Adrian Botez
jurnaluldevrancea.ro

IX - A NU VEDEA PĂDUREA DIN CAUZA COPACILOR…SAU: TRACIA NU ESTE A TRACILOR?!

…Din păcate, în lupta spirituală de recuperare a Adevărului Unic (care ne este ascuns cu perseverenţă şi diabolică premeditare!), unii “războinici” nu văd pădurea din cauza…copacilor!
Excelentul cărturar şi înfocat patriot CONSTANTIN OLARIU ARIMIN (şi-a luat psudonimul de “Arimin” de la numele Imperiului Get/Arimin!), în lucrarea sa Imperiul get (preluat de pe www.ariminia.ro: “O informaţie indirectă a puterii geţilor din acea vreme este propunerea de căsătorie a fiicei împăratului Octavianus Augustus cu fiul acestui conducător al geţilor şi care avea ca scop politic să controleze un adversar puternic ce făcea Romei îngrijorări serioase. Suetoniu spune că tîrgul mariajului îl viza chiar pe Cotiso. Dar acest imperiu arimin format din geţi şi traci a fost ciopîrţit metodic de către romani timp de peste 100 de ani.), deşi greşeşte spunând că romanii au cucerit “o treime din Dacia” (de fapt, au avut sub control doar 14%!!! din teritoriul Daciei!!!) – ştie, însă, perfect:
1-că Traco-Geţii conduceau Regatul Amalilor, în estul Carpaţilor – “În al treilea popas la Marea Pontică devenind mai umani şi mai înţelepţi, cum am spus mai sus, şi popoarele fiindu-le împărţite pe familii, vizigoţii erau supuşi balţilor, iar ostrogoţii, de asemenea, erau în serviciul străluciţilor amali” (s.n.) - astfel, confirmând alegaţia lui Adrian Bucurescu, din păcate rămasă doar într-o pagină din ziarul Strict secret, al anilor 1991-1993, precum că “ducii daci erau recunoscuţi drept slăviţi conducători, de către goţi/dacii de Nord!” –

2-şi ştie la fel de bine despre identitatea nu doar etnonimică, ci şi de acţiune, dintre geţi şi goţi, ştie despre împăraţiii DACI ai Romei, DE DUPĂ AŞA-ZISA “CUCERIRE TRAIANĂ A DACIEI” (ca şi Napoleon Săvescu, în celebra sa lucrare Noi nu suntem urmaşii Romei! , Editura Intact, Bucureşti/România, 2002 - domnia sa îi restrânge la vreo 7-8 – Regalian, Maximius Daia/Daza, Aureolus, Galeriu, Daia, Licinius, Constantin Chlorus, tatăl…tracului CONSTANTIN CEL MARE…!!! - când, numărându-i în cartea lui Ammianus Marcellinus, Res Gestae, ei se ridică la 32, şi dacă nu-l uităm pe Tracul TRAIAN, se fac…taman 33!!! – numărul de ani NECESARI ai întrupării dumnezeiesc-hristice, pentru “săvârşirea/împlinirea” Misiunii Golgotice!),
3-ba chiar ajunge la apoteoza ideatică, identificând geţii, tracii şi ilirii cu NEAMUL /Imperiul ARIMIN şi
4-fiind în consens cu un foarte acribios şi harnic istoric italian, care-i identifică pe Eroii Geţi, cu ASENII, din epopeile sanscrite (“Geţii care s-au distins în această luptă au fost numiţi AUSENI sau ASENI – EROI – pe care Zamolxe îi iubeşte cel mai mult şi autorul lor învăţat crede că “au plecat cu Odin în Scandinavia” – cf. istoricul italian Carlo Troya, Fasti Getici o Gotici, appendice al Storia d’Italia del Medio Evo, în cinci volume în anii 1839-1841, o parte din acest text fiind preluat şi completat de către J. F. Neigebaur, care a publicat la Breslau, în anul 1859, o carte despre descrierea Moldovei şi a Valahiei),
…ei bine, jubilează absurd la năvalele geţilor/goţilor în Tracia! -…de parcă Tracia nu era TOT şi MEREU - Patria lor!!!: “În anul 249, Ostrogotha, fiul lui Isarca, năvăleşte în Tracia unde face mare prăpăd” – sau: “În anul 258 geţii şi goţii năvălesc în Tracia şi Grecia pe care le devastează fără cruţare, apoi trec în Asia Mică, iernează acolo după care se întorc în anul următor plini ochi de pradă. La acea dată provincia Dacia nu mai este controlată de romani, fostul imperiu get de pe timpul lui boero Bisto fiind refăcut parţial dar cu o componentă etnică şi mai ales militară de neam germanic venită din Scandia care se adaugă la cea getică”.
Ce importanţă are că, temporar, romanii erau “stăpâni” ai teritoriilor trace?! Aceasta nu înstrăina, spiritual, un Pământ Sacru de …Cei Sacri/Sfinţi!!! Tracii tot traci rămâneau, fie că se numeau geţi sau daci sau goţi…iar Patria lor nu putea să fie “invadată”, ci…ELIBERATĂ!!!
Pentru că, altfel, păţim ceea ce se temea cărturarul CRISTEA SANDU TIMOC: bulgarii “şi-o vor lua în cap”, “capturând”, în mod nemernic, numele de “trac” - pentru…EI! Or, ştim cu toţii cât de “traci” vor fi fiind sălbaticii bulgari (cam la fel de civilizaţi precum “nobilul neam al lui Attila”…!) – cu care fraţii români din dinastia Asăneştilor au făcut alianţă ofensivă/militară de nevoie, iar nu de prea mare drag…!!! Şi zău că ne ajung obrăzniciile criminale maghiaro-secuieşti şi ucrainiene, ca să mai alimentăm şi aroganţa unui neam (foarte intens supravegheat de SUA şi UE…), despre a cărui inteligenţă Eminescu zicea că stă…în ceafă: “(…) bulgăroi cu ceafa groasă (…)” (cf. Mihai Eminescu, Scrisoarea III).

***

X – FALSIFICAREA ISTORIEI… ÎN OGLINZI
“a-CONSTANTIN ŞI ELENA. ENIGMA DACILOR DE PE ARCUL LUI CONSTANTIN
Cel mai mare imparat roman de origine dacica este Constantin, primul imparat crestin din istorie. S-a nascut la sud de Dunare, la Naissus, in Serbia de astazi, pe atunci provincia Moesia Superior. Tatal sau, imparatul Constantius Chlorus, era tot din Naissus. In anul 325, in vremea conciliului de la Niceea, la Naissus este atestat un episcop care isi spune “Dacus”. Prezenta dacilor la sudul Dunarii, atat inainte de cucerirea Daciei cat si dupa aceea, este incontestabila. Deci, Constantin era, mai exact, un moeso-dac. Desi nu stim in ce fel dacismul sau i-a influentat actiunile, stim sigur un lucru: el este cel care, la doar doua secole dupa cucerirea Daciei, spoliaza monumentele din splendidul for al lui Traian. Marea friza de piatra a lui Traian, masurand peste 30 de metri (dupa altii mult mai mult) si fiind a treia ca marime din intreaga antichitate, este sparta in bucati de Constantin. Patru bucati sunt incastrate in arcul sau de triumf de la Roma, dupa ce figura lui Traian este stearsa din reprezentarile reliefurilor. Mai mult, opt din grandioasele statui de daci, inalte de trei metri, care impodobeau forul lui Traian, sunt scoase de la locul lor si urcate pe Arcul imparatului Constantin. Ce logica sa aiba dislocarea unor statui colosale de daci si plasarea lor pe un monument al unui imparat roman, daca nu faptul ca acesta era nascut tot in tara dacilor? Cu siguranta, Constantin avea o mare pretuire pentru stramosii sai. Documentele ne spun chiar ca ar fi incercat sa aduca Dacia sub stapanirea sa si a refacut podul de peste Dunare. Totusi, cum de a fost posibila aceasta “profanare” a forului lui Traian? Specialistii spun ca era nevoie de material de constructie si ca, in acelasi timp, nu mai existau artisti talentati ca in vremurile anterioare, arta romana aflandu-se intr-un declin evident. E adevarat, pe langa piesele luate din forul lui Traian, pe Arcul lui Constantin exista si reliefuri atribuite de specialisti epocilor lui Hadrian si Marc Aureliu. Deci, Constantin ar fi luat ce i-a placut de pe monumentele predecesorilor sai. Iulian Apostatul ne povesteste ca, dupa ce a vazut pentru prima data forul lui Traian, Constantin a fost abatut timp de mai multe zile, spunand ca el nu va avea niciodata un for atat de grandios. Dar nu este suficienta aceasta explicatie. Oricat de mare ar fi fost lipsa de materiale si de artisti talentati, nici un imparat nu ar fi indraznit sa distruga monumentele unui predecesor, daca acesta era pretuit, memoria sa era onorata si facea parte din galeria sacra a parintilor Romei. Gestul atat de neobisnuit si de socant al plasarii celor opt statui de daci pe Arcul de triumf al lui Constantin isi gaseste in acest fel o explicatie. Statuile de pe arc simbolizeaza obarsia dacica, mandra si iubitoare de libertate, a imparatului. Din aceasta perspectiva, nu ar fi deloc absurd sa ne gandim ca scrierea de capatai a lui Traian despre cucerirea Daciei a disparut, ca si celelalte scrieri ce relateaza acest eveniment dramatic din istoria dacilor, din ordinul lui Constantin. Daca Galerius nu a contribuit la disparitia acestor scrieri, se poate sa o fi facut Constantin.
b- FALSIFICAREA ISTORIEI
(…)…Se impune o intrebare: de ce manualele de istorie nu pomenesc nimic despre rolul dacilor in istoria imperiului roman?
A existat si continua sa existe o adevarata conspiratie in jurul acestui subiect. Istoricii nostri, dar si unii straini, in special maghiari, au facut tot posibilul pentru a “demonta” originea dacica a unor personaje ajunse pe tronul imparatiei romane. Despre mama lui Galeriu s-a spus ca era o barbara, ba roxolana, ba ilira, ba, in cazul cel mai bun, daca romanizata, desi sursele ne spun raspicat ca era daca de la nordul Dunarii, chiar daca avea nume latin. Despre informatiile pe care ni le da Lactantiu cu privire la Galeriu s-a spus ca nu merita sa fie luate de bune. Despre cele din “Historia Augusta”, care ne atesta originea dacica a lui Regalian, la fel, ca ar fi vorba de niste nascociri. De ce toate acestea? Din doua motive diferite, dar cu un unic scop. Unii istorici maghiari, in frunte cu A. Alfldi (1940), au vrut sa demonstreze ca, dupa abandonarea provinciei, in Dacia nu a mai ramas nici un dac si ca nu a existat nici un fel de continuitate de-a lungul mileniului “intunecat”, pana la venirea maghiarilor in Transilvania. Aparitia unor personaje istorice importante, de obarsie dacica, le incurca socotelile, si au recurs la contestarea surselor documentare, pentru a demonstra ca nu este vorba de daci autentici. Istoricii români, in schimb, au cautat sa demonstreze ca, dupa abandonarea Daciei, toata populatia ramasa in provincie era deja complet romanizata. Prin urmare, si imparatii de origine dacica trebuiau sa fie tot romani. La acea vreme, “nu trebuiau” sa mai existe decat romani, eventual proveniti din stramosi daci romanizati. Dar faptul ca scrierile la care ne-am referit insista asupra originii dacice a acestor imparati ne arata cu claritate ca ei nu erau daci integral si definitiv romanizati, ci originea lor etnica era foarte importanta” – cf. Adrian Bucurescu, Dacia secretă, Arhetip, Buc., 1997.
***

XI – DISPARIŢII MISTERIOASE ŞI EXTREM DE…”DISCIPLINATE”!!!

…Se ştie, azi, că mai toate documentele fundamentale ale acelei vremi, care marchează confruntarea, aparent doar militară, în realitate, O LUCRARE ALCHIMICĂ! – au fost distruse cu încrâncenare sau au dispărut misterios…şi extrem de suspect (prin “generalizarea” fenomenului de “aneantizare” a dovezilor despre sfinţenia dacilor/tracilor şi despre esenţa lucrării alchimice traianice…) – ceea ce-l conduce pe cunoscutul tracolog Adrian Bucurescu la concluzia că, de fapt, Originea şi Misiunea Neamului Nostru de LAHI/(V)LAHI=NEGRI-MISTICI – este Taina Supremă a Existenţei şi Evoluţiei Spirituale a Terrei: “Dion din Prusa a scris o carte intitulată Getica ori Istoria geţilor, astăzi pierdută. Din această operă s-a inspirat enciclopedistul Casiodor (490-575), de la curtea regelui Teodoric, din Italia, care a scris o mare istorie a goţilor, pierdută şi ea, iar mai târziu Iordanes. Nepotul lui Dion Chrysostomos, Dio Cassius Coceianus, născut la Niceea, în Bithynia, pe la anul 155, a scris şi el o Getica, azi de asemenea pierdută. Despre daci a scris şi împăratul Traianus o importantă lucrare ce se va fi numit Dacica sau probabil De bello dacico. Din această operă s-au păstrat doar cinci cuvinte într-un manual de gramatică întocmit în secolul al Vl-lea de Priscianus.
La războaiele purtate de Traianus în Dacia a participat direct şi medicul împăratului, T. Statilius Crito, grec din Heracleea Cariei. El a scris o carte cu titlul Getica, din care s-au păstrat doar câteva fragmente, într-un lexicon întocmit în a doua jumătate a secolului al X-Iea, cunoscut sub numele de Suidas ori Suda. Războaiele între daci şi romani au mai fost amplu prezentate de către Appianus (cea 100-170), grec din Alexandria, unul dintre cei mai importanţi istorici din secolul II, care a scris Istoria Romei, în 24 de cărţi, elaborată, probabil, în a doua jumătate a vieţii lui, înainte de anul 165. El înfăţişează cucerirea diferitelor popoare de către romani. Cartea a XIII-a, pierdută în întregime, se referea la luptele cu dacii . Din Istoria lui Ammianus Marcelinus s-a pierdut numai partea referitoare la Traianus.
Multe alte fragmente din lucrările istoricilor antici, privitoare exclusiv la geto-daci, s-au pierdut definitiv. Este limpede că în operele dispărute se ascundea Taina Tainelor (…). Conştienţi ei înşişi de intenţiile de a li se distruge secretele spiritualităţii, geto-dacii le-au ascuns în inscripţii ce par… latineşti sau greceşti.

Astfel, acestea s-au şi conservat până astăzi, continuând să fie crezute netracice. Cum se poate ca un text să fie înţeles în două limbi deodată?, exclamă cu indignare unii inşi cu pretenţii ştiinţifice şi culturale. Ei, uite că se poate! Un exemplu, dezbătut şi astăzi de lingvişti şi istorici, este celebrul strigăt TORNA, TORNA, FRATRE! In anul 587 avarii năvăliseră în Peninsula Balcanică şi ajunseseră în Tracia; în vreme ce o parte a armatei bizantine se răspândise în jur pentru jafuri, conducătorul rămăsese cu o mică trupă; generalul Comentiolus, care comanda armata împărătească, s-a decis să dea atacul şi, după lăsarea serii, a înaintat. Cronicarul bizantin Theophylactos Simokattes (urmat apoi de de Theophanes) spune că, în timp ce oastea înainta, un incident banal a semănat panică în rândul ostaşilor împărăteşti, care au început să fugă în dezordine. Căzând încărcătura de pe un catâr, fără ca soldatul care avea grijă de animal să-şi dea seama, căci se afla ceva mai în faţă, un alt soldat ce se afla mai aproape, 1-a strigat să se întoarcă spre a-şi ridica bagajul: RETORNA (sau, după Theophanes, TORNA, TORNA) FRATRE, şi aceasta „în limba locala” (tracă!). Aceste cuvinte au fost interpretate ca un ordin de retragere de către oştenii latinofoni, care erau în primele rânduri; toţi au început să strige cât puteau de tare (RE)TORNA, astfel încât, în scurtă vreme, s-a dezlănţuit o fugă generală. De fapt, soldatul nu făcuse decât să-i atragă atenţia compatriotului căruia îi căzuse bagajul şi îi strigase în graiul matern: TORN-AF, TORN-AF RA TE!, adică “Ţi-a căzut, ţi-a căzut!” (literal: A căzut, a căzut la tine!)” (cf. Adrian Bucurescu, Dacia secretă, Editura Arhetip R.S., Bucureşti, 1997, cap. I, Taina Tainelor, pp. 12-13).

Evident, sublinierile din textul de mai sus ne aparţin.
***

XII-…TOTUŞI, DESPRE ALCHIMIA TRAIANICĂ…!!!

…Chiar dacă s-a pierdut scrisul, a rămas Duhul…Şi Vasile Lovinescu, în lucrarea sa O icoană creştină pe Columna Traiană (glose asupra melancoliei), Gnosis, Cartea Românească, Buc., 1996, pp. 119-121 – asta face: re-face (prin melancolice meditaţii şi revelaţii, dar şi prin vraja etimologiilor şi a tainelor ascunse în lume şi-n oameni!) gândul şi spiritual vaticinar şi de alchimist ale lui Traian! Şi ajunge la concluzia (care la noi a fost doar un gând trecător, o ipoteză fără demonstraţie!) că “războiul” daco-roman (dincolo de “zăngănitul armelor” şi de victimele fizice!) a fost OPERAŢIUNE ALCHIMICĂ, de recuperare spirituală ASCENSIONALĂ a romanilor, prin celebrul şi paradoxalul ritual “regressus ad uterum” – “regresia” ritualico-mitică spre/în Paradisul de unde au plecat, alungaţi de păcatul lor de necredinţă…DACIA! Şi, în definitiv, dacă ne gândim la “rezistenţa” Imperiului Roman de Răsărit (1453), dar, mai ales, la “rezistenţa” prin vremi a ideii de “romanitate” şi de apropierea ei, acum, prin cercetări tot mai extinse, a “Paradisului Dacic”, de unde au pornit şi sore care voia să-i întoarcă acest “Rex et Pontifex”… – se pare că Traian Tracul n-a muncit degeaba!

“Unul dintre simbolurile cele mai obişnuite ale vicisitudinilor Devenirii, ale alternanţei VIEŢII şi a MORŢII, ale lui Solve şi Coagula, este războiul cu concomitenţa lui de Victorie şi înfrângere; chiar şi războiul profan are existenţial şi necesar, acest sens. (…) Războiul dacic e războiul întregului cosmos, al desfăşurării spirale a devenirii, în jurul Axului imuabil al lumii.

Războiul dacic se desfăşoară de-a lungul stărilor indefinite ale Firii, încolăcindu-se ascendant în jurul axului lor comun, ca şarpele în jurul Arborelui din Paradisul Terestru (…). Toate ciclurile de existenţă sub atracţia imuabilă a Cerului au o mişcare ascensională în jurul Axei Lumii, printr-o impulsie helicoidală, cu pas infinitesimal, formând, astfel, un cilindru. Spiralele războaielor dacice indică pasul elicei. Pe vârful Coloanei avem pe Wang, Imperatorul, intermediary între cer şi pământ, administrând schimburile dintre ele, Traian, Şen Jen, Imperator Mundi. În acest sens, Columna lui Traian este o reprezentare, o exteriorizare în Roma, a lui Geticus Polus; pentru aceasta a fost necesară anexarea Daciei la Imperiu, făcând posibilă acea minune istorică, secolul Antoninilor (n.n.: toţi, de origine tracă!). (…) Având în vedere şi descendenţa romanilor din troieni (n.n.: traci), e posibil ca Ripheus Troianus să fi fost denumirea Şefului Suprem al ierarhiei iniţiatice romane care, într-un moment de graţie, sub Traian, a coincis cu Şeful Vizibil al Imperiului, chiar ca nume (n.n.: să nu uităm că “falusul” Creator de la Roma comunică, precum un releu, cu acela ridicat/erect, la modul magico-alchimic, la Adamclisi…!). (…) Acela care a cules în potir sângele Domnului şi a dus Graalul în Apus a fost Iosif din Arimathea, al cărui nume reaminteşte pe ARIMII HYPERBOREENI (n.n.: alt nume al Imperiului Tracilor/Dacilor). Alt nume al Arimatheiei era Rama; intenţia de altoire pe Tradiţia Primordială prin al şaselea şi al şaptelea avatara, Paraşu Rama şi Rama Ciandra, devine convingătoare; devine evident rolul noii religii (n.n.: cea a Lui Hristos Înviatul!) de a se răspândi în lumea ariană. (…) (n.n.: în continuare, V.L. vorbeşte despre Collegia Fabrorum, societăţi secrete care trebuiau să împace “păgânismul” cu “creştinismul”, întru Centrul intersectat cu Polul Getic). (…) Războiul troian a distrus ceea ce recuperase expediţia Argonauţilor – un HAGEALÂK LA OBÂRŞII! (s.n.) (…) Italia, aşezată excentric, nu a fost atinsă de această catastrofă spirituală. De aceea, Enea, cu penaţii Troiei, a putut să se refugieze acolo, ca să întemeieze un nou Ilion. Troia a trebuit să moară, pentru ca Troia să stăpânească lumea. Parabola bobului de grâu. (…). Ripheus e Distribuitorul şi Stăpânul superlative şi prin excelenţă al Justiţiei, Regele ei, Melchisedech, ar spune evreii; acest justissimus nu se poate afla decât în locul justissimus al acestei lumi, în punctual central, unde toate antonimiile şi complementarităţile se resorb în Unitate (n.n.: cât de exact a intuit Eminescu, Muntele din Centrul Paradisului Dacic!), principiul lor comun, unde verticala polară intersectează planul nostrum de existenţă; un reprezentant, o specificare a lui, se putea afla în limba balanţei (n.n.: Thule a Hiperboreei Dacice!)geografice pe care o reprezenta Troia în mileniul al II-lea d. H. (…) Justiţia lui Traian capătă un sens messianic, justiţia celei de-a şaptea zile. (…) Căderea Troiei este aşezată în anul 1184 î.H.; dacă adăugăm 1296 ani, adică a zecea parte din Anul Mare (Manvantara), găsim anul 112 d. H., adică apogeul domniei lui Traian. (…) Dispărut în ruina Troiei în 1184, Troianus Ripheus a reapărut 1296 ani mai târziu, ca Traianus Ripheus, cu o alternanţă de doliu şi glorie, cum spune Apostolul Pavel de cei doi Adami. (…) Dar în această operaţie trebuiau angajate şi centrele hyperboreene ale Daciei! Trebuia o endosmoză între Dacia şi Imperiu – şi acesta a putut fi rostul occult al anexării. (…) Fondul ideii mesianice se compune dintr-un dublu element, amintirea unei mari ruini şi speranţa unei mari reparaţii. (…) Omogenitatea organică a lui Traian cu Ripheo Troiano îi fac solidari în această misiune mesianică, mai ales că Ripheus însuma în el Munţii Riphei, Munţii Daciei (s.n.). (…) Ochiul Sferic al Acvilei de pe Columnă îl conţine pe Diametrul-Traian. (…) La cele două capete ale diametrului sunt Traian şi Ripheo Troiano. Primul este istoric, al doilea e Monarhul Perpetuu. (…).”

…O operaţiune alchimică se meditează/revelează, nu se comentează…
***

XIII – TRACO-DACII – SFINŢIŢI/ALEŞI ÎNTRU A FI PRIMUL POPOR ORTODOX DE PE TERRA!!!

…Revenim la “cestiunea”…”pădurii nevăzute, din pricini de…copaci”! – adică la necesitatea unei viziuni de perspectivă şi, oarecum, obiectivate, a “problemei/cazului Daciei”.
De observat că Adrian Bucurescu nu se “împiedică”, în textul său, de denominativele neamului nostru de origine. Şi asta, pentru că Adrian Bucurescu cunoaşte, chiar miraculous de bine, etimologiile cuvintelor. Iată cum traduce el cuvântul fundamental (cel puţin, în viziunea noastră): TRAC. “Numele etnic de Trax, Threkes (lat. Thrax, Thraeci, Thraces, Tracia etc.) pomenit încă de Homer şi menţinut şi mai târziu de autorii antici, s-a păstrat în etnonimul dac Dragae „atrăgători; plăcuţi; iubiţi; frumoşi; buni; puri” (cf. rom. drag, a drege şi v. slav dragu). Tracii purtau şi nume ca Aulu-tracus „Prea Plăcutul”, iar armele gladiatorilor din acest neam se numeau Thraeci-dica „Bine-cuvântate” (cf. rom. Drăgaica)” - cf. idem, p. 9.

Deci, etnonimul TRAC înseamnă, în limbajul nostru de azi: SFINŢII/SFINŢIŢII.

