor vorbitori de limbă română din China”

Se pare că am ratat un moment extrem de favorabil în relaţia cu China. Am avut un ambasador vorbitor de limbă română cu care am fi putut încerca să derulăm o sumedenie de proiecte - domnul Liu Zengwen, care a plecat relativ recent din România - îl avem (încă) pe Hu Jintao, preşedintele Republicii, care, de asemenea, e un vorbitor de limbă română, dar care nu va mai sta multă vreme la conducerea Republicii Populare Chineze. De ce nu am fost capabili în aceşti 22 de ani să dezvoltăm o relaţie potrivită cu un asemenea partener?

E o întrebare foarte bună. Chiar am discutat recent cu nişte amici exact această chestiune, respectiv dacă România nu a ratat cumva generaţia de vorbitori de limbă română din China.

Ceea ce ar fi extrem de grav…

Fac o parantează. A fost o scenă uluitoare în Republica Moldova pe vremea comuniştilor, prin 2001, când preşedintele Chinei, Jiang Zemin, vorbitor de limba română, a venit acolo şi, la un moment dat, pe la Mileştii Mici, într-un toast prezidenţial, după cele ţinute de liderii comunişti, spune: „Acum o să vorbesc şi eu în limba română”. În momentul acela, limba română era prohibită la Chişinău, dar în faţa înaltului reprezentant al Chinei toţi au amuţit, nimeni n-a îndrăznit să spună că nu e limba română, ci că e „limba moldovenească”, cum se numeşte în jargonul constituţional din Republica Moldova. Scena a fost absolut remarcabilă prin umorul, dar şi prin semnificaţiile ei… Revenind, s-ar putea să se fi pierdut ceva, dar eu sper ca oportunităţile să nu se fi epuizat, pentru că este evident că România va trebui să-şi reevalueze conceptele geopolitice, nu numai relaţiile geopolitice, iar China va fi un actor care va conta din toate punctele de vedere. Va fi un actor care, cu siguranţă, va conta pentru că interesul global se îndreaptă spre zona pe care China o gestionează: zona Pacificului, Japonia, cele două Corei cu dosarul reunificării încă neostoit etc. Lucrurile nu sunt deloc limpezi. Sunt foarte complicate, dar România va trebuie să deschidă, să redeschidă o relaţie pe care să o şi instituţionalizeze mai adecvat. Nu spun că nu s-a făcut mai nimic. Dar eu cred că nu s-a fructificat această relaţie. Repet, trebuie instituţionalizată această relaţie. Nu doar la nivel de Minister de Externe, nu la nivel de Preşedinţie, ci şi la nivel de contacte reale cu China, prin instituţii care formatează opinia publică, care furnizează expertiză, care ţin, cum s-ar spune, relaţia caldă, indiferent de interesele de moment ale politicii.

Asta înseamnă a aloca bani pentru viitor, ceea ce, din nefericire, nu s-a întâmplat…

E o decizie strategică. Expertiza bună costă, la fel şi crearea de specialişti. Noi nu ne ocupăm de asta, ne ocupăm de probleme minore. Şi, vorba cuiva, atâta vreme cât ne vom ocupa de probleme minore, vom rămâne minori. Pe toate planurile.

O decizie strategică care presupune costuri mici în comparaţie cu beneficiile pe termen lung. Dar, aş merge mai departe cu acest raţionament, ca să revenim cumva, prin China, la zona de proximitate a României. O relaţie bună cu China nu ne-ar putea ajuta, indirect, şi în relaţia cu Federaţia Rusă?

Există o experienţă a României pe relaţia cu China care sigur că a avut efecte semnificative la nivelul poziţionării ţării noastre pe plan mondial înainte de 1989. Şi partenerii noştri americani ştiu foarte multe lucruri despre această chestiune. E de văzut în ce măsură mai funcţionează astăzi modelul. Problema este însă să nu te gândeşti cum treci podul până nu ai ajuns la el. Noi încă n-am ajuns la acea relaţie cu China suficient de puternică, astfel încât relaţia cu Federaţia Rusă să poată fi citită inclusiv prin această grilă. Dar, pentru că aţi adus în discuţie acest lucru, sigur că relaţia cu Federaţia Rusă ar putea fi redesenată sub alte auspicii. Ce se întâmplă astăzi în jurul nostru e atât de complicat şi alambicat încât redeschiderea relaţiei cu Federaţia Rusă, în anumiţi termeni, va trebuie până la urmă să se producă. Ce se întâmplă cu Federaţia Rusă sigur că e foarte interesant. Avem un an electoral în Federaţia Rusă, iar dacă ne uităm la proiectul politic al principalului candidat, domnul Vladimir Putin, publicat recent într-un articol din Izvestia, se numeşte - şi asta este foarte semnificativ - „Rusia se concentrează”. Ce se întâmplă cu această concentrare?

