Cum bunicii ş istrăbunicii mei sunt de origine rusă, încă de mic am fost învăţat să scriu şi în alfabetul chirilic; de asemenea, cunosc şi puţină rusă (cât de cât să mă descurc). De ce spun asta? Pentru că pe blogurile ruseşti găseşti destule informaţii interesante, care, de obicei, nu mai sunt traduse şi în engleză. Ca, de exemplu, despre preşedintele rus Putin.
De pe Wikipedia citim o biografie oficială a lui Putin, în ceea ce priveşte originea părinţilor, bunicilor şi străbunicilor săi. Astfel, putem citi acolo că Vladimir Putin s-a născut în 7 octombrie 1952 în Leningrad, avându-l ca tată pe Vladimir Spiridonovich Putin (1911–1999), iar ca mamă pe Maria Ivanovna Putina (născută Shelomova; 1911–1998). Bunicul de pe tată a lui Putin s-ar fi numit Spiridon Ivanovich Putin (1879–1965) şi a lucrat ca bucătar pentru Stalin şi Lenin (oare bănuia bucătarul Spiridon Putin că nepotul său va conduce Rusia, la fel cum conducea stăpânii săi?). Aici însă începe misterul. Chiar Wikipedia recunoaşte că ascendenţa lui Vladimir Putin este un mister, întrucât nu există nicio înregistrare al vreunui persoane care ar avea numele de familie “Putin”, în afară de bunicul său, Spiridon Putin. Ceea ce ne duce la concluzia clară că Bunicul sau tatăl lui Vladimir Putin şi-au schimbat numele de familie, pentru a-şi ascunde adevărata origine.
Dar care ar fi aceasta?
Aici intervin bloggerii ruşi. De pe Newsland.ru şi blog.kp.ru aflăm că strămoşii actualului preşedinte rus sunt…evrei! Astfel, se pare că numele real al tatălui lui Putin era…Epstein, un tipic nume de evreu. Dacă ţinem cont de faptul că pe mama lui Putin o chema Sholomov (alt nume de evreu), de aici tragem concluzia că Putin nu e altceva decât un evreu pur sânge. Tot de la aceşti doi bloggeri, aflăm că unul din posibilii strămoşi ai lui Putin ar fi Mordkhe Blinchikov, un evreu ce făcea parte din organizaţia internaţională evreiască International Jewish Labor Bund. Uitaţi-vă la poza sa din stânga…nu-i aşa că seamănă mult cu Putin?

Oare de ce părinţii lui Putin, dar şi preşedintele actual al Rusiei au vrut să-şi ascundă adevărata identitate?
Încă o dată se dovedeşte faptul că lumea e condusă de evrei…

Sursa:  Secretele lumii

Replică la sărbătoarea Camarilei la Timişoara

Cititorul din ţarã şi cel din strãinãtate este rugat sã reflecteze la cele petrecute în preziua şi în ziua de 23 August 1944. El, Mihãiţã, pusese la cale arestarea mareşalului ION ANTONESCU, apoi condamnarea acestuia la moarte şi acceptarea execuţiei, când el, ca REGE (de baligã!), putea sã comute pedeapsa sau chiar sã-l graţieze! Nu s-a sinchisit sã facã aşa ceva şi pentru cã nu fãcuse a fost decorat cu cel mai înalt ordin de cãtre Iosif Vissaronovici Stalin, care, başca, i-a dãruit odatã cu Ordinul Victoria şi un avion. Mihãiţã, limbutul de el, n-a fãcut prea multã carte, dar avea în el patima avioanelor.
Va pleca din ţarã, dupã actul de abdicare, impus cu pistolul de cãtre Ana Pauker, dar nu va pleca cu mâna goalã, ci cu un tren, cu o garniturã din zeci de vagoane, cu bunuri de mare preţ (blãnuri şi tablouri); în câteva vagoane ceruse sticlã, da, sticlã, se gândise Mãria Sa şi la un mic ghişeft - în Turcia fusese un mare cutremur, şi era crizã de sticlã în aceastã ţarã.
Abdicarea şi plecarea din ţarã a lui Mihãiţã fusese condiţionatã, de cãtre el şi de cãtre cei ce l-au însoţit, de obţinerea unei rente anuale de 200 (douã sute) mii dolari americani. O datã pe an zburau la Viena doi „şoimi”, cadre ale Securitãţii, cu suma de 200 (douã sute) mii dolari, fiind predaþţ la o anume persoanã desemnatã de Mihãiţã.
Povestea cu cele douã sute mii dolari s-a întrerupt la un moment dat - Nicolae Ceauşescu, având datorii externe, încetase sã-i mai trimitã ex-regelui dolarii, suma stabilitã în decembrie 1947. Dacã pânã la data respectivã, Mãria Sa tãcuse mâlc, nu vorbea, nu dãdea interviuri, nu înjura regimul de la Bucureşti, de la data respectivã Mihãiţă s-a încadrat în Guvernul din Exil, din Franţa, şi a militat pentru înlãturarea lui Ceauşescu.
Organele de Securitate iniţiaserã în exterior acţiunea informativ-operativã de grup, botezatã „UNIREA”. Din acest grup fãcea parte şi un oarecare Tãnase, colţos din cale-afarã. Se cãutau informatori din ţarã, din exterior (Franţa, Elveţia, Spania, America etc.), erau destui amatori. Se plãtea valutã forte şi „grasã”. Din ţarã nu se prea gãseau, cam muriserã bãtrânii dizidenţi. Am fost solicitat sã dau o mânã de ajutor, se ştia cã sunt din Petnic (Caraş-Severin), de unde era şi neica Ioniţã - aşa îi spuneam eu, fiind destul de apropiat de el, e vorba de avocatul Ion-Ioniţă Jurchescu, fiu de învãţãtor, care fãcuse liceul la Mãnãstirea Dealul cu ex-regele. Îl contactase pe avocatul Jurchescu, l-am tatonat cu privire la colaborarea sa cu Securitatea, evident cu avantaje materiale, deplasare în strãinãtate etc., etc. Ioniţã Jurchescu nici nu a vrut sã audã de aşa ceva. S-a renunţat la serviciile lui şi s-a apelat la ale altora din Bucureşti.

*
Dupã Decembrie 1989, fostul rege Mihai voia sã revinã în ţarã. Avea gânduri înalte şi promisiuni din exterior, dar mai abitir din ţarã. Se crease un cerc cu afinitãţi şi abilitãţi monarhice, grup în care se aflau mai mulţi scriitori, printre care metresa Ana Blandiana, Liiceanu, Pleşu, apoi profesori, precum Emil Constantinescu (cu servicii pentru americani, încã de pe vremea când salahorise ca geolog prin Banat). Se preconizase o zi din iunie 1990. Scopul real al grupului anti-Iliescu era clar: reinstaurarea Monarhiei. Chemarea minerilor din Valea Jiului fusese motivatã: dacã nu ajungeau ei în Bucureşti astãzi aveam Monarhie în România.
Era mai bine? Era mai rãu? Cred cã era şi mai rãu decât rãul groaznic pe care-l trãim. Scopul regelui era sã redobândeascã averile, castelele, pãdurile pierdute în România, averi agonisite printr-o cruntã exploatare. Moşul sãu, Carol I, a venit în România cu o gentuţă şi nimic mai mult!!!
Mihai nu s-a gândit o clipã la binele poporului român. Vã dau un singur exemplu, unul verificabil: a redobândit Castelul şi pãmânturile (arabil, plus pãşune) de la Sãvârşin. Undeva în preajma castelului era o clãdire în care funcţiona o şcoalã. A dat copiii afarã din ăcoalã! Se pare cã era o şcoalã pentru copiii bolnavi. Desigur s-a gãsit pânã la urmã o altã clãdire, în localitatea Sãvârşin. Copiii adesea vizitau pãdurea, erau goniţi de oamenii lui Mihai (din dispoziţia sa) cu cartuşe cu sare şi cu câini asmuţiţi.
Povestea aceasta a istorisit-o o mamã şi fiica sa, în trenul ce ducea de la Arad în inima Ardealului, scriitorilor Mariana Sperlea (Dumbrãviţa 13, Timiş) şi George Lungoci, actor, din Timişoara.
Prezent în compartiment, în iunie 2006, şi semnatarul

NICOLAE DANCIU PETNICEANU
Decembrie 2010

Articol apărut în ziarul Vestea - Periodic social-cultural - Editat de Primăria Comunei Mehadia (Caraş-Severin) şi Societatea literar-artistică “Sorin Titel” din Banat

NOTĂ:
Stimaţi români!
Pentru că votaţi întotdeauna pentru un kilogram de ulei, vă propun să-i cereţi lui Mihai şi celor care-i fac propagandă, ca la viitoarele alegeri, pentru kilogramul de ulei, să-l votaţi pe el sau pe ilustrul său ginere, cabotinul Dudă. De ce n-am avea un fost rege sau un Dudă, preşedinte al României?
Propunerea lui Mircea Vâlcu-Mehedinţi

Am avut deunăzi ocazia de a sta de vorbă cu un apropiat al celui ce-şi zice Prinţul Paul de România şi susţine că este pe linie paternă descendent al regelui Carol al II-lea. Nu pare o fantezie, seamănă bine din profil cu odiosul personaj din al cărui os domnesc se laudă că se trage. Nu-l contrazicem. Nimeni nu-şi poate alege bunicii! Bunicii biologici, fireşte.
Aşadar, indirect, din anturajul amintit, ne parvin următoarele relatări, adică bârfe şi acuze, cu privire la regele Mihai, devenit de curând „piaţetă”, în imediata apropiere a ambasadei URSS. Loc mai potrivit nici că se putea găsi! Căci, din relatările respective, una dintre cele mai dureroase pentru noi, dacă s-ar adeveri, este aceea că

1. Mihai I ar fi (fost) „omul ruşilor”, adică al ambasadei URSS de mai ieri. Această vorbă grea este acoperită, adeverită – până la proba contrarie, în primul rând prin acţiunea regelui din ziua de 23 august, actul arestării Mareşalului Ion Antonescu fiind considerat de foarte mulţi români, de foarte mulţi istorici şi oameni politici, un act de trădare naţională! De aproape 70 de ani fostul rege ocoleşte să discute propriu zis cele întâmplate în acea zi nefericită! Ocoleşte discuţia amănunţită cu un interlocutor mai incomod! Se fereşte să i se pună acele întrebări la care numai regele Mihai cunoaşte răspunsul! Întrebări la care dacă am primi răspunsul, am lămuri o dată pentru totdeauna subiectul atât de dureros şi de controversat numit 23 august 1944…
Suspiciuni grave ridică şi actul abdicării de la 30 decembrie 1947, act de asemenea confuz, neelucidat în detaliile sale deloc lipsite de importanţă. Se spune în anturajul prinţului Paul – dar şi în alte medii interesate de subiect, că regele Mihai, când a plecat în toamna anului 1947 la Londra, să asiste la nunta regală, plecase de fapt să nu se mai întoarcă, având în acest sens o înţelegere mai mult sau mai puţin tacită cu liderii comunişti de la Bucureşti. Drept care la vremea respectivă a plecat după el cu o mulţime de bunuri şi valori pe care, ajuns în Occident, le-a depus la păstrare în Elveţia. Există acte în acest sens, susţine …anturajul amintit.
Numai că Stalin, cinicul şi vicleanul de Stalin, când a aflat de circumstanţele în care Mihai a părăsit ţara şi tronul s-a făcut negru de supărare: „Spuneţi-i să se întoarcă la Bucureşti să semneze actul de abdicare! Nu trebuie lăsat să plece fără să semneze şi să declare solemn că abdică pentru vecii vecilor!” Aşa se explică mai bine gestul straniu al lui Mihai de a se întoarce în ţară, pentru câteva săptămâni, după care a abdicat cu tot tam-tamul cerut de Stalin. În condiții de perfectă legalitate! Numai semnătura la notar a lipsit!
Versiunea oficială, cum că Mihai a fost sfătuit de Churchill să se întoarcă, nu o excludem, căci se poate completa: Churchill îi putea da lui Mihai sfatul de a nu-l supăra pe ţar! De a nu se pune rău cu mâna cea lungă a revoluţiei… Ca şi până atunci, Churchill a fost întotdeauna mai atent cu interesele ruseşti decât cu cele româneşti sau est-eropene!
…Aşadar Mihai al nostru a fost un suveran ascultător şi a părăsit Ţara în condiţiile dictate de la Moscova, încărcat din nou cu de toate!… Toate acestea sunt povestite şi în memoriile lui Vâşinski, volumul doi, acela încă nepublicat. Se pare că există o înţelegere ca acest volum să se publice numai după moartea regelui Mihai. Va fi să mai aştepte, se pare! Doamne, ajută!
O fi existând acest volum de memorii?
Cât priveşte acei 1000 (o mie) de studenţi pe care comuniştii i-ar fi arestat, ameninţând că-i vor împuşca dacă Majestatea Sa nu abdică, minciuna aceasta, atât de gogonată şi de prost gândită, este de dată recentă, post-decembristă. Seamănă a literatură realist-socialistă!…
Declaraţia ex-Regelui Carol II în “Novedades” (Mexic) din 24.8.1944 (extrase):

“Sunt f. fericit că fiul meu, luând în consideraţie adevăratele sentimente ale poporului, a scos România din război […] Este f. bine că acest lucru s-a întâmplat prin intermediul unor înţelegeri cu vecinul nostru puternic – Uniunea Sovietică …”

(apud V. F. Dobrinescu, Ion Pătroiu, eds., Carol al II-lea în Exil. Documente diplomatice, Bucureşti, Editura Vremea, 2002, p. 151).