Şi, atunci, se explică extrem de clar de ce Adrian Bucurescu nu se fereşte să asimileze cuvântului-etnonim TRAC şi pe cel de DAC, dar şi pe cel deGET/GOT (vom vedea mai jos documente ale urmaşilor goţilor, germanicii scandinavi, care îl confirmă, întrutotul, pe “tracul” nostru, Adrian Bucurescu!): pentru că
1-DAC vine de la DAOI=POPORUL CĂII DREPTE (a se vedea cum asiaticii buddhişti au moştenit această semnificaţie, cu tot cu denumirea: DAO… - utilizând-o mai ales în confucianism!), dar şi POPORUL LUPULUI FENRIR! De ţinut seamă nu doar că urmaşii lui Eneas Troianul – Romulus şi Remus – sunt “fiii Lupoaicei”, ci, concomitant, că steagul-YANTRĂ al dacilor era Lupul cu Pântece de Dragon! Prin Gura Lupului este înghiţită lumea desacralizată/pângărită/epuizată ontologico-spiritual, iar în pântecul de balaur se produce “metanoia”, purificarea prin foc de athanor, a lumii! Deci, DAC devine sinonim cu “Sfânt”, dar şi cu…”ÎNVIAT”!!!;
2-problema lui GET / GOT se “rezolvă” mult mai repede: cele două cuvinte sunt, de fapt, cele două variante de pronunţie ale aceluiaşi etnonim (pronunţie “din SUD”, respectiv, pronunţie “din NORD”, în Eurasia!) – şi, ambele, sunt utilizate şi înţelese şi azi: în germană, GOT, în engleză, GOD, înseamnă “Dumnezeu”. Care va să zică: Poporul Lui Dumnezeu! Deci, tot: …“SFINŢII”/ALEŞII CERULUI/BUNII/PURII/BINECUVÂNTAŢII…!!! “Tracii”…!!!
Iată de ce misiunea creştinatoare a Sfântului Andrei, în Dobrogea traco-scitică a fost cea mai uşoară dintre toate: Tracii nu numai că erau credincioşi-spiritualizaţi, DAR ŞTIAU (PRIN CULTUL “PREGĂTITOR” AL LUI ZALMOXIS ŞI ORFEU) TOTUL DESPRE ÎNVIERE/MÂNTUIRE! Doar Zalmoxis “ se răstignise” pe Stejar, apoi “se îngropase”şi, în fine, “ÎNVIASE”!!!
…Şi, totul, întregul cult zalmoxian, întreaga viaţă comunitară a traco-dacilor (care duceau, ca şi tracii-esenieni de la Marea Moartă, o viaţă de o puritate şi de un echilibru spiritual exemplare!), desfăşurându-se într-o perfectă armonie interioară şi armonie cu cosmosul-Creaţie! - întru cea mai curată şi luminoasă deschidere către DIVINITATE ŞI CALEA EI DREAPTĂ!

De aceea, după opinia nostră, traco-dacii trebuie consideraţi nu doar primul popor creştin de pe Terra, dar şi poporul ORTODOXIEI, al Căii Celei Drepte/Luminoase şi Unice, către Mântuire!!!

DUMITRU RĂDOI

( Urmare)

Cercetând pluridisciplinar miraculoasele inele şi brăţări spireliforme, purtate de traco-geto-daci, pe o perioadă istorică de peste un mileniu şi jumătate, caz unic în istoria lumii antice, pe baza unor elemente concrete oferite de numeroasele descoperiri din fizică şi electricitate, putem stabili mai multe caracteristici definitorii, pentru a elimina falsul concept al Cultului şarpelui şi cel al purtării lor pe corp ca simple podoabe sau bijuterii.
1. Datarea inelelor şi a brăţărilor, stabilită de domnii, Medeleţ sau Anghel, în jurul ultimului secol î. C, şi a celui de al II-a d.C ., ce coincide cu ocuparea parţială a Daciei, luând de bază reprezentarea lor pe Columna de la Roma, este hazardată.
Nici dacă s-ar referi la data baterii lor efective, nu ar fi corectă. Aurul este nemuritor de unde şi dacii au devenit nemuritori prin folosirea lui în scopuri energetice, dacă ne gândim numai la pila electromotoare cu aur, a savantului român Nicolaie Vasilescu -Karpen ( 1870-1964 ), care funcţionează şi azi în Muzeul Leonida din Bucureşti. Brăţarea spireliformă, ( şarpe ) descoperită în 1542, printre mii de monede de tip Koson şi Lysimah, dobândite pe nedrept de vienezi, dar şi cele cinci coifuri de aur, din acelaşi experiment ritualic al sacerdoţilor traci de pe Kogaion, sunt convingătoare pentru o datare aparţinând epocii bronzului. Aceste opere care depăşesc ca timp şi genialitate cele Şapte minuni ale lumii antice, a determinat-o pe savanta germană Deppert Lipitz Barbel Karin Helga, să devină, benefic pentru noi românii, polul noii orientării istorice Europene, şi prima cercetătoare străină, a aurului dacic, declarând pentru dumerirea noastră:
Cu ocazia unei expoziţii care a avut loc în Germania în 1994, care cuprinde obiecte de tezaur din România, am fost editoarea unui catalog, o lucrare de referinţă pentru istoriografia românească, intitulat sugestiv Coiful de aur - 6.000 de ani de tezaur românesc, la care am devenit prin hazard şi coautor. Cum am ajuns la aceastâ situaţie ? Majoritatea intrârilor şi descrierilor din acest catalog au fost fâcute de istoricii români cu care am colaborat excelent. Din pâcate lipsea din catalog tocmai perioada tracică pe care n-o scrisese nimeni . Atunci am ales să scriu acest capitol, studiind temeinic această perioadă.
Voi românii aveţi o istorie de peste şase milenii scriăs în aur. Insăşi identitatea voastră a fost scrisă în aur. In tezaurul Muzeului Naţional de Istorie puteţi să vă regâsiţi identitatea privind cronologia, importantele descoperiri în aur de-a lungul a şase milenii (noi, ba, vrem de la Decebal încoace ! ) Nu înţeleg de ce trebuie să vă câutaţi identitatea în alte ţări sau muzee ale lumii când o aveţi aici,aproape de voi şi ea trebuie doar privită. Brăţă rile de aur,care fără nici-o îndoială aparţ in civilizaţiei dacice, vin să încununeze această istorie făcând-o mai evidentă, mai strălucitoare.
Aflată în faţa acestor minuni ale lumii antice la Muzeul Naţional de Istorie, distinsa cercetătoare se adresează interlocutorului :
- Aurul se prelucra în aceste ţinuturi, din neolitic (vezi tezaurul cu brăţări spireliforme Zalmoxeene de la Hinova) şi era aur extras din Munţii Apuseni .
Priviţi această panoplie a aurului. Aveţi în acest tezaur peste 6.000 de ani de istorie a aurului. Este istoria voastră şi numai cine nu vrea nu o priveşte la adevărata ei valoare. Din neolitic din perioada bronzului, a fierului din perioada dacică, din cea a influenţelor elenistice, din cea roman, din cea a migraţiilor şi continuând cu Evul Mediu şi epoca modernă,totul s-a bazat pe una şi aceiaşi tradiţie a prelucrării aurului autohton.
2. Comentând cu aceiaşi ocazie, simbolul brăţărilor, distinsa cercetătoarea, a eludat Cultul Nemuririi Zalmoxeiene, şi fidelă dogmelor gotice, atribuie tracilor, falsul cult al şarpelui, afirmă din convingere personală:
Este adevărat că simbolul şarpelui este prezent în mitologia antică a lumii trace, dar acest simbol capătă cea mai mare forţă în Dacia, prin prezenţa sa masivă, în reprezentările artistice din bronz,argint şi acum, cu totul şi cu totul strâlucitor, din aur. ( *24 )
Total neadevărat ! Forţa dacilor a fost dată prin forţa aurului, şi-a credinţei în nemurire, reprezentată pe aceste inele şi brăţări, nedescifrate până azi şi care din ignoranţă prin asemănarea lor încolăcită ca şarpele, a fost introdus ca dogmă la traci, cultul şarpelui.
Toţi istoricii antici de la Herodot încoace, scriu despre credinţa-n nemurire a Dacilor, nu despre cultul şarpelui. Lupta între ideologii este veche. Cultul Nemuririi trebuia desfiinţat. Romanii au reuşit prin forţa armelor să distrugă total acest Panteon al neamului traco-get-dac şi Cultul lor, născut pe Kogaion.
3. Referitor la semnificaţia decorului de pe extremităţile inelelor şi a brăţărilor Vasile Pârvan, Medeleţ şi Pavel Mirea, arheolog de la Muzeul din Alexandria, le aseamănă cu un cap de şarpe, obţinut de aurari prin batere, iar cele care se continuă spre interior, cu palmete frunziforme. Mai recent şi d-l Anghel Gheorghe de la Muzeul Unirii din Alba Iulia le aseamănă cu un cap de lup, de cerb sau de porc, iar palmetele le aseamănă cu frunzuliţe de brad, aşa cum rezultă din parafrazarea de mai sus.
Cercetătoarea germană referindu-se la aceste decoraţiuni susţine la fel convinsă că: este vorba în special de motivul şarpelui asupra căruia o să insist pentru că el este prezent în arta traco-geto-dacă, datorită în special strânsei legături dintre om şi natură. Când cineva, coabitează cu natura, (n.m adică dacii locuiau cu şerpii în casă) este influenţat de cu totul şi cu totul de alte reguli, iar aceste reguli îi dirijează printre altele şi creaţia artistică . (sic ! )
Făcându-se superficial aceste analogii, distinşii cercetători, introduc din nou un fals în misterul nemuririi la geto-daci. Având în vedere Cultul Nemuririi, izvorât din Legile Naturii de inspiraţie Zalmoxeiană, înfiripat adânc în conştiinţa strămoşilor noştri, semnificaţia decorului de pe aceste inele şi brăţări cu spire, are valenţe mult mai profunde decât cea frunziformă şi zoomorfă, susţinută vădit pentru a fi inventariate în muzee şi istorie ca podoabe sau bijuterii şi nu ca obiecte sacre, anume de teama reînvierii unei credinţe, de mult dispărută.
Cercetând atent parametrii decorului, rezultaţi dintr-o expertiză tehnică microscopică a reliefului lăsat atât prin batere cât şi prin poansonare ce au dat detaliile în relief se constată, o cu totul altă realitate, definită, sacralitate :
a. Toate inelele şi brăţările sacre au detalii poansonate sau bătute, numai în
relief.
b. Traco-geto-dacii coabitau nu cu şerpi cum susţine distinsa cercetătoare germană şi nu erau nici îmblânzitori de şerpi ca indienii şi arabii. Ei fiind arieni îmblânzeau şi coabitau cu animalele, domesticindu-le, fiind agricultori ori mari crescători de albine. Exportul de cereale, piei, miere ceară şi alte produse a adus multă monedă de bronz, romană şi elenă în tezaurul Sarmisegetusei. Fagurii de miere sunt în toate cazurile, prezenţi pe brăţări şi inele, confirmând cultul ce îl aveau geto-daci pentru albină miere şi ceară. Făcliile de pe Columna de la Roma sunt destul de grăitoare . La acea dată nu era cunoscută parafina .Toate capetele de spiră nu reprezintă decât capul unui artropod stilizat prin batere şi nici de cum capul şi gâtul unui şarpe, cum eronat s-a interpretat de unii arheologi şi cercetători. Dacă sunt şerpi cum se susţine, de ce nu sunt poansonaţi solzii, caz evident la Glykonul din Tomis, sau cu aspectul de coadă? Ori în toate cazurile spirele brăţării şi inelului au la ambele extremităţi, capul de artropod stilizat prin batere.
c. Pe ambele extremităţi, după capul de albină sunt imprimaţi fagurii de miere apoi prin poansonare spicele de grâu cu boabe, nu palmete frunziforme, detalii ce pot fi observate cu ochiul liber, de orice autodidact sau arheolog de bună credinţă strămoşească
Spicul, la inele ş i brăţări este dispus pe un ax central, întâlnit la graminee, care are: la inele, cinci boabe de grâu pe o parte, şi cinci pe cealaltă parte cu un bob în vârf, total unsprezece boabe, la brăţările de aur, spicul are şapte boabe pe o parte şi şapte pe cealaltă, plus un bob în vârf, total cincisprezece boabe. Acest spic poansonat, confundat cu palmete frunziforme, nu era decât soiul grâului de primăvară primitiv, numit şi azi chircă, cu 11 şi 15 boabe. După cum se observă şi pe imaginile din Planşa nr. Cultul grâului este confirmat prin existenţa lui în cantităţi însemnate chiar la Sarmisegetusa, unde s-a descoperit în stare carbonizată, în ultima vreme, cult care creştinii Ortodoxi de mai târziu, l-au preluat în cea mai populară rugăciune: Tatăl Nostru, unde, pâinea noastră cea de toate zilele, a devenit alimentul existenţial al viului nemuritor.
d. Toate inelele sau brăţările, fie din aur, argint sau bronz, au acelaşi decor şi detalii. Diferă numărul de spire şi numărul spicelor poansonate. La brăţările de aur sunt poansonate, şapte spice, al căror număr corespunde evident cu numărul de şapte zile, după care s-a hotărât mai târziu şi biblica săptămână. Nu este singurul caz, aşa cum s-a descris şi mai înainte, când perceptele ortodoxismului s-au clădit pe Legile Zalmoxeiene, preluate ingenios din natură.
Cartuşul cu cele şapte spice de grâu, traduse ca la Egipteni, dau şi numele zeului-rege, Zalmoxe pe o extremitate, iar pe cealaltă dă la fel numele reginei, Zamolxa !
e. Sacralitatea inelelor şi a brăţărilor este dată de forma lor, în spire, asemănătoare cu bobina de inducţie electromagnetică, care creează într-un câmp de energii omniprezente şi nevăzute, deci nepercepute de om, prin inducţie electromagnetică, minunea Creaţiei, Electricitatea, cu cei doi poli, Nord si Sud (negativ şi pozitiv).
Proprietatea bioenergetică şi electromagnetică a lor este dată de forma spirei, răsucită pe miezul feros sau mână, precum şi de conductibilitatea metalului neferos, aurul, cuprul şi bronzul, descoperite de iluminatul Zalmoxe. Câmpul electromagnetic al solenoidului format de spiră şi braţul uman este măsurat astăzi cu un Wuntronic, GmbH Munchen-Germania, Tesla Meter Koshava-4, care pune în evidenţă şi câmpul şi fluxul magnetic până la 4 kHz. De aceia strămoşii, considerând fenomenul Divin, purtau brăţările şi inelele spireliforme, nu ca obiecte de podoabă ci ca obiecte sacre. Pentru că aurul era foarte costisitor mai târziu solenoidele s-au confecţionat din cupru care are proprietăţi asemănătoare, cunoscut şi prelucrat de traci încă din neolitic.
d. Sensul răsucirii spirei, inelelor şi a brăţărilor este unul din marele mister al iluminatului Zamolxe. Toate, fără nici-o excepţie, inelele şi brăţările Zalmoxeiene au sensul de răsucire de la dreapta la stânga, dextrogir. Este unul dintre indiciile care dă identitatea brăţării Zalmoxeiene, oriunde în lume ar fi găsite. (indiciu, nesesizat până în prezent, care-i stabileşte vechimea şi originea ) Columna de la Roma, care a fost ridicată de Apolodor din Damasc, în anul 113 după jefuirea tezaurului regelui Decebal, căruia i s-a tăiat cu cruzime capul şi mâna în luptele de rezistenţă a apărării Cultului Nemuririi, de pe Muntele Sacru, are forma unei brăţări uriaşe înaltă de 33 de m.
Răsucirea spirei metopelor pe fusul Columnei, este însă, invers, levogiră, de la stânga la dreapta, în sensul acelor de ceasornic.
Zamolxe a intuit genial că energia umană, nu trebuie transportată prin înşurubare de la viul bioenergiei către infinit prin spira levogiră, ci din infinit adusă către naştere şi viul creat, prin spira dextrogiră, secret nesesizat de romani.
Toate aceste principii aplicate de Zalmoxe pe Kogaion, făceau parte din secretele iniţiaţilor, pe care romanii nu le-au sesizat, distrugând şi dând înapoi ştiinţa omenirii cu cel puţin 1.000 de ani. Locul acestei ştiinţe a nemuririi a fost luat, de arene şi circuri, unde se ucideau bestial animale şi oameni.
e. Forma tridimensională a spirei din aur aşa cum a conceput-o Zalmoxe s-a păstrat ca o reminiscenţă în creştinismul ortodox,prin forma răsucită a turlei bisericii episcopale de la Curtea de Argeş, ctitorită de înţeleptul voievod Neagoie Basarab în anul 1512, cu puţin înainte ca Ardealul să cadă în mâna altui imperiu şi cu puţin înainte ca acolo în vadul Strei (Sargeţia ) să se descoperă enigmatica brăţare de aur, pe care peiorativ stăpânii i-au zis şarpe ca bieţii iobagi moţi, să se înfricoşeze la vederea ei, ducând-o la Viena.
Paradoxal, o turlă a bisericii Domneşti de la Curtea de Argeş are forma răsucită de la stânga la dreapta, (levogiră ) care merge răsucită imaginar de la sol spre energia solară, iar altă turlă cea din dreapta are forma râsucită de la dreapta spre stânga ( dextrogir) întorcând energia de la soare câtre pâmânt ! Circuitul existenţial al viului ! ( asemenea unui izvor, a cârui ape se întorc în el însuşi, cum spunea şi Marele Eminescu) Este paradoxal ca-n Fizică: dacă curentul trece în direcţia acelor ceasornicului, acel pol devine întotdeauna polul sud şi dacă curentul trece în direcţia opusă adică dreapta stânga, cazul brăţărilor şi al inelelor Zalmoxeiene, polul sud devine polul nord. Din această cauză statorul unui generator electric se bobinează totdeauna în direcţii opuse, cum sunt şi cele două turle ale bisericii ! Iată sacralitatea inelelor şi a brăţărilor Zalmoxeiene ! A intuit acest mister divin, Neagoie Basarab şi Meşterul Manole ?
Brăţarea cu forma ei asemănătoare spirei microscopice a cromozonului,constituia pentru Zalmoxe şi inspiraţi săi, conştienţi de existenţa lui, elementul nemuririi, adică viaţa care, ca un lanţ trece dintr-un organism în altul la nesfârşit, păstrându-şi identitatea, cum la fel a intuit genial, din nou, Eminescu, în Geniu Pustiu: Ai văzut că în om e un şir nesfârşit de oameni .
Inelul de argint descoperit în Muntenia la Măgura Teleorman, în anul 2006, ca şi cele descoperite la Gyoma, pe teritoriul actual al Ungariei, la Bare în Iugoslavia şi Perecea în Sălaj, care toate sunt o replică în miniatură a brăţărilor de argint şi a celor de aur descoperite recent la Sarmisegetusa, contribuie esenţial la atestarea, originii, autenticităţii şi unicităţii lor şi a brăţărilor, alături de analizele de laborator ale Institutului Naţional de Fizică şi Inginerie Nucleară Horia Hulubei din Bucureşti şi a referatului cercetătoarei germane Barbara Deppert din Germania care a împuternicit pe arheologii şi istoricii români şi străini să nu mai aibă nici-o îndoială, pentru că brăţările sunt ale dacilor !
Dacă de la expunerea primei brăţări de aur, la Paris la Grand Palais de către firma new-yorkeză, Adrian Galery, (numită impropriu Mica Pariziană, în loc de Mica Zamolxiană), ajunsă pe piaţa neagră, vândută de braconieri, se începea rescrierea istoriei adevărate a Daciei, chiar cu această fantezie a firmei pariziene, cum afirma pe bună dreptate redactorul şef al revistei Dacia Magazin, Vladimir Brilinski, în nr. 42/2007, descoperirea recentă şi a unui inel de argint în Muntenia la Măgura Teleorman, cu aceleaşi modele în miniatură, vine indubitabil acum să confirme nu numai originalitatea brăţărilor adesea contestată de eterogeni şi traficanţi, dar şi Cultul Nemuririi, simbolizat de ele, ce-i uneau pe toţi traco-geto-dacii lui Zalmoxe, Burebista, Decebal şi Regalianus, din dreapta şi stânga Oltului, din sudul şi nordul Dunării, cu mult înainte şi după cucerirea romană.
Aceste analogii dovedesc fără alte elemente probatorii din istoria antică, că strămoşii noştri, vorbeau aceiaşi limbă, aveau aceleaşi obiceiuri şi aceiaşi religie cea a Cultului Nemuririi . Aceste elemente spirituale, esenţiale în viaţa lor le-au dat unitate şi conştiinţa de neam, de limbă, de obiceiuri şi credinţă monoteistă în zeul lor rege, Zalmoxe.
Inelele şi brăţările erau purtate de monarhi, patriarhi, sau alte căpetenii nu pentru a¬şi etala funcţia şi gradul, cum au susţinut cercetătorii, Elena şi Nicolaie Ţicleanu, ( * 25 ) ci pentru dovada unităţii de neam şi apartenenţa la Cultul Nemuririi. Ele erau acordate şi ca înalte distincţii ca Premiul Nobel de astăzi, înalţilor oaspeţi sau oamenilor de ştiinţă şi iniţiaţi, promovaţi în Complexul Sarmisegetusei. In mod deosebit erau purtate de monarhi, patriarhi şi erudiţi, odată cu coifurile de aur, la ceremoniile Cultului Nemuririi, în anumite locuri ştiute de iniţiaţi, unde în subteran erau aşezate brăţări masive de aur cu spire antagoniste ( de slăbire a câmpului magnetic al Kogaionului ) creînd un canal de comunicare extraterestru. Aşa şi numai aşa se explică devierea busolei în raza Muntelui Sfânt. Ceremonialul sacru peste aceste locaţii sau în apropiere, avea loc în cele patru zile calendaristice ale anului ce corespund: celor două echinocţii 21 martie 23 septembrie, când Soarele se află pe traiectoria ecuatorului celest şi când ziua este ca timp, egală cu noaptea, ( la perigeu ) sau la afeliu,când pământul se află pe traiectorie la punctul cel mai îndepărtat de Soare, în zilele de 21 iunie şi 22 decembrie, favorizate şi de apariţia curcubeelor şi altor fenomene de ionizare a atmosferei, când prin înlănţuirea bioenergiilor sacerdotale se putea face contactul cu marele Creator Saturnian. Inelul şi brăţările spireliforme marcate cu detaliile şi decorul specific, acordat şi permis de Centrul Ştiinţific de pe Kogaion, erau purtate şi de sacerdoţii şi monahii la ceremoniile ritualice, prilejuite de sosirea vremii însămânţării grâului şi recoltării lui, a roirii albinelor şi extragerii mierii şi a cerii din faguri precum şi a altor manifestări prilejuite de Legile Belagine, care guvernau cultul Nemuririi, consfiinţite de un corpus legislativ ce-şi avea reşedinţa în complexul Kogaionului . Interferenţa câmpurilor bioenergetice cu cele magnetice, gravitaţionale, şi electromagnetice creată de brăţările şi inelele sacre, da naştere unor fenomene miraculoase, explicate astăzi ştiinţific, făcând în antichitate din Kogaionul Zalmoxeian, Muntele Sfânt al Dacilor, consfinţit pentru eternitate de geogreful Strabon în lucrarea sa, Geografie, VIII.3,5. ( cca anii 63 î.C. - 19 d.C )
Descoperirea în anul 2.000 a unui asemenea complex subteran, sub Muchia Căprăreaţa, de pe Kogaion în zona apropiată a Sanctuarelor SACRE, ( Dacia Magazin nr.58/2009 ) care presupune existenţa şi a altor locaţii similare, vine să confirme misterul sacru al acestor brăţări, inele şi coifuri ritualice, poansonate cu detalii din Legile Naturii, pacifiste şi fără simboluri războinice sau religioase de altă natură idolatrică.
Mai târziu după secolele II, III, şi chiar până prin secolul VIII, d. C.,inelele şi brăţările Zalmoxeiene, sau generalizat, fiind purtate permanent de toţi geto-dacii,care nu se lepădau de Cultul Nemuririi, deosebindu-se pe timpul tranziţiei, de dacii convertiţi la creştinism, ca dovadă că ele n-au fost descoperite numai pe Kogaion ci pe toată suprafaţa geto-daciei Regaliene.
Pătrunderea Creştinismului în Dacia ocupată de romani şi cea liberă s-a produs anevoios şi a durat peste un mileniu. Marile persecuţii ale celor ce credeau în Iisus, dinaintea Edictului de la Mediolan- Milano, din anul 313, constituie o dovadă în acest sens.
In timpul ocupării Daciei de apus, (107-271) erau trei situaţii diferite privind religia: în Dacia liberă exista şi continua nestingherit Cultul Zalmoxeian, pe care apostolii îl considerau un folclor liturgic laic sau profan, de rit necreştin, specific sectei ariene şi audine, deci păgân, refuzând să înţeleagă sensul profund al Ştiinţelor Naturii; în Dacia ocupată, regimul de religie ilicita sau de catacombă, prin jus italicum şi în imperiu la Roma, religia mitologică politeistă, care lupta din răsputeri împotriva pătrunderii monoteismului iudaic.
In sudul Dunării în anul 414, episcopul Niceta de Remesiana, azi Bela Palanka în Mediterraneea, a încercat instituţionalizarea doctrinei Bisericii Universale, pentru ai scăpa pe geto-daci de EREZIA ariană, care era răspândită în nordul şi sudul Dunării. Neceta de Remesiana, rămâne astfel, un aprig luptător împotriva Cultului Nemurii a lui Zalmoxe, care deja în anul 370-381, renăscuse prin cei doi episcopi în marea capitală episcopală Zalmoxeiană, Singidunum: Ursacius ( n 335 - 370 ) şi Secundianus. ( 370 -381 ) Astfel de episcopi arieni, scrie Ion Mălinaş în lucrarea sa despre Sarmisegetusa romană, au mai existat şi în alte scaune episcopale din nordul şi sudul Dunării, de pildă, Valens de Mursa . (cca 335¬370 ) Dar de erezia ariană şi audină au fost contaminaţi şi o parte din goţii ( a se citi geţii) încreştinaţi, care erau stabiliţi _pe teritoriul României de azi. O altă _parte a goţilor /geţilor de aici au rămas păgâni ( n.m. adică arieni şi audini ) şi-i persecutau atât pe confraţii lor creştinaţi cât şi pe dacii din fosta Dacie ocupată,cum a procedat de pildă şi bazileul lor Atanaric. ( 378- 3 77 ) Din această cauză, însuşi episcopul got/get Ulfila, ( 310- 383 ) a fost obligat să se refugieze în sudul Dunării, împreună cu alţi credincioşi de ai săi, printre care puteau să se găsească şi daco-romani. ( n.m. adică daci din fosta Dacie ocupată )
Iată rezistenţa traco-geto-dacilor în apărarea Cultului Nemuririi lui Zalmoxe ! După părăsirea celor trei provincii formate în timpul celor 150 de ani de ocupaţie: Dacia Porolissensis, Malvensis şi Apullensis, geto-dacii s-au regrupat în episcopate unde au continuat Cultul Nemuririi lui Zalmoxe. Dacă la Singidunum şi în alte părţii s-au înfiinţat episcopate, tot aşa şi în fosta capitală, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmisegetusa, a luat fiinţă o episcopie, despre care încă nu avem decât mărturii arheologice. Acelaşi autor în lucrarea domniei sale relevă faptul că: tradiţia liturgică a Romei n-a avut nimic comun cu străromânii ( n. m. adică traco-geto-dacii ) Mai degrabă au existat, s-au plămădit şi menţinut legăturile păgâne cu zeii imperiali şi panteonul lor din Roma, între care zeul Marte, care trebuie să fi jucat o importanţă considerabilă, după cum se dovedeşte prin urmele de la Densuş.
Aşa ar fi fost ! Dar cercetările la această Bazilică dovedeşte o cu totul altă realitate . Basilica reprezintă ultimul locaş al Cultului Nemuririi,după distrugerea în 106-107 a Sanctuarelor de la Sarmisegetusa. Condiţiile grele de pe Kogaionul incendiat şi sfărmat de romai, nu mai putea oferii continuarea acestei credinţe. Sacerdoţii daci, stră, strănepoţi ai lui Decebal şi Regalianus, au refăcut în anul 400- 450 perimetrul sacru al Kogaionului din coloanele şi blocurile masive de calcar ale sanctuarelor distruse, ( murus dacicus este elocvent ) pentru al proteja şi lăsa urmaşilor dovezi sfinte ale întemeietorului zeu-rege, Zalmoxe .
In anii următori sub loviturile invaziilor barbare, alţi daci s-au regrupat mai la sud în fosta capitală a Daciei romane şi zona actualului sat Densuş, unde peste structura mausoleului-sanctuar al generalul roman Longinus au reclădit un nou sanctuar cu observator astronomic folosind şi de data aceasta, coloanele şi dalele Marelui Templu roman, distrus de năvălitori.
Dovada unui nou observator astronomic sunt cei patru stâlpi enormi care susţin în naos turla înaltă, prin care se putea privii şi ziua bolta cerească, fenomen binecunoscut din antichitate la săparea puţurilor largi şi adânci. Transformarea de către bizantini a noului sanctuar reclădit de Zalmoxeieni, după anul 450, în Bazilică paleocreştină, a fost o încercare a convertirii în această zonă a dacoromânilor la creştinism, la care a contribuit în mare măsură şi activitatea misionară a Sf.Neceta de Remesiana,dar şi apariţia unui nou centru de cultură creştină în oraşul Sirmius, devenit reşedinţă imperială a dinastiei Constantin şi Elena mamă, de origine dacă. Cu toate acestea, spune pe bună dreptate autorul Ion Mălinaş, Zalmoxeianismul, pe care-l numeşte păgânism de la pagus -i = sat, a continuat să existe . Folclorul şi diferitele practici, ajunse până la noi sunt o dovadă a convieţuirii Cultului Nemuririi cu Creştinismul, în ciuda efortului făcut de împăraţii creştini, de al stârpii definitiv. Cu toate acestea, urmare şi a invaziei avarilor, creştinismul a prins din nou viaţă după secolul al VIII-lea în anul 733, când Dacia, nord şi sud Dunăreană, a ajuns sub jurisdicţia Patriarhului Ecumenic de Constantinopol .
Gheorghe Şincai în Hronica este de părere că românii au căzut în sfera de jurisdicţie bisericească bizantină, după anul 870. Adăogarea în secolul al XIII-lea a pronaosului şi a turlei, Basilici din Densuş, asemănător cu basilicile paleocreştine,dar şi picturile cu motive folclorice, fac ca acest locaş să fie cel mai reprezentativ element de tranziţie târzie de la Zalmoxeianism la ritul bizantin în limba latină populară adică pelasgă, protoromâna . ( * 26 )
Tranziţia a fost o perioadă lungă şi de mari frământării religioase care s-a prelungit în Carpaţi până în secolul al VIII-lea, chiar şi mai târziu, până în secolul al XIII-lea, printr-o dinastie de Decenei, cum scrie şi Mihail Sadoveanu în cartea sa, Creanga de Aur,ca dovadă stă Basilica de tranziţie din Densuş. Creştinismul în primele secole d. C a câştigat teren treptat în Dacia şi anexând, a tradus şi interpretat Cultul Nemuririi din Legile Zalmoxeiene, ( * 27 ) înlocuindu-se spira brăţărilor şi a inelelor, generatoare de energii - simbol al nemuririi, cu simbolul morţii, prin suferinţă.
Arcul sau bobina inelelor şi brăţărilor alcătuită din, patru, cinci, şapte sau nouă spire, din aur, argint sau bronz purtate ca o matricolă, pentru Zalmoxe, reprezentau forma mişcării materiei şi a vieţii fără sfârşit în Univers. Forma tridimensională a spirei modelată sub formă de inel şi brăţară a devenit astfel simbol naţional al credinţei în nemurire, atât pentru reprezentanţii complexului ştiinţific de inovare şi iniţiere de pe Kogaion, cât şi pentru întreaga populaţie geto-dacă. Dacă în războaie capul lupului cu coadă ondulatorie era stindard de luptă, în sanctuare şi temple brăţara, coifurile şi cârja de aur erau semnele credinţei în Legile Naturii. ( Legile Belagine ).
Posibilitatea de captare a energiei omniprezentă în eter şi transformarea ei în bioenergie şi energie electromagnetică, necunoscută atunci, a fost intuită şi pusă în evidenţă, fără volmetre sau ampermetre, de iluminatul Zalmoxe, tot prin ingeniuoasa formă a spirei şi a laborioasei tehnologii de turnare şi prelucrare a metalelor cu precădere a aurului şi a cuprului, pe care tracii o cunoşteau înaintea multor popoare, cu mii de ani înainte de naşterea lui Cristos.
Zăcămintele aurifere, cuprifere şi feroase din Munţii Apuseni, Poiana Ruscă, Baia de Aramă, şi cei vechi ai Dobrogei cu minele de la Al-Tân-Tepe, exploatate din Epoca Bronzului, vin să confirma geniul tracilor în prelucrarea metalelor cu precădere a aurului, pe care-l considerau viu şi nemuritor.
Aplicarea şi standardizarea lor în formă de spiră dextrogiră, a dovedit atunci şi acum prin înţelepciunea zeului-rege, secretul tainelor naturii, greu de pătruns fără cercetare ştiinţifică şi iniţiere.
Sensul de înfăşurare-orientare, ca şi toate elementele tehnice ale inelelor şi brăţărilor de cult ca: dimensiune, formă şi metal, împreună cu coifurile şi cârja de aur sacerdotală erau în directă corelare cu Sanctuarele Sacre şi Discul Soarelui de Andezit de pe Muntele Sfânt al Kogaionului, raportate la forţa şi lumea exterioară a creaţiei Saturniene.
Energia mişcării eterne a materiei în Univers, sub imperiul câmpurilor nevăzute: gravitaţionale, magnetice şi electromagnetice, sesizate de iluminatul Zalmoxe, prin spirele de aur, stau azi la baza solenoidului, sistem ingenios, care produce prin inducţie electricitate . Acest sistem simplu tridimensional şi fenomenul de inducţie electromagnetică redescoperit de abia în 1831 deci, cam după aproape patru milenii, de către chimistul şi fizicianul Michael Faraday, cunoscut în Fizică sub numele de Efectul Faraday, stă azi la baza funcţionării tuturor generatoarelor electrice. ( *28 ) Spirele brăţărilor şi inelelor Zalmoxeiene, nu formau altceva decât solenoidul de mai târziu, la care miezul feros îl constituia chiar degetul şi braţul. Imbinarea energiei umane cu cea primită prin intermediul spirei, din exterior, se realiza inducţia, un adevărat generator de câmpuri bioenergetice şi electromagnetice.
Acest ingenios fenomen era ştiut şi folosit în antichitate de savanţii traci pentru amplificarea puterii musculare a vindecărilor de boli sau regenerare a celulei embrionare umane sau vegetale, şi de ce nu şi a energiei electrice primitive, care a evoluat în forma industrială de azi.
Bioenergia amplificată de spira purtată pe deget sau braţ ca o inducţie electromagnetică, intuită şi creată empiric în Complexul ştiinţific de pe Kogaion, poate fi considerată fără dubii, prima invenţie de la Homo-Faber încoace, care a revoluţionat ştiinţa în producerea unei energii nepoluante şi inepuizabile cu vastă arie de folosire în tratarea diferitelor boli şi producerea uzinală a energiei electrice.
Zalmoxe creatorul acestui sistem simplu de folosire a unei forţe nevăzute, în corpul uman, intererdependentă în micro şi macrocosmos, a fost şi trebuie considerat promotorul, din antichitate, al bioenergiei şi inducţiei electromagnetice. Mărturie a descoperirii acestei misterioase forţe ascunsă de natură sunt inelele şi brăţările spireliforme, marcate cu cartuşe în care sunt poansonate spice de grâu, capete de albină şi faguri de miere ca un prim şi unic brand de cult, existente şi recunoscute, în Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, Viena, Budapesta şi alte mari muzee din lume, precum şi declaraţia din 1994 a cercetătoarei germane Barbara Depertz Lippitz, care le-a stabilit atât provenienţa cât şi vechimea de 6.000 de ani. Retroactiv poate acum fi revendicată prioritatea acestei descoperiri pe plan naţional şi internaţional.
Descoperirea în 1980 a unor manşoane tot din aur la Tr. Măgurele şi nu numai cu întrebuinţări încă necunoscute, puteau fi în mod cert, dovedit azi în Fizică, carcase ale unor bobine electrice sau elemente de acumulatoare, folosite pentru obţinerea un ei surse electrice sau a unei tehnologii de galvanoplastie, care aşteaptă a fi confirmate de viitoarele cercetări. ( * 29 )
Legile credinţei lui Zalmoxe au cuprins şi dominat spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic şi Balcanic, timp de 1.500 de ani, El fiind contemporan cu cei doi mari reformatori ai lumii: Zarathustra, mare preot, legislator şi rege, zeificat în Scyţia, ( Iranul de azi ) şi Moise, ( Moshe ) mare preot, mare conducător şi legiuitor al evreilor. Toţi aceşti trei iluminaţi au trăit, spune părintele Dumitru Bălaşa, în perioada anilor 1.300, î.C. ( 30 )
Cultul lui Zalmoxe a fost fundamental deosebit, faţă de cei doi reformatori, cum îi numea părintele Bălaşa. El şi iniţiaţii lui erau vindecători, nu prin revelaţii ci prin însăşi forţele naturii, captate prin spiră. Ca zeu şi rege Zalmoxe era considerat ca o creaţie Divină a naturii, pentru că şi perceptele lui ştiinţifice erau inspirate din Legile Naturii.
Artefactele sacre ( inele, brăţări şi coifuri ) care se purtau în ceremonii ritualice, erau o dovadă a credinţei strămoşilor în Cultul nemuririi.
Credinţa în nemurire la traco-geto-daci n-a fost o religie în sensul creştinismului, ci o ştiinţă în care rădăcinile erau ancorate în forţele pământului şi cele cereşti de care depindea viaţa respectiv viul în diversitatea lui. Sensul cultului uranian sau saturnian cu toate versiunile antice cu referire la zeul-rege Zalmoxe, are astăzi conotaţii ştiinţifice, care se referă la Pământ, privind: vulcanologia, seismologia, gravitaţia, magnetismul, oceanografia, agronomia, apicultura şi altele.
Cele referitoare la Cer erau: astronomia, mecanica cerească, lumina, curcubeele şi altele, toate susţinute de siturile arheologice de la Grădiştea muzee şi la colecţionari.
Purtarea inelelor şi a brăţărilor în formă de spiră, de către geto-daci, indiferent de clasa socială sau de funcţii dovedea aparteneţa lor la Cultul Nemuririi şi a regatului traco-geto-dac, condus de zeul-rege Zalmoxe. Brandul ştiinţific, devenit sacru, era cunoscut atunci ca şi acum cu numele creatorului: brăţarea, inelul şi coiful Zalmoxeian. Ca urmare şi Mica Pariziană, revenită acasă în Dacia, lângă surorile ei, urmează a fi botezată în tezaurul Muzeului Naţional din Bucureşti, cu anticul ei nume: Frumoasa Zamolxiană .
Această nouă abordare a Cultului Zalmoxean, devenit ştiinţă prin descoperirea formei de captare şi generare a câmpurilor bioenergetice şi de inducţie electromagnetică cu aplicarea lor în lumea viului cât şi în lumea tehnică industrială de producerea a energiilor neconvenţionale în transport şi comunicaţii, civilizaţia Danubiano-Carpato-Pontică, capătă surprinzător, retroactiv, noi valenţe pe care oamenii de ştiinţă trebuie să le recunoască şi să le valorifice plenar, cât mai urgent, pentru adevărata noastră istorie, plină de falsuri.
Inventarea spirei şi aplicarea ei în bioenergie şi în inducţia electromagnetică precum şi ingenioasa combinaţie dintre ea şi corpul uman, prin care este posibil să se fi realizat, prin ritualuri, din care nu lipseau coifurile şi cârjele din aur, comunicarea cu marele Creator Saturnian, şi de ce nu, şi cu extratereştri, viitorul va explica şi acest miracol, este dovada unui formidabil progres ştiinţific din viaţa şi gândirea strămoşilor noştri traco-geto-daci, confirmat de Gânditorul de la Hamangia, expus de curând la New-York.
Ei, traco-geto-dacii,au fost şi rămân primii promotori ai bioenergiei şi ai inducţiei electromagnetice, care au trecut omenirea prin ştiinţa Cultului Nemuririi, în noua eră a sateliţilor şi a ciberneticii.
O nouă sinteză referitoare la religia dacilor pe care o aşteptăm de la GETICA zilei de mâine, spunea cu durere şi speranţă, încă din 1948 savantul clujean I.I. Russu, va reconstrui din ruinele unui material documentar sărac şi prea adesea echivoc, via a şi formele de civilizaţie ale geto-dacilor în marea familie antică a tracilor carpato-balcanici. ( * 31 )
Trecând peste aceste speranţe încă nespulberate şi peste Mitul Zeului Dac, al profesorului Ion Cionchin, ( * 32 ) putem afirma acum pe baza noilor argumente din lucrarea de faţă, că dacii inspiraţi de zeul lor - rege, credeau în Cultul Nemuririi şi-a aurului nemuritor, singura credinţă prolifică şi palpabilă care face posibilă intrarea în legătură cu Dumnezeul Creator, prin intermediul formei tridimensionale a spirei din aur ce interferează câmpul bioenergetic al viului cu energia câmpurilor gravitaţionale, magnetice şi electromagnetice din Univers; cult dovedit azi a fi ştiinţă prin comunicările la distanţe cosmice şi prin vehicole nepoluante cu combustie stelară.
De la Getica de mâine şi descifrarea Mitului Zeului Dac, au trecut multe decenii, înarmaţi acum cu arsenalul arheologic de ultimă oră, care depăşeşte orice imaginaţie, la care adăogăm şi frânturile de informaţii uneori echivoce,venite din antichitate, putem alcătuii Istoria Antică a României, ţinută la index aproape două milenii, din interese imperiale, cât şi de istorici şi arheologi, şerpilieni, de rea credinţă sau din neştiinţă, care au alcătuit o istorie, ba chiar au falsificat-o, înainte de a se da marele verdict al descoperirilor arheologice, tăinuite în Munţii Orăştiei şi pe toată întinderea României, precum şi în marile biblioteci ale lumii.