Ce semifică ea?

E dramatic când Rusia se concentrează…

Există un personaj care se numeşte Alexei Ivanevici Gorciakov, fost ministru de Externe după Războiul din Crimeea. După Războiul din Crimeea care s-a terminat cu Tratatul de la Pace de la Paris, umilitor pentru Federaţia Rusă, acest Gorciakov a spus aşa: „Rusia se calmează, Rusia se concentrează”. E o formulă celebră care a rămas în istoriografia rusă. Ei bine, această concentrare a Federaţiei Ruse ce a însemnat? Gorciakov era un tip foarte inteligent, a fost ministru de Externe şi principalii lui inamici erau, evident, Vestul de atunci, adică Marea Britanie şi Franţa, fără să fie însă un eurasianist. Deci, ce făcea Gorciakov? Nu lupta împotriva Vestului din perspectiva Asiei, dar voia să readucă Rusia la gloria pe care a avut-o şi pe care, în opinia lui, o pierduse din cauza occidentalilor. Dacă am face o comparaţie cu articolul lui Putin - eu nu ştiu dacă Putin s-a inspirat din acea formulă - Rusia face acelaşi lucru. Deci, după Războiul Rece, tot imboldul putinian este să ridice Rusia la apogeu, la gloria la care ruşii cred că ar fi îndreptăţiţi. Şi asta va face şi în viitorul mandat. Nu-i va fi foarte uşor.
”Noi încă n-am ajuns la acea relaţie cu China suficient de puternică, astfel încât relaţia cu Federaţia Rusă să poată fi citită inclusiv prin această grilă.”

„În Rusia, nu există astăzi alternativă la Putin”

Va mai apuca Vladimir Putin un nou mandat prezidenţial, având în vedere că în Rusia se coagulează o puternică mişcare de opoziţie?

Cu siguranţă că viitorul mandat, da. Nu există astăzi alternativă la Putin, în Rusia. Că nu va fi ales din primul tur, asta e altceva, dar cu siguranţă că Putin nu are cum să piardă acest mandat. Sigur că în Federaţia Rusă s-a întâmplat ceva semnificativ, apropo de ieşirile din stradă. Dar până la fructificarea lor, Rusia trebuie să mai producă două lucruri. Unu: să-şi creeze noi lideri, pentru că în Federaţia Rusă există vechi lideri care fac parte din - hai să spun aşa - zona liberală a Federaţiei Ruse, care sunt toţi asociaţi cu 4%. Ei nu pot să treacă peste şi oamenii îi percep ca atare. Dar se aşteaptă ca piaţa să-şi genereze lideri - care să nu fie liderii Kremlinului, creaţi de Putin - ci lideri genuini, ai democraţiei din Federaţia Rusă. Doi: o media liberă, sau decentă, pentru că fără ea democraţia rusă va rămâne ceea ce este acum: „democraţie suverană”, „directată”, „manageriată”.

Ceea ce e foarte greu…

Enorm de greu. Dar dacă va reuşi să facă asta, atunci cu siguranţă că angoasa populaţiei va avea unde şi cum să se descarce. Problema e că Rusia nu are prea mult timp, din motive demografice şi de evoluţii economice globale, inclusiv la nivel energetic. Şi ea ştie asta. Alta e problema: că noi nu ştim să cercetăm reacţia populaţiilor sau popoarelor care ştiu că le sună ceasul istoric. Ce e raţional să facă pentru ele? Asta-i întrebarea…

Dar întrebarea este dacă Federaţia Rusă poate funcţiona într-o logică a democraţiei de tip occidental sau e doar o iluzie această chestiune…

Ăsta e marele pariu al Federaţiei Ruse, pentru că formula putinistă de a da glorie Rusiei a funcţionat o vreme şi a fost susţinută de populaţie. E o naivitate să credem că Putin a făcut tot ce-a făcut în pofida dorinţelor populaţiei, dar problema este că acest tip de abordare nu rezistă. Pentru că ruşii îi sunt recunoscători lui Putin că a readus, într-un fel, gloria regională a Federaţiei Ruse, dar pe de altă parte au început să-şi pună întrebări. Şi mai ales generaţia tânără, generaţia marilor oraşe, generaţia din Moscova, din Sankt-Petersburg, care e foarte diferită de Rusia rurală. Generaţia tânără e relativ occidentală, are acces la internet.