Doc. din 8 ian. 1945 – Telegrama delegatului francez la Lisabona către G. Bidault, la Paris:

“ … Informatorul meu deţine ştirea [despre] o scrisoare recentă de la D-na Lupescu, care se încheia astfel: “nu v-am spus cât a fost de bun cu noi Mareşalul Stalin”. În plus, unii emigranţi români din Portugalia, rămaşi fideli fostul suveran [Carol II], nu-şi ascund speranţa pe care şi-o pun în înalta protecţie a Moscovei. De la Moscova aşteaptă soluţionarea problemei politice interne a ţării lor, prin abdicarea Regelui Mihai în favoarea tatălui său”.

(apud V. F. Dobrinescu, Ion Pătroiu, eds., Carol al II-lea în Exil. Documente diplomatice, Bucureşti, Editura Vremea, 2002, p. 155).

3) Doc. Din 7.4.1953 – Raport al lui Jacques Dumaine, ambasadorul Franţei la Lisabona, către G. Bidault, min. de Externe al Franţei:
Ex-Regele Carol II a murit subit de criză cardiacă, la 3 aprilie 1953. Funeraliile au avut loc azi, dare le – consemnează ambasadorul – “nu au prilejuit D-nei Lupescu ocazia de a reuni la Lisabona familia regală; aceasta îi rămâne evident ostilă. Soţia morganatică nu a putut deci să dea aparenţa unei reconcilieri, nici să-i fie recunoscut de către cei apropiaţi rangul special pe care Regele Carol i l-a conferit în timpul exilului. Regele Mihai al României a răspuns cu răceală la prima înştiinţare care i-a fost transmisă de D-l Urdăreanu şi a declarat, după aceea, că nu se putea îndepărta, în acel moment, de căpătâiul soţiei sale, care se resimţea de la naşterea recentă a celei de a treia fiice. Puţine rude ale fostului monarh au asistat la ceremonie: fratele său Prinţul Nicolae al României, nepotul său, Prinţul Anton [exact – Andrei] de Iugoslavia şi câţiva membri ai familiei Hohenzollern-Sigmaringen … […] E de presupus că neînţelegerea va subzista între Regele Mihai şi D-na Lupescu şi că procese vor apărea curând …”

(apud V. F. Dobrinescu, Ion Pătroiu, eds., Carol al II-lea în Exil. Documente diplomatice, Bucureşti, Editura Vremea, 2002, p. 194).

2. Mihai a părăsit România, devenită ţară comunistă, cu o dotă substanţială. O ştie toată lumea. În plus de valorile scoase din ţară – bijuterii, tablouri, colecţii de timbre etc., regimul comunist s-a angajat să-i plătească tînărului fost rege, detronat atât de elegant, în condiţii atât de amiabile, o pensie şi ea substanţială, de 250.000 de dolari pe an. Cam cât salariul preşedintelui SUA… Nu cumva e o cifră prea mare, prinţe Paul? Oricum, existenţa acestei sinecure nu este o noutate. Ar fi timpul să aflăm exact cât era de substanţială!
Se zice – dar câte nu se zic?!, că primirea acestei redevenţe a fost condiţionată de angajamentul regelui Mihai că va sta cuminte, va ţine „capul la cutie” şi se va abţine de la orice activitate sau acţiune politică cu caracter anti-comunist, îndreptată împotriva regimului de la Bucureşti. Ceea ce este însă absolut sigur este că regele Mihai chiar nu a făcut nimic împotriva regimului comunist.
S-au strofocat bieţii români din exil să se organizeze în fel şi fel de comitete şi comiţii, ba au făcut şi câteva guverne în exil, şi mereu au apelat la regele Mihai să le fie în frunte. Întrebare: de ce, majestate, i-ai refuzat de fiecare dată? De ce te-ai ferit să arăţi că eşti sau nu anti-comunist?! Să arăţi că eşti sau nu solidar cu suferinţele românilor! Că-ţi pasă de poporul abandonat la greu! Pe cine n-ai vrut să superi? Ai fost şantajat sau plătit pentru asta?

3. Bârfa cea mai urîtă, care circulă în anturajul domnului Paul, este şi cea mai veche. Se referă la ADN-ul regelui Mihai, care, dacă s-ar cerceta, ar duce la rezultate incomode pentru casa regală. La data naşterii prinţului moştenitor Mihai, unii au pretins că această dată nu ar fi în concordanţă cu data logodnei sau a nunţii regale. Pamfil Şeicaru, care a scris pe această temă, menţionează şi gluma care se făcea pe seama acestei nepotriviri: porecla, supranumele de Mihai Viteză, dat pruncului născut cu mult înainte de a trece cele nouă luni (sau măcar şapte!) de când părinţii săi se„cunoscuseră”, în sensul vechi, vetero-testamentar, al cuvîntului…
O serie de fapte bine cunoscute, în mod deosebit relaţiile întotdeauna reci dintre tată şi fiu, culminând cu abţinerea regelui Mihai de a asista la reînhumarea „tatălui” său, petrecută mai anii trecuţi, concordă cu bârfa, iată, nonagenară!
De data aceasta, adevărul poate fi cu uşurinţă demonstrat, în modul cel mai ştiinţific cu putinţă: testul de paternitate! Analiza ADN-ului! Nu doare deloc! Se iau cei doi descendenţi în viaţă, Paul şi Mihai, li se prelevă o câtime de urină sau de scuipat ori salivă, şi se vede dacă au ceva comun… Dacă da, e bine pentru toată lumea! Dacă nu, ruşine cât casa!… Dar adevărul mai presus de orice!

4. În legătură cu regina mamă a regelui Mihai, mai circulă o bârfă: cum că nu era nicicum cazul să primească înaltul titlu de „dreaptă(?) între popoare”, care i s-a atribuit la Yad Vashem, pentru intervenţia sa salvatoare în favoarea a peste 20.000 de evrei pe care Conducătorul statului, Mareşalul Ion Antonescu, se arătase dispus să-i deporteze înspre Germania, la Auschwitz, probabil. În favoarea aceloraşi evrei se ştie că au mai intervenit rabinul şef Alexandru Şafran şi alţi lideri evrei, mitropolitul Bălan, arhitectul evreu Clejan, prieten de casă al Mareşalului… În total, vreo zece persoane, după 1945, s-au dat factor decisiv în salvarea acelor evrei!…
Întrebarea se pune, în cazul reginei mamă – ca şi în cazul celorlalţi salvatori de evrei, în frunte cu rabinul şef, de ce, dacă avea atâta putere de influenţă asupra Mareşalului, de ce nu a intervenit şi în favoarea celor patru sute de mii de evrei ucişi de Ion Antonescu în Transnistria? Ba chiar ar trebui luată la rost doamna: de ce reginei mamă nu i-a mai păsat de ceilalţi evrei, vreo patru sute de mii?!
De ani de zile mă tot mir că nimeni nu pune în acest fel problema: cine putea s-o facă, în frunte cu regele Mihai şi coana mă-sa, de ce n-a intervenit la Ion Antonescu în favoarea evreilor deportaţi în Transnistria?!
Cum se face că regele Mihai nu a făcut nici cel mai palid demers, cel mai mic gest în favoarea acelor mii, sute de mii de evrei, cetăţeni ai statului al cărui rege era totuşi! Ce fel de rege, dacă permite să fie daţi morţii oameni nevinovaşi, într-un număr atât de mare?! Dacă e adevărat că în Transnistria au fost omorîţi evrei nevinovaţi, cu sutele de mii, acest genocid cade şi în sarcina regelui de atunci! Faptul că regele Mihai l-a arestat pe Ion Antonescu, că a făcut astfel jocul ruşilor şi al anglo-americanilor, nu-l scuteşte de răspundere pentru ce s-a întâmplat cu evreii în Transnistria! Evreii ar trebui să-i ceară regelui Mihai socoteală, inclusiv despăgubiri, căci are de unde plăti, pentru evreii morţi în Transnistria! De ce evreii nu-l acuză în niciun fel?
Explicaţia este una singură: se feresc evreii să-l pună pe rege în situaţia de a da explicaţii, de a spune clar că nici Majestatea Sa, nici regina mamă nu aveau de ce să intervină în favoarea evreilor din Transnistria, deoarece aceştia nu se confruntau cu nicio primejdie de moarte din partea autorităţilor româneşti. Singura ameninţare pentru evrei în Transnistria era pofta nebună a ucrainenilor de a se răzbuna pentru crimele odioase săvârşite de evreii comunişti în anii ’30, circa 6 milioane de etnici ucrainieni ucişi prin glonţ, ştreang, înfometare sau alte procedee letale bolşevice. Iudeo-bolşevice, ziceau bieţii ucraineni!… Astfel că rolul armatei şi al jandarmeriei române din Transnistria a fost să-i păzească pe evreii deportaţi, ca şi pe evreii ucraineni, să nu fie omorîţi de ucraineni…
Cu alte cuvinte, nu avem ce-i reproşa regelui Mihai, că nu a făcut nimic ca să-i salveze pe evreii din Transnistria…
De altfel, pe la începutul anilor 90, în Statele Unite aflându-mă, am aflat că în timpul unei discuţii publice la o universitate americană, regele a afirmat foarte categoric că în România nu a fost Holocaust. Dacă aceste rânduri ajung să fie citite de un martor la acea declaraţie, îl rog să intervină…
Mai notez pe acest subiect o discuţie la care am asistat, în biroul colonelului Ştefan Cucu, regalist înfocat, preşedintele asociaţiei noastre de veterani de război, majoritatea regalişti şi ei, mai puţin subsemnatul, şi un distins profesor pasionat de contestarea Holocaustului. Bietul Cucu se plângea de ce păşise când a încercat să intre în audienţă la Majestatea sa. A fost primit, dar i s-a pus în vedere că dacă ridică cumva problema Holocaustului din România, Majestatea sa se va ridica de la birou, va părăsi încăperea, iar audienţa ia sfârşit… Cât a putut colonelul Ştefan Cucu să fie de mâhnit, de îndurerat şi de contrariat de oportunismul regal!… Pasămite, serviciul regal de informaţii cunoştea zbaterea colonelului Ştefan Cucu de a dovedi şi demonstra că Armata Română, în frunte cu Mareşalul, nu a comis niciun genocid! Niciodată şi nicăieri!… Colonelul Ştefan Cucu se considera obligat să apere onoarea Armatei în care slujise!… Regele Mihai nu este interesat de acest subiect?!

Revenim la proba ADN-ului. Ideea ne-a fost sugerată de tembelii care s-au apucat să cerceteze ADN-ul domnitorilor români. Evident, speranţa ministrului udemerist care a comandat aceste analize este să se descopere astfel că domnitorii români nu prea erau români. La unguri, la regii unguri, nu e nevoie să li se facă acest ADN. Se ştie prea bine şi dintotdeauna că mai toţi regii Ungariei au fost orice, inclusiv români, numai maghiari nu! După mintea tuciuriului Hunor s-ar produce un moment de consolare naţională la Budapesta dacă se va demonstra că românii sunt în aceeaşi situaţie: niciun rege de al lor nu a fost …ungur!
Dar pentru a dovedi originea etnică ne-românească a domnitorilor de la Bucureşti nu era nevoie să fie tulburată pacea din veac a sfintelor oseminte. Normal era să înceapă domnul udemerist şi echipa sa de agenţi sanitari cu domnitorii români aflaţi încă în viaţă, avem destui, cel puţin patru: Mihai, Ion, Emil, Traian… şase, dacă-i pui la socoteală şi pe interimari: Nicolae şi Crin… În acest fel, speranţele udemeriste s-ar fi confirmat aproape sută la sută! Căci dintre toţi „domnitorii” români aflaţi încă pe listele fiscului, cel mult unul singur ar avea ADN românesc!