Dumitru Rădoi Membru corespondent, Dacia Revival - New-York Bucureşti, 4 aprilie 2010
Bibliografie
1. Nicolaie Densuşianu Dacia Preistorică Editura Meridiane Bucureşti 1986, pag. 161¬165,166.
2. I.I.Russu Religia Dacilor Aurora Peţan, Editura Dacica. Bucureşti 2009, p.40-68.
3. Mihail Vinereanu Dicţionarul Etimologic al Limbii Române Editura Alcor - Edimpex,
Bucureşti 2008, p. 905.
4. G.D.Iscru, istoric, conf. Univ. Traco-geto-dacii, Naţiunea matcă din spaţiul carpat-danubiano-balcanic .Editura N. Bălcescu Bucureşti 2005, p. 57, 60-65
5. Mihail Eminescu .Geniu Pustiu .Editura pentru literatură Bucureşti 1966, p. 48-55.
6. Vasile Pârvan . Dacia. Editura Ştiinţifică Bucureşti 1957, p. 82.
7. Carolo Lundio . Zalmoxis primul legiuitor al geţilor. Upsala . Traducere din Latină de Maria Crişan, p.101-104.
8. Dumitru Rădoi - Teleormanul Antic, Editura Univers Stiinţific, 2007, pag. 65-100.
9. Michaela Orescu . Troia între adevăr şi legendă, Dacia Magazin nr .36- 2006 p.8.
10. Dumitru Rădoi - Teleormanul Antic -Editura Univers Ştiinţific, Bucureşti 2007, p 93
11. Timotei Ursu - Pledoariipro-dacice. Editura Dacia Cluj -Napoca 2009, p. 129.
12. Vladimir Brilinsky - Dacia Magazin, nr. 34 iulie 2006.
13. Vasile Pârvan . Dacia. Editura Ştiinţifică Bucureşti 1957, p. 82,83.
14. Teogor Beldeuna preot Protopop de Reghin - Zalmoxis Marele preot şi legiuitor al geto-dacilor, Dacia Magazin nr. 32 mai 2004.
15. Timotei Ursu - Pledoarii pro-dacice Editura Dacia 2009 Cluj -Napoca .p. 100-105.
16. George Pantecan - Provincia Medievală Dacia din Europa Nordică .Editura
Dacoromânia Bucureşti 2010. p. 1-21, 490-524.
17. Mişu Davidescu Magazin Istoric Anul XV nr.6 iunie 1981 .Tezaurul de la Hinova.
18. Dr. Gheorghe Anghel ex.director al Muzeului Naţional al Unirii Alba Iulia.
Dacia Magazin nr.61/2009 şi 62/2010. Planşa 1 două gravuri de pe metopa 307 şi 310.
19. Vasile Pârvan Dacia Civilizaţiile străvechi din regiunile Carpato-Danubiene, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1957, pag. 73,127,128. Planşa 1 trei figuri cu brăţări spireliforme tip zalmoxeian .
20. Pavel Mirea Un tezaur de epocă geto-dacă descoperit la Măgura, judeţul Teleorman. Dumitru Rădoi. Simboluri şi datini traco-geto-dace, Naţiunea nr. 534 11-17 nov 2009. Revista Dacia Magazin nr. 60 iulie 2009. Inelul şi brăţările spireliforme, simbolul nemuririi la geto-daci. O descoperire senzaţională din istoria tracilor nord-dunăreni : inelul spireliform de la Măgura, judeţul Teleorman. ( Inelul lui Istrate ) p.28-32.
21. Dr. Mişu Davidescu Magazin Istoric.nr 6 ( 171) anul XV, iunie 1981 Planşa 1 fig. 2-Brăţări spireliforme din Tezaurul de la Hinova-Mehedinţi
22. Dr.Gheorghe Anghel ex.director al Muzeului Naţional al Unirii Alba Iulia.Dacia
Magazin nr 61 noiembrie 2009 pag. 2-10 şi 62/2010.
23. George Pantecan. Provincia Medievală Dacia, din Europa Nordică, Editura Dacoromânia 2010, p.16-17, 486-487
24. Vladimir Brilinski şi Dr. Gheorghe Anghel. Dacia Magazin nr.42/2007, 61 /2009 şi nr.62/2010.
25. Nicolaie şi Elena Ţicleanu. Spirala, posibil semn al rangului sacerdotal la vechii carpato- dunăreni. Lucrare susţinută în cadrul asociaţiei Getica în anul 2007, şi Revista Dacia Magazin nr. 44 iulie 2007 Simboluri sacre, surse pentru descifrarea istoriei popoarelor antice.
26. Arhimandrit Ioan Marin Mălinaş . La umbra Sarmisegetusei romane. - Biserica din Densuş; reflecţii istorice şi liturgice inspirate dintr-o carte tipărită la Viena în 1775. Editura M. Eminescu Oradea 1997.
27. Eugen Lozovan Dacia Sacră Editura Saeculum I,O. Bucureşti 2006 .p.201
28. Gh. Huţanu Efecte fundamentale în Fizică Editura Albatros 1975. p.144-148.
29. Radu Olteanu Harta comorilor din România Naţional Geografic, 2008.
30. Pr.Dumitru Bălaşa De la Zalmoxis la Iisus Cristos, Editura Cuget Românesc-Bârda
2005, p. 23.
31. I.I.Russu Religia geto-dacilor Editura Dacica Bucureşti 2009, p. 111-112.
32. Prof. Ionel Cionchin Mitul zeului dac Rev. Dacia Magazin nr. 9 2004, p.26.