Poate călători liber în Occident…

Umblă în Occident, este detestată de restul Rusiei, adică de cea rurală, a micului oraş de provincie, o Rusie a funcţionarilor, a foştilor ofiţeri din armata sovietică sau din armata rusă, cărora niciodată nu le-a plăcut nici Sankt-Petersburg, nici Moscova. Ei bine, această Rusie a generaţiei tinere - care, electoral vorbind, votează mai puţin cu Putin, cu care votează oraşele mici, sub un milion de oameni şi zona rurală -, această Rusie începe să se manifeste.
Practic, e o ruptură veche, de pe vremea lui Dostoievski, între Rusia rurală şi cea urbană…
De la Petru cel Mare probabil că începe acestă schimbare, această „pseudo-morfoză”, vorba lui Spengler…

Rusia „franţuzită” a Petersburgului renaşte…

Rusia occidentalizată, Rusia europeană, care acum mijeşte electoral, încă n-are lideri. N-are lideri, şi lucrul acesta probabil că trebuie să-l urmărim de aici înainte. Cum se vor naşte noii lideri ai Federaţiei Ruse, care să nu fie Junkanov sau Jirinovski, în care nu crede nimeni, până la urmă, că pot genera schimbare. Şi doi: ce se va întâmpla cu mass-media. Acesta este, cum spuneam, un lucru foarte important. Deci, Putin va avea de gestionat aceste două probleme, dar cu siguranţă că va fi preşedinte. E cert că n-are cum să fie modificat, în acest moment, sistemul.

Cum ar trebui România să se raporteze, în contextul dat, la Federaţia Rusă?

Cred că, în contextul dat, România trebuie să plece de la statutul pe care-l are: ţară a Uniunii Europene, deşi acolo apar ambiguităţile apropo de relaţia cu Rusia, stat din zona NATO, unde lucrurile sunt relativ mai calme, stat cu un parteneriat strategic cu Statele Unite ale Americii. De la aceste date şi din această poziţie trebuie privit Estul.
”Ruşii îi sunt recunoscători lui Putin că a readus, într-un fel, gloria regională a Federaţiei Ruse, dar pe de altă parte au început să-şi pună întrebări. Şi mai ales generaţia tânără.”

„Important este cum defineşte România agenda comună cu Rusia”

Scutul anti-rachetă a inflamat şi mai mult relaţiile cu Federaţia Rusă sau este doar o mască? Ruşii ţipă la noi ca să audă americanii?

Cred că Federaţia Rusă, în acest moment, cere garanţii legale, scrise, din partea Statelor Unite, dar nici ea nu crede în ele… Dincolo de asta, Rusia este statul care are cei mai mulţi vecini. Rusia niciodată nu negociază un singur dosar. Întotdeauna sunt mai multe dosare pe masă. Dosarul transnistrean, formatul 5+2, scutul anti-rachetă, energia, Afganistanul, Irakul, Iranul, Orientul Mijlociu etc.

Negociază imperial…

Mda, dar ca un „imperiul sărac”, asta a fost Rusia întotdeauna, comparativ cu Vestul. Dar negociază imperial, cum aţi spus, deşi efectele sunt mai degrabă regionale. Cert este că negociază mai multe dosare, iar unul dintre ele este acesta, pe care încearcă să-l negocieze profitând de lipsa de coerenţă a Vestului. De ce îl scoate atât în evidenţă acum, mai ales că ştim că Moscova nu începe de obicei o negociere dacă nu are majoritatea cărţilor câştigătoare în mănă? Pentru că profită de o anumită lipsă de unanimitate în interiorul Uniunii Europene. Asta este marea problemă pe care Federaţia Rusă şi-a dorit-o întotdeauna rezolvată. O separaţie între spaţiul euro-atlantic, adică între Europa şi Statele Unite, şi o separaţie în interiorul Uniunii Europene apropo de atitudinea faţă de Federaţia Rusă. Şi evident că joacă această carte pentru că ştie că nu e unanimitate. Dacă era unanimitate, n-avea cum s-o joace cu succes. Deci, acesta este principalul motiv, principala raţiune pentru care miza scutului este jucată de Federaţia Rusă. Este clar că Moscova vrea să împiedice ca acest scut să nu se facă sau să nu devină un scut NATO. Deocamdată, este un scut american.