Col.(r) Alexandru Zubavă

30 octombrie 2012

ÎNSEMNĂRILE DIN CELULĂ ALE MAREŞALULUI ION ANTONESCU

Text scris de mareşalul Ion Antonescu în seara de 23 august 1944, la câteva ore după lovitura de stat de la Palatul Regal din Bucureşti

„Astăzi, 23 august 1944. Am venit în audienţă la Rege la ora 15,30 pentru a-i face o expunere asupra situaţiei frontului şi a acţiunii întreprinse pentru a scoate Ţara din greul impas în care se găseşte. Timp de aproape 2 ceasuri Regele a ascultat expunerea, păstrând ca de obicei o atitudine foarte rezervată, aproape indiferentă. La expunerea mea a asistat la audienţă Dl Mihai Antonescu.
I-am arătat Regelui că de aproape 2 ani Dl Mihai Antonescu a căutat să obţină de la Anglo-Americani asigurări pentru viitorul Ţării şi i-am afirmat cu această ocazie că, dacă aş fi găsit înţelegere, şi aş fi putut găsi înţelegere pentru asigurarea vieţii, libertăţilor şi continuităţii istorice a acestui nenorocit popor, nu aş fi ezitat să ies din război, nu acum, ci chiar de la începutul conflictului mondial, când Germania era tare.
În continuare, i-am arătat conversaţia avută, imediat la întoarcerea mea de pe front, în noaptea de 22/23 [august 1944], cu Dnii Clodius şi Mihalache şi în dimineaţa zilei [de 23 august 1944] cu Dl G. Brătianu.
D-lui Clodius i-am vorbit în faţa D-lui M. Antonescu pe un ton răspicat şi i-am amintit că atât prin Dl M. Antonescu de acum câteva luni, cât şi în februarie, la ultima întrevedere, am arătat Germaniei că, dacă frontul nu se va menţine pe linia Tg. Neamţ-Nord Iaşi-Nord Chişinău-Nistru, România va căuta soluţia politică pentru terminarea războiului.
I-am arătat D-lui Clodius că nici o ţară, şi nici chiar Germania, nu ar putea continua războiul în caz când jumătate din teritoriul ei ar fi ocupat şi ţara total la discreţia Ruşilor.
I-am cerut ca şi Dl M. Antonescu să arate acest lucru la Berlin, să roage să înţeleagă poziţia Ţării noastre în faţa cataclismului ce o ameninţă şi a mea în faţa Istoriei şi a Ţării şi să-mi dea dezlegarea a trata un armistiţiu, dorind să ieşim din această situaţie ca oameni de onoare şi nu prin acte care ar dezonora pentru vecie Ţara şi pe conducătorii ei.

Dl Clodius a promis că va arăta exact dorinţa noastră; i-am arătat că noi trebuie să ne luăm libertatea de a ne apăra viaţa viitoare a neamului. Relativ la conversaţia cu Dl Mihalache, deşi ea a durat câteva ceasuri, totuşi i-am arătat numai esenţialul.
Dl Mihalache mi-a cerut să mă sacrific şi să fac eu pacea, oricât de grele ar fi condiţiile puse.
I-am arătat că eu, fiind exponentul unei revoluţii care m-a adus, fără a o fi pus eu la cale sau să fi avut vreo legătură cu ea, la conducerea Statului, dându-mi mandatul să reconstituiesc graniţele Ţării, să restabilesc ordinea morală şi să pedepsesc aducându-i în faţa tribunalului poporului pe acei care …[2] catastrofa graniţelor şi prăbuşirea Dinastiei. Cum Ţara îmi impusese şi pe legionari şi mai târziu şi războiul, pentru a legifera actele mele, am cerut aprobarea Ţării pentru faptul că schimbasem din luptă regimul legionar pentru trădările sale şi pentru că intrasem în război în aclamaţiile şi, cu asentimentul întregii naţiuni, trecusem, forţat de operaţiuni, şi Nistrul.
Ţara, prin câte 3 milioane de voturi, mi-a dat dezlegare şi a aprobat tot ce eu făcusem.
În consecinţă, a accepta astăzi propunerile Molotov însemnează:
a. - a face un act politic de renunţare şi pierdere a Basarabiei şi Bucovinei, act pe care România nu l-a făcut până acum niciodată de la 1812 şi până la ultimatumul Molotov.
I-am adăugat că după părerea mea, făcând acest act, putem pierde beneficiul Chartei Atlanticului, în care Roosevelt şi Churchill s-au angajat printre altele “să nu recunoască nici o modificare de frontieră, care nu a fost liber consimţită”.
b. - să bag Ţara pentru vecie în robie, fiindcă propunerile de armistiţiu conţin şi clauza despăgubirilor de război neprecizate, care, bineînţeles, constituie marele pericol, fiindcă, drept gaj al plăţii lor, Ruşii vor ţine Ţara ocupată nedefinit. Cine, am spus Dlui Mihalache, îşi poate lua răspunderea acceptării acestei porţi deschise, care poate duce la robia neamului?
c. - a treia clauză, şi cea mai gravă, e aceea de a întoarce armele în contra Germaniei.
Cine, am arătat Dlui Mihalache …[3], poate să-şi ia răspunderea consecinţelor viitoare asupra neamului ale unui asemenea gest odios, când putem să ieşim din război oricând dorim.

Am avea bazele viitoarei politici a Statului asigurate şi i-am afirmat că dacă …[4] de Dl Maniu, pe care l-am lăsat şi i-am înlesnit tratativele direct cu Anglo-Americanii sau de Dl Mihai Antonescu, care a tratat cu ştiinţa mea, eu nu m-aş da la o parte şi aş da, dacă mi s-ar cere concurs, pentru a scoate România din război, luându-mi curajul şi răspunderea să spun Führerului în faţă că România se retrage din război.
d. - a patra condiţie cerută de Molotov şi de Anglo-Americani este să dau ordin soldaţilor să se predea Ruşilor şi să depună armele, care ne vor fi puse la dispoziţie pentru ca, împreună cu Ruşii, să alungăm pe Nemţi din Ţară.
Care om cu judecata întreagă şi cu simţul răspunderii ar putea să dea soldaţilor Ţării un astfel de ordin care, odată enunţat, ar produce cel mai mare haos şi ar lăsa Ţara la discreţia totală a Ruşilor şi Germanilor?
Numai un nebun ar putea accepta o astfel de condiţie şi ar fi pus-o în practică. Vecinătatea Rusiei, reaua ei credinţă faţă de Finlanda, Ţările Baltice şi Polonia, experienţa tragică făcută de alţii, care au căzut sub jugul Rusiei, crezându-i pe cuvânt, mă dispensează să mai insist. Notez că, atunci când ni s-au propus acestea, situaţia militară a Germaniei, deşi slăbită, era totuşi încă tare.
e. - În sfârşit, propunerile Molotov mai conţineau şi clauza care ne impunea să lăsăm Rusiei dreptul de a pătrunde pe teritoriul României oriunde va fi necesar, pentru a izgoni pe Nemţi din Ţară. Adică, sub altă formă, prezenta ocupaţiunea Rusească cu toate consecinţele ei.
Reamintind toate acestea Dlui Mihalache, Dumnealui mi-a spus, ceea ce a constituit o surpriză pentru mine, că trebuie să mărturisească că Dumnealor, adică naţional-ţărăniştii, s-au înşelat; au crezut în sprijinul Anglo-Americanilor, însă şi-au făcut convingerea definitivă că aceştia sunt total nepregătiţi pentru a indispune pe Ruşi şi că suntem lăsaţi la totala lor discreţie, ca şi Polonia şi, poate, alte ţări. În consecinţă, trebuie să ne considerăm o generaţie sacrificată, să ne resemnăm şi să aşteptăm.
I-am răspuns Dlui Mihalache că, într-o astfel de situaţie, este de preferat ca un popor pe care-l aşteaptă, dacă are siguranţa că îl aşteaptă o asemenea soartă, să moară eroic, decât să-şi semneze singur sentinţa de moarte.

Dl Mihalache a insistat încă o dată să fac eu armistiţiul şi să semnez pacea, fiindcă condiţiile puse sunt condiţii de pace, nu de armistiţiu (este sublinierea D-sale). Bineînţeles, am declinat (refuzat) aceasta.
În dimineaţa zilei de astăzi, pe când eram în Consiliul de Miniştri, a cerut să mă vadă Dl. Brătianu, care, spre deosebire de Dl Mihalache, mi-a declarat că vine de la o întrevedere dintre Dnii Maniu şi Dinu Brătianu şi că vine cu mandatul formal de la ambii că sunt de acord şi că îşi iau alături răspunderea, dacă accept, să fac eu tratative de pace.
I-am răspuns că accept cu condiţia să mi se dea în scris acest angajament, să accepte ca el să fie publicat, pentru ca poporul să vadă că s-a înfăptuit unirea internă şi pentru ca străinătatea, aliaţii şi inamicii, să nu mai poată …[5], prin dezbinarea noastră.
Dl Brătianu urma să-mi aducă adeziunea scrisă înainte de audienţa mea la Rege, fiindcă voiam să merg la această audienţă cu hotărârea luată, adică să-I pot afirma că, dat fiind faptul că s-a realizat unirea politică internă, îmi pot lua angajamentul să încep tratativele de pace. Generalul Sănătescu a intervenit în discuţii de două ori şi şi-a luat angajamentul, fără să i-l fi cerut, că-mi va aduce dânsul acest angajament, pentru care i-am mulţumit.
Cum Regele spunea ca aceste tratative să înceapă imediat, Dl Mihai Antonescu i-a spus că aşteaptă răspunsul de la Ankara şi Berna pentru a obţine consimţământul Angliei şi Americii de a trata cu Ruşii. Aceasta, fiindcă Churchill, în ultimul său discurs, a spus, vorbind despre România, că “această Ţară va fi curând la discreţia totală a Rusiei”, ceea ce era un avertisment că vom fi atacaţi în forţă şi că vom fi total la discreţia lor şi că va trebui să tratăm mai întâi cuRuşii.
Acest “mai întâi”, legat şi de alte indicaţii pe care le-am avut pe căi serioase, a determinat pe Dl M. Antonescu să arate Regelui că este o necesitate să mai aştepte 24 de ore, să primească răspunsurile pe care le aşteaptă şi după aceea să continue cu tratativele. Eu am confirmat că sunt de acord cu aceste condiţii, chiar cu plecarea Dlui M. Antonescu la Ankara şi Cairo pentru a duce tratative directe.
În acest moment, Regele a ieşit din cameră, scuzându-se faţă de mine, şi discuţia a continuat câtva timp cu generalul Sănătescu, revenind cu afirmaţia că va aduce el adeziunea scrisă a Dlor Maniu, Brătianu şi Titel Petrescu.

Când eram în curs de discuţiuni şi mă plictiseam aşteptând revenirea Regelui pentru a pleca, Regele intră în cameră şi în spatele lui apare un maior din garda Palatului cu 6-7 soldaţi cu pistoale în mână.
Regele a trecut în spatele meu, urmat de soldaţi, unul din soldaţi m-a prins de braţe pe la spate şi generalul Sănătescu mi-a spus: “D-le Mareşal, sunteţi arestat pentru că nu aţi vrut să faceţi imediat armistiţiu”.
M-am uitat la soldatul care mă ţinea de braţe şi i-am spus ca să ia mâna de pe mine şi, adresându-mă generalului Sănătescu, în obrazul Regelui, care trecea în altă cameră cu mâinile la spate: “Să-ţi fie ruşine; acestea sunt acte care dezonorează un General”. M-am uitat fix în ochii lui şi i-am repetat de mai multe ori apostrofa.
După aceea, bruscat, am fost scos din cameră pe culoar unde o bestie de subofiţer mi-a spus să scot mâna din buzunar, ceea ce am refuzat. După aceea, împreună cu Dl Mihai Antonescu, am fost băgat la ora 17 într-o cameră “Safe” Fichet şi încuiaţi cu cheile.
Camera nu are decât 3 m pe 2, este fără fereastră şi fără ventilaţie. După 2 ore s-a deschis uşa şi ni s-au oferit scaune aduse din afară.
Nu s-a avut nici o dorinţă de a se da acestei camere-celulă cel puţin aspectul curat. Este plină de praf şi într-o dezordine organizată.
Iată cum a ajuns un om care a muncit 40 de ani ca un martir pentru Ţara lui, care a salvat-o de 2-3 ori de la prăpastie, care a scăpat de la o teribilă răzbunare pe membrii Dinastiei, care a luat jurământul tânărului Rege în strigătele mulţimii, care îmi cerea să dau pe toţi din Palat pentru a fi linşaţi şi care a servit timp de 4 ani, cu un devotament şi cu o muncă de mucenic, Armata înfrântă, Ţara şi pe Regele ei.
Istoria să judece.
Mă rog lui Dumnezeu să ferească Ţara de consecinţele unui act cu atât mai necugetat cu cât niciodată eu nu m-am cramponat de putere. De mai multe ori am spus Regelui între patru ochi şi în prezenţa Dlui M. Antonescu că, dacă crede că este un alt om în Ţară capabil să o servească mai bine ca mine, eu îi cedez locul cu o singură condiţie: să prezinte garanţii şi să nu fie un ambiţios sau un aventurier.

Mareşal Antonescu

Scris în celulă. 23.VIII.1944”

George Damian

După 22 de ani în care toţi cei care ar fi putut fi afectaţi de această lege şi-au făcut mendrele în politica de la Chişinău o astfel de măsură legală nu mai are practic nicio semnificaţie practică directă. Cei care ar fi putut (şi ar fi trebuit!) lustraţi au condus în voie Republica Moldova, şi-au îndeplinit deja rolul care le-a fost stabilit în piesa de teatru dintre Prut şi Nistru. Mai mult, au apucat să se îmbogăţească peste măsură, ei şi urmaşii urmaşilor lor. Au construit clanuri cu tentacule în toate direcţiile, şi-au pus fidelii în funcţii-cheie.