DUMITRU RĂDOI

Cea mai veche religie a cărei urme morale ni se prezintă la toate popoarele europene este adoraţiunea primitivă a Cerului, reprezentat de Saturn, şi a Pământului, reprezentat de Rhea, care a născut pe Gaia, ca elemente generatoare de viaţă spirituală şi materială. Vechea religie a Daciei a fost de la început celestă sau uranică, iar mai târziu aceiaşi religie ne apare în forme saturnice. În vechea teologie cosmogonică, numele de onoare a lui Saturn era Deus Parens, adică tatăl zeilor, al oamenilor şi al forţelor naturii, după cum mai înainte aceleaşi predicate le avea Cerul. (Cerus Manus) Geto-dacii, după cum scrie istoricul Manaseas din Patraie, care a trăit în secolul al III-lea, î. C., îl adorau pe Saturn, Deus Avus, ( Zeul-Moş ) pe care-l numeau Zalmoxes. ( * 1 )
Numele Zeului trac a fost preluat din istoria antică sub două forme: Zalmoxis şi Zamolxis. Cei mai mulţi erudiţi moderni, printre care şi Grigore Tocilescu, au rămas la numele iniţial transmis de Herodot, ( * 2 ) fără a da o explicaţie reală asupra etimologiei numelui, care de fapt azi îl descoperim în Dacia natală.
Unele cuvinte arhaice din limba română, care se folosesc frecvent şi astăzi la denumirea unui sistem tehnic de prindere în lanţ, şi anume: za, plural zale, cu forma arhaică, zal-ă, zal-e, de unde şi localitatea din Ardeal Zal-âu situată nu departe de Sarmisegetusa, le găsim şi în Dicţionarul Etimologic al Limbii Române, cu definiţia: za, cu varianta za, zalâ,, zauâ =1. Verigă de lanţ. Origine geto-dacă . ( * 3 )
Zala, această relicvă lingvistică rămasă până în zilele noastre în limba română, moştenitoare a limbii pelasge - protoromâna, ca şi toponimul Zal-âu, locul natal al regelui -zeu de unde îşi trage numele, păstrate în memoria strămoşilor geto-daci, duc la concluzia certă că adevăratul său nume, care nu mai poate fi atribuit întâmplător sau grecizat este Zalmoxe.
Din punct de vedere tehnic, veriga sau zal-a, formează lanţul care nu este altceva decât un ansamblu de spire alungite şi îmbinate prin înlănţuire, al cărui început şi sfârşit imaginar se defineşte prin, infinit. Zala, fiind un element component al infinitului şi al teonimului Zal-moxe, regele trac a căpătat, chiar prin nume însuşiri de nemuritor, aşa cum sunt zalele înlănţuite, care duc imaginar spre infinit, din za în zalâ ca viul nemuritor, care trece dintr-o viaţâ-n alta.
Cultul nemuririi, inspirat de Zalmoxe din lanţul nesfârşit al viului universal, în care credeau toţi tracii, s-a păstrat şi în datina Crăciunului. ( Zal-moşu ) Această divinitate saturniană care renaşte viul, revenind ciclic, în solstiţiul de iarnă 21-25 decembrie, se sărbătoreşte în fiecare an de Moş Crâciun, interpretare susţinută şi de istoricul G.D. Iscru de la Universitatea Dimitrie Cantemir din Bucureşti: In spaţiul carpatic, precizează domnia sa, Crăciunul este mult prea vechi. Bătrânul Crăciun este asimilat cu Saturn din Epoca de Aur a istoriei mitologice. Numele de Saturn, (la greci Cronos ) este preluat de Roma care la 25 decembrie sărbătoreşte Saturnaliile, în cinstea lui Saturn, Zeul Daciei ( Deus Daciae - de reţinut!) Zalmoxeianismul şi teologiile derivate /inspirate din această sărbătoare ce se ţine la 25 decembrie, celebrau Ziua creşterii luminii, care biruie forţele întunericului. Metaforic se putea înţelege şi o naştere/ renaştere a luminii. ( * 4 )
Peste această datină ancestrală Zalmoxeiană a tracilor, s-a suprapus sărbătoarea Naşterii Domnului, instaurată de noua credinţă a Ortodoxismului, care menţine la români, vie memoria zeului-rege, Zalmoxe, fără însă a fi celebrat liturgic. Zalmoxeianismul fiind astfel matricea antică a Dreptei Credinţe în Nemurire. Căci ce este în viul etern şi universal decât trecerea unei vieţi în altă viaţă ?! Este prima şi cea mai completă doctrină teologică a antichităţii din care s-a constituit creştinismul ca o a doua etapă în istoria Dreptei Credinţe în nemurire la români, ce urmează a fi relevată cu prioritate în cercetările teologice .
O altă datină ancestrală elocventă a lanţului biologic Zalmoxeian, de trecere a viului, dintr-o viaţă în alta, păstrată în viaţa satelor din Muntenia, este Ponoada.
In viaţa familiilor de ţărani, bucuria naşterii se manifestă spontan la aflarea veştii transmisă de moaşa copilului, transformându-se într-o sărbătoare. De aceia, spre deosebire de alte datini ancestrale izvorâte tot din Legile Naturii, cum ar fi: Crăciunul, relatat mai sus, Drăgaica, Sânzienele şi altele, Ponoada se manifestă în oricare anotimp al anului. Este de fapt o petrecere ad-hoc, la care participă numai femeile, prin care-şi unesc bucuria venirii pe lume a celui de al doilea copil. Când pe lume vine un băieţel, festinul se cheamă Ponod, iar când se naşte o fetiţă are loc Ponoada. In multe localităţi s-a pierdut în timp acest amănunt despre care geto-dacii aveau un mare cult. Tinerii căsătoriţi care au de exemplu, numai o fetiţă, sunt fericiţi când pe lume vine şi mult aşteptatul băieţel şi invers, având în perspectivă bucuriile nunţilor. Bucuria este deopotrivă pentru părinţi şi bunici, dar mai ales pentru tinerii căsătoriţi care au reuşit să facă o punte de legătură în perpetuarea vieţii. Ponoada sau Ponodul, înnoadă cu bucurie, prin copii, viaţa mai departe. Perechea realizată, fiind un simbol al continuităţii familiei şi neamului. De cele mai multe ori tinerii în aşteptare, nu se opresc din procreare până nu vine pe lume perechea primului născut. Această tradiţie a făcut ca strămoşii noştri, geto-daci să fie cei mai numeroşi dintre traci. Rădăcinile lingvistice ale denumirii acestei datini, vin din protoromână şi latina veche, de unde : pon s tis m = 1. punte, pod; pon o posui positum ere = 1. a pune a aşeza şi nod us i = 1. nod, legătură ( Dicţionar de Latină Veche. Ediţia 1913, Craiova, p. 247, 299. ) Din aceste rădăcini rezultă denumirea arhaică a datinii, căreia ţăranii valahi din Teleorman i-au zis Ponoadâ sau Ponod, cu înţeles de înnodare a vieţii sau înlănţuire prin împerechere.
Din această înnodare a vieţii în fluviul viului universal, s-a născut şi înnodarea sforii ca prim sistem aritmetic de memorare, folosit de strămoşii noştri pentru a-şi nota numărul de animale sau baniţele de grâu. Tot din aceste noduri, sacerdoţii Zalmoxeni s-au inspirat, memorând numărul de zile de nopţi, de ani şi mai târziu astrele în mişcare, prin astrolabul de pe Kogaion .
Noduri înlănţuite, romboidale şi conice din aur, formând şiraguri la podoabe, aparţinând tracilor din Epoca Bronzului, au fost descoperite în tezaurul de la Hinova-Mehedinţi, în 1980. Aceste noduri care formează pe verticală o coloană nesfârşită la fel ca înlănţuirea vieţii ce alunecă din părinţi în prunci, au căpătat însufleţire în Coloana nesfârşită, realizată de Brâncuşi după 6.000 de ani de tăcere a comorii, ascunsă pe malurile bătrânului Istru.
Crezul în nemurire a lui Zalmoxe, s-a transmis nouă, genetic, ca şi altor religii care azi în mod ştiinţific se dovedeşte o realitate. Marele nostru poet Mihail Eminescu, a intuit perfect această nemurire, pe care ne-a transmis-o literar prin dialogul cugetărilor lui proprii, el cu sine însuşi, în romanul Geniu pustiu :
- Bine zici cum că în sufletul nostru e timpul şi spaţiul cel mai nemărginit şi nu ne lipseşte decât varga magică de a ne transpune în oricare punct al lor am voi. Trăiesc sub domnia lui Alexandru-vodă, ş-am fost tras de-o mână nevăzută în vremi ascunse în viitorul sufletului meu. Câţi oameni sunt într-un singur om ? Tot atâţia câte stele sunt cuprinse într-o picătură de rouă sub cerul cel limpede al nopţii. Şi daca-i mării acea picătură, să te poţi uita în adâncul ei ai revede toate miile de stele ale cerului, fiecare - o lume, fiecare cu ţări şi popoare, fiecare cu istoria evilor ei scrisă pe ea -un univers într-o picătură trecătoare….
- Pe deplin aşa cum mi-ai spus-o, dascăle zise Dan, (n .m. călugărul) azi sunt încredinţat că vremea nemărginită este făptură a nemuritorului nostru suflet. Am trăit în viitor. Iţi spun, acum am doi oameni cu totul deosebiţi în mine - unul călugărul Dan, care vorbeşte cu tine şi trăieşte în vremurile domniei lui Alexandru -vodă altul, cu alt nume, trăind peste cinci sute de ani de acum înainte .. Sunt tot ei, cei care se renasc în strănepoţi . Şi asta-i deosebirea între Dumnezeu şi om. Omul are-n el numai şir fiinţa altor oameni viitori şi trecuţi Dumnezeu le are deodată toate neamurile ce or veni şi ce au trecut. Omul cuprinde un loc în vreme. Dumnezeu e vremea însăşi cu tot ce se-ntâmplă -n ea, dar vremea la un loc, asemenea unui izvor, a cărui ape se întorc în el însuşi, ori asemenea roţii, ce deodată cuprinde toate spiţele, ce se-ntorc în veşnicie-n sine, dar numai bucată cu bucată. Inchipueşte-ţi că pe roată mişcată-n loc, s-ar lipi un fir de colb. Acest fir va trece prin toate locurile prin care trece roate învârtindu-se, dar numai în şir, pe când roata chiar în aceiaşi clipă e în toate locurile cuprinse de ea.
- Sunt încredinţat, dascăle în privinţa vremii, dar nemărginirea, spaţiul ?
- Tot ca vremea, bucată cu bucată, poţi fi în orice loc dorit, pe care n-o poţi părăsi neîmplută. Ştii că, în puterea unei legi, nu este spaţiu deşert. Dar este un mijloc pentru a scăpa de această greutate .. o greutate impusă de trecătorul corp omenesc. Ai văzut că în om e un şir nesfârşit de oameni. Din acest şir lasă pe unul să-ţi ţie locul, pe câtă vreme vei lipsi din el. Se înţelege că acesta nu va putea fi întreg, căci întreg fiind, ţi-ar nega existenţa ta . In faptă însă omul cel veşnic, din care răsar tot şirul de oameni trecători îl are fiecare lângă sine în orice moment - îl vezi, deşi nu-l poţi prinde cu mâna - Este umbra ta. Pe o vreme vă puteţi schimba firile - tu poţi să-i dai umbrei tale toată firea ta trecătoare de azi, ea-ţi dă ţie firea ei cea vecinică, şi ca umbră înzestrată cu veşnicie, capeţi chiar o bucată din atotputernicia lui Dumnezeu, voinţele-ţi se realizează după gândirea ta .. se înţelege, împlinind formulele, căci formulele sunt vecinice ca cuvintele lui Dumnezeu, pe care El le-a rostit la facerea lumii, formule pe care le ai toate scrise în cartea ce ţi-am împrumutat-o .. ( * 5 )
Mult mai târziu preotul scriitor Nichifor Crainic, vedea la fel Nemurirea ca un lanţ Zalmoxeian, în care şirul nesfârşit al vieţii curge ca un fluviu de lumini pe care o redă în frumoasele versuri: In doina dulce - a mamei Dochii /Alunec din părinţi în prunci /Şi deschizând pe lume ochii,/ In cei de azi sunt cei de-atunci .
Vasile Pârvan credea pe baza descoperirilor arheologice din vremea sa că: ne¬am înşela prea mult dacă am atribui elementului scyt (iranian ) venit în Dacia o reînviere a credinţelor uraniene şi solare,atât de scumpe carpato-danubienilor, din vârsta bronzului (* 6). ‘
Afirmaţiile lui Vasile Pârvan făcute în numele tracilor, se refereau cu certitudine la ştiinţele Pământului şi-ale Cerului, atât de dragi lui Zalmoxe şi iniţiaţilor sacerdoţi de pe Kogaion .
Iată cum tracii cu patru mii de ani î.C., au fost şi au rămas totdeauna urano-saturnieni, crezând în nemurirea sufletului, adorând ca toţi hiperboreeni pe Zalmoxe, zeul cerului.
Bătrânul Herodot spunea că Zalmoxe a fost un om şi a slujit ca sclav filozofului grec Pytagora, fiul lui Manesarchus din Samos. Conform acestor versiuni elene, Zalmoxe îşi dobândeşte libertatea, apoi adunând nişte bogăţii mari se reîntoarce în patrie. Când şi-a dat seama că tracii trăiau în condiţii rele ca nişte brute, el însăşi educat după obiceiurile ionice şi de aceia mai şlefuite decât cele care erau la traci, căci trăind la un loc cu grecii şi cu ilustrul erudit Pytagora, şi-a construit o casă de oaspeţi unde el primea pe cei mai deosebiţi concetăţeni şi îi ospăta învăţându-i că nici el şi nici comesenii şi nici cei ce vor naşte de aici încolo nu ar trebui să moară, ci să meargă într-un loc unde vor trăi veşnic şi se vor bucura de toate bunurile alese. In timp ce predica aceste învăţăminte, el îşi construi o locuinţă subterană; când aceasta fu gata, dispăru din faţa tracilor, coborî în ea unde rămase timp de trei ani; între timp tracii crezându-l mort, îl regretau plângându-l; în cel de al patrulea an se arătă privirii tracilor şi astfel el făcu credibile perceptele pe care le dăduse lor. Acestea le-a relatat Herodot orientându-se după vorbele care circulau la băştinaşi. In capitolul imediat următor (96)
Herodot spune clar, că nu se încrede total acestor spuse privind locuinţa subterană, ci mai curând socoteşte că Zalmoxe a trăit cu mulţi ani înaintea lui Pytagora, că a fost şi om, născut pe pământ getic, dar şi zeu al geţilor. Şi totuşi nu trebuie să punem la îndoială faptul că înaintea lui Herodot, au existat scriitori care au relatat la fel: Cicero însuşi afirmă că au existat asemenea poeţi, ba chiar înaintea lui Homer, care l-au cântat pe Zalmoxe în poeziile lor festive . ( * 7 )
Analizând versiunile lui Herodot, în raport cu noile cercetări, cu siguranţă că civilizaţia Danubiano-Carpato-Pontică era mult mai veche, înrudită şi contemporană cu cea a imperiului frygian din Asia Mică, a cărei capitală era vestita Troia. De această milenară capitală era legată şi Dacia de peste Dunăre, prin drumul Troianului, rămas şi azi cu urme adânci pe hărţile vechi şi în memoria vlahilor Teleormăneni. ( * 8 )
Sigur, frygienii erau tot indo-europeni, proveniţi din arienii plecaţi din spaţiul Carpatic în mileniul al V-lea î.C., care au civilizat India şi prin ea Extremul Orient, întorcându-se apoi în mileniul al treilea spre Europa, Asia Mică Egipt şi întreg bazinul Mediteranian . ( * 9 )
Dat fiind aceste civilizaţii înrudite prin iluminatul scyt Zarathustra, raportate la ultima versiune cu poetul Cicero şi Horaţiu, poate fi reţinut un singur adevăr că: Zeul -rege Zalmoxe s-a înţelepţit printre frygienii lui Priam din Troia, de unde s-a înapoiat iluminat în diferite ştiinţe în ţinuturile natale, Carpato-Dunărene, pe cunoscutul drum al Troianului, via cetatea Philippi, peste Istru, prin ostrovul Porcului sau Belene, cetatea Turiss, Flămânda, Putineiu, Băduleasa, Roşiorii de Vede, Urluieni, Câmpulung-Muscel, peste munţi prin trecătoarea Bran-Rucăr, Sibiu, Alba Iulia, Orăştie şi Costeşti . ( *10 )
Aici Zalmoxe şi-a ales după busola geniului său, un loc înalt şi plat, ascuns sub poala masivului Godeanu, azi Munţii Şureanu, cunoscut din antichitate cu numele de Kogaionon, unde cu vitejia şi iscusinţa supuşilor geto-daci cu aurul şi bogăţiile munţilor şi nici de cum cu banii lui Pytagora, şi-a construit un adevărat complex-ştiinţific-regal, cu sanctuare, observatoare astronomice, furnale şi laboratoare chimice, dar şi catacombe subterane, de unde mai mulţi ani a ascultat glasul venit din tainele pământului şi-ale cerului (Gaia şi Saturn) pentru a da naştere credinţei în Nemurire şi simbolul ei, pe care neamurile din vechea Troie şi Grecii, încă nu le cunoşteau.
Existenţa unor catacombe în Munţii Orăştiei, îngropate sub mantia pădurilor Hercinice, patrie a traco-geto-dacilor, a fost dezvăluită autorului şi turiştilor încă din 1973, de harnicele termite care au scos din adâncuri, de sub ruinele somptuosului complex regal, grâu milenar carbonizat. De atunci taina arheologilor voluntari, a fost trecută sub tăcere timp de treizeci de ani,când un satelit american în 2003, folosind procedeul URETIM ce pune în valoare emisiile color ale solului, a transmis imaginea spectrogramă a incintei sacre de la Sarmisegetusa,
( * 11 ) dezvăluind ştiinţific existenţa unor întinse cavităţi subterane, care corespund perfect cu zona indicată de enigmaticele artropode, dar şi cu cele narate de Herodot. A treia confirmare a existenţei palatelor subterane ale lui Zalmoxe, vine din nou, prin natură. Exact în ziua de 1 iulie a anului 2006, când la Orăştie se comemorau 1.900 de ani de la moartea eroică a regelui Decebal, acolo sus pe Kogaion, o furtună a smuls din rădăcini un fag secular, aruncând din adâncuri, ca ofrandă, spre Discul Solar de andezit, sute de kilograme de grâu milenar, carbonizat, la fel cu cel scos de furnici ! ( * 12 )
Zorile marilor surprize ale unei istorii adevărate a tracilor, ferecată din interese oculte, pe măsura noilor descoperiri arheologice şi a noilor documente din arhivele secrete ale Vaticanului şi ale altor mari centre de cultură, revin acum în actualitate cu rapiditate.
Ramura tracilor din Carpaţi îl adorau pe Zalmoxe, iar inelele şi brăţările ce le purtau, aminteau de puterile vindecătoare şi regeneratoare ale zeului solar, căci întocmai ca Apollo la Celţi, Zalmoxe al geţilor era un zeu vindecător, ( * 13 ) descoperitor al formelor de energie universală. Căpeteniile şi sacerdoţii, iniţiaţi de el în ştiinţa nemuririi, ce-L reprezentau purtând aceste simboluri generatoare de energii, deveneau la rândul lor vindecători şi nemuritori şi nici de cum vrăjitori cum îi numeau anticii necunoscători. Experimentate şi adoptate unanim acolo în laboratoarele şi furnalele metalurgiei de pe Kogaion, ele au devenit simbolul sacru al Cultului Zalmoxean, pe întreg spaţiul locuit de traco-geto-daci, deosebindu-se prin acest simbol de credinţa altor popoare. Zalmoxe, ca rege şi zeu îl considera pe Saturn, izvorul viului care curge etern, pe Pământ şi în Univers, ca un fluviu de energii a celor două forţe nevăzute ale câmpurilor bioenergetice şi electromagnetice, fără început şi fără sfârşit, zeul vegetaţiei şi al reînvierii naturii şi zeul anotimpurilor de care depinde creşterea grâului, a animalelor şi a preţioaselor albine, cu rodul lor indispensabile vieţii.
Zalmoxe, considerat ca zeu al roadelor pământului şi al naşterii viului, îşi întindea stăpânirea şi asupra spiritului după moartea fizică, considerându-l izvorul nemuririi, purtător în fluviul viului, a vieţii create prin împerechere sau polemizare . Aşa se explică logic de ce dacii înainte de a pleca la luptă beau apă din Dunăre, pentru că ei asemănau apa Dunării ca un organism viu ce curge etern ca viul uman şi universal. Dunărea pentru ei era fluviul viului universal cum este pentru Indieni, Gangele. Aici în aceste manifestări era taina nemuririi căreia Zalmoxe i-a găsit o formă distinctă şi asemănătoare, redată prin metalul nemuririi, cu proprietăţi energetice, pentru a fi purtată de supuşii săi traci.
Din rodul pământului şi al forţei cereşti a fost reprezentată şi forţa de întruchipare a viului prin zeitatea feminină ca pereche împreunătoare, pe care vechii greci o numeau Zamolxa, şi al cărei nume a ajuns până în zilele noastre în legende şi poveşti cu porecla, Baba Dochia .
Teonimul feminin Zamolxa îşi are rădăcini în arhaicul cuvânt traco-geto-dac zamâ ( zeamă) pe care-l auzim rostit şi azi de ţăranii moţi sau maramureşeni. In Dicţionarul Etimologic Vinereanu, p.916, îl găsim cu următoarea definiţie: zeamâ. (variante zeamă, dzamă) = 1. fiertură de carne cu legume, partea lichidă a bucatelor. Domnul Vinereanu atribuie etinomului, originea traco-geto-dacă. Definiţia corespunde realităţii pentru că: zama este lichidul placentar al fătului în care pluteşte şi se dezvoltă până la naştere şi căreia dacii îi spuneau zamâ, iar localităţile: Zam, judeţul Cluj, Zam, judeţul Hunedoara şi Zam de Câmpie, judeţul Mureş, toate, în Dacia bătrână, indică un loc posibil de naştere a Zam olxei ( Baba Dochia ) zeitatea feminină a tracilor nord Dunăreni .
Erudiţii antici, Orggen şi Clement Alexandrinul, descriind preocupările centrului ştiinţific de pe Kogaionul Sfânt, precizează unele amănunte, poate neobservate, care definesc, o cu totul altă religie a tracilor: In templul lui Zalmoxe, sanctuarul de mijloc se reuneau regii, căpeteniile de oşti şi ai ţinuturilor din regat, precum şi sacerdoţii, după un anumit ritual religios ştiinţific. Ei purtau pe braţ brăţări din aur masiv, brâu lat, ( chimirul de mai târziu ) din piele albă de miel, sub care se puteau vedea obiectele păstorului, agricultorului, apicultorului, constructorului şi-ale astronomului, şi anume: cavalul, sica, spicul de gâu, şi rigla cu cele 24 de gradaţii, reprezentând cele 24 de ore ale zilei şi instrumentul metric. ( * 14 )
Arheologii au descoperit târziu, de abia prin secolul al XIX-lea, numai o mică parte din aceste misterioase temple, cum le numeau anticii, confirmând într-adevăr spusele lui Origgen şi ale lui Clement. Instrumentele descoperite, foloseau erudiţilor geto-daci pentru: construcţii, medicină, astronomie, industria aurului şi a siderurgiei şi nicidecum, idoli, icoane sau alte zeităţi. Ruinele sunt grăitoare, ale unui adevărat complex cultural, ştiinţific şi de iniţiere cu instituţii şi laboratoare de cercetare -proiectare în domeniul Ştiinţelor Naturii şi Ş tiinţelor Exacte. Toate aşteaptă să fie scoase în întregime la lumină de sub copaci şi micaşisturi prăvălite peste ele în milenii.
La această concluzie ajunge şi cercetătorul Timotei Ursu, consilier ştiinţific al Societăţii Dacia Revival, convins că: Nu e vorba doar de o supoziţie când spunem că sus în
Munţii Orăştiei nu putea să fiinţeze o capitală a regatului dacic; ceea ce funcţiona acolo era un fel de … Lassa Carpatică, ( n. m. cum Lassa Penemunde în Germania sau Nevada SUA ) un Complex - Cultural -Ştiinţific cu o veche tradiţie sacerdotală şi cu importante performanţe în care numeroasele sanctuare - cu sugestivele lor formule numerice -nu serveau doar invocării zeilor sau poate unuia singur, cel apelat de sursele antice - Zalmoxe -ci, depozitau un volum de informaţii astronomice, matematice, geodezice şi de altă natură. (de tradiţie milenară, şi de sorginte atât central şi nord-europeană, cât şi de informaţii similare de sorginte mediteraneană)
Este vorba tocmai despre volumul de informaţii care le - a rămas străin arheologilor şi pe care cercetările pluridisciplinare din ultimele trei decenii, ( că asta place sau nu place arheologilor ! ) cercetătorii respectivi le investighează cu justificat şi crescând interes.
In continuare autorul face şi următoarele precizări sugerate prin similititudine de Iordanes în Getica, referitoare la sacerdoţii deţinători ai ştiinţei transmise mnemotehnic şi codificată în formulele numerice, că acolo în sanctuarele de pe Kogaion, funcţionau şi marile ateliere de făurire şi prelucrare a metalelor, a tehnologiilor de galvanoplastie şi furnale de topire şi turnare a metalelor, feroase şi neferoase . ( * 15 )
Toate uneltele şi instrumentele enumerate parţial de erudiţii antici Origgen şi Clement, erau folosite la măsurarea distanţelor în proiectarea şi construirea sanctuarelor, a palatelor, a cetăţilor, aparate şi instalaţii astronomice şi de făurire a preţioaselor brăţări şi inele energetice din aur, prin care captau energia umană ( bioenergia ) şi cea venită din Univers prin câmpurile electromagnetice şi gravitaţionale.
Iluminatul Danubian, cunoscând de la bătrânii traci, semnificaţia şi evoluţia spiralei plane, pictată pe ceramică ori incizată pe oase, pe piatră sau metale, a intuit genial că liniile curbe, concentrice sau pornind dintr-un punct cu deschidere spre exterior, nu pot fi decât nişte reprezentări abstracte ale viului nemuritor, căruia trebuie să-i corespundă o formă tridimensională, mobilă în spaţiu, capabilă să asimileze să producă şi să transmită o energie în corpul uman şi în afara lui. Acestei forme tridimensionale, Zalmoxe a intuit că-i corespunde numai un metal neferos, turnat sau bătut în formă de sârmă răsucită, formă care nu este altceva decât copia redusă a mişcării elicoidale macrocosmice a vârtejului din furtuni, şi a mişcării sistemelor stelare, pe care o observase cu savanţii săi astronomi, prin astrolabul instalat pe Kogaion, sau copia mărită a formei cromozomilor la vieţuitoare.
Zamolxe descoperind conductibilitatea şi maleabilitatea metalului nemuritor, a conceput spirele din aur, asemănătoare acestor legi care guvernează materia şi mişcarea ei. Răsucindu-le într-un anumit sens, sub formă de inel şi brăţară, a constatat că ele induc şi generează organismului uman un plus de energie,întărind credinţa în nemurire. Prin această descoperire, el poate fi astăzi considerat, retroactiv promotorul bioenergiei şi al inducţiei.
A fost un pas genial al tracilor, care a făcut din Kogaion, centrul civilizaţiei Carpato-Danubiano-Balcanic, pentru un mileniu şi jumătate. Odată însă, cu ocuparea Daciei de către romani, până la Olt, cuceritorii au distrus acest mare complex de cultură, iar pentru a îngropa definitiv Ştiinţa Nemuririi regelui-zeu, şi destrăma marele imperiu, pelasgo-traco-geto-dac, au catapultat harta Daciei Regaliene, înspre Polul Nord, aproape de ţărmul Marii Baltice, fiind astfel ştearsă ca stat şi naţiune din memoria lumii, timp de peste un mileniu. ( * 16 )
Confecţionarea inelelor şi a brăţărilor de cult, din aur, bronz sau argint au luat amploare în anii de glorie a tracilor sub regele -zeu Zalmoxe, devenind un brand ştiinţific de credinţă în nemurire, în tot spaţiul locuit de traci. Purtarea lor ca obiecte vindecătoare a înrădăcinat puternic în conştiinţa lor, Cultul Nemuririi, încă din mileniul al III-lea î.C. mărturie vie, tezaurul descoperit în 1980 la Hinova - Mehedinţi, datând din Epoca Bronzului . ( * 17 )
Incepând din secolul al XVI-a pe întreg spaţiul Daciei antice au fost descoperite un număr însemnat de inele şi brăţări în formă de spiră, ( spireliforme ) care şi astăzi se pot vedea pe Columna de la Roma, în Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, la cel din Wiena, Budapesta şi alte muzee din lume.
Apolodor din Damasc a imortalizat în marmora Columnei de la Roma, scene din cel de al doilea război romano-dac din anii 106-107, când după căderea şi distrugerea Sarmisegetusei Basileum din Munţii Orăştiei, zeci de călăreţi duceau pe cai coşuri enorme încărcate cu aur din tezaurul regal al lui Decebal. In aceste coşuri sculptorul a dăltuit vizibil, diferite obiecte din aur, care erau transportate peste Dunăre, la Roma.
Scenele de pe Columnă au fost copiate mai târziu prin gravare în anul 1667, de către graficianul italian Pietro Santi Bartoli, şi publicate în 1941 de către E.A.P.Dzur, sub titlul, Die Traianssaule, alcătuindu-se după ele probabil, o istorie ce convenea atât învingătorului cât şi noii religii instaurate de Vatican în fostul imperiu. Pe gravura metopei 307 se observă cum într-un coş, printre alte bijuterii sunt reprezentate şi brăţări spireliforme. Pe gravura metopei 310 se observă o scenă foarte interesantă, cum sacerdoţii daci din ultima rezistenţă, luaţi prizonieri, încercau prin tratative să-i ofere împăratului Traian, un mic kivot, ( lădiţă ) care conţinea secretul ştiinţei lor, probabil un sistem energetic de acumulatoare, la care sunt ataşate două brăţări din aur. Un învăţat dac din grupul iniţiaţilor din Kogaion, dă explicaţii împăratului, care pare interesat de ofertă. Despre soarta Kivotului Sacru, nu ştim nimic de două milenii şi nici n-am vrut să aflăm. El poate zace şi acum ascuns prin catacombele Romei, fără a i-se fi descifrat taina. ( Planşa 1 metopa 307, 310 )
In anul 1542 a fost descoperit pe malul râului Strei ( Sargeţia ) o mare cantitate de monede de tipul Koson şi Lisimach, printre care şi un şarpe din aur masiv, care nu era altceva decât o brăţară spireliformă Zalmoxeiană. Brăţarea a fost inventariată cu denumirea de şarpe, de generalul Castaldo care a preluat tezaurul după asasinarea contelui Martinuzzi, guvernatorul Transilvaniei, predându-l parţial împăratului austriac, Ferdinand I . ( * 18 )
Inventarierea, vădită a brăţării spireliforme cu denumirea de şarpe, este un alt fals, introdus în istorie privind reprezentarea adevărată a formei şi simbolului ei, care de atunci a fost preluată în continuare ca atare, până în zilele noastre. In descrierea brăţărilor, toţi şerpilienii, istorici sau arheologi, s-au folosit de acest fals nevinovat, care mută dintr-un condei Credinţa în Nemurire a dacilor în cultul şarpelui, pentru ca noi urmaşii lor să rămânem în conştiinţa lumii, tot barbari şi pâgâni, cum ne numeau în antichitate grecii şi romanii.
Trecând peste acest rău, ştirea în sine este importantă pentru rescrierea istoriei noastre adevărate, fiind prima atestare documentară confirmată, despre brăţări. Cercetătoarea germană dr. Barbara Depertz Lippitz- Karin Helga, ne-a dezvăluit taina acestui tezaur ajuns prin forţa imperiului la Viena, dar a menţinut falsul introdus de generalul Castaldo în 1542.
Decorurile preţioasei brăţări din aur masiv, descoperită pe pământul Daciei, la Strei în 1542, şi ajunsă pe masa împăratului, aveau cu totul alte simboluri, neînţelese de un numismat amator al Evului Mediu şi nici de stăpânire, care avea aceleaşi orientări ca şi Traian, cu 1400 de ani în urmă.
In secolul al XIX se descoperă un preţios tezaur la Gyoma, pe teritoriul actual al Ungariei, cu un inel spireliform, analog cu cel descoperit la Perecea în Sălaj, Măgura Teleorman şi Bare în Iugoslavia, şi alte obiecte cu încrustaţii, toate din aur, precum şi la Frighiaz pe malul stâng al Mureşului de jos, compus dintr-o adevărată colecţie de brăţări spireliforme, din aur masiv, care aşa cum recunoaşte şi Vasile Pârvan, nu poate fi atribuit decât civilizaţiei geto-dace din Carpaţi din epoca bronzului. Tot Vasile Pârvan afirmă în continuare că în nord-vestul Danubian, în marele regat al geto-dacilor, azi Bavaria Boemia şi Moravia, erau din abundenţă brăţările cu cap de şarpe ornate cu detalii curbilinii în relief, sau cele din bronz descoperite în Elveţia, care la fel au fost găsite şi în Dacia de peste Tisa .
Brâţârile şi inelele spireliforme, din argint, cu capete de şerpi la cele douâ extremităţi, spune Pârvan, devin specifice pentru întreg spaţiul Danubiano-Carpato-Balcanic, în perioada a IlI-a a Epocii Fierului, La Tene.
In Planşa 2. este reprezentat tezaurul din aur masiv, descoperit la Gyoma. Printre splendidele obiecte se află şi o brăţară cu trei spire. In Planşa 2. este reprezentată o brăţară spireliformă din argint, din Transilvania, cu cinci spire, având pe cele două extremităţi reprezentate prin batere capete de albină şi faguri de miere, urmate de câte şapte spice de grâu, obţinute prin poansonare. In Planşa 2, este reprezentată o altă brăţară de bronz, formată dintr-o singură spiră, având pe ea detalii în relief, obţinute prin turnare. Această brăţară urmează să fie cercetată de epigrafişti, întrucât pe ea sunt reprezentate litere şi semne, asemănătoare cu cele din Codexul Rochonzi, rămase nedescifrate. ( * 19 )
Un inel tot din argint spireliform ( arciform) cu patru spire, având acelaşi decor ca toate brăţările spireliforme de tip Zalmoxeian, ( Planşa 2. ) a fost descoperit în anul 2006 la Măgura -Teleorman. Alte brăţări spireliforme din bronz aurit, având acelaşi decor, au fost descoperite şi în vestul Munteniei la Bălăneşti şi Rociu,precum şi în Olt la Sprâncenata şi Popeşti (Planşa 2.).
Descoperirea inelului şi a brăţărilor, precum şi semnificaţia lor, au fost publicate la Congresul al X-lea de Dacologie din anul 2009, în Revista Dacia Magazin, ziarul Naţiunea şi Teleormanu, din acelaşi an. ( * 20 )
In ziua de 30 iulie a anului 1980, în apropierea de Schela Cladovei şi Porţile de Fier, la Hinova judeţul Mehedinţi, s-a descoperit o fabuloasă comoară din epoca bronzului la a cărei inventariere a participat şi prof. arheolog, Vasile Boroneanţ, cercetător la Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti. Tezaurul în greutate de aproape 5 Kg conţinea obiecte din aur pur Transilvănean.
Printre obiectele de o inestimabilă valoare se aflau mai multe brăţări spireliforme. Prima cu patru spire, are ca decor, un şanţ perfect longitudinal. Acest tip de brăţară a mai fost descoperit la Săpânţa în Maramureş, tot din epoca bronzului. Cea de a doua brăţară confecţionată dintr-o bandă de aur având ca decor o adâncitură longitudinală la fel pe mijloc. A treia brăţară, similară cu cea de bronz, descoperită şi la Maglavit în Oltenia, şi încă două brăţări, răsucite spiral, cu nervură mediană, puternic reliefată pe faţa exterioară, care există şi în colecţiile Muzeului Naţional de Istorie Bucureşti, fără a se cunoaşte locul de provenienţă.
Ultima brăţară spireliformă din tezaur este confecţionată dintr-o bară masivă de aur bătută în şase muchii. După batere bara a fost răsucită de şase ori pentru a lua forma dorită. Grosimea barei de aur (sârma) este de 0,6 cm., iar diametrul brăţării de 7,6 cm. La capete, bara se subţiază, iar muchiile sunt teşite. Greutatea brăţării este de 497,13 gr. De remarcat că totalul numerelor din gramaj corespunde exact celor 24 de ore ale zilei. Să fie o pură coincidenţă ? Această brăţară spireliformă aparţine tot epocii bronzului, circa 3-4000 de ani î. C. şi prezintă analogii cu o altă brăţară, provenind dintr-un depozit de bronzuri din Oradea, datat la sfârşitul celei de a doua perioade a bronzului. Academicianul Vasile Boroneanţ precizează că tradiţia ( n.m. credinţa ) executării unor astfel de brăţări spireliforme, a continuat şi mai târziu, căci piese asemănătoare au fost descoperite şi la Balta Verde, Mehedinţi, datând din epoca fierului , sec. VIII-VI î. C. ,( * 21 ) Planşa 3.
Brăţările Zalmoxeiene din acest halucinant tezaur pot fi considerate prototipul celor confecţionate mai târziu, în epoca fierului, a domniei lui Burebista şi Decebal care au evoluat în prelucrare, având pe extremităţile spirelor un decor cifrat, reprezentând spice de grâu, cap de albină şi faguri de miere.
In descrierea acestui tezaur mai trebuie precizat, că majoritatea obiectelor erau confecţionate din sârmă de aur de diferite grosimi, găsindu-se şi un ghem cu fire mai subţiri, neprelucrate, folosite poate pentru confecţionarea legendarei lână de aur, de unde se deduce că acum 3-4.000 de ani geto-dacii cunoşteau perfect tehnologia de aliere, turnare şi filare a aurului.
In timpul ocupaţiei austro-ungare a Daciei Transilvane după descoperirea în 1542 a marelui tezaur în vadul râului Strei, a început o adevărată isterie a aurului, năpădind asupra Muntelui Sfânt, şi asupra întregii zone a Sarmisegetusei şi a masivului Godeanu, cohorte întregi de străini şi localnici, în căutarea unui El-Dorado. Europa era împărţită după descoperirea Americii, în două tabere: o parte, căutători de aur din Spania Portugalia, Germania şi alţi aventurieri, care au trecut oceanul, înfruntând rezistenţa Pieilor Roşii, iar altă parte, cei din imperiul austro-ungar, care au luat, drumul Daciei străbune, călcată cu mulţi ani în urmă după retragerea Aureliană de năvălitorii barbari, în căutarea lânii de aur şi a ţării nemuritorilor. Pentru austro-ungari drumul era mai scurt şi mai sigur. Cu puşca şi lancea au pătruns cu uşurinţă în munţii valahilor iobagi, asupra cărora s-a abătut o cruntă urgie, răbufnind sângeros prin legendarii: Doja, Horia, Cloşca şi Crişan şi Marele Avram Iancu, şi mulţi alţi haiduci necunoscuţi.
In 1800, în plină ascensiune a exploatării aurului din minele de la Alburnus Maior şi altele, Camera Aulică a imperiului austro-ungar, a introdus prin lege, pază militară şi restricţii împotriva căutătorilor clandestini de tezaure, acestea devenind monopol imperial, pentru înflorirea celor două capitale: Viena şi Budapesta .
La 7 iulie 1803 a fost numit astfel un supraveghetor de mină pe nume Bernard Aigler şi o echipă de 10 muncitori iobagi, cu misiunea de a începe săpături, oficiale, pentru căutarea de comori dar şi aflarea originii ruinelor din zona Grâdiştei.
A urmat o serie de rapoarte întocmite de Torok şi Aigler prin care consemnau existenţa unor mari ruine, a stâlpilor de granit şi a unui canal de scurgere a apei făcut din piatră cioplită şi ţevi din lut ars .
Din cauza vremii şi a simbriilor proaste săpătorii au fugit şi lucrările au stagnat. Contele Iosif Bethlen, guvernatorul tezaurului din Principatul Transilvaniei, numismat şi amator de istorie, entuziasmat de comorile descoperite până atunci a ordonat continuarea lucrărilor. In ultimul raport scris s-au menţionat existenţa şi a altor cetăţi în ruină, ridicate, împotriva unui inamic venit dinspre Haţeg, iar în concluzie, referindu-se, la provenienţa cetăţilor din toată zona Grădiştei, se preciza: Aceste spectaculoase ruine au aparţinut unor ROMANI, deţinâtori de comori ! ( * 22 )
Iată, un alt mare fals istoric care a alimentat ideea romanizării Daciei care s-a perpetuat până în zilele noastre. Intreaga operă a lui Vasile Pârvan cuprinsă în Getica şi alte lucrări de circulaţie internaţională, este predominată de falsa idee a şerpilor şi a romanizării, care şi azi circulă în gura istoricilor şerpilieni, alias Zoe şi Neagu Djuvara, a profesorilor, autorilor de manuale alternative şi în gura marilor cântăreţi, care nu mai încetează cu refrenul: noi suntem romani, noi suntem urmaşi lui Traian !
Existenţa cu aproape patru milenii î. C., a inelelor şi brăţărilor energetice sacre, descoperite în tezaurul de la Hinova, apoi cele de la Sargeţia, Sarmisegetusa, şi întreg teritoriu regatului dac, precum şi tăbliţele de lut de la Tărtăria, şi ceramica de Cucuteni, care au o vechime de 6.000 de ani, anulează, definitiv şi irevocabil, falsa interpretare a şerpilor, şi falsa teorie a Şcolii Ardelene, a istoricilor şi arheologilor, de talia lui Xenopol, Pârvan, Daicoviciu ori Radu Vulpe, că noi suntem urmaşii Romei, mai ales când se recunoaşte unanim că Roma, capitala temutului imperiu a fost fondată în anul 775, cu peste trei milenii mai târziu, de la data când noi tracii aveam deja o scriere şi-o credinţă în nemurire.
Austro-ungarii aveau tot interesul prin prepuşii săi din Transilvania subjugată să susţină ideea şerpilor, a romanizării şi a unui vacuum de populaţie dacică după părăsirea aureliană din 271, având ca document nu numai Harta lui Paul Orasius, care plasa Dacia lângă Marea Baltică, dar şi predicile Pontificatului de la Roma care utilizau numele de Dacia, pentru a se referi la Danemarca. (Dacia ubi et Gothia - Unde este Dacia şi Gothia) ( *23 )
După 456 de ani, câtă răbdare la arheologii români, apare în 1998 şi cel de al doilea şarpe de aur. La Conferinţa Internaţională de Criminalistică desfăşurată între 3-5 iunie 2008, la Alba Iulia s-a consemnat pe baza cercetărilor juridice că în anul 1998, la Sarmisegetusa, cca 150 de metri de zona sacră a Sanctuarelor Kogaionului, braconierii au descoperit prin detecţie alături de mai multe lupe de fier şi o mare cantitate de monede de aur, şi un şarpe de aur masiv asemănător cu cel ajuns pe masa împăratului Ferdinand I. In realitate era vorba despre o brăţară spireliformă Zalmoxeiană .
In anii 2.000 şi 2.001 braconierii au descoperit în trei locaţii la cca 600 de metri tot în Zona Sacră a Sarmisegetusei, pe Muchia Căprăreaţa, care are o pantă abruptă de 70 de grade, încă 15 brăţări spireliforme, recuperate prin justiţie, deoarece multe au ajuns pe piaţa neagră şi în expoziţii. ( proces încă în derulare )
Conform rechizitoriului, cele 15 brăţări Zalmoxeiene, descoperite în 2.000, aveau fiecare greutatea impresionantă de 1.400 până la 1.700 gr. de aur, iar celelalte 1.200 de gr.
Iată un El-Dorado European, ţara marelui regat Zalmoxean ! Ţara nemuritorilor şi a lânii de aur, ţara aurului, a argintului a bronzurilor, şi fierului ! Ţara inelelor, brăţărilor şi-a coifurilor sacre ! ( Planşa 4)
Arheologul Florea Medeleţ, ocupându-se în mod special de brăţările de argint, constată că până în 1994 au fost descoperite şi 27 de brăţări din argint care au aceleaşi decoruri, detalii şi spire, ca cele de aur.
Referindu-se la decorul brăţărilor Zalmoxeene descoperite pe Kogaion, fostul director al Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia, Gheorghe Anghel, le descrie astfel : brăţările de aur au extremităţile lăţite în formă rectangulară decorate cu câtre 7-8 palmete arcuite, cercuri incizate şi puncte în formă de romb. Capetele se termină într-o protomă (capete de animale ) puternic stilizate, reprezentând foarte probabil capete de şarpe sau de lup . Unii arheologi cred că au fost reprezentate capete de porc, cerb sau vultur. Inciziile pe unele dintre acestea ar putea să dea stilizat părul de pe corpul animalului. In general au fost decorate cu un număr mic de elemente, faţă de suprafaţa pe care o aveau la dispoziţie. Protomele împreună cu palmetele desfăşurate pe orizontală dau imaginea unui şarpe, uneori cu aripi. ( sic!) Se pune întrebarea dacă decoraţia acestor brăţări nu imită foarte stilizat, dragonul, reprezentând stindardele dacice care apar sculptate pe Columnă ?
Referindu-se la câţiva parametri tehnici, se precizează în continuare: numărul de spire variază între 5,5 şi 7,5 şi nu sunt legate de greutatea în aur a fiecărui brăţări. Unele brăţări mai grele conţin mai puţine spire şi nu credem că numărul spirelor ar putea avea o valoare simbolică. Mai sigur numărul palmetelor, întotdeauna 7 cu o singură excepţie. Grosimea tijelor brăţărilor variază între 3,5 mm şi 6 mm, iar lăţimea plăcilor terminale de la 1,9 cm până la 2,12 cm. înălţimea este de 7,5 cm, până la 9,2 cm, iar diametrul variază între 10,4 cm şi 12,5 cm. Greutatea variază de asemenea între 6,80 gr. şi 1.200 gr., iar puritatea aurului de la 18,18 la 22,3 carate . Pentru confecţionarea lor s-a utilizat aceiaşi tehnică prin care au fost confecţionate şi decorate brăţările spireliforme de argint.
Atât, arheologul F.Medeleţ, cât şi dir. Muzeului, dl. Gh. Anghel, datează brăţările, considerate podoabe din secolul I î.C şi secolul II d.C., precizând şi motivând în concluzie: că prezenţa brăţărilor de aur spireliforma în tezaurul lui Decebal,identificate pe Columna de la Roma,ne obligă să datăm aceste bijuterii excepţionale în perioada domniei lui Decebal şi anume în a doua jumătate a secolului I şi începutul secolului al II-a,d. C., ca o continuare a tradiţiilor celor de argint mai vechi .