Revenind la relaţia României cu Federaţia Rusă, credeţi că în aproximativ doi, trei ani se va putea debloca această relaţie?

Noi trebuie să înţelegem că nu se va întâmpla nimic pe relaţia bilaterală până când Putin nu va veni la putere. Pentru că niciodată Vladimir Putin n-o să lucreze pe dosare sau pe cadre fixate de altcineva.

Va reveni la Kremlin, pentru că la putere este oricum…

Va reveni la Kremlin, ca preşedinte. După ce va reveni ca preşedinte sigur că negocierile se vor purta. Dar ideea este cât are de gând sau ce are de gând România să cedeze. Sau ce nu are de gând să cedeze. Cum defineşte România agenda comună. Acesta e un subiect pe care, cu siguranţă, îl vom discuta mai aplicat la conferinţa din martie de la Bucureşti - „Rusia şi vecinii ei” - un proiect finanţat de Friedrich Ebert, la care participă reprezentanţi ai Rusiei academice, care, împreună cu omologi din statele vecine, vor încerca să producă texte comune despre relaţiile bilaterale. Acestea vor fi cuprinse într-o vastă lucrare publicată şi lansată la Berlin, în decembrie 2012, în engleză şi rusă.

Cine scrie capitolul despre România?

Domnul ambasador Sergiu Celac şi cu mine. Este un exerciţiu foarte interesant pentru că trebuie să fie un singur capitol scris de reprezentanţi din partea României şi din partea Federaţiei Ruse. E foarte greu să negociezi problemele. În martie ne vedem la Bucureşti, dar au mai fost şi alte runde de negociere pe capitole. Vă dau un exemplu: Există tezaurul ca problemă în relaţia bilaterală? Da sau nu? Există Ribbentrop-Molotov şi consecinţele sale o problemă în relaţia bilaterală? Da sau nu? Plecând de la acest set de teme fundamentale, merge mai departe relaţia. Problema României va fi cum îşi va defini agenda comună sau agenda de proiecte cu Federaţia Rusă. Dacă va fi dispusă să elimine probleme fundamentale de pe agendă, s-ar putea ca lucrurile să se întâmple mai repede. Deci, ceea ce contează astăzi în relaţiile bilaterale este preţul pe care vrei să-l plăteşti. Cred că România speră acum că un anumit tip de deschidere economică care există pe relaţia bilaterală să genereze şi avantaje sau, dacă vreţi, disponibilităţi politice.
”Ceea ce contează astăzi în relaţiile bilaterale este preţul pe care vrei să-l plăteşti.”

„Orban vrea să arate că «vechea Ungarie» pulsează”

Iată ce se întâmplă în Ungaria în momentul de faţă: situaţie economică dramatică, ascensiune aproape incredibilă a Jobbik, partidul de extremă dreapta unguresc, o situaţie socială pe care Viktor Orban, premierul Ungariei, pare să nu poată s-o gestioneze. Ar putea avea aceste lucruri repercusiuni asupra României?