Să luăm exemplul lui Vladimir Voronin, fost angajat de rang înalt al sistemului de securitate sovietic. Cu ce l-ar afecta pe Vladimir Voronin o lege a lustraţiei? Omul a fost deja preşedinte de partid, preşedinte de republică - şi-a jucat partitura pe scena istoriei. Voronin mai conduce deocamdată Partidul Comuniştilor, dar pentru câtă vreme? La vârsta lui mult mai indicate sunt împachetările cu nămol şi îngrijirea sănătăţii.
O lege a lustraţiei care să aibă ca ţintă scoaterea din viaţa publică a unor personaje în baza faptelor din trecut ar fi avut sens cu 20 de ani în urmă. Acum va fi doar o pierdere de vreme în Parlament şi o discuţie fără sfârşit în societate. În plus, se pare că va fi destul de greu de pus în practică o astfel de lege câtă vreme zvonul cel mai persistent este că serviciile de informaţii sovietice de la Chişinău şi-au transferat din timp arhiva la Tiraspol. Dacă într-adevăr aşa s-a întâmplat, dacă această arhivă mai există la Tiraspol - rămâne încă să aflăm răspunsul precis la aceste întrebări.

În plus, mai trebuie făcute câteva diferenţieri. Natural, cele mai atractive arhive şi cele în care se pun cele mai mari speranţe sunt cele ale serviciilor secrete. Doar că spionii lasă cât mai puţine urme şi hăţişul arhivelor lor va fi foarte greu de desluşit. Exemplul României este unul cât se poate de grăitor: Legea lustraţiei în conjuncţie cu arhivele fostei Securităţi a devenit o armă politică. Lustraţia de la Bucureşti a fost pusă sub controlul partidelor politice şi automat a apărut o conjuraţie a tăcerii - presa a documentat câteva cazuri în care colaboratori ai fostei Securităţi au fost protejaţi de prieteni care ar fi trebuit să îi deconspire. Însă mie unuia mi s-ar fi părut mult mai importantă lustrarea comuniştilor care şi-au păstrat poziţiile politice. O Românie fără Iliescu şi fără ciracii lui ar fi fost mult mai interesantă în urmă cu 20 de ani.

Şi dacă tot s-a deschis discuţia despre lustraţie la Chişinău (repet, foarte târziu) nu văd decât o singură soluţie decentă. Să fie deschise toate arhivele comunismului de la Chişinău, arhivele partidului şi arhivele serviciilor secrete (câte mai sunt). Să fie accesibile publicului fără niciun fel de restricţie politică, să poţi merge să studiezi aceste dosare aşa cum mergi la bibliotecă. În paralel trebuie sprijinită publicarea de studii şi cărţi care să reflecte cercetările din aceste arhive. Aceasta este singura lustraţie posibilă la Chişinău: redarea corectă a trecutului, fără niciun fel de piedici politice.

Denunţ public

În legătură cu apropiata privatizare a OLTCHIM, facem următoarele constatări şi aprecieri:

1. După 1990 industria românească a intrat într-un vast proces de DISTRUGERE. Oficial şi pentru a păcăli lumea, acestui proces i s-a spus PRIVATIZARE. Termen cu totul nepotrivit, termen fals, mincinos, menit să ascundă intenţiile criminale ale guvernanţilor de după 1990.

2. Printre ţintele principale ale DISTRUGERII asistate de guvern s-a aflat petro-chimia românească. În 1990, petro-chimia românească era competitivă la nivel mondial, era printre primele din lume. După 1965, românii au rupt de la gura copiilor ca să sprijine proiectele de industrializare a României. Nu erau proiectele unui nebun, ci ale unui vizionar inspirat, în ciuda altor păcate şi greşeli ale sale. Industrializarea României era o necesitate care se impunea oricărui voitor de bine pentru neamul românesc. Dezbaterile pe această temă dinainte de 1944 stau mărturie că această cale a industrializării accelerate era singura cale de urmat pentru a asigura României un statut demn printre ţările lumii.

3. În 1989 poporul român a ajuns în situaţia de a începe să se bucure de sacrificiile făcute pentru edificarea „socialismului multilateral dezvoltat”. Aveam o economie puternică, nu aveam nicio datorie externă, dimpotrivă, alţii erau datori la noi cu câteva miliarde de dolari. Erau semnele unei apropiate bunăstări meritate, îndelung aşteptată.

4. Ceea ce nu a prevăzut nimeni, nici Ceauşescu şi nici alţi susţinători ai ideii de industrializare, a fost TRĂDAREA, dimensiunile inimaginabile ale trădării celor care au organizat lovitura de stat din decembrie 1989, a celor care au guvernat România de atunci şi până azi. E greu să te opui trădării înainte ca aceasta să-şi vădească efectele. Mai ales când trădătorii se află în structurile şi instituţiile menite să protejeze statul şi avuţia statului.

5. Aşa zisa privatizare a OLTCHIM face parte din proiectul de DISTRUGERE a industriei, a economiei româneşti, face parte din proiectul de transformare a României într-o colonie, ai cărei proprietari nu mai sunt românii, ci nişte străini, greu de identificat în spatele unor firme anonime, cu denumiri înşelătoare: Banca Mondială, Fondul Monetar Intenaţional. Guvernul român a cedat în favoarea acestor instituţii toate pârghiile puterii, ale guvernării. Degeaba mergem noi să votăm cine să guverneze în România. Votul nostru nu mai contează, deoarece prin angajamentele deja luate, deciziile politice şi economice importante le iau Bruxelles-ul şi FMI-ul, indiferent cine ar veni la guvernare!

6. Cazul OLTCHIM este dureros de semnificativ. Privatizarea OLTCHIM-ului a fost decisă de guvernul Boc, la presiunile – a se citi şantajul FMI-ului. Guvernul actual, cel puţin la prima vedere, nu are cum să se dezică de semnătura guvernului precedent. Mai ales că este un guvern slab, uşor de contestat, de înlăturat. Chiar dacă, aşa cum pare, ar exista o predispoziţie pentru anularea sau măcar amânarea privatizării, nu prea are cum s-o întoarcă! Slabe speranţe de la guvern, de la Parlament, de la clasa noastră politică…

7. Preconizata privatizare se face în beneficiul unei firme germane, cu sediul în Polonia, firmă concurentă cu OLTCHIM. Principalul interes al firmei germane este dispariţia OLTCHIM-ului. Chiar dacă va semna un contract cu statul român prin care se angajează solemn că va continua producţia şi va continua să plătească taxe şi impozite, că va continua să ofere de lucru la zeci de mii de români care sunt interesaţi vital ca OLTCHIM să producă în continuare, firma germană are nenumărate posibilităţi ca în modul cel mai legal (dar nu şi legitim!) să oprească producţia! Mai ales că contractul dintre firma germană şi statul român are multe clauze secrete.

8. S-a afirmat că sprijinul pe care l-a avut suspendatul preşedinte Băsescu de la liderii europeni şi în mod special de la Angela Merkel are explicaţii economice, financiare. OLTCHIMul este de mult vânat de FMI. Guvernul Boc a semnat toate acordurile premergătoare necesare acestei schimbări de proprietar. După căderea guvernării PDL, Traian Băsescu este singura garanţie pentru FMI & comp., alde Merkel, Barroso, Gordon etc., că România nu-şi va încetini ritmul transformării ei în colonie. Avem acum toate motivele să deducem că într-adevăr aşa stau lucrurile. Revenirea lui Băsescu la Cotroceni era esenţială pentru aceste strategii şi proiecte anti-româneşti.

9. Statul român, ca acţionar principal la OLTCHIM, reprezentat de guvernul Boc, a avut un comportament straniu pentru un proprietar. Pur şi simplu a sabotat bunul mers al Combinatului, a împiedicat prin sancţiuni financiare ca OLTCHIM să reziste, să mai producă. Datele prezentate de liderii OLTCHIM denotă clar că guvernul României a acţionat cu totul contrar intereselor româneşti elementare, fiind principalul vinovat de falimentul provocat al OLTCHIM. Băsescu şi Boc, în persoană amândoi, se cuvine a fi cercetaţi pe acest subiect. Nu putea Boc să pună nicio semnătură a sa fără să primească acordul de la Băsescu. Răsplata trădării a venit în mai multe feluri, unul fiind cu siguranţă manevrele disperate şi incorecte la care s-au pretat liderii europeni, ca servanţi ai intereselor şi ai politicilor anti-româneşti, pentru a împiedica demiterea preşedintelui sperjur şi trădător de ţară.

10. Ce putem face acum?
Fără pretenţia că identificăm exact calea de urmat, sugerăm următoarele:
Mai înainte de orice, (A) să împiedicăm sau măcar să amânăm semnarea contractului de privatizare, în speranţa că un guvern viitor sau – mai puţin probabil, cel actual va găsi procedura prin care să salveze OLTCHIMul şi ce a mai rămas din petrochimia românească. Primul pas constă în a câştiga timp. Să nu le permitem infractorilor, criminalilor economici, să profite de încetineala cu care se mişcă guvernul. Toţi cei implicaţi împotriva proiectului de distrugere a OLTCHIM să înceapă prin a cere desecretizarea contractului de privatizare în totalitatea acestuia. Odată desecretizat acest contract, avem nevoie ca mai mulţi specialişti, desemnaţi de salariaţii OLTCHIM (nota bene: nu de acţionarii majoritari!) şi de societatea civilă, să se pronunţe asupra acestui contract. Ceea ce va necesita timp!
OLTCHIM şi, în general, petrochimia românească, sunt componente esenţiale ale economiei româneşti, soarta lor depăşeşte dreptul de decizie al Guvernului, al Parlamentului chiar! Pentru edificarea acestei petrochimii s-au sacrificat sute de mii de români, care s-au ştiut şi se consideră proprietari ai acestor întreprinderi, ca parte componentă din „avuţia întregului popor”! Constituţia şi legile dinainte de 1990 nu făceau statul român proprietar, ci numai administrator al avuţiei naţionale. Nu cumva este momentul ca, măcar în ceasul al 12-lea, să lămurim care este statul juridic pe care l-au avut înainte de 22 decembrie 1989 aşa numitele întreprinderi de stat? Ca parte componntă a ţnaţionale, a întregului popor, puteau fi acestea puse la dispoziţia unor legi iresponsabile, aşa cum au fost legile privatizării?
(B) Protestele publice trebuie să capete amploare mai mare şi o corectă direcţionare! Avem motive temeinice pentru ca protestele împotriva revenirii preşedintelui trădător să le asociem cu protestele împotriva înstrăinării şi demolării OLTCHIM-ului. Deci: demiterea lui Băsescu este, în mare măsură, sinonimă cu salvarea OLTCHIMului! Numai că aceste proteste nu trebuie făcute nici în Piaţa Universităţii, nici în faţa Guvernului sau la Cotroceni. Locul cel mai potrivit este în faţa ambasadei Germaniei, a ambasadei SUA, a reprezentanţei Uniunii Europene, la sediul FMI.
(C) Nu în ultimul rând, cred că este cazul să ne gândim foarte serios la un sprijin internaţional. Nu pentru OLTCHIM, ci pentru toată România! Suntem o ţară agresată şi ocupată, nu cu forţa militară, ci prin intrigi şi crime financiare! Suntem o ţară supusă prin cele mai perfide mijloace la destructurare şi dispariţie de facto de pe scena politică a lumii! Suntem un popor pe care se experimentează cele mai ticăloase strategii de înrobire şi distrugere! Nu se poate să nu existe în omenirea asta atât de mare şi de minunată (totuşi!), persoane şi entităţi publice care să nu arate sensibilitate şi solidaritate cu cauza supravieţuirii noastre ca popor, ca ţară, ca stat! Trebuie să le identificăm cât mai repede şi să ne adresăm acestora cu un mesaj „scurt şi cuprinzător”, să punem toată documentaţia necesară celor pe care apelul nostru îi va mişca! Să sperăm că printre aceştia se vor număra liderii religioşi ai Planetei, personalităţile academice de notorietate internaţională, laureaţii premiului Nobel pentru economie, pentru pace, marile cancelarii ale lumii, marii ziarişti şi publicişti, inclusiv cei care, cu mijloace proprii oricât de precare, se încumetă să se împotrivească Răului planetar!
În cazul special pe care îl reprezintă OLTCHIM, cred că se impune şi o corectă informare a opiniei publice din Germania asupra felului în care Angela Merkel apără interesele conaţionalilor săi. Este acesta conform exigenţelor morale caracteristice mentalităţii comunitare a nemţilor? Mă îndoiesc…

…Deocamdată atât!