( Va urma)

În anul 182 de la Crist, adica 76 după cucerirea Daciei, sub domnia lui Comod, Dion Casiu vorbind despre mişcările barbarilor povesteşte: ,,Trimiţînd burii solie la Roma, Comod le hărăzi pace, deşi mai înainte vreme o a fost respins, în mai multe rînduri, ştiind că, fiind pînă atunci tari, ei au fost cerut nu atît liniştea precît timpul pentru a se pregăti la război…De asemenea Sabinian linişti 12 mii dintre dacii cei mărgineni, făgăduindu-le pămînturi în partea Daciei supusă romanilor, căci, fiind înşişi izgoniţi din locurile lor, ei se pregăteau a da sprijin celorlalţi daci. Ho de Savinianos kai Dakon ton prosoron murious kai dischilious ek tes oikeias ekpesontas, kai mellontas tois allois voethesein, hupegageto, gen tina autois en te Dakia te hemetera dothesesthai huposchomenos(LXlX, 1)”.
Spre a nu mă prea lăţi, nu voi să adaug cîteva pasagiuri nu mai puţin clare. Sapienti sat. Să adaug, numai că, pe timpul lui Comod, la care se repoartă adusul tras, Dion Casiu fu senator roman. Din cuvintele lui Appian, cercetate în paragraful al 2-lea al studiului meu, am văzut că sub împăratul Antoniu, cu 39 de ani înainte de întronarea lui Comod, romanii stăpînea Dacia gia numai ,,în unele locuri”. Mărturisirea lui Dion Casiu întăreşte această zisă, vădind, mult mai tîrziu, înfiinţarea unei ,,Dacii supuse romanilor” şi pe de altă parte, a unei ,,Dacii nesupuse”, pe a-i cărei locuitori Roma-i putea acum îmblînzi numai cu făgăduinţi: ,,dacii mărgineni” şi ,,dacii romanilor”. Nu mai puţin, povestea lui Dion Casiu arată că, pentru a se fi romanizat dacii, n-a fost de agiuns o sută de ani; simţul slobozeniei nu se uită degrabă…
Thierry descrisese fazele îndelungatei lupte între elementul norman şi anglosaxon, pînă a se fi putut alcătui din ele o singură naţionalitate engleză. Scopul meu este de a dezveli aşijderea, se înţelege mai în urmă, după ce voi izbuti a legitima sintezul prin scrupulozitatea analizului, în ce chip lupta elementului dacic şi roman au dat naştere românilor. Metodul, primit de mine se deosebeşte cu desăvîrşire de al lui Thierry; însă şi obiectul meu este cu mult mai greu, atît în privinţa intrinsecă, precum şi din pricina adîncului întuneric întru care au îmbrobodit corifeii ardeleni toată anticitatea noastră, folosindu-se de un timp, cînd, între români, mai mult ei ştiau ceva carte. Nu fără temei unul dintre prietenii mei înseamnă între ardeleni şi ceilalţi români tot o aşa legătură, precum acea dintre fanarioţi şi ceilalţi greci; dar, fanarioţii erau mai procopsiţi şi mai pricopsiţi: iacă totul.
D. dr. Trebonian Laurian, dr. Petru Maior, şi alţi doctori ardeleni, iubesc a cita din Dion Casiu, mai cu seamă bucata atingătoare de vestitul pod, pe ale cărui rămăşite ei se preumblă cu mai mare dibăcie decît ar umbla cineva pe un pod întreg. Aduc aici, în deplinătate această vestită bucată, dupre cum a fost tradus d. efor de instrucţiune publică din Valahia, în nu mai puţin vestita sa scriere obştită , dintîi româneşte, în Magazinul istoric sub titlul ,,Discurs introductiv” tălmăcită apoi de însuşi autorul în franţuzeşte, nemţeşte, latineşte, etc. sub deosebite titluri, şi pe care, în sfîrşit ne mai ştiind ce a face, domnia sa a început a o retraduce iar în româneşte în ,,Instrucţiune publică din Valahia” sub titlul de ,,Diviziunea Daciei vechi”. Iacă dar pasagiul: ,,Atunci Traian făcu un pod peste Dunăre, despre care eu nu mă pociu mira destul, căci deşi făcu Traian alte lucruri minunate, totuşi acest pod întrece cu mult toate celelalte fapte ale sale. Acest pod are 20 pilaştri de piatră pătrată, singuri fără fundament sau o înălţime de 150 picioare, o lăţime de 60 picioare şi uniţi cu bolte. Cheltuiala acestui lucru poate fi necrezută, dară cu toate aceste este mai mare mirare că este făcut într-un rîu plin de vîrtejuri şi într-o albie noroioasă, din care curgerea lui nu s-a putut abate aiurea. Însă eu nu spui lăţimea acestuia fiindcă este prea mare(căci uneori inundează îndoit şi întreit), ci pentru că este atît de mare în acel loc atît de îngust, şi nici unu nu era mai potrivit spre a face pod. În acest loc cu atît mai mare curge rîul din lat în îngust şi iarăşi din îngust în lat, că atît merge etc.”. Să lăsăm deoparte chipul cam tătăresc al traducerii(şi încă d. Laurian este mai bun elinist decît ceilalţi doctori ardeleni): este destul că însuşi traducătorul se înţelegea, căci, în uimirea ce-i pricinui descrierea podului, el zbeară: ,,Minunat pod!” Ei bine!
Însă, ştiţi oare că, din toate zisele lui Dion Casiu, cea atingătoare, de această minunăţie, este poate, cea mai îndoielnică? Oricare arhitect, sau chiar oricine cu o cît de mică ştiinţă în arhitectură, va adeveri fără sfială, că amănunţimile unui aşa pod sînt puţin putincioase. Gautier, Marsigli şi alţii, şi-au emis de mult temerea în această privire. Însuşi vestitul Canina, deşi anticar mai mult dogmatic decît critic, totuşi zice: ,,le dimensioni non fossero di tanta grandezza, come sono da Dione indicate, specialmente in riguardo all’altezza dei piloni(Architet. Antica, t. 7, p. 323)” Rămăşiţele podului, cercetate în mai multe dăţi, de curînd şi mai nainte, de-a valma cu teoria arhitectonică, vădesc neadevărul măsurilor înfăţişate de Dion Casiu. Fără a mă rosti pentru astă-dată, hotărît asupra cestiunii, fără a mă încerca de a micşora oarecum geniul lui Apolodor, făcătoriul podului, totuşi socot că doctorii ardeleni, voind a se rezema pe o astfel de zicere, ar fi trebuit, mai nainte de toate, să o dovedească.
Au nu este deşanţ că, primind şi repeţind fără critică, un pasagiu din cele mai de sfială din toată istoria lui Dion Casiu, tot aceşti doctori ardeleni au trecut cu desăvîrşire cu vederea unele pasagiuri netăgăduite, precum bunăoară cele aduse de mine mai sus: cum că Traian a supus iar nu că a stîrpit pe daci; cum că după moartea cuceritorului, numai o parte din Dacia a rămas sub stăpînirea romanilor; cum că îndelungat timp după cucerirea Daciei, dacii păstrau încă vechea lor naţionalitate, pînă şi înspăimîntînd pe romani şi alte? ,,Et voila comme on écrit l’histoire” zicea Voltaire.
Perit-au dacii?