Cu siguranţă că da. Cel puţin că Ungaria este o piaţă importantă a României şi sigur că România pierde din faptul că economia Ungariei nu merge foarte bine. Dar, dincolo de asta, urmează să vedem. E grav că Jobbik a ajuns la 20%, că patetismul maghiar s-a trezit la viaţă, mă refer la obsesia Trianonului, că puterea se centralizează etc. Dar contextul estompează multe din derapajele Ungariei… Ce se întâmplă astăzi în Uniunea Europeană este fundamental pentru că nu ştim cum va arăta Uniunea Europeană peste câteva luni şi în funcţie de asta vom vedea şi cum arată Ungaria şi cum arată România. S-ar putea să ne trezim în situaţia paradoxală că Ungaria, în care se întâmplă acum lucruri inacceptabile după norma europeană, în condiţiile unei crize din Uniunea Europeană, să ajungă să fie mai bine pregătită decât o Românie în care toată lumea dezbate şi iese în stradă. Nu e un scenariu plăcut şi sper să nu se întâmple aşa. Dar totul depinde de modul în care va arăta Uniunea Europeană. Bruxelles-ul sigur că ceartă Ungaria acum, că încearcă să-l îmblânzească pe „Viktator” Orban, cum îi spune presa, dar are enorm de multe probleme în condiţiile în care totul este nepredictibil, mai ales viteza şi destinaţia capitalurile europene. În momentul în care, la nivelul UE, nu poţi să faci prognoze pe termen scurt şi pe termen mediu, eu nu m-aş grăbi să fac o prognoză apropo de ce se întâmplă în Ungaria. Pentru că, repet, tot peisajul care ne aşteaptă este atât de contradictoriu, atât de lipsit de certitudini încât este prematur să ne exprimăm despre cum va arăta Ungaria şi despre cât de bine pregătită va fi să reziste crizei. Dar, judecat în condiţii normale, ceea ce face Ungaria evident este impardonabil.

A vrut Viktor Orban să copieze „modelul Vladimir Putin”?

Nu e cazul, deocamdată. Chiar dacă ar fi vrut, Orban nu avea nevoie de modelul lui Putin. De când a apărut Orban pe scenă şi de când ungurii l-au făcut şeful Comisiei de politică externă a Parlamentului, l-au pregătit, cum s-ar spune, să trasforme naţionalismul maghiar într-un curent politic acceptabil. Ceea ce nu s-a putut în România. Dar ungurii au ştiut asta şi au făcut asta. Nu e întâmplător că Orban a schimbat numele ţării din Republica Ungară în Ungaria. E o chestiune foarte semnificativă care vrea să arate că Ungaria este mai mult decât republica geografic localizată şi că este, de fapt, „vechea Ungarie”, care pulsează şi pe care el vrea s-o reprezinte. Orban este tipul acesta de om, tipul acesta de personaj şi n-avea nevoie de Putin ca să înveţe aceste lucruri, pentru că, de fapt, a crescut cu ele de 20 de ani încoace. Iar Ungaria oficială i-a permis asta şi l-a încurajat! Modelul tranziţiei maghiare a fost complet diferit de cel românesc, unde „civicul” a fost separat brutal de „etnic”, iar discursul naţional aruncat în zone insalubre din societate şi făcut nefrecventabil. Tendinţa de autoflagere a românilor şi modul acesta de a păşi prin istorie după 1990 parcă cerându-şi scuze că există este una dintre consecinţele tranziţiei specifice pe care am parcurs-o.
”Tendinţa de autoflagere a românilor şi modul acesta de a păşi prin istorie după 1990 parcă cerându-şi scuze că există este una dintre consecinţele tranziţiei specifice pe care am parcurs-o.”

Anneli Ute Gabanyi

Valentina Ursu
04.01.2012

Cercetătoarea de la Berlin Anneli Ute Gabanyi de vorbă cu Valentina Ursu despre schimbarea puterii de la Tiraspol, şansele reglementării transnistrene şi incidentul tragic de la Vadul lui Vodă.

Europa Liberă: Doamnă Gabanyi, iată că după 20 de ani după declanşarea conflictului armat de la Nistru, s-a schimbat şeful administraţiei de la Tiraspol. Ce credeţi? Această schimbare ar putea duce la identificarea unei soluţii pentru criza transnistreană?

Anneli Ute Gabanyi: „În orice caz mi se pare un eveniment foarte important, care se include într-o serie de alte evoluţii din cursul anului 2011, care de asemenea indică şansa unei schimbări în problema transnistreană.”

Europa Liberă: Domnul Şevciuk, noul şef al administraţiei de la Tiraspol, întreprinde prima sa vizită la Moscova. Era bine să se întâlnească cu autorităţile de la Chişinău? Sau e bine că a plecat în Federaţia Rusă?

Anneli Ute Gabanyi: „Mi se pare normal din mai multe puncte de vedere, fie şi numai din punctul de vedere formal totuşi a primit felicitări din partea ministrului de externe rus, iar Guvernul de la Chişinău nu a putut şi nu a dorit să-l felicite pentru că astfel îl recunoştea formal, ceea ce din punct de vedere al politicii de la Chişinău este imposibil.”

Europa Liberă: Ce sfaturi îi va da Moscova domnului Şevciuk?