Bucureşti, 9 septembrie 2012

Liga pentru Combaterea Anti-Românismului LICAR

Pentru conformitate, ION COJA

În luna februarie 2011 începea încă un capitol al luptei lumii civilizate cu ororile vechii ordini: războiul civil din Libia. Pe 11 februarie, dictatorul Hosni Mubarak era forţat să demisioneze din fruntea statului egiptean. La doar cîteva zile, pe 15 februarie, scînteia era aprinsă în Libia. Mai precis, în oraşul Benghazi au început acţiuni de protest similare celor din Egipt, împotriva tiranului Gaddafi, care au fost reprimate în sînge trei zile mai tîrziu de către autorităţi. Acesta a fost punctul de început al unei mişcări populare sprijinite de NATO, în scopuri umanitare şi pacifiste. Războiul civil a luat sfîrşit pe 20 octombrie, acelaşi an, odată cu uciderea dictatorului.
Aşa vor învăţa copiii noştri la orele de istorie. Peste 1000 de ani, dacă această lume va mai fi şi dacă va urma acelaşi curs, în acelaşi fel vor povesti istoricii epo- peea libiană, iar adevărul va fi uitat.
Atunci cînd eşti un criminal sau te învoieşti cu criminalii, faptele bune sînt în ochii tăi un păcat de moarte. Astfel, Gaddafi a fost vinovat în ochii lumii întregi şi a plătit cu viaţa şi cu viitorul oamenilor săi. Dar sînt anumiţi ochi din această lume care au văzut sau vor să vadă altceva. Pentru ei rezum mai jos, în puţine cuvinte, căci faptele sînt multe, o altă variantă a celor întîmplate. Adeseori am auzit cuvintele: „Să lăsăm istoria să judece”. Eu zic însă: Să nu lăsăm istoria să judece, căci o să judece strîmb, ci să încercăm să aflăm adevărul înainte de a fi prea tîrziu. Care sînt păcatele cele mai importante pentru care istoria şi lumea întreagă l-au condamnat pe Gaddafi la moarte? Fehler! Es wurde kein Dateiname angegeben. Opinia publică spune în cel mai bun caz că Libia a fost invadată pentru petrol. Dar petrolul a fost pentru învingători o simplă captură de război şi nimic mai mult. Cauzele sînt mult mai profunde. Gaddafi, ca mai toţi leaderii din ultimii zeci de ani din ţările arabe şi nu numai, a urcat la putere cu sprijin occidental. El a fost ridicat deci pentru a reprezenta interesele celor care l-au uns. Tipic pentru astfel de personalităţi, după ce a preluat puterea, a încercat cît a putut să satisfacă pretenţiile stăpînilor, dar stînd în fruntea ţării zeci de ani (şi nu 4 sau 5 ani ca în regimurile democratice), în timp a început să se ataşeze de cauza poporului în mijlocul căruia şi-a dus viaţa. El şi-a dat seama cel puţin de faptul că urma să lase ţara moştenire fiului său. Şi nici un părinte nu vrea să lase copilului moştenire o ţară distrusă. Iar ca să privim lucrurile şi altfel, am putea crede că Gaddafi s-a folosit de occident pentru a prelua puterea, pe care a folosit-o apoi în beneficiul lui şi a propriului său popor. În ochii celor care l-au uns, Gaddafi a apărut ca unul care îi sfida încontinuu. A robi o ţară înseamnă a pune biruri strivitoare pe educaţie, pe resurse şi pe sănătate. Înseamnă să distrugi tinerii, să faci toată ţara dependentă de exterior. Cel puţin aşa se aştepta occidentul ca Gaddafi să procedeze, adică după model occidental. Însă nesupusul a făcut altfel. A oferit învăţămînt gratuit, inclusiv la nivel superior, a dat bani tinerilor căsătoriţi săraci pentru a-şi cumpăra casă, a pus la dispoziţia oamenilor un sistem de sănătate gratuit. Tot el s-a opus categoric introducerii în Libia a vaccinurilor şi a altor practici eugenice de sterilizare, aplicate pe scară largă în lumea „civilizată”. Benzina şi curentul electric erau foarte ieftine. De asemenea, a pus la cale realizarea celui mai ambiţios plan de aducţiune a apei potabile de care s-a auzit vreodată, prin care voia să facă Libia un paradis. Deja acest proiect, preluat de Pure Technologies şi considerat o minune a ingineriei moderne, a fost aplicat cu succes pe anumite porţiuni. Mai mult, în 2007 era lansat RASCOM - QAF1, primul satelit african, finanţat în cea mai mare parte (cu 300 milioane de dolari din totalul de 400 de milioane necesare) de Gaddafi. Prin aceasta, s-a dat o puternică lovitură companiilor de telecomunicaţii din Europa, care cîştigau 500 de milioane de dolari pe an de pe urma faptului că Africa trebuia să apeleze la serviciile lor. Nu mai vorbim de interesele strategice globaliste puternic ştirbite. În 1951, Libia era considerată una din cele sărace ţări din lume. În anul 2011, înainte de acţiunea umanitară a NATO, era ţara cu cel mai ridicat standard de viaţă din Africa. Dar păcatul capital al lui Gaddafi a fost unul absolut intolerabil. Copiind modelele furnizate de foştii stăpîni, el plănuia ceea ce nu putea fi conceput. Şi gîndurile lui aveau să devină realitate începînd chiar cu anul cînd a fost omorît. Astfel, în 2011 urma să înfiinţeze FMA, adică Fondul Monetar African. Într-o atare situaţie, FMI (Fondul Monetar Internaţional) nu mai avea cum să ofere împrumuturi cămătăreşti ţărilor din Africa, pentru a le obţine apoi la preţul dobînzii, aşa cum a făcut cu multe din statele Europei şi nu numai. De asemenea, Gaddafi urma să înfiinţeze o Bancă Centrală Africană, care ar fi dus la oprirea folosirii monedelor occidentale şi la utilizarea monedelor africane. În plus, o Bancă de Investiţii Africană urma să sisteze investiţiile occidentale oneroase în Africa. În sfîrşit - ceea ce i-a pecetluit soarta - Gaddafi voia să înfiinţeze Statele Unite ale Africii. Deşi acesta este şi planul globaliştilor, care vor să unească întreaga lume, planul lui Gaddafi nu putea fi nici aplicat, nici tolerat. De ce? Pentru că lumea unificată în viziunea lui Gaddafi era o lume prosperă, liberă şi puternică, pe cînd globaliştii vor o lume total supusă, lipsită de mijloace proprii de existenţă, total dependentă şi depersonalizată. Aşadar, Gaddafi nu era oricine. El era un duşman extrem de periculos, puternic şi vizionar. El a păcătuit pentru că a vrut prea mult bine într-o lume în care nu poţi fi lăsat să realizezi aşa ceva. Şi a plătit cu viaţa. Care au fost forţele dezlănţuite asupra lui Gaddafi şi a poporului libian? Mereu şi mereu am auzit de poporul inocent în lupta cu tiranul cel rău. Cine este acest popor “nevinovat”, cine sînt aceşti “rebeli”, aşa cum au fost numiţi ei în presă? Este vorba de patru forţe interne principale, toate infiltrate şi împuternicite de Occident:
1. Cadoul britanic constă din triburile monarhiste Harabi şi Obeidat din coridorul Benghazi - Darna - Tobruk. În timpul luptei împotriva colonialismului italian, aceste triburi au servit în zonă interesele britanice. Drept recompensă, unul din leaderii lor a fost urcat pe tronul Libiei, sub numele de regele Idris I. Acest rege a fost îndepărtat de Gaddafi în anul 1969!
2. Cadoul SUA constă din Al Qaeda. Organizaţia Al Qaeda a fost înfiinţată în anii 1981-1982, în timpul războiului din Afganistan, de către Robert Gates, Secretarul de Stat al Apărării american de pînă în iulie 2011, pe vremea aceea adjunct al şefului CIA. Scopul a fost acela de a crea o armă în lupta cu URSS. De atunci, Al Qaeda a fost folosită pentru a declanşa războaie în diferite ţări, sub pretextul de a lupta împotriva Al Qaeda (Serbia, Afganistan) sau de a ajuta Al Qaeda (deghizată acum sub numele de “rebeli” în Libia). Deşi înfiinţată de CIA în Afganistan, Al Qaeda care a luptat în Libia este de origine locală, pentru că regiunea Darna este cea care a furnizat cel mai mare număr de membri din istoria acestei organizaţii. Astfel, putem chiar spune că Al Qaeda este libiană.
3. Al doilea cadou al SUA a fost Frontul Naţional de Salvare Libian, condus de Khalifa Hifter, agent CIA.
4. Cadoul francez: Mişcarea condusă de Nuri Mesmari, aflat cîndva în anturajul lui Gaddafi. Acesta a fugit în octombrie 2010 din Libia la Paris, fiind urmărit în ţară pentru deturnare de fonduri. În Franţa a luat legătura cu serviciile secrete franceze împreună cu care a pus la cale căderea regimului de la Tripoli.
Acum, care sînt forţele pur externe?
1. Sub eticheta aducerii democraţiei şi sprijinirii acţiunii umanitare, pe 19 martie forţele NATO declanşează o operaţiune militară sîngeroasă în Libia. Bombele umanitare au dus la omorîrea a în jur de 60.000 de oameni, majoritatea din rîndul civililor. În paralel, NATO i-a pregătit militar pe rebeli şi le-a oferit armament.
2. Cel mai mare duşman al poporului libian, care a lovit în lumea întreagă, mai periculos şi mai distructiv decît bombele, a fost mass media internaţională. Prin intermediul caselor de prestituţie, cum bine le zicea un contemporan, războiul psihologic a fost cîştigat din start. Nu numai că poporul libian nu a avut nicio şansă dinaintea opiniei publice asmuţite asupra adevărului, dar şi lumea întreagă a mai primit un somnifer cu cianură. Trebuie aici să se consemneze faptul că televiziunea Al Jazeera este aservită intereselor occidentale.
Despre Ceauşescu s-a spus cîndva că avea WC cu capac de aur, iar în timpul revoluţiei din 1989 că otrăvise fîntînile. Despre Sadham Hussein s-a zis că oamenii lui scoteau copiii kuwaitieni din incubatoare şi îi lasa să moară. Despre Gaddafi s-a spus că a dat viagra soldaţilor şi că îi îndeamna să violeze femei nevinovate sau că îşi omoara proprii oameni (pe care de altfel, i-a făcut anterior cei mai educaţi şi mai bogaţi oameni din Africa). Dacă aş fi urmărit presa, aş fi ştiut care sînt toate minciunile spuse în mass media zi de zi în timpul acestor luni. Dar nu îi urmăresc decît pe cei ce vor să spună adevărul. Jurnalişti, oameni politici, istorici şi alţii despre care nu a auzit nimeni, adesea pe cheltuială proprie şi riscînd totul, au călătorit în această perioadă în zona conflictului ca să afle adevărul, ca să aibă ce spune celorlalţi şi ca să scrie istoria. Au trebuit să intre în Libia din Egipt sau din Tunisia, pe uscat, căci căile aeriene şi navale fuseseră blocate de trupele NATO. Acolo au găsit o lume cu totul diferită de ceea ce portretizase mass media. În ciuda a ceea ce ştiau, Tripoli nu era ocupat, poporul nu era în teroare, majoritatea covîrşitoare îl susţineau pe Gaddafi, nu aveau loc violuri, copiii mergeau liniştiţi la şcoală… Dimpotrivă, au văzut şi au filmat de exemplu demonstraţia de la 1 iulie din Piaţa Verde din Tripoli (a auzit cineva de această demonstraţie?), unde în jur de 1 milion de oameni, în niciun caz cîteva mii, aşa cum s-a spus, - adică aproape toată populaţia oraşului Tripoli - au ieşit în stradă pentru a-şi arăta susţinerea faţă de Gaddafi şi opoziţia faţă de intervenţia NATO în scop umanitar în numele poporului libian. Asemenea demonstraţii au avut loc aproape săptămînal în toată ţara. Deşi ştiau că moartea avea să vină asupra multora dintre ei în zilele următoare, ceea ce se vede în materialul de mai jos e o demonstraţie a bucuriei, aşa cum mărturisesc martorii oculari, ca a unor oameni uniţi în jurul unei cauze drepte: http://www.youtube.com/watch?v=nSnlIlATIKw&feature=related Un alt lucru pe care mass media nu l-a spus este de exemplu uciderea în masă a negrilor de către rebeli, deghizată de occidentali în omorîrea unor mercenari (începînd cu minutul 1:51): http://www.youtube.com/watch?v=cslPrRLaQDI&feature=related Un alt exemplu de presă alternativă (reală) este reprezentat de imagini ale victimelor bombardamentelor NATO. Mai jos este o ilustrare. Peste tot în lume asemenea materiale au fost cenzurate, pentru a nu se afla ce s-a întîmplat de fapt. Atenţie: materialul conţine imagini şocante (începînd cu minutul 12:18): http://www.youtube.com/watch?v=VcMNJBvY2cU&feature=channel_video_title Gaddafi a păcătuit prin faptul că a încercat să-şi apere ţara. În ziua de astăzi, cine ţine cu ţara lui şi încearcă să o apere este fie prost, fie extremist, fie terorist, fie criminal de război, după caz. Au existat de-a lungul timpului tot felul de personalităţi novatoare. Despre ele s-a spus că sînt înaintea timpului lor. Gaddafi a trăit însă după timpul lui. Dacă trăia acum cîteva sute de ani, probabil ar fi purtat în istorie titlul de Gaddafi cel Mare. Dar el a trăit într-un veac în care binele nu mai are nicio şansă să ajungă la conducere, pentru că nu este lăsat. Pe mulţi i-a deranjat faptul că Gaddafi era un fel de “tătucă” al poporului, că se manifesta uneori bombastic şi că se îmbrăca cu haine pompoase. Dar oare de ce era aşa? Pentru că toţi aceşti aşa-zişi dictatori din lumea arabă sînt de fapt şeicii, califii şi sultanii veacurilor trecute. Poporul, în majoritate covîrşitoare, îi iubeşte, le atîrnă portretele în casă fără să îi oblige nimeni, le sărută mîna şi îi consideră reprezentanţii lui Allah pe pămînt. Arabii nu au depăşit perioada monarhiei, ci trăiesc în continuare în lumea idilică de odinioară. Nici o grijă, căci îi trezeşte Occidentul la realitate! Dar cum a murit Gaddafi? Se spune că ar fi încercat să fugă din Sirte, că ar fi fost prins ca un cîine într-o gură de canal, că a fost omorît într-un schimb de focuri ş.a.m.d. Sursele alternative ne oferă o altă variantă: În ziua de 20 octombrie, Gaddafi a ieşit din locul unde se ascundea. Motivul pentru care a ieşit în convoi în timpul zilei, într-un oraş ocupat de rebeli, avînd deasupra drone gata oricînd să-l omoare, şi nu la adăpostul nopţii, a fost acela că purta un steag alb, deci voia să se predea. Secretarul de Stat American Hillary Clinton tocmai atunci a ajuns în Libia, căci probabil Gaddafi voia să negocieze cu ea condiţiile predării. Violînd regula steagului alb, veche de mii se ani, şi comiţînd astfel una din cele mai odioase crime de război, americanii l-au prins pe colonelul Gaddafi şi l-au executat. Morţii nu mai pot vorbi… Satisfăcută peste măsură de rezultatul scurtei călătorii în Libia, Hillary Clinton zicea, parafrazîndu-l pe Caesar: “Ne-am dus, am văzut, a murit!”: http://www.youtube.com/watch?v=Fgcd1ghag5Y Acum, infrastructura care aparţinea poporului va cădea în mîna cotropitorilor occidentali. Libia va deveni ceea ce sînt atîtea ţări: furnizoare de materie primă pentru abatoarele globaliştilor. Poate Gaddafi chiar a păcătuit. Ca să evite urgia ar fi trebuit să plece capul, să fie supus, cuminte şi ascultător. Aşa cum este de exemplu Băsescu. Dar ca să nu închei articolul cu Băsescu, mai adaug un gînd: se spune despre acest capitol tragic din istoria Libiei că a fost un război civil. Dar oare chiar aşa să fie? Cînd armatele a unei jumătăţi de lume distrug o ţară, doar pentru faptul că au avut sprijinul unor trădători din interior, nu înseamnă că a fost un război civil. Mai degrabă a fost o bucată suculentă din al treilea război mondial. Să vedem acum ce urmează… Hm… Siria, Iran, Libia…