4. Eutropiu Locul de a vorbi despre Eutropiu, ar fi fost poate tocmai în capul studiului de faţă, dacă ţinta mea ar sta numai întru a dărma deşănţata teorie a nedacismului, fără a clădi pe zăriştele surpatului edificiu, o nouă şi trainică zidire; căci atunci, n-aş ave decît a vădi neîntemeierea dovezilor lor, ce se pot reduce numai la mincinoasa răstălmăcire a zisei lui Eutropiu.
Începînd de la Cantemir şi păn’ la clicile ardelene de acum, toţi puriştii noştri fără osebire îşi tîmpesc toată isteţimea asupra încîlcirii a cinci ori şase cuvinte din breviarul acestui scriitor: infinitae copiae…orbis romanus…Dacia exhausta! Doctrina lor se lăţi astfel încît, sînt mai mulţi, chiar de pe bancele şcoalelor, cari fără a fi citit pe Eutropiu, pînă şi fără a înţelege bechiu lătineşte, se îngînfă de a putea arunca în faţa orişicui, învăţata pe de rost bucată, apăsînd cu un aer de triumf, asupra sonurilor: infinitae, romanus, exhausta.
Doctorul Petru Maior, ardelean, începe:
,,Traian, văzînd Dacia deşeartă acum de lăcuitori, trimise nenumărată mulţime de romani cari să umple Dacia toată şi să moştinească satile, şi oraşele. Voi să scriu aici, cuvintele lui Eutropiu în treaba aceasta, cari ni se spun şi cît de mare a fost Dacia: ,,Deşertîndu-se, zice, Dacia de bărbaţi cu îndelungatul război al lui Decebal, Traian, spre a umple ţara, carea giur înpregiur are zece sute de miluri, din toată lumea romană nemărginită mulţime de oameni a dus acolo, ca satele şi oraşele să le moştenească”.
Lipseşte aici să arătăm că atunci cînd zice Eutropiu:, nu se cade a înţelege că doar de bărbaţi fu deşertată Dacia prin războiul ce avu Decebal cu romanii, şi muierile să fi rămas în Dacia, nu(!); ci , fiindcă bărbaţii stăpînesc satele şi oraşele şi ei agonisesc cîmpurile, şi vrînd Eutropiu a spune cugetul lui Traian(să vedeţi ce comentariu !) căci a vrut a trimite acea nemărginită mulţime de cetăţeni romani în Dacia spre a moşteni satele şi oraşele, adică pentru că Dacia era lipsită de stăpînitori şi agonisitor, cari sînt bărbaţii nu muierile, nu se cuvenea aici să grăiască şi de muieri, etc”.
Doctorul Murgu, bănăţean, însă ardelenit, răsună în nemteşte în vestita sa ,,Dovadă a netăgăduitului romanism al românilor”, în următorul chip: ,,dass eine ungeheure Menge Roemer das oede Dazien unter Trajan bezogen, ist nicht nur aus Sachumstaenden(cari anume) vermuthlich sondern auch aus den Geschichtssschreibern(de ce în număr înmulţit ?) gewiss. So schreibt unter andern (?) Eutropius: <>.
Precum vedeţi, doctorul Murgu, bănăţean, însă ardelenit, nu face decît a traduce în limba germană a cuvintelor doctorului Petru Maior, ardelean.
Doctorul Trebonian Laurian, ardelean, iarăşi răsună:
,,Eutropiu, în cartea 6, capitolul 6, cu vorbe scurte, dară după modul său ponderoase (? ce fel de mod ?), se sileşte mai mult amirînd decît determinînd(cum aşa?), să arate şi întinderea provinciei şi numărul locuitorilor aduşi într-însa: ,,Fiindcă Dacia se deşertase de oameni prin războiul lui Decebal, de aceea Traian, spre a popula această provincie, ce avea înpregiur un milion de paşi, a adus di tot imperiul roman o nenumărată mulţime de oameni spre a cultiva cîmpiile şi cetăţile etc”.
Iacă dar şi doctorul Trebonian Laurian, ardelean, retraducînd după obiceiul său din româneşte în româneşte, zisa doctorului Petru Maior, ardelean.
Maior, Murgu, d. Laurian şi alţi cîţiva, sînt capii purismului însă tot sistemul cată să aibă un mare număr de partizani de a doua mînă, uneori nefăţarnici din prostie, cîteodată năimiţi, totdeauna sturlubatici. Toţi cîţi au fost şi cîţi mai sînt(cucuta creşte mai dehai decît plantele cele bune), propovăduitorii romanismului purced de la închipuita mărturisire a lui Eutropiu.
Cît de departe au agiuns unii dintre ei în dezvoltarea consecinţei aceste quasi-mărturisiri, o poate dovedi, între altele, următorul pasagiu, intraductiver în româneşte, cel puţin pentru mine, şi scos din cel mai stropşit românofil din lume, d. Vaillant: …,,S’il a donné son linge aux soldats blessés, il (Traian) donnera sa vie pour venger Longin (măcelar de daci); il le jure…désormais plus de Daces; il les passera tout au fil de l’épée et lavera le crime de Decebale dans le sang de toute sa nation”. Aşteptatu-s-a vreodată Eutropiu de a sluji de tipariu pentru o asemenea fabuloasă cusătură? Pasă de mai spune că d. Vaillant nu ucide pe daci fără frică de giudecată, sau mai bine cunoscînd neghiobia unor şi părtenirea celor mai mulţi dintre giudecători.
În scurt, toată presupusa tărie a doctorilor ardeleni şi a învăţăceilor lor se încheie întru mai sus arătate cîteva cuvinte răstălmăcite, ce ei spun a fi de ale lui Eutropiu: nemărginita mulţime, romani din toate părţile imperiului, Dacia deşeartă. Deci, dindată ce se va pruba că aceste cîteva cuvinte, singurul razem al îndărătniciei puriste, sînt născocite de ea însăşi; că Eutropiu vorbeşte cu totul altceva; că adevăratul înţeles al trasului, celui în atîtea rînduri citat, e chiar împotrivitor teoriei de preste plaiuri…atunci nu va rămîne nici o îndoială, că această din urmă teorie s-a înălţat pe năsip, ba grăind şi mai nimerit: tocmai pe nimic. Iacă ce voi să dovedesc eu.
Eutropiu, deşi scriind lătineşte, totuşi fu grec, cumu-i arată însuşi numele. Asupra vieţii sale avem cele mai puţine date. Singur el se face părtaş la războiul împăratului iulian cu perşii în 363 de la Crist: qui expeditioni ego quoque intefui(Lib. X, cap. Vlll). După porunca împăratului Valinte, domnitor între 364-372, el alcătui o prescurtare, breviarium, din istoria Romei: ,,ex voluntate mansuetudinis tuae(Ded.)”. Întreaga cărtece se împarte în zece capitole, cuprinzînd fiecare între 20 şi 28 paragrafuri(afară de unul şi mai scurt) iar tot paragraful cîteva rînduri. Astfel întregul brteviariu, spre a vorbi mai pipăit, nu este numai o broşură, un fel de introducere la istoria romană, mai degrabă decît o statornică operă. De aceea, cea mai mare parte a editorilor, începînd de la 1471, obicinuiau a-l însoţi cînd cu Paul Diacon, cînd cu Mesala Corvin, Iuliu Obsecinte, şi alţi broşurişti romani. Scopul lui Eutropiu a fost de a înfăţişa ,,res Romanas quae in negotiis vel bellicis vel civilibus eminebant(Ded.)”. Orice amănunţuri sînt înlăturate. Critica lipseşte. Au un asemene scriitor strîngînd în cîteva pagini istoria Romei, de la Romul păn’ la Valentine, 250 de ani după desăvîrşita cucerire a Daciei, poate sluji drept martur în privirea lui Traina şi a dacilor? Au zisa unui aşa autor poate a avea în ochii unui istoric, un mai mare preţ, decît al părerei tot cum zisele unui Maior, d. Laurian, Murgu, etc?
Dar, însă şi părerile pot fi temeinice, ver netemeinice. Părerile doctorilor ardeleni îs mincinoase; ale lui Eutropiu sunt în cea mai mare parte adevărate. Gustul meu în atingerea lătiniei clasicităţii poate fi greşit; totuşi nu mă cumet de a-l mărturisi în gura mare; îmi place pînă şi stilul lui Eutropiu. Simplicitatea sa seamănă a nepărtinire. Unele locuri sunt chiar vioaie şi pătrunzătoare. Pe deasupra, în descrierea domniei lui Traian, acest scriitor se artă chiar ceva mai amănunţit, decum în celelalte părţi ale breviarului, încît ne e iertat de a presupune, că şi obîrşiile sale, în acest raport au fost mai numeroase. Bunăoară luaţi următorul tras: ,,Daciam subegit(Trajanus), provinxia trans Danubium facta in his agris, quoi nunc Thaiphali habent, Victophali et Thervingi. Ea provincia decies centena millia passuum in circuitu tenuit”. Pentru ce Eutropiu nu înfăţisă nişte aşa amănunţimi şi în privirea celorlalte provincii, supuse imperiului roman, de nu e la mijloc acea împregiurare, că el nu le cunoştea tot aşa de bine? Astfel, recunosc fără sfială părerile lui Eutropiu de temeinice, deşi nu le pot alătura ca valoare cu mărturisirile lui Pausania, Appian, Dion Casiu şi ale atîtor alţi autori, ce voi să-i cercetez mai la vale. Prin urmare, cum de nu sînt temeinice, totodată, şi părerile doctorilor ardeleni, deoarece ei pretind a le fi răzemat pe ale lui Eutropiu? Mincinoasă le e pretinderea - iacă totul!
Pasagiul lui Eutropiu după cele mai bune ediţiuni(Egnatius, Schonhovius, Verheyk, Tzchucke) se rosteşte aşa: ,,qui(Adrianus), Trajanus additerat; et de Assyria, Mesopotamia et Armenia revocavit exercitus, ac finem imperii esse voluit Euphraten. Idem de Dacia facere conatum amici deterruerunt, ne multi cives Romani barbaris traderentur; propterea quod Trajanus, victa Dacia, ex toto orbe Romano infinitas eo copias hominum transtulerat, ad agros, et urbes colendas. Dacia enim diuturno bello Decebal: viris fuerat exhausta”.
Doctorii ardeleni recunosc tot acest text, adăugînd numai unii din ei, că în loc de ,,viris exhausta” s-ar putea citi şi ,,rebus exhausta” ceea ce nu mă priveşte. Cu toate aceste ei minţesc traducînd ,,infinitae” prin ,,nemărginite”, ,,orbis romanus” prin ,,romani”, ,,exhausta” prin ,,deşeartă” şi scăpînd din vedere însemnătatea zicerei: ,,ne multi cives Romani barbaris traderentur”. Aceste patru puncturi închipuiesc noima întregii bucăţi, a nu le înţelege, e a nu o înţelege pe ea, este a nu fi de părerea lui Eutropiu. Iacă, de ce zic şi susţin, că doctorii ardeleni, de vreme ce nu se sprijină de Eutropiu, precum voi desluşi măcar că înşişi ar vrea să ne înduplece dimpotrivă, se sprijină chiar pe nimic. Raţionamentul lor este: Dacia fu deşeartă – adică daci nu mai erau; Traian aduse în deşearta Dacie o nemărginită mulţime de oameni – adică noi ne tragem numai de la oamenii lui Traian; oamenii lui Traian, împărat roman au fost toţi romani – adică noi sîntem romani în înţelesul cel mai nemărginit al cuvîntului. Raţionamentul arată că doctorii ardeleni au învăţat logica, ceea ce sînt departe de a le tăgădui, recunoscîndu-le pînă şi dreptul de a o preda la alţii; dar, nu mai puţin ei nu cunosc istoria, şi totodată, nu se roşesc de a face de rîs pe bietul Eutropiu, pe care aşişdere-l cunosc mai rău, decît eu pe istoricii chinezeşti. Oricît de mic este breviarul, nu mă îndoiesc, că ei nu l.-au citit în întregime.
I. Eutropiu zice că Traian aşează în Dacia infinitas copias hominum. ,,Copias hominum” la toţi scriitorii romani înseamnă mulţime, gloată. Cicierone întrebuinţă în mai multe rînduri această zicere. Deci Traian aşeză în Dacia infinitas gloate. Au infinitas are aici înţelesul de ,,nemărginite” după cum vor a ne face a crede doctorii ardeleni? Cei drept, Cicerone obicinuieşte cuvîntul infinitus în însemnare de nemărginit zicînd bunăoară infinita multitudo însă stilul lui Eutropiu în această privire, precum şi în mai multe alte, se deosebeşte de al marelui orator. Greşeala doctorilor ardeleni este de a fi măsurat, fără critică, un scriitor din timpul lui Valinte, cînd stilistica latină se apropia de desăvîrşita ei decădere, cu vorba tulliană, cu floricelele veacului lui Octavian.
La Eutropiu infinitus nu vrea să zică decît ,,mare”. Astfel descriind domnia lui Nerone, el zice: ,,infinitam partemsenatus interfecit(Vll, 9)”. Au acest pasagiu se poate traduce prin ,,omorî nemărginita parte a senatului”?, Senatul, chiar întreg iar nu în parte, fu la romani, precum şi la toate popoarele, fără osebire, foarte mărginit. Aşadar adusa frază înseamnă simpliceminte: ,,omorî mai mulţi senatori”. Descriind războiul lui Cezar în Africa, Eutropiu zice: ,,Inde in Africam profectus est, ubi infinita nobilitas cum Iuba bellum reparaverat. Duces autem Romani erant C. Corn. Scipio, M. Pereius, Q. Varus, M. Porc. Cato, L. Corn. Faustus. Contra hos, commisso proelio, victor fuit Caesar(Vl, 18)”. Au aici infinita nobilitas, anume mărginită de către însuşi autorul se paote traduce prin nemărginită boierime în loc de a se trăda prin mulţi boieri?
După ce descrie războiul romanilor cu Perseu, Eutropiu aduce cuvintele lui Emiliu Paul, rostite, zice el, în conventu infinitorum(lV, 4). Au aici se poate înţelege vreo adunare a nemărginitelor popoare în loc de a se traduce numai prin ,,a mai multor”. Tot în acest chip, adică în însemnarea de ,,mare, mult”, Eutropiu întrebuinţează zicerile: infinita sacra et templa(I, 2), infinitus pondus(II, 16), infinita spolia(III, 11), infinita auxilia(lV, 20), infinita copia(V, 2), infinita nobilitas(Vll, 2 şi lX, 25), etc. Acesta e un idiotism netăgăduit a lui Eutropiu? Breviarul întreg, necitit de doctorii ardeleni stă de dovadă întru asemenea. Prin urmare zisa: ,,Trajanus, victa Dacia, infinitas eo copias hominum transtulerat…” nu însemnă decît ,,Traian aşeză în cucerita Dacie mai multe gloate” Despre nemărginime nu poate fi nici o vorbă. Însuşi Eutropiu, cu cîteva rînduri mai sus, precum vom vedea îndată, în loc de ,,infintas copias” pune ,,multi cives”.
II Eutropiu spune că cele multe gloate aşezate de Traian în Dacia, au fost aduse ex toto orbe romano. ,,Ex” înseamnă ,,din”, ,,totus” - ,,tot”, ,,orbis” - ,,lume”, ,,Romanus” - ,,roman”. Doctorii ardeleni restrînd aceste cuvinte la unul singur, traducînd ,,totus orbis Romanus” prin ,,romani”. Pare-se că ar fi trebuit să ne încredinţăm mai înainte de a putea face o astfel de traducere, dacă ,,lumea romană” era compusă numai din romani, adică dacă Eutropiu, în zicerea ,,orbis romanus” ar fi avînd numai pe romani în vedere. Cu breviarul şi cu întreaga istorie a Romei în mînă înfrunt pe doctorii ardeleni.
Apocalipsul, după unii tîlcuitori, înfăţişă imperiul roman chipul unui zmeu cu şapte capete. Această icoană e foarte nimerită. Roma fu un singur trup însă alcătuit din elementele cele mai eterogene, un singur trup încăpător giumătatea lumii. De la marginile Persiei şi ale Arabiei pînă la stîlpii Erculeni şi Murul Britanic, de la Sahara şi Nubia pînă la Elba, toate neamurile cele mai felurite alcătuiau trupul Romei, se numea ,,totus orbis romanus” sau chiar, cîteodată simplicemente dupre sumeţia scriitorilor romani ,,orbis”.
În acest întins înţeles întrebuinţă şi Eutropiu zicerea ,,ex toto orbe Romano”. Astfel după ce înşiră războaiele lui Cezar în diferitele provincii din Asia, Africa şi Europa el încheie: ,,Inde Caesar, bellis civilibus toto orbe compositis Romam rediit(Vl, 20)”. Vorbind despre războaiele lui August în cuprinsul imperiului roman, el iarăşi adauge: ,,Ita bellis toto orbe confectis Ostavianus Romam rediit(Vll, 8)”. Spuind despre Nerone ,,per haec Romano orbe execrabilis, ab omnibus simul destitutus est(Vll, 15)”, Eutropiu adauge că galii şi spaniolii aleseră de îndată pe Sever Galba. Descriind domnia lui Septimiu Sever, el zice: ,,Nigrum, qui in Aegypto et Syria rebellaverat, Cyzicum interfecit, Parthos vicit, et Arabas interiores, et Adiabenos. Multa toto Romano orbe reparavit. Sub eo etiam Clod. Albinus – Caesarem se in Gallia fecit,victusque apud Lugdunum est et interfectus(Vlll, 10)”. Acest pasagiu e de cea mai mare claritate. El arată că nescine, este tot aşa de îndreptuit de a traduce ,,totus orbis romanus” prin arabi, perşi, gali, etc. precum doctorii ardeleni se socotesc îndreptuiţi de al traduce prin romani.
Deci, cele multe gloate aşezate de Traian în cucerita Dacie, au fost în cea mai mare parte, alcătuite(precum o voi arăta şi în paragraful atingător de inscripţiuni), din felurite popoare barbare supuse Romei. Adevăraţii romani puteau intra doară ca o mică partea în întregimea unor aşa gloate. Cele singure semne de unire, între nişte strînsături atît de dezbinate, fură Aquila Romei, de care trebuiau, toţi deopotrivă să asculte şi limba lătină, ce toţi trebuiau să o vorbească, perfas et nefas, pentru a se putea înţelege, împrumutat.
Pînă a avea prilegiul de a dezvolta principiile acelei ascultări politice şi ale acestei limbi barbaro-lătine, în legătura lor cu cestiunea formării poporului român, socot oarecum de îndemănatic de a aduce aici, în paranteze, pentru unii, două mărturii vrednice de credinţă: ,,Roma, zice sfîntul Augustin, imperiosa civitas, impunea barbarilor nu numai giugul ei, ci şi limba… Pretorii, rostesc Digestele, trebuie a desluşi legile în lătineşte, latine”. În sfîrşit, zisa lui Eutropiu: Trajanus, victa Dacia, ex toto orbe Romano infinitas eo copias hominum transtulerat”, se traduce prin: ,,Traian aşeză în cucerita Dacie mai multe gloate de diferite popoare, supuse imperiului roman”.
Despre romani, în înţelesul ardelean al cuvîntului, breviarul nici nu vorbeşte.
III Eutropiu încredinţă, că în urma războaielor din Traian şi Decebal, Dacia a fost exhausta. Dupre chibzuiala doctorilor ardeleni, exhausta înseamnă deşeartă. Astfel de tălmăcire mi se vede a fi smintită. Chiar în clasicii romani cei mai vestiţi, cuvîntul exhaurire vrea să zică, de mai multe ori, nu alta fără ,,a împuţina”. Tacit, scriitorul cel mai laconic, al cărui stil e prin urmare cel mai nimerit pentru a dezlegarea aceluia al unui breviar, scris în aceeaşi limbă, sună: ,,Tibi e Judaea et Syria et Aegipto novem legiones integrae nulla acie exhaustae, non discordia corruptae: sed firmatus usus miles, et belli domitorexterni, etc”. Îndemn pe orice latinist de a traduce în această bucată, ,,exhaustae” prin ,,deşerte” sau prin vreun alt asemenea termen. Este prea vederat că Tacit vorbeşte de nişte legiuni ,,neîmpuţinate încă prin războaie”. Au doctorii areleni sînt în stare a demonstra prin stilul breviarului sau prin contextul pasagiului, că Eutropiu n-ar fi întrebuinţat cuvîntul ,,exhaurire” tot cu aşa însemnare? Manuscriptele lui înfăţeş două citiri: unele zic ,,Dacia fuerat viris exhausta”, cele mai puţine pun ,,rebus” în loc de ,,viris”. Dindată ce recunoaştem că Traian aduse în Dacia ,,copias hominum” trebuie recunoscut de asemene că şi citirea ,,viris” e mai adevărată fiindcă ,,hominum” se află aici în cea mai strînsă legătură cu ,,viris”. Traian aduse aci oameni căci oamenii aci se împuţinaseră. Astfel, chiar de am primi aici citirea ,,rebus” şi tot încă cată să pricepem această zicere, - cea mai vagă în limba latină în înţeles de ,,viris”neavînd ea almitere nici o noimă. Ei bine, eu susţin că frazul ,,bello viris exhausta” de ale lui Eutropiu e cu desăvîrşire identic, în fond cu celălalt de ale lui Tacit: ,,legiones acie exhaaustae”. Ambele frazuri înfăţăşă ideea unei adunături de oameni, împuţinate prin omorîrea unora din cei ce au fost alcătuit.
De se va dovedi, că în acest loc Eutropiu nu se uneşte cu Tacit, adică că zicerea breviarului trebuie răstălmăcită prin ,,deşert” –voi închina steagul. Departe de aceasta, cercetînd stilul lui Eutropiu, mă încredinţ, că, nu numai în atingerea dacilor, ci şi în mai multe alte analoge priviri, înţelesul cuvintelor întrebuinţate în breviariu, trebuie scăzut iar nu încă îngreuiat. Eutropiu iubea metafore.
Bunăoară cine se va oţări a înţelege literar următoarea zisă: ,,Tantus casus pestilentiae fuit, ut post victoriam persicam, Romae ac per Italiam provinciasque maxima hominum pars, militum omnes fere copiae languore defecerint(Vlll, 12)”? Mai apoi chiar de am traduce exhaurire prin ,,a deşerta” şi tot n-ar urma ca Dacia să fi fost ,,deşeartă” ci numai precum în cazul de mai sus ,,împuţinată” de bărbaţi. Breviarul ne înfăţăşă următoarele pilde: ,,Pyrrhus, zice Eutropiu, Romam perrexit, omnia ferro ignique vastavit Campaniam depopulatus est(ll, 7)”. Au de aici se trage încheiere, că Campania despoporată(depopulata) şi celelalte părţi deşertate(vastatae) din Pir, s-au făcut deşerte? ,,Scipio, mai spune Eutropiu, Corsicam et Sardiniam vastavit(ll, 16)”. Au Corsica şi Sardinia deşertate(vastavit) de Scipione, se chair deşertaseră?
Dupre sistemul doctorilor ardeleni, pînă şi zicerea letopiseţului Urechea, bunăoară: ,,Ştefan Vodă a prădat ţara secuiască: nici a avut cine să-i iasă împotrivă”, trebuie a se înţelege că ţara secuiască a fost cu totul deşeartă. De este undeva deşertul, apoi nu în Eutropiu, ci numai în capetele doctorilor ardeleni.
Pe scurt, pasagiul: ,,Dacia enim bello Decebali viris fuerat exhausta” şi dupre logică, şi dupre geniul limbei lătine, şi dupre stilul breviarului, se traduce prin: Dacia fu împuţinată în bărbaţi prin războiul lui Decebal.
lV Prietenii lui Adrian, zice Eutropiu, l-au oprit de a scoate legiunile aşezate în Dacia, pentru a nu se lăsa aici mulţi supuşi romani în voia barbarilor, ,,ne multi cives Romani barbaris traderentur”. Cea mai firească întrebare e, dacă barbarii despre cari se vorbeşte în acest tras, au fost lăuntrici ori din afară?
Barbarii din afară au început a năvăli în Dacia după moartea lui Adrian, sub Antonini. Deci e foarte cu îndoială, ca prietenii împăratului să se fi temut de nişte duşmani, ce încă nu erau; căci tot pe temeiul unei aşa temeri, ei ar fi putut din patriotism, să ceară trimiterea legiunilor romane pînă şi în China pre apărarea cetăţenilor romani, ce ar fi poate, a se aşeza în această ţară cu sute de ani în urmă.
Totul arată că Eutropiu vorbeşte despre duşmani lăuntrici. De ne vom aduce aminte pasagiu lui Dion Casiu, cercetat în paragraful al 3-lea şi unde se arată cît de primejdioşi erau pentru Roma barbarii daci, rămaşi în Dacia, după cucerirea ei de către Traian, vom recunoaşte că zicerea lui Eutropiu trebuie tradusă: ,,Prietenii lui Adrian se temeau de a se lăsa coloniştii romani în voia dacilor”. Dion Casiu lămureşte pe Eutropiu, care fără o aşa lămurire, ar rămîne, în cazul de faţă, mai întunecos decît cei mai întunecoşi prooroci. Însă chiar de n-am avea în mînă mărturisirea lui Dion Casiu, şi tot n-ar fi putut vederat din însăşi alcătuirea frazului, că Eutropiu sub numele de barbari, vorbeşte anume despre dacii aşezaţi în Dacia.
Să fi fost Dacia locuită numai de cetăţeni romani, cuvîntul ,,multi” ar fi de prisos, fiind de agiuns atunci a se zice simplicemintre, ,,ne cives romani barbaris traderentur”. Acest ,,multi” arată în chip neînlăturăcios, că ,,cives Romani” nu făceau decît o parte din împoporarea Daciei.Să dau o pildă. Presupuină-să că guberniul austriac, voind a retrage oştirile sale din Galiţia, cineva l-ar fi înduplecînd de a nu fi lăsat astfel acei ,,mulţi” leşi din această ţară în voia năvălitorilor. ,,Mulţi” aici ar fi foarte ilogic, întreaga Galiţie fiind locuită de leşi.
După toate desluşirile cîte le-am făcut să înfăţăş acum tălmăcirea vestitului pasagiu, în toată întregimea sa: ,,Cucerita Dacie fiind împuţinată de bărbaţi prin îndelungatul război al lui Decebal, Traian aşeză în ea, prin oraşe şi prin sate mai multe gloate aduse din toate părţile imperiului roman; de aceea, cînd Adrian, din pizma slavei înaintaşului său, după ce puse marginea împărăţiei pe Eufrat(rechemînd legiunile din Asiria, Mesopotamia şi Armenia, trei provincii adause de către Traian), a voit să scoată oştirile din Dacia, el fu oprit de prietenii săi spre a nu se lăsa cei mulţi romani în voia dacilor”. Acest este înţelesul cel nestrîmbăţit al părerii lui Eutropiu, pe carele totuşi precum am spus mai sus, sînt departe de a-l socoti de martur în privirea lui Traian şi al dacilor, ba nici am nevoie de asemene.
Ceea ce am vrut să vădesc este, că doctorii ardeleni, pentru care acest scriitor a fost singura nădejde de ispravă, nu l-au înţeles; că el e pînă şi contrar teoriei lor, că ei, prin urmare se sprijină pe nimica. Însă, chiar dacă Eutropiu ar şi fi prin vreo minune, întocmai cum îl doresc zişii doctori ardeleni, şi atunci încă ce ar pute un abreviator din suta a 4-a în alăturare cu un şir de scriitori, contimporani împregiurărilor?!
Mă folosesc de a putea răspunde aici la oarecari învinovăţiri, din partea unor limbuţi. Dupre chibzuinţa lor, toată osteneala mea întru descoperirea adevărului punct de purcedere al istoriei române, ar fi o faptă antinaţională. Ei se vînzolesc pînă şi a presupune în mine planuri diaboleşti, nişte planuri care de aş şti, că vor putea vreodată a se furişa în gîndul meu, mi-aş tăia limba şi mînile, pentru ca urîta cugetare să rămînă stearpă, fără putere de a ieşi afară prin scriere sau prin grai.
Răspunsul meu, pentru astă întîie dată, va fi scurt.
Voi să dovedesc, că naţionalitatea noastră s-a format din cîteva elemente, din care nici unul n-a fost predomnitor.
Voi să dovedesc, că firea acestor elemente, şi chipul contopirei lor în un singur ce, au făcut ca noi să fim o viţă neatîrnată, o compoziţie chimică, fie-mi iertat cuvîntul, ale cărei însuşiri de acum sunt de istov deosebite de însuşirile fiecărei părţi constitutive, din cele ce s-au fost dintru-nceput introduse în ea.
Altă dată vom vorbi mai mult; pînă atunci să sfîrşesc paragraful de faţă, precum şi cele trecute, prin întrebarea:
Perit-au dacii?