Anneli Ute Gabanyi: „Dacă studiem acea telegramă, pe care a primit-o din partea ministrului de externe rus, textul este interpretabil. Textul conţine termeni care într-adevăr nu sunt prea clari şi arată tot acest clar-obscur al atitudinii Rusiei vis-a-vis de Transnistria. El vorbeşte de „sprijinul prietenesc al Rusiei în rezolvarea problemelor regiunii”, „asigurarea stabilităţii şi unităţii sociale”, dar nu vorbeşte de independenţă, fie ea recunoscută sau nu. De asemenea vorbeşte de necesitatea rezolvării crizei de pe malurile Nistrului şi aici e interesant: „pe baza respectului faţă de principiului dreptului internaţional şi ţinând cont de realităţile geopolitice existente”. Ei, cu dreptul internaţional n-am probleme, pentru că în mod oficial întotdeauna Rusia a fost atentă să nu lezeze cel puţin formal principiile dreptului internaţional în ceea ce priveşte retorica vis-a-vis de regiunea transnistreană. Dar ce sunt „realităţile geopolitice existente”? Adică, de exemplu, prezenţa trupelor pe teritoriul Transnistriei sunt expresia realităţilor geopolitice existente? Şi aici iarăşi ajungem la acel punct arhimedic, care ar putea schimba realităţile din regiune sau care conduc de asemenea la impas sau la o evoluţie în ceea ce priveşte Republica Moldova.”

Europa Liberă: Doamnă Gabanyi, experţii acreditează această idee: Transnistria a existat pe parcursul acestor două decenii ca regiune secesionistă datorită sprijinului primit din partea Federaţiei Ruse. Ce asistenţă va acorda în continuare Moscova acestei regiuni? Şi dacă cumva acest ajutor ar putea fi şi ar trebui să fie coordonat cu guvernarea de la Chişinău?

Anneli Ute Gabanyi: „În principiu Republica Moldova ar trebui să insiste asupra dreptului ei de a se implica în felul în care Rusia ajută regiunea transnistreană. De altfel se şi vorbeşte despre faptul că într-o eventualitate în care s-ar ajunge la reintegrarea regiunii transnistrene în Republica Moldova, Chişinăul ar trebui să preia datoriile pe care Transnistria le-a adunat în decurs de 20 de ani vis-a-vis de Rusia, mai ales în ceea ce priveşte preţul gazelor naturale livrate pe gratis. Deci, problema este într-adevăr una extrem de complexă. Dar în primul rând ceva trebuie să se fi schimbat şi în Transnistria, pentru că felul în care oamenii au votat arată că totuşi o nouă generaţie a crescut acolo, o nouă generaţie a ajuns să poată decide la alegeri. Şi totuşi anumite forme ale unui discurs mai liber, se pare că şi discursurile de la televiziune, pe care le-au ţinut pretendenţii la preşedinţie, candidaţii au influenţat într-un fel electoratul. Iar în al doilea rând totuşi care este scopul Rusiei în tot ceea ce face vis-a-vis de problema transnistreană?”

Europa Liberă: Şi care este acest scop?

Anneli Ute Gabanyi: „Rusia nu are interes ca Transnistria să devină independentă, altfel ar fi recunoscut-o demult.”

Europa Liberă: Ar putea şantaja Republica Moldova? Ar putea şantaja Uniunea Europeană prin această regiune?

Anneli Ute Gabanyi: „Şantajează Republica Moldova tot timpul şi cred că în momentul de faţă la Moscova se întrevede o posibilitate chiar de a folosi această problemă atât pentru a atrage întreaga Republică Moldovă mai aproape în perimetrul Rusiei, iar în al doilea rând pentru a o folosi drept gaj în anumite negocieri pe alte teme - teme de securitate, teme ale relaţiilor bilaterale între Rusia şi Uniunea Europeană.”

Europa Liberă: Doamnă Gabanyi, noul lider de la Tiraspol, Evgheni Şevciuk a promis că printre primele acţiuni, pe care le va întreprinde în noua sa funcţie va fi simplificarea regimului de trecere a aşa-zisei graniţe moldo-transnistrene. Dar iată, chiar la început de an s-a înregistrat un caz tragic – un pacificator rus a împuşcat mortal un tânăr de numai 18 ani, cetăţean al Moldovei. Chişinăul, guvernarea de la Chişinău a insistat cu mai multe ocazii asupra transformării acestui contingent de menţinere a păcii în zona de securitate, dar nu îi reuşeşte. Acum ar putea să accepte părţile chemate la masa de negocieri, să zicem în formatul 5+2, ca acest statut al forţelor de menţinere a păcii să fie modificat?