Daniela Elena FILIOREANU
sibiu.justitiarul.ro

FOTO: ARHIVELE NAŢIONALE

Ceauşescu plănuia o bancă mondială în România, finanţată de şeicii din Kuweit, relatează Ştefan Andrei, martor la tratative

Lavinia Betea
Adevărul.ro

În volumul „I se spunea Machiavelli, Ştefan Andrei în dialog cu Lavinia Betea“, ce va fi pus marţi, 20 decembrie, în vânzare împreună cu ziarul „Adevărul“, sunt dezlegate mari enigme ale „epocii Ceauşescu“.
Una dintre acuzaţiile aduse în „procesul Ceauşeştilor” a fost conturile lor din străinătate. Întrebat despre existenţa lor, Ştefan Andrei a fost categoric: „Eu am spus de la început şi susţin în continuare că Nicolae Ceauşescu nu a avut bani pe vreun cont al lui în străinătate. Nu concepea că va fi înlăturat de la putere în timpul vieţii lui”.
Nu doar că Ştefan Andrei îl cunoştea mult prea bine pe Ceauşescu, dar prin prerogativele funcţiei sale de coordonator al comerţului exterior al României (1987-1989) ar fi ştiut, cu siguranţă, de alimentarea unui cont atât de important.

Bancă mondială cu arabii

S-a spus, de asemenea, că una dintre cauzele execuţiei Ceauşeştilor ţinea de răzbunarea cercurilor financiare internaţionale. Ceauşescu plănuia fondarea unei bănci mondiale, la Bucureşti, cu credite mici pentru ţările în curs de dezvoltare. O lovitură grea ar fi fost aceasta pentru marii bancheri. Întrebat cât adevăr se află în aceste ipoteze, Ştefan Andrei a relatat următoarele: „Când am fost în Kuweit, conducătorul Kuweitului i-a spus lui Ceauşescu: «Poate facem împreună o bancă». «Da, ar trebui să facem o bancă, a zis Ceauşescu, dar să fie o bancă mai altfel, să mai fie şi cu alţii, nu doar între România-Kuweit». Iar şeicul Kuweitului a promis că va aduce şi alte ţări arabe, inclusiv Arabia Saudită.
Ce-a mai discutat Ceauşescu în 1989, nu ştiu. Dar în Kuweit, atunci, Ceauşescu a spus: «Da, să facem una cu o dobândă foarte redusă, să fie numai pentru ţări în curs de dez¬voltare şi să fie numai pentru dezvoltare, nu pentru consum». Iar şeicul a găsit foarte bună ideea aceasta de a veni în ajutorul ţărilor în curs de dezvoltare”.
Despre cărţile publicate de Pacepa (medalion) în SUA, Ştefan Andrei susţine că sunt pline de minciuni
Desigur, admite Ştefan Andrei, proiectul era periculos. „Este un fapt că poziţia lui Ceauşescu faţă de FMI, faţă de BIRD şi, în general, faţă de capitalul financiar a trezit nemulţumirea cercurilor financiare, a explicat interlocutorul. Dacă toa¬te ţările n-ar mai lua credite, băncile ar muri. Lecţia României de a renunţa la FMI, la BIRD după ce ei ne-au primit în 1972… Nu întâmplător, când noi am luat poziţie faţă de FMI, faţă de BIRD şi faţă de capitalul financiar, în general, în «Wall Street Journal» a apărut un articol în care se spunea că Nicolae Ceauşescu a topit Bibliile să le facă hârtie igienică. La câteva zile după poziţia noastră”.

“Eu am spus de la început şi susţin în continuare că Nicolae Ceauşescu nu a avut bani pe vreun cont al lui în străinătate. ”
Ştefan Andrei fost ministru de Externe

România - putere nucleară

În ultima perioadă a „regimului Ceauşescu”, românii au aflat de la Pacepa prin Radio Europa Liberă că România fabri¬ca arma nucleară. Este adevărat? - l-am întrebat pe Ştefan Andrei.

Minciuna lui pacepa

„La Pacepa sunt minciu¬ni una după alta, mi-a răspuns el. Dacă aş avea timp, aş lua pagină cu pagină să arat cum minte. El spune că a fost mesager la Gaddafi. Pacepa a fost în Libia de două ori - o dată cu Ceauşescu, în 1974, şi altă dată cu ministrul de Interne Teodor Coman. N-a fost niciodată mesager. Minte când scrie că ar fi convenit Ceauşescu cu Gaddafi să facă o bombă nucleară şi arma bacteriologică. O minciună! Îl cunosc de-ajuns pe Ceauşescu ca să ştiu că nu putea să se bage în cârd, cu asemenea lucruri, cu Gaddafi”.
Ca în orice manipulare profesionistă, din cele spuse de Ştefan Andrei reiese că Pacepa s-a folosit de-un capăt de adevăr: nu Libia, ci Pakistanul dorea să colaboreze cu România în fabricarea armei nucleare. „Am răspunsul dat Pakistanului la mesajul adus de Pacepa, prin care ne-au propus pakistanezii să colaborăm cu ei cu arma nucleară, declară Ştefan Andrei.

Prin serviciile speciale ale Pakistanului s-a trans¬mis un mesaj al prim-ministrului Pakistanului, Butho, către Ceauşescu. Prin 1975-1976. Eu eram secretar al Comitetului Central pe probleme internaţionale. Mesajul cred că a fost prezentat lui Ceauşescu de către Pacepa. Ceauşescu mi-a spus la telefon - vezi că vine Pacepa la tine. Pakistanul ne propunea să colaborăm pentru producţia unei arme nucleare.
Le-am răspuns că noi respectăm cu stricteţe tratatul de neprolifera¬re a armelor nucleare şi în acest cadru noi nu pro¬ducem, nici nu colaborăm cu nimeni în producţia de armă nucleară. Acest răspuns l-am scris pe o bucată de hârtie, l-am dat lui Pacepa, l-a bătut la maşină la Securitate. Iar Ceauşescu a aprobat textul pe care l-am formulat eu”. România era însă, într-adevăr, capabilă de a fi o putere nucleară. De faţă cu Ştefan Andrei, Ceauşescu i-a spus aceasta lui George Bush când a vizitat România în 1983.

Nemulţumirea lui bush

Impresionat negativ, Bush i-a declarat atunci lui Andrei: „Eu îl cred pe preşedinte că nu vreţi să produceţi arma nucleară. Dar faptul că voi aveţi relaţii cu asemenea oameni, precum condu¬cătorii Libiei, Irakului, Iranului, ne face să ne gândim la pericolul de a transmite acestora secretele pe care le aveţi”. Informat, Ceauşescu i-a cerut lui Ştefan Andrei să-l asigure pe Bush că România nu va face acest lucru, că a şi respins oferta altor state - apropo de Pakistan, şi că nu va transmite se¬crete legate de arma nucleară.

Ştefan Andrei, despre gafa lui Ceauşescu

În 1989, Ceauşescu a făcut una dintre marile sale gafe, strecurând într-un discurs oficial informaţia că România deţine toate condiţiile fabricării armei nucleare. „Acesta a fost şi un argument al maghiarilor şi sovieticilor împotriva noastră, spune Ştefan Andrei (foto). Că sun¬tem periculoşi pentru că putem face arma nucleară. Pericol pentru zonă”.

Astazi, Traian Basescu isi petrece, probabil, ultimele sale clipe la Cotroceni. O stie si el, altfel nu ar fi trebaluit tot week-end-ul pe la Presedintie cotrobaind de ramas bun prin t0ate cotloanele Palatului, cu resturi pe la colturi din umbrele lui Iliescu si Constantinescu, caci Ceausescu nu a mai apucat sa-l foloseasca. O stie cu siguranta, caci altfel nu ar fi invocat “precedentul Bush” in ultimul sau discurs de presedinte votat, primul de presedinte resuspendant. Timp de doua zile, de la suspendarea din Parlament si pana azi, cand Basescu ii preda cheile Romaniei lui Antonescu, statul nu a avut un presedinte. Nu-i nimic. Moldova a stat fara sef de raspublica 917 zile. Ce se va intampla, oare, cu Romania, de aici incolo?, se intreaba multi prosti sub acoperire de ziaristi prin fosta presa romana. Parca au stiut, vreunul, ce s-a intamplat cu Romania pana acum. “Mai grav decât faptul că România a ajuns colonie, lucru pe care eu îl spun de ani de zile, nu pot să apreciez că ar fi altceva”, afirma amar analistul economic Ilie Serbanescu, cu privire la situatia de azi, de dupa lovitura de palat (expresia cea mai corecta, dupa parerea mea). Daca insa in ceea ce priveste Moldova stim cam a cui colonie este, lucrurile nu stau foarte clar in privinta Romaniei.

Industria strategica, multe zacaminte minerale, gazele si petrolul sunt, ce-i drept, in labele rusilor, cu mici exceptii. Vorbim de Rusia, tovarasa Germaniei (si nu de azi de ieri). Iar prin intermediul bancilor, fostul imperiu austro-ungar a atins pentru prima oara malurile Marii Negre. Ce ne-a mai ramas? Pamantul? E de vanzare! Padurile? Se rad! A cui colonie este, deci, Romania, si cine l-a suspendat, de fapt, pe Basescu?

Daca ar fi sa privim la politica, ca sa ne lamurim, am vedea cum se da cu fundul de pamant cand la Bruxelles, cand la Washington, cand la Moscova. Dupa care, asa cum zic unii, se fac bai de sezut direct la Marea Moarta. Ce simplu era totul la suspendarea din 2007, cand puteam folosi cerneala presei ca turnesol. Atunci, urmand logica presedintelui, ne puteam raspunde foarte simplu la intrebarea despre cine e “baiatul bun” si cine sunt “baietii rai”: mogulii, evident! Mogulii Voiculescu, Vintu si Patriciu – vanzatorul Rompetrolului nostru – erau oamenii Moscovei. Implicit, Basescu reprezenta politica SUA si atunci aveam de a face cu o batalie geopolitica, cam aceeasi de secole, legata de controlul Gurilor Dunarii si Marii Negre, ceea ce inseamna controlul Europei. Si totusi, ce s-a schimbat de atunci?

Acum, Voiculescu pare singurul care a ramas tare pe pozitie. Vintu mangaie prin unde telepatice butoanele Realitatii, plimbata de la un SRI-ist la un Mossad-ist si inapoi la KGB-ist, iar Adevarul-KGB a devenit mai servil decat organul lui Silberstein, Evenimentul Zilei, in timp ce Patriciu, “mogulul cel rau”, Patriciu, tipul care scrasnea din dinti cand vorbea de “presedintele-bataus”, ei bine, miliardarul Patriciu, nasul Nasului Rosca Stanescu, e mai “basist” decat Basescu insusi! Un “bubico” desavarsit, pus “mumos” cu botul pe labe; pe labele din spate chiar! Ce sa mai intelegem din asta?

Pai, daca pastram logica anti-moguliana din 2007 inseamna ca Basescu este aparat de… Tel Aviv si Moscova/respectiv Berlin impotriva…. cui? A Washington-ului? Si care Washington? Ala de la Casa Alba-Neagra, care deja se zgaltaie in fata propriului electorat? Sau, de fapt, e o “babardeala” generala, o lupta acerba pentru resurse in care nu mai conteaza nici steagul, nici prohabul?

E drept, Gututenstein, asa-zisul reprezentant al Americii in Romania, oricat de vocal-instrumental ar fi, pentru ochii si urechile presei, ramane, nu-i asa?, “cel mai bun prieten al lui Mircea Geoana”! Motiv pentru care Basescu nici nu i-a onorat vreodata gazonul. Pe deasupra, Victoras Ponta, concurentul lui Plagiiceanu, vrea sa ne faca sa credem ca aducerea lui Wesley Clark la Palatul Victoria – cu o zi inainte de votul din Parlament si “pro-bono”, ca doar e pensionar american! – ar insemna ca PSD-ul, recte USL-ul, are vreun sprijin al SUA. Sa fim seriosi.

Omul a batut in retragere din armata SUA. In schimb, e foarte activ in armata de militari in civil ai verosului George Soros, pe care specialistii il considera un “front-man” al familiei Rothschild, de ale carei afaceri in Romania nu e strain nici un sponsor cunoscut al fostului premier roman, unul cu nume mai ungurean parca… Sa mai amintim ca din armata lui Soros face parte si europarlamentara lui Crin Antonescu, Renata Weber, tovarasa de arme a ayatollahei societatii civile, Alina Tatiana Mungiu Pipidi, ambele salvatoare din gura ale Rosiei Montana?

Dar ce ne facem ca din aceasta armata mai face parte – si inca cu multe victorii si decoratii la activ, precum un transeist sovietic – insasi colonaleasa brigazilor rosii din PDL, Monica Macovei, impreuna cu toata gasca ei de pionieri GDS si “felousi” de-ai rectorianului Andrei Plesu: “brandul” fatalailor Teodor Anatol Baconschi, retardul de la 1 Toader Paleologu, oligofrenul cu staif Cristi Preda, tampitelul cu acnee Mihaita Neamtu, MC-ul transpirat Traian Razvan Ungureanu, si cu voia dvs, ultimul pe lista, “salvatorul neamului” – doar “daca e nevoie”, bineinteles – greu-asudatul Muc cel mic al gradintei de UTC-isti si soimi ai patriei ungurene, Mihaita Razvan Ungureanu, bursier si al Fundatiei Soros si al unui individ ceva mai special pe plan international, ca infractor de talie mondiala, unu’, parca Mark Rich ii spune…

Carvasazica e o bataie intre gasti, cum mai vezi pe dupa blocuri sau pentru suprematia tarabelor din piata, disputate intre clanurile tiganesti. Numai ca acum tarlaua se numeste colonia Romania. Au sutit-o hotomanii USL, pusi pe chestii dilimandroase. Dar “si-o vor inapoi” hutanii din PDL. E “Țara lor, băi, țara lor“, ca sa citez un jurnalist harsait. Nu a noastra, a simplilor romani, ci a lor, a celor 0,01% din populatia Romaniei.

Cum ar spune Valter Roman: “Dupa noi, vom veni tot noi!“.

Sau, mai pe romaneste: “Pleaca ai nostri, vin ai nostri, noi ramanem tot ca prostii. Aia hoti, astia hoti, mama lor la toti!”.

Dar sa ne intoarcem la presedinte, care isi petrece azi, cel mai probabil, ultimele sale clipe la Cotroceni. Dar nu atat pentru ca USL-istii vor sa jefuiasca ce a mai ramas din tara si sa o imparta cu cine mai stiu ei – o puteau face linistiti dupa alegerile din toamna – cat in mare parte din cauza tupeului si arogantei incomensurabile ale “asasinilor platiti” ai culturii si istoriografiei romane, care si-au gasit culcusul cald la sanul lui Basescu.

Recte dublurile lui Pacepa din fruntea Coloanei a V-a, sinecuristii Patapievici & Tismaneanu, tata si mama-omidele cooperativei neo-kominterniste, cu para-protectii si pluri identitati si biografii, de dublu si triplu stipendiati, chiar si de la Romania pe care o sapa, zilnic, cu sadism.

Iata ca Basescu a pierdut dupa cum am prezis, in avertismentele mele zadarnice: pe mana “intelectualilor” de mucava, a agentilor antiromani din armata de civili ai lui Soros, care au facut insuportabila respirarea aceluiasi aer cu ei, chiar si de catre tipi obisnuiti cu putoarea, ca USL-istii care-i dau jos din copac acum. Dovada ca au si fost primii pe lista! Jaful asupra averii nationale, catre care se indreapta, avid, la randul lui, USL-ul, poate fi suportat – e un sport practicat asupra acestui pamant de peste doua mii de ani -, dar atentatul la identitatea nationala, nu.

Ce n-a indraznit nici macar o “carpa kaghebista” ca Iliescu sau un “invins al sistemului” ca Constantinescu – sa atace filonul national prin otravire, zagaduire si secare -, s-a petrecut, iata, din nefericire, sub presedintele-luptator Basescu, un aparator al cauzei romanesti in Basarabia, cum n-au fost ambii sai predecesori la un loc. Averea tarii se mai poate reface, societatea se mai poate curata, chiar si singura, dar cine si in cati ani va putea repara multiplele fracturi provocate coloanei vertebrale a natiunii, identitatea nationala, si gaurile lasate in cultura romana de sobolanii ICR?

Desigur, suspendarea presedintelui este ilegitima si, mai ales, imorala. Dar cum altfel a fost si este atacul la fiinta nationala realizat de locotenentii lui Soros prin insesi mult disputatele “institutii ale statului roman”, in care s-au incotopenit si din care nu se mai dau dusi? Sa speram, desigur, ca patapievicii si tismanenii, lepadatii liichenii si cacartarestii – toata greco-bulgarimea care se dadea nepoata lui Traian -, nu vor fi schimbati cu alte capuse ale politicii dambovitene ca mungioaiele si webaresele de pe tarlaua puterii. Sa speram ca cei insarcinati cu apararea securitatii nationale isi vor face, macar acum, datoria.

Asadar, daca Basescu vrea sa se intoarca la Cotroceni, peste 20 de zile, va trebui mai intai de toate sa se debaraseze de aceste deseuri ideopolitice, care il trag in jos, iremediabil, spre haul de unde nimeni nu mai are scapare. Numai apelul sincer la oamenii simpli dar care imbratiseaza valorile autentice ale natiunii – atat de batjocorite de “alesii” ICR, cu o ura viscerala fata de poporul roman si tot ce-i romanesc -, il mai poate salva pe capitanul Basescu, comandantul de cursa lunga al politicii romanesti.

Daca nu se va elibera din mrejele intelectoaloizilor – si va alege sa sprijine si sa se lase sustinut de toate mutrele acestea pretinse de romani – isi va face un rau imens nu numai lui, ci intregii Romanii.