Anneli Ute Gabanyi: „Bineînţeles că va trebui în continuare să ceară acest lucru. Ceea ce mi se pare mie în legătură cu acest incident este că s-a produs atât de rapid după instalarea în funcţie a domnului Şevciuk, fără să devenim conspiraţionişti, însă dacă nu a fost o coincidenţă tragică şi se pare că încă nu s-au elucidat toate aspectele şi toate detaliile acestui incident, am putea chiar să ne gândim dacă nu cumva anumite forţe, care desigur că mai există în Transnistria, au vrut să semnalizeze sau chiar să provoace acest incident, semnalizând că anumite lucruri chiar şi după venirea domnului Şevciuk la putere nu vor putea fi schimbate.”

Europa Liberă: Unii analişti chiar şi se întreabă: omorul de pe podul de la Vadul lui Vodă ar fi o crimă şi o provocare, sau o crimă, sau o provocare?

Anneli Ute Gabanyi: „Eventual chiar amândouă, cum spuneam. Întrebarea este că în Republica Moldova actorii politici trebuie să fie extrem de precauţi pentru a nu intra într-o cursă, şi acest lucru este posibil. Pentru că dacă ei vor reacţiona foarte violent, sau hai să spunem totuşi cu destulă acrimonie, cealaltă parte ar putea să spună: ei, vedeţi că de fapt tânărul a fost băut, nu s-a oprit, l-am somat, etc. Şi vedeţi că partea cealaltă abia asta aşteaptă, ca să reacţioneze violent. Deci cred că este foarte bine că partea moldovenească a reacţionat cu atenţie şi într-adevăr lucrurile vor trebui să fie cercetate. Indiferent de acest lucru însă incidentul s-a întâmplat şi cred că nu poate fi neglijat cel puţin în ceea ce priveşte aspectul hai să spunem simbolic.”

Europa Liberă: Doamnă Gabanyi, dacă şansele reintegrării sunt mai aproape, credeţi că Moldova ar trebui să plătească ceva anume? Şi care ar fi acest cost pentru autorităţile moldave?

Anneli Ute Gabanyi: „Mă tem că există un pericol, cel puţin personal îl văd ca un pericol, discuţia care s-a dus în ultimele luni despre renunţarea de ambele părţi, adică şi din partea moldovenească, şi din partea transnistreană la anumite puncte de vedere, care sunt considerate extrem de supărătoare în ceea ce priveşte partea cealaltă. Concesia pe care Chişinăul ar trebui s-o facă ar fi să renunţe de fapt la acel statut pe care Parlamentul moldovean l-a votat în ceea ce priveşte Transnistria. Dacă o dată Republica Moldova va renunţa la acest statut, care a fost validat de Parlament şi chiar cu binecuvântarea preşedintelui Moldovei de atunci, mă întreb dacă poziţia Republicii Moldova mai poate fi apărată, sau va fi într-un fel diluată până la a accepta un statut care devine periculos pentru că i-ar da regiunii transnistrene un drept de veto, atât asupra politicii externe, cât şi a politicii interne a Republicii Moldova.”

Europa Liberă: Ce vor face în continuare Bruxellesul şi Washingtonul? Sau UE şi SUA vor declara că continuă să sprijine independenţa şi integritatea Republicii Moldova, dar să ia şi în continuare în calcul şi poziţia Federaţiei Ruse?

Anneli Ute Gabanyi: „Multe lucruri rămân neclare. Dacă domnul Lavrov vorbeşte de „respectarea realităţilor geopolitice existente” şi dacă aceste lucruri se discută eventual şi între cei mari, ce înţeleg ei prin asta? Unde, asupra căror realităţi geopolitice se vor înţelege în cele din urmă?”

Europa Liberă: Lăsăm semnul întrebării? Sau deschidem paranteza?

Anneli Ute Gabanyi: „Aş vrea totuşi să deschidem o paranteză, în sensul să nu mai treacă prea mult timp, însă am impresia că în momentul de faţă totuşi putem lăsa doar semnul întrebării.”