Dar, sa nu uitam, deasupra noastra Dumnezeu vegheaza…

Sursa: Victor Roncea

Pasiunea românilor de a-şi diaboliza conducătorii nu este de azi sau de ieri. Seria lor este deschisă de principele Vlad Ţepeş. E drept, mitul acestui principe furtunos şi răzbunător în spiritul deplin al vremii, adică savurând cruzimea pedepselor şi suferinţele osândiţilor, nu este opera românilor, ci a saşilor, care într-atât s-au străduit să facă din el un monstru, încât a rezultat o legendă cu numele de Dracula. Iar în decursul veacurilor, românii nu numai că n-au depus eforturi pentru demontarea lui (a mitului), dar chiar s-au folosit de el ca de un canal tenebros prin care atenţia străinilor, îndeosebi a occidentalilor, venea în contact cu existenţa şi istoria lor, încât azi ar fi curată pierdere de vreme să-l prezinte pe Vlad ca pe un om cu nimic mai prejos de Ivan cel Groaznic şi cu mult mai presus de atâţia regi degeneraţi ai Apusului. Însă creaţiunea şi istoria au căzut de acord ca mitul lui Dracula, născut din fantezia oamenilor, să-l devanseze pentru totdeauna pe aprigul şi neînfricatul luptător Vlad Ţepeş. Să mai spună cineva că numai anticii au avut înclinaţie spre mitologie…
Apoi a venit rândul bolşevicilor să-i diabolizeze pe căpcăunii claselor exploatatoare, pe care, e drept, nu i-au tras în ţeapă, ci i-au arestat, torturat şi întemniţat. Că doar sinistra puşcărie politică de la Sighetul Marmaţiei, de exemplu, tocmai menirea asta o avea – să extermine elita intelectuală şi politică din perioada interbelică, vinovată în întregul ei că a supt sângele proletar al acestei naţii.
Şi din nou roata istoriei s-a întors în Decembrie 1989, când într-o memorabilă parodie de proces, cuplul Ceauşescu, care ani la rând a fost aşezat de corul linguşitorilor şi adulatorilor în galeria eroilor nemuritori ai neamului, de data asta este făcut vinovat pentru tot răul prăsit de capriciile istoriei pe aceste meleaguri, apoi este coborât cu brutalitate cu picioarele pe pământ şi executat cu convingerea că ăsta-i chipul adevărului şi al justiţiei şi că după după aceea casele românilor se vor umple de belşug şi fericire.
N.B.Dar nu numai românii simt asemenea tentaţii, ci şi străinii urmăresc să-i diabolizeze. Astfel, în anul 2000 Saul Bellow îşi publicã romanul Ravelstein, o carte despre un filosof poponar şi despre elucubraþiile acestuia. Personajele predilecte ale lui Bellow sunt evreii. Ravelstein este tot evreu, dar un evreu fundamentalist şi intransingent, care prin exemple, ironii şi sofisme, reuşeşte “sã-i deschidã” autorului ochii asupra lui Radu Grielescu, românul din Paris în casa cãruia el fusese de mai multe ori. Şi astfel, temeinic sfãtuit şi îndrumat de Ravelstein (cealaltã faþã a autorului), Saul Bellow ajunge sã vadã în Grielescu, alias Mircea Eliade, un legionar sadic, care în calitate de discipol al lui Nae Ionescu, a scris despre “sifilisul evreiesc ce infecta înalta civilizaþie a Balcanilor”. Dar procesul de diabolizare declanşat de cei doi împotriva lui Mircea Eliade merge mult mai departe, iar savantul român, din ideolog este transformat în cãlãu: a ucis cu mâna lui evrei la Bucureşti, i-a atârnat în cârlige la abator, i-a mãcelãrit şi i-a jupuit de vii!
De altminteri, toatã aceastã ciudatã carte de bãtrâneţe şi de adãpare din fervoarea misticii iudaice, toatã musteşte de bucuria apartenenţei la tradiţia iudaicã şi clocoteşte de indignare la adresa celor care (fãrã a ţine cont de faima lor, sau poate tocmai de aceea) s-au fãcut vinovaţi de provocãri la adresa poporului ales: scriitorul Kipling are în scrisorile sale “un acces de furie împotriva lui Einstein” şi-i acuzã pe evrei cã “vor sã dea o întorsãturã evreiascã întregului univers fizic”; iar medicul Céline este taxat drept ucigaş sadea, întrucât “recomanda ca evreii sã fie exterminaţi ca bacteriile”.
Cartea, prolixã şi tãioasã, pare mai degrabã mãrturisirea de credinţã a autorului şi testamentul sãu filosofico-religios transmis viitoarelor generaţii de coreligionari. Dupã parcurgerea unui lung arc de cerc existenţial, atunci când viaţa i se apropie de sfârşit, Bellow simte nevoia sã-şi declare în scris totala adeziune la valorile tradiţionale ale iudaismului şi sã-şi exprime respectul faţã de justeţea inalterabilã a legii talionului: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Principiul susţinut de Bellow fiind în conformitate cu normele moral-religioase ale Talmudului – “Mai bine o nedreptate decât o dezordine în sistemul conceptual” -, un principiu care exclude din start culorile intermediare, iatã de ce , fãrã urme de jenã sau regret, Mircea Eliade este sacrificat pe altarul ataşamentului surd şi orb, cu dezinvoltura din totdeauna a fariseilor de profesie!
*
Iar astăzi, România stoarsă de vlagă după o criză economico-financiară de câţiva ani, furtişaguri de decenii şi o criză moral-spirituală de veacuri, din nou are nevoie de un aflux de vitalitate prin diabolizarea cuiva. Şi, pentru a împuşca doi iepuri dintr-un foc – salvarea de la înec a mafioţilor şi satisfacerea cruzimii vulgului, alegerea puciştilor – conform cutumei mioritice – nu putea să se oprească decât la preşedintele României. El şi numai el este vinovat de tot răul din această ţară, pentru că numai el are dreptul constituţional de-a da iama prin negraţiere printre marii infractori, ba la o adică chiar de-a dizolva adunătura asta de profitori şi trădători care poartă numele de parlamentari.
Aşa că, pentru a putea cuceri ultimul şi cel mai important bastion al opoziţiei împotriva pohtelor ce le pohtesc usl-iştii – instituţia prezidenţială, aceştia au cucerit prin arestare-capturare şi prin restrângerea atribuţiilor constituţionale toate celelalte instituţii de până la ea, conform unui plan din care nu puteau să lipsească aparenţele de legalitate, justificate stângaci şi neconvingător doar prin forţa majorităţii parlamentare.
Dar, într-un stat cu adevărat democratic, unde procedurile constituţionale sunt respectate cu sfinţenie şi unde cu adevărat nimeni nu cutează să se ridice deasupra legii, graba şi forţa au darul să stârnească de îndată bănuiala şi îngrijorarea. Căci, şi-o fi trăgând democraţia seva etimologică de la cuvintele greceşti demos=popor şi kratos=putere, dar în varianta sa modernă democraţia înseamnă respectul Creatorului, a legilor şi a semenilor, iar oglinda acestui triplu respect o reprezintă separaţia clară şi indiscutabilă a puterilor în stat.
Iată de ce nu cred că cineva din ţara asta şi din afara ei a fost măcar o clipă atât de naiv încât să spere că, după restrângerea atribuţiilor sale - un grăitor semnal de avertizare din partea puciştilor, Curtea Constituţională va mai avea curajul să spună că măsurile întreprinse de aceştia pentru acapararea în mare grabă a puterii sunt în egală măsură anticonstituţionale şi primejdioase. Că doar şi ei sunt în primul rând români influenţabili, ca să folosesc un termen blând, şi abia pe urmă judecători foarte preocupaţi de cariere, lefuri şi confort. Afirmaţia lui Băsescu îndată după aflarea rezultatului votului din Parlament este elocventă în acest sens: “Ne pregătim de referendum!” Dovadă că nu mai spera nimic de la o Curte Constituţională timorată, care s-a ferit să spună tranşant lucrurilor pe nume şi în cazul avizului dat pe marginea actului de acuzare.
Dar prăbuşirea leului (şi nu numai) cu siguranţă că-i va trezi pe mulţi dintre români din somnul lor de moarte şi le va demonstra că răul nu poate fi înlăturat doar prin diabolizarea şi, în consecinţă, prin răfuirea până la linşare cu Băsescu, ci în primul rând, în aceste zile de foc, prin identificarea şi stârpirea lui chiar in ograda USL-ului, unde s-au adunat mormane de ilegalităţi, hoţii, minciuni, gafe şi dezinformări. Oricum, cu toate strădaniile lui Ponta şi a ortacilor săi, cancelariile străine nu vor putea fi convinse că lucrurile în România stau altminteri de cum se derulează ele, cu viteza sinucigaşă a poftei de putere.
Căci pentru Ponta şi ai lui, în pofida evidenţei zdrobitoare că el ca prim-ministru este un hoţ şi un mincinos detestabil, a fi in aceste zile un bun român înseamnă fie a-i fi complice prin păstrarea tăcerii despre faptele sale ruşinoase, fapte săvârşite ca om şi mai ales ca politician, fie - lucru şi mai grav - a-i sări în ajutor, chipurile pentru a nu terfeli imaginea României (ca şi cum ţara ar fi totuna cu el, Antonescu şi ceilalţi pucişti!), ceea ce, de altminteri, din interes şi spirit de gaşcă, fac ciracii săi mai vechi (că, de, este preşedinte de mafioţi) şi mai noi (recentele racolări pentru realizarea majorităţii confortabile în vederea creării unei penibile aparenţe de democraţie).
Atâta doar că Andrei Marga, ministrul de Externe, prin gafele sale repetate, mai mult îşi încurcă şeful decât să-l ajute, cu toate că tăinuieşte adevărul mai ceva ca el (vezi ridicolul întâmplării cu jurnalistul de la El Pais, când ambii au negat că prim ministrul ar fi promis că-şi dă demisia dacă se adevereşte plagiatul, pentru ca înregistrarea audio să facă dovada cam câtă încredere poţi să ai în afirmaţiile lor). Să mai amintim de scrisoarea de liniştire a oficialilor europeni în ceea ce priveşte respectarea în ţară a normelor democratice, pe care Marga, din exces de zel, nu a trimis-o în numele Guvernului României, ci în numele USL-ului! Tot aşa, gafa de proporţii prin care el, ministrul unei ţări din Uniunea Europeană, se apucă să laude Rusia şi pe Putin, când o lume întreagă ştie cam ce democrat este acesta, dacă nu pentru oribilele asasinate comise în Cecenia, atunci măcar pentru ordinul de asasinare a curajoasei jurnaliste Anna Politkovskaia.
P.S.Colaborez la zeci de publicaţii din ţară şi din străinătate. Desigur, fără să fiu plătit. Am crezut că în virtutea acestor vechi legături (ani şi ani de colaborare neîntreruptă), nu voi întâmpina probleme cu tipărirea şi/sau postarea textelor mele de anliză şi atitudine politică, în aceste zile când România este pândită de grave erori şi derapaje, pentru care vom plăti cu toţii în scurt timp. Dar mi-am dat seama că lucrurile nu stau aşa cum mi le-am imaginat eu. Doar câteva publicaţii cu adevărat independente şi curajoase, printre care Sighet online, mi-au postat de îndată articolele. Asta în ceea ce priveşte publicaţiile din România. Căci cele din străinătate, mai ales formidabila Mioriţa din California, nu numai că mi le publică cu elogii, dar Viorel Necula, redactorul şef, mă sună la telefon ca să mă felicite pentru calitatea lor (Alexandru Cetăţeanu de la Romwriters spune în mesajul primit azi: „Aţi scris un articol istoric – sintetizează perfect tot ce s-a întamplat în România…”) şi să-mi solicite altele.
Ba mai mult. Un redactor şef al unei reviste din România, pe care de mai multe ori l-am servit la cerere cu texte, în autentic spirit marxist-leninist nu se sfiişte să mă muştruluiască pentru îndrăzneală de a-i trimite materiale care se abat de la măreaţa doctrină şi linie politică usl-istă. Fireşte, fără a publica vreunul dintre ele.
Iată, de exemplu, primul răspuns primit de la el în cursul zilei de azi (au mai fost şi altele, la fel de “instructive”, în zilele anterioare):
“Stimate domnule Petrovai,
Pentru mine este interesant până unde pot ajunge cozile de topor antiromâneşti! Vai, vai, vai de această ţară care-şi plăteşte cu bani grei detractorii prin oficine diversioniste precum ICR-ul condus de jigodia aia de Iţic Ştrul Patapievici care are atâtea cuvinte de ocară pentru poporul în mijlocul căruia trăieşte parazitându-l. Domnule Petrovai, vă mulţumesc pentru că mi-aţi trimis acest link spre această nouă hazna băsistă urât mirositoare pe care încearcă s-o înfrumuseţeze dându-i un nume scump românilor. Auzi dumneata, Mioriţa! Ca urmare voi încerca să scriu şi eu în toate mijloacele de mass media despre asta şi cum am un pic de timp liber voi face şi vreo două clipuri pentru Youtube cu celebrele acţiuni a lui Băsescu, când spunea că sunt bani pentru cei 50% promişi profesorilor, ba încă a promulgat şi legea ca după ce a fost ales să le arate doar degetul mijlociu trecut printre inelar şi arătătorul strâns, cum a propus tăierea salariilor cu 25% a pensiilor cu 15%, impozitarea tuturor pensiilor, cum nu a respectat decizia CCR din martie ca să se dea cei 5,5% luaţi pe nedrept pensionarilor şi a spus apoi că el este de părere să nu li se dea înapoi banii şi ca atare a trebuit să vină ceilalţi la putere ca de abia în iunie să le fie dată înapoi prima tranşă din banii smulşi cu anasâna din sărăcia unor oameni ajunşi la o vârstă înaintată. Cât priveşte nerespectarea deciziilor justiţiei trebuie amintit cum a hăhăit el când a zis judecătorilor care dăduseră mai multe decizii definitive şi irevocabile, că pot să dea câte decizii vor ei că bani no să primească, deoarece nu sunt. Omul acesta niciodată nu a ştiut ce este legea considerându-se el întruchiparea legii. Acum când se apropie ziua plăţii scheaună ca o javră ordinară ce este şi pune şi căţeii din toată lumea pe care i-a rănit pe banii noştri să hămăie pe toate tonurile la noi cei care de fapt suntem ţara. Mai este pe ici, pe colo şi ceva pleavă pervertită la băsism şi de asemenea unii intelectuali de bună credinţă care în numele unor aşa zise principii se alătură zoaielor acestea de hoţi care au mânjit şi mânjesc ţara aceasta.
Revoltat de aceste bănuieli deja transformate în certitudini şi acuzaţii făţişe, i-am răspund de îndată:
Greşiţi, domnule Mititelu. La foarte mulţi români am constatat că înverşunarea alimentată de greutăţile vieţii ia locul lucidităţii. Cum am spus, departe de-a simpatiza cu PDL şi omul Băsescu (anul trecut am fost disponibilizat tocmai pentru că am scris împotriva regimului de atunci!), eu - am spus şi o spun din nou - apăr principiile de bază ale fragilei noastre democraţii.
Vă dau dreptate în ceea ce priveşte ICR şi secătura de Patapievici. Eu însumi am scris şi publicat mai multe texte despre acest abject patibular.
Dar greşiti atunci când credeţi că românii din străinătate scriu aşa cum scriu pentru că ar fi uneltele regimului băsescian. Două dovezi în acest sens:
1)Vă vine să credeţi că eu, aşa şomer cum sunt, nu primesc nici un sfanţ (doar cuvinte de apreciere) pentru sutele de texte care-mi apar în zeci de reviste ale lumii? Eu scriu pentru a sluji adevărul, iar pentru un asemenea ideal utopic (sunt conştient de asta), în România de azi şi de mâine n-am cum să fiu răsplătit. Poate în cea de apoi…
2)Greşiţi atunci când, fără dovezi, afirmaţi că Mioriţa ar fi, pe banii României, în slujba detractorilor ei. Ea traieşte prin contribuţiile şi munca pasionată a voluntarilor (eu însumi am fost cooptat in redacţia ei) şi aduce preţioase servicii imaginii ţării. Dovada cea mai convingatoare în acest sens: este, cred, singura revistă românească din America de Nord acreditată la ONU, NATO şi Casa Albă. Credeţi că de florile mărului, redactorul şef şi sufletul ei, Viorel Necula, a fost contactat de trepăduşii lui Dan Voiculescu, făcându-i-se o tentantă ofertă de-a o vinde, iar el refuzându-i cu dispreţ?
Cel de-al doilea răspuns al interlocutorului meu este atât de impresionant prin primitivismul îndoctrinării sale, încât am considerat că nu merită să lungim dialogul:
Domnule Petrovai,
Doi tipi care se certaseră au ajuns la judecată în faţa califului. Primul îşi spuse povestea sa şi califul îi zise; “Ai dreptate”, al doilea spuse şi el păsul şi califul îi zise; “Ai dreptate” la care vizirul îi atrase atenţia că nu se poate ca ambii să aibă dreptate în acelaşi timp, la care califul se întoarse spre el şi-i zise: “Ştii că şi tu ai dreptate?” . Aşa şi acum, fiecare cu dreptatea lui iar la referendum românii îşi vor scoate dreptăţile la vedere ca să vadă a cui este mai lungă.

P.S. Atât timp cât şi la noi ca peste tot în lume politica nu va trece şi prin stomac şi ne vom hrăni doar cu principii vom fi tot timpul sclavii altor naţiuni. Un neamţ de exemplu ne-ar spune nouă: “Ia te uită ce adevărat este proverbul: Câinele moare de drum lung şi proştii de grija democraţiei”

George PETROVAI

Sighetul Marmaţiei,
10 iulie 2012

Ştiu câţi dintre voi aţi remarcat, dar acum câteva zile a apărut o ştire interesantă despre istoria României. E vorba despre dezgroparea mormintelor primilor domnitori români din casa Basarabilor, pentru prelevarea ADN-ului şi stabilirea originii acestora.
“Un proiect senzaţional, realizat pentru prima dată în România, ar putea duce la aflarea originii unor personaje istorice de prim rang, respectiv Mircea cel Bătrân şi Vlaicu Vodă. Deja un eveniment fără precedent a avut loc la Biserica Domnească din Curtea de Argeş. Mormântul lui Vlaicu Voda a fost deschis după aproape 700 de ani. Oamenii de ştiinţă vor preleva probe ADN care să ateste dacă cei din dinastia Basarabilor, întemeietorii Ţării Româneşti, aveau sânge autohton, sau erau de altă origine. În cărţile de istorie sunt numiţi domnitori români. De-a lungul timpului au aparut însă multe teorii privind originea lor. Una dintre acestea susţine că Basarab I Întemeietorul ar fi fost fiul unei căpetenii de origine cumană, un popor venit din stepele Asiei în zorii Evului Mediu. Adică urmaşii unui trib de origine turcă, seminţie cu care domnii Basarabi s-au războit îndelung.”
P.S. Părerea mea este următoarea: Dacă acest proiect ar viza toţi domnitorii ţărilor române al căror morminte sunt cunoscute, aş fi de acord pentru că s-ar stabili mai bine legăturile genealogice între voievozii români. Dar, acest proiect pare că urmăreşte un scop precis: dezgroparea doar a primilor voievozi şi stabilirea originii cumane a domnitorilor români, deci şi a poporului român. Dacă ne-am trage din cumani şi nu din daci sau romani, atunci ar însemna că noi am fi urmaşii unui popor migrator, provenit din stepele Asiei(la fel ca maghiarii), şi nu descendenţii daco-romanilor. Astfel, noi am ocupa teritorii care nu ni se prea cuvin Moldova, Valahia sau Transilvania), o teorie care le-ar conveni de minune extremiştilor unguri. Nu m-ar mira ca în spatele acestei cercetări să se afle George Soros, multi-miliardarul american de origine maghiară.

Stesa: Secretele lumii