Text preluat din Scrieri Istorice vol l, de B. P. Haşdeu, Editura Albatros 1973
.

G.D. ISCRU

Moto: „Însetat lupt spre a birui…Dacia unită să trăiască!“ (Rohonczy Codex, 2002, V. Enăchiuc, p. 267)
O teză falsă – demult şi interesat indusă din afară şi sprijinită, la noi, întreţinută, fortificată prin „cai troieni“ sau agenţi „în soldă“ recrutaţi „la faţa locului“ – ne-a aruncat ştiinţa istorică, în ce priveşte originea poporului nostru, într-o „derivă“ din care nici azi nu s-a revenit la normal (cum am demonstrat într-o altă comunicare1).
Urmarea? Transformarea unui întreg popor, prin insistenţe academice, prin politici „educaţionale“, prin mass-media – într-un vinovat fără vină într-o problemă esenţială:necunoaşterea şi nerecunoaşterea strămoşilor autentici, – traco-geto-dacii. Este vorba despreaşa-zisa teză a „romanizării“ autohtonilor din întregul spaţiu al Daciei, atât în spaţiul cucerit de Roma imperială, cât şi … „la distanţă“, în întregul spaţiu rămas necucerit. Aceasta este susţinută şi azi, atât împotriva evidenţei din izvoarele istorice, a interpretării lor profesionale, cât şi împotriva logicii istorice, de către „ştiinţifici“ai Academiei, ai institutelor, facultăţilor şi muzeelor de profil, cât şi prin politicile şcolare, educaţionale ale guvernelor.
Totodată, ignorându-se adevărul ştiinţific elementar după care civilizaţia a fost şi este creaţia exclusivă a naţiunilor, s-a scris – şi eroarea se perpetuează („perseverare, diabolicum!“) – despre rolul civilizator al Imperiului cuceritor şi jefuitor care, în plus (şi foarte grav!), cucerind o parte a Daciei şi desfiinţând totuşi puternicul regat condus de Decebal, a comis una din cele mai mari erori ale Antichităţii, cu consecinţe care nu şi-au epuizat nocivitatea nici până azi.
Evident, după legea firii, strămoşii noştri, traco-geto-dacii – atât din spaţiul cucerit, cât şi din cel rămas liber –, ajutându-se unii pe alţii, au reacţionat, luptând continuu, împreună cu alţi fraţi ai lor, sedentarizaţi în alte spaţii ale Europei cucerite de Roma imperială, care ajunsese să fie numită „rădăcina tuturor relelor” (Radix Omnia Malorum – ROM)), pentru eliberarea de sub Imperiu şi pentru reconstituirea unităţii politice. Imperiul Roman de Apus a căzut, efectiv, în principal, prin lupta celor trei naţiuni „surori“, urmaşe ale poporului primordial al continentului: traco-geto-dacii, celţii (galii) şi aşa-zişii „germani“.
În acest sens, al luptei pentru libertate şi unitate etno-politică, în spaţiul carpato-dunărean, peste care şi alte urgii migratoare şi imperiale s-au abătut ulterior, istoria a consemnat – prin secole, până azi – un PLAN DACIC PENTRU UNITATE ŞI SUVERANITATE, aşa cum şi până atunci, în întreaga Antichitate, peste diferenţe de dezvoltare regională şi orgolii locale, în mod firesc şi împotriva primejdiilor din afară, o astfel de idee, un astfel de PLAN a traversat istoria traco-geto-dacilor, ajungându-se, la un moment dat, la o DACIE MARE pe aproape întregul spaţiu al acestei prime naţiuni a continentului, condusă de Marele Rege Burebista.
În derularea amintitului plan dacic, primul important succes a fost eliberarea spaţiului geto-dac cucerit de Imperiul Roman la Nord de Dunăre prin lupta unită a „răzvrătiţilor“ din „Dacia capta“, în colaborare cu fraţii lor din Dacia liberă, acţiune în care un rol conducător a avut – foarte important de reţinut! – un strănepot al Marelui Rege Decebal, Regalian (vezi studiul:Regalian, primul restaurator al Daciei), cel care a condus Dacia, astfel eliberată, timp de un deceniu (258-268, urmat la conducere de soţia sa, Sulpicia Druantila, până în 270). Imperiul Roman a fost nevoit să-şi retragă la Sud de Dunăre Armata şi Administraţia, urmate, desigur, de toţi beneficiarii jafului imperial din fosta provincie romană „Dacia capta“.
Mişcarea noastră dacologică a închinat lui Regalian – în organizarea „Societăţii internaţionale pentru reînvierea Daciei“, de sub preşedinţia domnului dr. Napoleon Săvescu –, primul „restaurator“ al Daciei, în 2008, cel de-al IX-lea Congres internaţional de Dacologie2.
Pentru geto-daci însă cucerirea romană, cu distrugerea puternicului stat naţional condus de Decebal, a afectat grav starea generală a autohtonilor în perspectiva marii migraţii dinspre Răsărit. Autohtonii şi-au regăsit însă, în bună măsură, resurse pentru a-şi reveni. Imperiul, în continuare a trebuit chiar să le plătească stipendii, ca odinioară, pentru a avea linişte, din partea lor, la Dunărea de Jos. Iar ulterior, când s-a declanşat, în secolul IV, teribila invazie a hunilor, după primele „şocuri“ puternice suportate de oamenii locului, aceştia, geto-dacii, au ajuns la un modus-vivendi cu „biciul lui Dumnezeu“, cum îl numesc izvoarele creştine pe Attila, ba chiar să-şi reconstituie şi să-şi întărească formaţiunile lor politice. În spaţiile cucerite, Attila va fi constituit un fel de „federaţie“ peste care s-a proclamat rege, între „federaţi“ aflându-se şi geţii şi dacii, numiţi chiar aşa în titlul său regal, reconstituit după izvoare mai vechi, în cronici maghiare3. În anul 448 d.Hr., diplomatul bizantin Priscus (= bătrânul?), la Curtea lui Attila, la o „recepţie“, s-a putut înţelege, probabil cu un reprezentant al geto-dacilor, în limba acestuia, „ansonică“. La trecerea Dunării, solia bizantină fusese ajutată de „luntraşii barbari“ (autohtoni, n.n.), în bărci făcute din trunchiuri de copaci, tăiate şi scobite de ei înşişi, iar „prin sate“ li se aducea bizantinilor „de mâncare, în loc de grâu, mei, în loc de vin, mied“, hrana şi băutura tradiţională a locului. Iar izvoare germane din secolul XI d.Hr. au reţinut informaţia că la Curtea lui Attila, între cei care făceau oficiul de „respectuoase gazde“ era şi „Ramnung, principele care stăpânea în ţara vlahilor“ (deci, în secolul XI nemţii îi numeau pe geto-daci – vlahi, n.n.), prinţ remarcat de izvorul german între cei „24 de principi“ prezenţi; invitat fiind, acesta venise aci „având cu el vreo şapte sute de ostaşi, toţi cavaleri aleşi“.
Această importantă ştire ne îngăduie să considerăm că, dacă în vremea lui Attila acestea erau raporturile statornicite cu teribilii migratori, şi cu cei care au urmat, poate mai puţin fioroşi decât hunii, geto-dacii vor fi ajuns la un astfel de modus-vivendi. N-avem izvoare de la ei, să ştim cum se numeau ei înşişi. Reţinem cum îi numeau nemţii în secolul XI – vlahi/valahi, tot un vechi cuvânt autohton –, denumire pe care o regăsim, tot atunci (secolul XI), în Rohonczy codex („blaci“), care ne înfăţişează o Dacie, Stat naţional întins şi puternic, condus de voievodul Vlad, luptând contra maghiarilor pe Tisa, contra uzilor – alţi migratori – pe aliniamentul de la Rarău la Mare, primind „solii” occidentale şi „cultivate“ de Bizanţ pentru a-i fi de ajutor contra „barbarilor“. De la aceşti vlahi/blaci ne-a rămas un imn al lor şi un mesaj testamentar, o deviză spre neuitare:

„Însetat lupt spre a birui
Dacia unită să trăiască!“

Şi codexul citat îşi extinde expunerea asupra societăţii autohtone până la începutul secolului XIII. Între timp, şi în alte izvoare apar ştiri despre formaţiuni politice ale autohtonilor, iar la mijlocul secolului XIII, în cunoscuta „Diplomă a ioaniţilor“ ni se înfăţişează o societate a acestora bine structurată, cu „oameni de rând“ şi cu „mai mari“ ai locului, cu bani care circulau aci. Aceasta, la numai câţiva ani după groaznica invazie a tătarilor (1241), care a avut însă şi un element pozitiv, acela de a stopa, pentru mult timp, expansiunea regatului maghiar spre Răsărit, timp în care formaţiunile politice locale s-au refortificat, astfel că la începutul secolului XIV s-a putut reconstitui din nou, pe un spaţiu întins, Statul naţional al valahilor, la Sud de Carpaţi, cu un conducător ales în veritabilă tradiţie geto-dacă: Basaraba – probă că înaintaşii noştri nu-şi uitaseră strămoşii. Anterior, în secolul XI şi maghiarul Tuhutum, pătruns în „inima“ Ardealului, unde l-a învins şi l-a ucis pe „ducele“ local Gelu, în faţa taberelor până atunci ostile a fost acceptat conducător tot după tradiţia locului: alegerea; nu s-a impus, ca învingător, cu forţa.
La 1330, sub conducerea acelui prim Basaraba, Statul naţional al valahilor de la Sud de Carpaţi a înlăturat suzeranitatea regalităţii maghiare, devenind absolut independent.
Acelaşi ritual traco-geto-dac în alegerea conducătorului pare să se fi repetat şi la Răsărit de Carpaţi, în Moldova, după voievozii Dragoş şi Bogdan, trecuţi peste munţi, din Maramureş şi după ce expansiunea maghiară fusese oprită şi aci. Apelativul Muşat – de la o „Muşată“ (= frumoasa, în graiul autohtonilor din Sudul Dunării; „frumos“nu într-un sens fizic, ci „luminat“/ capabil / pregătit / divin / menit să conducă o entitate politică, după tradiţia traco-geto-dacă), mama celor trei fii, Petru, Roman şi Ştefan, care au ajuns pe rând, voievozi ai Moldovei până la sfârşitul secolului XIV.
Numai în Ardeal, după ce regatul maghiar şi-a impus aci autoritatea, această ţară a valahilorrămânând autonomă în cadrul regatului, principele era reprezentantul Coroanei maghiare. Dar, precum se ştie, au fost, aci, principi şi din „izvor“ autohton.
*
În condiţiile istorice în care ţările valahilor, Statele lor naţionale, sub presiunea imperiilor vecine şi a unor regate vecine puternice, Ungaria şi Polonia – cât timp au existat acestea ca regate –, nu s-au putut constitui într-un singur Stat naţional în vatra vechii Dacii, dar au rămas în conştiinţa europeană ca „ţări dacice“, ca o Dacie care are dreptul să fie reconstituită, ca atare, a continuat să ne traverseze istoria amintitul PLAN DACIC AUTOHTON, pus în evidenţă de izvoarele istorice, plan pe care, iată, l-a „regăsit“, istoriografic, istoricul Ştefan Andreescu prin cercetările şi reflecţiile sale6. Apoi, constatând – ca şi alţii de altfel, care însă n-au sesizat perenitatea planului – izbânda de la 1600, s-a oprit îndelung asupra „epocii“, personalităţii şi faptei lui Mihai Viteazul, în care a văzut – cum au înţeles şi contemporanii şi Europa cărturarilor, diplomaţilor, dar şi a capetelor încoronate, cum au recunoscut şi istoricii noştri de altfel – a văzut pe restauratorul Daciei („restitutor Daciae“), căruia i-a consacrat un volum de studii.
Acel plan dacic autohton are ca obiectiv, în continuare, în secolul XVII, unitatea politică a Ţărilor Dacice, pe fondul unităţii naţionale. Căci unitatea naţională a existat şi există peste graniţe impuse de marile imperii vecine. Şi pe acest fond a fost dorită continuu unitatea politică (statală), pentru împlinirea speranţei încercându-se o soluţie sau alta în momente favorabile.
La cumpăna dintre veacurile XVI-XVII un „plan dacic“ a existat şi în preocupările Puterilor europene, a „Sfântului imperiu roman de naţiune germană“ şi a ambiţiosului rege al Poloniei, Sigismund al III-lea Vassa, care îşi revendicau fiecare părţi din Ţările Dacice, în timp ce principii maghiari ai Ardealului, recâştigând tronul principatului, nutrind speranţa unei „Ungarii Mari“, reclădită pe rapt şi jaf, căutau soluţii pentru a încorpora în visul lor himeric întregul spaţiu al acestor ţări.
Totodată, himera „refacerii“ Bizanţului, care după 1453 traversase Evul mediu european, începea să întrevadă soluţia împlinirii pornind de la unitatea politică şi eliberarea ŢărilorDacice de sub suzeranitatea otomană. Substanţialul sprijin dat de Cantacuzini lui Mihai Viteazul – un Cantacuzin pe linie paternă8 – pare să aibă acest înţeles.
Numai că, „deocamdată“, Imperiul otoman rezista şi câştiga disputa cu Polonia pentru Moldova. Între marile imperii, habsburgic şi otoman, se instalase pacea şi ambele, la scurt timp, au fost antrenate în lungi şi grele războaie – Habsburgii, în „războiul de 30 de ani“, din care au ieşit învinşi şi definitiv „direcţionaţi“ spre Sud-Estul european, imperiul sultanilor în îndelungatul război cu Iranul, din care va ieşi slăbit. În aceste condiţii putea fi linişte în Ţările Dacice, linişte prielnică planului dacic de unitate politică şi, într-un context favorabil, de cooperare europeană, chiar de independenţă. Aceasta, dacă extremismul grecesc – „motivat“ de harpagonismul propriu, poate – discret – de himera amintită, a „refacerii Bizanţului“, n-ar fi zădărnicit, în final, un gând tainic şi un îndelungat efort al lui Matei Basaraba, în acest sens – adică pentru a deveni „voievod al acestor Ţări Dacice“ –, prin stimularea orgoliilor lui Vasile Lupu, mai apoi chiar prin subminarea din interior a Domniei celui cu care se „reînnodase“ firul „dinastic“ al „Basarabilor“, din nou rupt între timp; în timp ce după mijlocul veacului XVII „renăştea“, prin vizirii Köprülii, Puterea otomană.
Şi, după „aventura poloneză“ a principelui maghiar al Ardealului, Gheorghe Rokoczy II – tot pe linia himerică a „Ungariei Mari“ –, apoi după şi mai nociva aventură antiotomană a aceluiaşi, precum şi a aventurierului constantinopolitan, cu vis imperial bizantin, ajuns Domn în Valahia sub numele de Mihnea al III-lea şi de „Mihail“, (închipuindu-se un Mihai Viteazul!), şi după intervenţia fermă a Porţii otomane în reprimarea „răscoalei“ Ţărilor Dacice, aici situaţia generală s-a dereglat din nou.
Stabilitatea va reveni abia după circa două decenii, dar numai parţial, doar în Valahia sud-carpatică – şi va reveni (nota bene!) prin … Cantacuzini, prin cel mai energic şi mai abil dintre fiii postelnicului Constantin Cantacuzino, Şerban, care, ajuns domn în Valahia (1678-1688), îşi formulase în sine soluţia (pe linia amintitei himere a „refacerii“ Bizanţului, pornind din Ţările Dacice unite şi puternice, pusă într-un proiect de Tratat trimis in extremis Habsburgilor), în timp ce Imperiul otoman, după ce îşi va „reglementa“, victorios, noua dispută cu Polonia, pentru Moldova, se va pregăti împotriva Habsburgilor, pentru a doua şi ultima oară, pe linia propriei sale himere, aceea de „imperiu universal“.
Către sfârşitul veacului XVII situaţia celor trei ţări dacice ajunsese din nou la un dramatism similar celui de la sfârşitul secolului XVI. Dacă Moldova părea să se stabilizeze „sub“ Cantemireşti, „întrerupţi“ însă de harpagonice concurenţe greceşti „prefanariote“ până la începutul veacului următor, în Valahia, unde Cantacuzinul Şerban s-a purtat dur cu „partida“ adversă şi chiar cu familia sa, se acutizase conflictul dintre Cantacuzini şi „Basarabeşti“, aceştia din urmă nedorind o perpetuare cantacuzină. Şi, în contextul decesului lui Şerban şi a perspectivei „ereditare“, prin fiul acestuia, se instalase în plus şi teama faţă de venirea, din nou, a vreunui aventurier străin în Scaunul domnesc. Astfel că boierii pământeni, acum, cei mai mulţi adversari ai Cantacuzinilor, l-au rugat insistent pe un fiu de pământean, Cantacuzin „doar“ după mamă, pe marele logofăt Constantin – competent şi înţelept pentru „tocmirea“ unei ţări, dar şi bogat, deci independent –, tot din Brâncovenii lui Matei Aga, care primise, ca Domn, „cognomenul“ de Basaraba, rudă, în timp istoric, şi cu Neagoe Craiovescu, care şi el primise, luând Domnia, acest „cognomen“ antic, de sorginte geto-dacă, după o nouă întrerupere a „firului“ tradiţiei. La rândul lor, dar din alte considerente, Cantacuzinii, cei mai mulţi (mai puţin Doamna lui Şerban, fiul acestuia şi câţiva partizani ai lor) au admis alegerea, gândind că de fapt tot ei vor conduce ţara „sub“ Brâncoveanu.
Şi mulţi ani, până la începutul secolului XVIII, cam aşa a fost, Cantacuzinii fiind puşi în funcţii înalte. Dar Brâncoveanu-Basaraba, înţelept într-ale politicii şi pornind de la interesul real al ţării, al Ţărilor Dacice, a vădit, treptat şi subtil, ferm însă, o „detaşare“ faţă de Cantacuzini. A încercat să-şi „apropie“ Valahia de peste Milcov – prin mijloacele timpului, fapt care i-a adus ostilitatea Cantemireştilor, care aveau şi ei o soluţie de unitate politică, inadecvată însă –, a sprijinit ortodoxia în Ardeal – o făcuse şi „sub“ Şerban, ca înalt dregător al Domnului –, păstrând raporturi bune şi cu factorul politic de acolo, „cultivându-i“ şi pe imperialii Vienei – obţinând de la ei titlul de „principe al imperiului“, la numai câţiva ani după ce zdrobise armata generalului Haisler chiar în Ardeal, la Zărneşti (1690) –, pentru a nu-i avea ostili şi, în plus, pentru a avea „uşa deschisă“ la ei în favoarea fraţilor de peste munţi. A avut şi patru feciori, scoşi „în faţă“ pe cunoscuta stampă de epocă, prin care îşi pregătea ereditatea la Scaunul domnesc. Nutrea gânduri de eliberare de sub suzeranitatea otomană. Avusese, anterior, sub mandat domnesc, chiar o misiune de pregătire a popoarelor creştine din Balcani împotriva turcilor9.
Se pregăteau, deci, „sub“ Brâncoveanu-Basaraba, lucruri mari pe direcţia planului dacic autohton, fără veleităţile imperiale ale Cantacuzinilor – descendenţi din împărat al Bizanţului (secolul XIV, Ioan Cantacuzino), care, în plus, îşi puneau speranţe în alt imperiu, cel al lui Petru I (încă neproclamat dar acţionând ca atare de mai mult timp).
A survenit însă altceva – în afară de ostilitatea Cantemireştilor – la care contemporanii mai neinformaţi nu se aşteptau. Şi nici istoricii, ulterior, „complexaţi“ oarecum, şi ei, de aura imperială a Cantacuzinilor, regretând – pentru ţară – mazilirea lui Brâncoveanu-Basaraba şi tragedia familiei lui, n-au „îndrăznit“să-i acuze, expres şi ferm pe aceştia, de trădare a Domnului şi, deopotrivă, a interesului real al ţării. Privind însă retrospectiv, atent, ascensiunea Cantacuzinilor în Valahia Sud-carpatică (în Moldova, Ruseteştii au reprezentat extremismul grecesc în general), sesizând şi urmărind apariţia şi amplificarea veleităţilor lor imperiale – alergând, visători, după himera „refacerii“ Bizanţului –, începând de la sprijinul substanţial dat lui Mihai Viteazul (Cantacuzin pe linie paternă, cum s-a demonstrat – vezi mai sus), de către Cantacuzini foarte influenţi la Poartă şi cu înalte dregătorii în Valahia, luând în calcul şi numeroşii feciori de care a avut parte prolificul viitor postelnic Constantin, căsătorit cu fiică de Domn pământean, nu ne mai surprind „apariţia“ amintitelor veleităţi imperiale la Şerban Cantacuzino (sesizate de Ioan Neculce şi de Nicolae Iorga) – pornind de la amintitul plan dacic autohton care ne traversase istoria – şi nici trădarea din 1714, cu urmări atât de dure şi de persistente, până azi. La aceşti Cantacuzini, nostalgia bizantină se transformase în patimă iar aceasta, cu premeditare, în trădare.
Ideea de unitate şi independenţă a Ţărilor Dacice – pe direcţia planului dacic autohton – n-a fost abandonată nici în timpul domniilor fanariote. Dar nu „hrănită“ de aceşti Domnii ci de opoziţia naţională antifanariotă, care i-a primit pe fanarioţi cu ostilitate chiar de la început. A fiinţat ca idee subtilă în revoluţia din 1821 şi, impulsionată de spiritul acesteia, s-a amplificat în deceniile care au precedat revoluţia paşoptistă, având, ca soluţie politică, un Regat al Daciei.
S-a reactivat însă şi un „plan dacic“ străin, imperial, al Habsburgilor şi al Romanovilor, având ca soluţii politice fie un „condominium“ al lor asupra Ţărilor Dacice, fie adjudecarea lor exclusivă de către unul sau altul dintre cele două imperii competitoare.
Iar himera „refacerii“ Bizanţului a fost „receptată“ apoi de către militanţii pentru renaşterea Greciei: în „Noua Grecie“, renăscută, urma să fie cuprinse şi Ţările Dacice dunărene, fiindcă – vezi, Doamne! – fuseseră conduse, chiar dacă nu întotdeauna, de „principii“ greci!
Ca diversiune „inoculată“ din afară, întărită şi de „doctorii-ardeleni“ – cum le spunea B.P. Hasdeu –, ai celebrei „Şcoli ardelene“ – cândva, copii dotaţi, de greco-catolici, selecţionaţi, pregătiţi şi mai ales îndoctrinaţi în şcoli catolice ale Apusului, interesate în convertirea „schismaticilor“ Răsăritului, în paralel şi în cultivarea „testamentului“ Romei imperiale, copii reveniţi ulterior în ţara lor ca veritabili savanţi dar şi convinşi de ascendenţa pur romană a moşilor şi părinţilor lor –, această diversiune a venit în sprijinul atâtor misiuni prozelitiste anterioare ale Apusului catolic, să consolideze o teză falsă după care traco-geto-dacii cuceriţi de Imperiu în peste 300 de ani de incursiuni şi mari războaie, ar fi pierit, în locul lor fiind aduşi colonişti „din toate părţile imperiului“. Sau, chiar dacă vor mai fi rămas sămânţă prin peşterile munţilor ori prin păduri, când au îndrăznit să iasă la lumina zilei, „complexaţi“ de primitivitatea lor, şi văzându-i pe colonii „romani“ sau pe „legionarii“ Romei bine „echipaţi“ şi cultivaţi, s-au abandonat trup şi suflet şi s-au „autoromanizat“ şi ei, în paralel, şi „de la distanţă“ şi fraţii lor rămaşi liberi.
Şi aşa ar fi „ieşit în lume“ „tânărul“ popor român, substanţial împestriţat ulterior de către migratorii încrâncenatului mileniu medieval, mai nou şi de atâţia apatrizi şi „călăreţi pe meridiane“, atraşi de „Elderado-ul carpato-dunărean“.
Se adăugase, în plus, în paralel, „romanismul“ totuşi al marilor istorici ai veacului XVII, Grigore Ureche şi Miron Costin – şi ei formaţi, ca intelectuali, şi îndoctrinaţi în şcoli iezuite din Polonia ori sub influenţa lor –, ca şi, surprinzător, „romanismului“ „Hronicului“ acelui prinţ al culturii noastre din vremea de început a renaşterii naţionale moderne, Dimitrie Cantemir; poate tocmai de aceea Mihai Eminescu a reţinut, despre el, doar că făcea „la planuri din cuţite şi pahară“. Căci şi soluţia acestui savant al renaşterii noastre, bazată pe sprijin imperial, ca şi la Cantacuzinii Valahiei, şi-o „înscrisese“ într-un asemenea plan.
Sub acest aspect însă, al „formării poporului român“, cărţile amintiţilor istorici, editate şi reeditate, au fost cărţi de căpătâi ale intelectualilor noştri în secolul XIX, „secolul naţiunilor“. I-au convins, prea uşor, aproape pe toţi. De la ei, şi chiar cu unii dintre ei, teza „romanizării“ a cuprins şi sferele politice. S-a adăugat, în numele patriotismului, cu sacrificarea adevărului ştiinţific, şi un important interes politic pentru o „protecţie“ a „Europei“, altfel decât „protecţia“ de până atunci a imperiului ţarilor. Şi astfel, după marele Act naţional al Unirii Principatelor, punându-se problema unui nume oficial al ţării – numele se mai folosise şi până atunci dar discret şi neoficial –, factorul politic al Principatelor Unite a optat pentru numele deROMÂNIA, în memoria Romei imperiale, nu DACIA, cum era firesc. Acea Romă care, când distrugea şi Statul naţional al Marelui rege Decebal devenise, cum am spus (după izvoare de epocă!), „rădăcina tuturor relelor“ („Radix Omnia Malorum“ – ROM). Aceasta, deşi cărturarilor noştri, unii ajunşi şi oameni politici, factori de decizie, le era cunoscut amintitul plan dacic autohton, deşi revoluţia paşoptistă „mersese“ pe ideea unui „Regat al Daciei“, deşi fuseseră şi „voci“ care atenţionaseră că teza ascendenţei romane nu se justifică.
Rămânea, poate, oficial, „nostalgia“ romantică a Daciei şi a dacilor, se putea face pentru traco-geto-daci, chiar oficial, vreun parastas solemn, dar, printr-o politică educaţională „poporul“ trebuia convins să cultive, cu precădere, memoria lui „Traian cel drept“ şi a altor împăraţi ai Romei imperiale, iar la conducătorii strămoşilor reali, traco-geto-dacii, în efigii reconstituite după izvoare, să privească precum priveşti fotografiile strămoşilor, moşilor şi părinţilor care au trecut, mai demult sau mai recent, pragul tanatic, să continue, şi pentru ei, tradiţionalul cult al morţilor, dar să se ştie, cu convingere, că totuşi românii „de la Râm se trag“, nu din autohtonii mileniilor Zalmoxiene ale Spaţiului carpato-danubiano-balcanic.
Aceasta a fost prima mare eroare politică din istoria noastră modernă. A doua mare eroare politică a fost, în epocă, detronarea Domnului Unirii Principatelor, iar a treia se profilează a ficedarea Suveranităţii naţionale a poporului nostru suveran de către factorul politic de la Bucureşti în beneficiul unei megaformaţiuni politice, care urmează a plămădi întrânsa – după propriul ei „postulat“ – o „naţiune civică“, între frontierele mobile ale unui „Stat civic şi multicultural“, condus după un „aquis“ comunitar elaborat de experţii unui Centru, care le ştiu pe toate, peste specificul naţiunilor şi al spaţiului lor istoric. Iar astfel de erori în politică se numesc altfel decât erori.
La cel de-al X-lea Congres internaţional de Dacologie (Bucureşti, 15-16 iunie 2009), dr. Napoleon Săvescu, preşedintele Congresului, în comunicarea sa (v. mai sus), a arătat împrejurările în care s-a comis amintita primă mare eroare politică şi cum a fost consolidată ea, ulterior, prin politică educaţională.
Şi astfel, până azi, unui întreg popor, „poporului istoric“ al locului, i s-a luat, oficial, dreptul de a-şi cunoaşte şi a-şi recunoaşte pe adevăraţii strămoşi, izvorul real al nativităţii lui, din timpuri ancestrale, i s-a luat identitatea originară! Motivele n-au importanţă! Faptul rămâne fapt! A fost un rapt de identitate naţională!
Iar când două voci puternice, Eminescu în primul rând, apoi marele său prieten, ardeleanul Nicolae Densuşeanu, au pledat şi au luptat pentru a se corecta eroarea, unul a fost asasinat cu un sadism neîntâlnit până atunci în analele Neamului – şi efortul de a-l „reduce la tăcere“ a continuat, continuă şi azi; celălalt a fost lăsat să se stingă singur în camera în care încă lucra la finisarea primei ediţii a operei sale capitale: Dacia preistorică; s-a îngrijit de el un prieten, dr. C. Istrati care i-a tipărit şi opera (1913); ulterior, şi pentru el, întâi „ştiinţificii“, după ei şi „politicii“ s-au străduit ca opera să nu-i pătrundă în biblioteci publice, universitare în primul rând; lucrarea devenise o carte foarte rară; a fost retipărită într-un târziu, prin intervenţii colaterale, „sub“ regim comunist, într-o „pauză“ a cenzurii, când i s-a dat o primă reeditare, defectuoasă, cu o „introducere“ al cărei autor nu i-a înţeles conţinutul; în 2002, în regimul de „democraţie originală“ al „tranziţiei“, o iniţiativă nu oficială ci particulară i-a dat o ediţie bună, anastatică (fotografiată), după ediţia princeps; iar „ştiinţificii“ şi „politicii“ tot cu ostilitate şi dezinteres o privesc.
Cui foloseşte?
La amintitul Congres de Dacologie, ca şi la un altul anterior, închinat lui Nicolae Densuşianu, s-au pus în evidenţă resorturile dezinteresului şi ostilităţii faţă de efortul, lupta şi jertfa celor două „voci“ puternice care au militat pentru corectarea acelei prime erori, dacă o mai putem numi eroare.
Eminescu îşi făcuse din necesitatea renaşterii Daciei, a renaşterii noastre naţionale prin „dacizare“ – preluând din Străvechimea şi Antichitatea strămoşilor reali, din trecutul nostru istoric, „elementele bune, sănătoase, proprii de dezvoltare“, „elementele civilizatorii“ –, îşi făcuse un crez suprem şi înţelesese că la acest plan trebuie lucrat cu înţelepciune, răbdare, dar cu perseverenţă. De aceea, pentru cei interesaţi el trebuia eliminat. Devenise un inamic major. Şi a fost eliminat într-un mod care să inoculeze frică – atunci şi în posteritate.
Congresul nostru de Dacologie a spus lucrurilor pe nume, comunicări ale cercetătorilor au dat dreptate lui Eminescu şi au chemat la reluarea efortului, pe soluţia propusă de el, pentru împlinirea mesajului lăsat prin opera, lupta şi jertfa geniului nostru naţional, soarele poeziei naţionale şi zeul tutelar al spiritualităţii noastre.
Un efort dacologic – pe direcţia amintitului plan dacic care ne-a traversat istoria şi încă ne animă – a fost şi mai înainte. Dar el a fost revitalizat, dinamizat în anii din urmă, de la începutul acestui secol şi mileniu, din iniţiativa, prin resursele materiale şi zbaterile domnului dr. Napoleon Săvescu, preşedintele Societăţii internaţionale „Reînvierea Daciei“, cu concursul unui grup de naţionalişti care i-au venit în sprijin şi în jurul cărora se adună tot mai mulţi din cei care se consideră ori se „descoperă“ „pui de daci“, după cum atât de corect şi de frumos spunea odinioară Nichifor Crainic:

„În doina dulce a mamei Dochii
Alunec din părinţi în prunci
Şi deschizând pe lume ochii
În cel de azi sunt cel de-atunci.“

G.D. ISCRU

Vezi mai sus studiul: „Romanizarea“ Daciei.
2 G.D. Iscru, Regalian, primul restaurator al Daciei, comunicare la cel de-al IX-lea Congres internaţional de Dacologie, Bucureşti, 2008. (vezi în acest volum)
3 Augustin Deac, Istoria adevărului istoric, Editura Tentant, Giurgiu, 2001, vol. II, p. 71.
4 Ibidem, p. 71-72.
5 Rohonczy codex. Descifrare, transcriere şi traducere de cercetător Viorica Enăchiuc, Editura ALCOR EDIMPEX S.R.L., Bucureşti, 2002, p. 267, s.n. (toate acestea, dacă transcrierea şi traducerea d-nei Enăchiuc se vor dovedi corecte).
6 Ştefan Andreescu, Restitutio Daciae (Relaţiile dintre Ţara Românească, Moldova şi Transilvania în răstimpul 1526-1593, Editura Albatros, Bucureşti, 1980).
7 Idem, Restitutio Daciae, III. Studii cu privire la Mihai Viteazul (1593-1601), Editura Albatros, Bucureşti, 1997.
8 O demonstraţie convingătoare la Marin Alexandru Cristian, Mihai Viteazul – un Cantacuzin pe linie paternă, ms.
9 Pentru acestea şi pentru multe altele despre Brâncoveanu – vezi: Panait I. Panait şi Ştefan Ionescu, Constantin Vodă Brâncoveanu. Viaţa. Domnia. Epoca, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1969.

Placutele de la SiNAIA 1/5

Placutele de la SiNAIA 2/5

Placutele de la SiNAIA 3/5

Placutele de la SiNAIA 4/5

Placutele de la SiNAIA 5/5

PIERIT-AU DACII? DAR LIFTELE ?

Istoria noastră, din cele mai vechi timpuri(mileniul V î.e.n.) pînă la începutul feudalismului timpuriu odată cu constituirea Ţărilor Române, este falsificată în totalitate cu bună ştiinţă de către istorici! Dau în continuare ca argument cum am ajuns noi latini sau ,,urmasii Romei” prin traducerea in fals a textului lui Eutropiu scris pe la anul 389.
Pasajul lui Eutropiu: ,,Trajanus additerat; et de Assyria, Mesopotamia et Armenia revocavit exercitus, ac finem imperii esse voluit Euphraten. Idem de Dacia facere conatum amici deterruerunt, ne multi cives Romani barbaris traderentur; propterea quod Trajanus, victa Dacia, ex toto orbe Romano infinitas eo copias hominum transtulerat, ad agros, et urbes colendas. Dacia enim diuturno bello Decebal: viris fuerat exhausta”.
Plăsmuirea lui A. T. Laurian: ,,Fiindcă Dacia se deşertase(depopulase) de oameni prin războiul lui Decebal, de aceea Traian, spre a popula această provincie, ce avea înpregiur un milion de paşi, a adus din tot imperiul roman o nenumărată mulţime de oameni spre a cultiva cîmpiile şi cetăţile etc”. De aici rezulta ca sintem urmasii acestor coloni!
Pentru că era preşedintele Societăţii Academice Române şi derector general al Ministerului Instrucţiilor Publice, canalia a introdus această plăsmuire în cărţile de istorie şi de atunci ,,urmaşii Romei” sîntem chiar dacă B. P. Hasdeu în textul ,,Perit-au dacii? apărut în anul 1871 arăta cu argumente lingvistice şi citate din scriitorii greci şi latini că Laurian a facut un fals mîrşav care nu trebuie acceptat de cultura româna. Nu este vorba in text de depopulare, ci de împuţinare, nu a venit o nenumarată mulţime de romani ci un număr de coloni din tot imperiul care au implantat în Dacia administraţia romană şi au înfiintat citeva centre urbane care au fost adăpost pentru armata de cotropitori! Mai jos este textul lui B. P. Haşdeu din anul 1871.

PERIT-AU DACII?

Pogorîndu-se de preste plaiuri împreună cu cărţile sau chiar cu persoanele lui Clain, Maior, Laurian, Papiu şi ale altor doctori ardeleni, un vîrtej de îndărătnicie a fost buimăcit minţile noastre între a ne socoti de romani curaţi, puind între alte temeiuri fără temei şi acela, cum că toţi dacii ar fi pierit pînă la cel din urmă sub Traian. Apoi dă! Pentru popoare, precum şi pentru inşi, sînt timpuri de înebuneală; cu aceea numai deosebire că pe un ins lepşit închid din îndată cei sănătoşi, care sînt mai mulţi, iar de înnebuneşte un popor întreg, apoi vai şi amar de cei puţintei cuminţi ce se mai află în sînul său; precumpăniţi de mărimea numărului, ei înşişi cată că se vor trezi peste scurt băgaţi silnic în vreo Golie. Vestitul Freret, capul arheologilor franţeji, din suta trecută, bărbat ale cărui combinările istorice asupra întrebărilor celor mai grele şi mai încurcate se tot adeveresc din zi în zi prin novele descoperiri – Freret fu trimis la Bastilia pentru a fi rostit un adevăr, ce azi nimeni nu mai îndrăzneşte a-l tăgădui, că frîncii erau nemţi iar nu gali! Cine are neclintita bunăvoinţă de a da crezare şi de acum înainte numai lucrurilor de necrezut, crează cîtu-i va plăcea bîrfirilor ex cathedra; încît despre mine care sînt nu numai neardelean, ci la o alta şi nedoctor,am o neînvinsă plecare de a mă încrede, întru orice priveşte istoria veche, nu în mantii lungi, diplome şi mai lungi, şi vorbe afară din cale de lungi, ci în mărturisirile scriitorilor contemporani cuceririi Daciei. Voi cumpăni fără oca mică cuvintele fieşcărui în deosebi şi al tuturor împreună, şi apoi,… şi apoi cine ştie dacă, în loc de Bastilia, cei nenumăraţi cu mantii, diplome şi vorbe lungi şi paralungi din cele Şeapte-Cetăţi ungro-secuio-saso-austriaco-slovaco-române, apărîndu-şi purismul, nu mă vor chema, bunăoară, la K.K. Agenţia!
Un popor îngiugat are dreptul de a se mîngîia prin trecuta-i de fală, şi de a şi-o închipui cu atît şi mai frumoasă cu cît giugul de faţă se face mai greu, iar timpul slobozeniei cronologiceşte mai îndepărtat; astfel bătrînul plecat sub nămolul anilor, aducîndu-şi aminte tinereţea, o priveşte acum printr-o minciunoasă prismă, ce măreşte sau încolorează pînă şi faptele cele mai de rînd. De-ntre toate ţările române, Ardealul mai de timpuriu şi mai dureros geme în robie…şi iată de ce sistemele cele mai răsturnate asupra începuturei românilor au trebuit născute anume la bieţii ardeleni drept un pendant cu şerbia! Răsunetul ciudatelor teorii pătrunse şi la românii dunăreni, cîtă vreme aceştia oftau încă sub degradările Fanarei, strulubatecia Stambolului şi ameninţările Nordului…azi însă, văzîndu-se în un popor neatîrnat şi, oricari i-ar fi fost trecutul, de un viitor mare nu respinge-vor ei deşertele băsmuiri ale sclaviei, şi cercetîndu-şi copilăria istorică cu nepărtinirea unui bărbat în toată floarea vîrstei, nu lucra-vor încît urmaşii să le poată aplica cuvintele lui Napoleon: ,,c’est ici que commence notre généalogie”?
1. Pausania. Încep cu Pausania, pe care nici unul dintre cîţi scris-au despre întîietăţile noastre, n-a vrut, să bage în samă din părerea, pe semne că o carte intitulată ,,Descrierea Greciei” şi cuprinzătorie, în adevăr, numai tabloul ţărilor grece, nu poate înfăţişa nimic asupra istoriei române. Astfel păţesc cei deprinşi a mocni cîte mai multe zile asupra unui A, spre a deduce apoi că A nu este A, şi a muri la sfîrşit fără să fi avut în toată viaţa măcar un prepus că afară de A, chiar alături cu el, mai este şi un B, şi că, prin urmare, pentru ca să poată fi AB, trebuie A să fie tocmai A. (Mai mari dezvoltări, deşi de alt soi, asupra literilor AB, poţi vedea în logica litografită a d. doctor Bărnuţiu, ardelean…)
N-am op a mă lăţi aici asupra însemnătăţii obşteşti a cărţii lui Pausania; să nu fi fost ea, Barthelemy n-ar fi avut pînză pentru a zugrăvi minunata sa icoană a vechii Grecii, nici Heyne pentru a izvodi frumosul său studiu ,,Ueber den Casten des Cypselus”. Fabricius, numără 180 de autori vechi, în cea mai mare parte pierduţi, pe care-i citează Pausania, iar toţi filologii, Nibby, Ciampi şi alţii, se învoiesc a recunoaşte că, afară de această întinsă erudiţiune, el culese o mare seamă de izvoare şi în călătoriile sale nu numai în Grecia întreagă, ci şi prin Italia, Ispania, Macedonia, Asia Mică, Palestina şi Egiptul. Însă toate acestea sînt de o vajnicie secundară în cazul de faţă; ceea ce trebuie bine însemnat, este că Pausania, trăia sub Traian, scria sub Adrian şi se săvîrşi la Roma sub Marcu-Aureliu. Deci de a pune în cumpănă toate bulendrele doctoreşti din întregul Ardeal în alăturare cu o singură faţă scoasă din Pausania, cele de-ntîi s-ar părea încă prea uşoare, ba chiar nici s-ar ţinea în cumpănă, ci ar zbura şi s-ar răsăpi, asemenea pufului: un puff.
1. Pausania, vorbind despre daci, nu numai ştia despre cine vorbeşte însuşi, ci era în stare să îndrepte, în această privire, pînă şi zisele greşite ale altor; ce e dreptul, minciuna era încă de nu mai puţin răspîndită, apoi încalte mult mai smerită, fiind că nu se putea îmbrobodi în pompoasa haină a dizertaţiunilor inaugurale, nu întrebuinţa un grai de pe ceia lume, mi era îndreptuită a opri pe tot îndrăzneţul ce ar fi vrut oblici: ,,Stăi profane! Se poate să fii un om cu minte, însă n-ai într-aceasta vreo dovadă patentată, fie măcar honoris gratia sau pro nationibus extranaeis”. Spre a vedea gradul încunoaşterii lui Pausania cu dacii, îl vom confrunta cu un alt scriitor şi mai vestit, anume Diodor Sicul. Această împregiurare n-are nici o legătură nemijlocită cu cestiunea pieirii dacilor; totuşi ea poate să verse o lumină lăturalnică asupra obiectului, şi pe deasupra, mă va scuti din capul locului de a face din urmă ur articul deosebit, un articul în care n-aş putea tot să pomenesc pe ardeleni şi, prin urmare, cetitorul n-ar avea prilejul de a tot zîmbi de rîs: tare mi-s urîţi cetitorii bosumflaţi.
,,Tracii, zice Diodor, după ce prinseră în război pe Agatocle(fiul lui Lisimah), l-au trimis înapoi cu daruri la tatăl său, cu scopul de a-şi agonisi prin acest chip un agiutoriu la împregiurări de nevoie, şi totodată, nădăjduit că, drept răsplată, li se va înapoia ţinutul cuprins mai de-nainte”. Cu cîteva rînduri mai gios, Diodor întoarce în alt fel. ,,Dromicait, craiul tracilor, primi pe Lisimah(prins în război) cu mare cinste, îl îmbrăţăsă şi, dîndu-i numele de tată, l-a dus împreună cu copii(prinşi şi ei în război) la oraşul numit Helis…”. Încă ceva mai la vale, descriind petrecerea lui Lisimah în robie, întunarea-i şi alte, Diodor numeşte pe tracii lui Dromicait: daci. Din aceste pasagiuri se vede că daci ar fi avut duse războaie deosebite cu macedonii, din care unul prinse rob numai pe fiul lui Lisimah Agatocle, iar în celalt pe însuşi Lisimah cu copiii. Plutarc, Polien, Polibiu şi alţii, vorbind tot despre aceste întîmplări, pomenesc numai de războiul cu Lisimac; însă tăcerea lor nu este de fel tăgăduire. Rămînde deci a se lămuri care din cele două războaie fu cel întîi? Dacă, întemeindu-ne pe întîietatea pasagiului, protimisi-vom războiul cu Agatocle, apoi dea-mi-se voie de a nu prea pricepe noima războiului cu Lisimac: cei amăgiţi nu se arată de două ori galantoni în privirea celor amăgitori. Pe de altă parte, nici războiul cu Lisimac nu a putut fi cel întîi: deoarece craiul macedon fu învins, prin ce minunăţie fosta el la o altă şi învingător, cucerind un ţinut întreg de la daci, sau, de era cucerit mai înainte, neînapoindu-l biruitorilor?
În scurt, oricum suci-veţi zisa lui Diodor, a lui Plutarc, Polien, Polibiu şi a altor, lumina nu va ieşi la iveală pînă a nu se scoate ea din istorisirea lui Pausania(Attica, lX, 6): ,,Lisimac, mişcînd război împotriva vecinilor săi, după ce isprăvi cu odrizii, zădărî pe craiul dacilor Dromicait:dar avînd a face cu oameni nu numai numeroşi, ci şi foarte ispitiţi în meşteşugul ostăşesc, fu bătut, încît scăpă cu fuga, lăsînd prins în mîinile dacilor pe fiul său Agatocle, ce de abie atunci începu a război sub părinteasca povăţuire. Astfel, văzîndu-şi copilul în puterea duşmanului, ba mai fiind încercat şi prin alte bătălii nu mai puţin nenorocite, el fu silit a se astîmpăra pînă la o vreme mai priincioasă şi, dîndu-şi fiica după Dromicait, iar drept zestre hărăzindu-i Tracia de pe ţărmul criveţean al Dunării, încheie pace. Unii socotesc că dacii ar fi prins pe însuşi Lisimac”. Iată dar o povestire nu numai logică – căci nu se contrazice, nu numai critică – căci oboară anume părerile celorlalţi scriitori, ci chiar destul de amănunţită: ea vădeşte, spre pildă, că ţara ce macedonenii o au fost cuprinsă de la daci, pe care Diodor o numeşte fără lămurire ,,un ţinut” era tocmai Moldo-România de astăzi…
Ei bine! Pe acest Pausania, ce cunoştea atît de cumplit isotia trecutului dacilor, îl putea-vom învinovăţi de a nu le fi cunoscut prezentul? ,,Traian, zice el(Eliaca, 1.Xll,6), război cu Osroe, fiul lui Arsace, craiul parsilor, şi cuceri pe daci ce sînt dincolo de traci: houtos prosektisato ho vasileus Getas tous (ontas) huper Thrakas”. Deci, crăpa-ar toţi umbraticii doctores din Ardeal, dupre nimerita exprimare a şagalnicului Petroniu, - şi tot încă va rămînea vederat că sînt, nu este au fost, că a cuceri nu seamănă cu a stinge, în sfîrşit că pe timpul împăraţilor Adrian, Antoniu şi Marcu-Aureliu, urmaşii lui Traian, cînd Pausania scria cartea, învinşii daci trăiau pe ţărmii Dunării, deci, poate, în o mai mică armonie cu romanii, decît ardelenii sînt acum cu austriecii.
Pierit-au dacii?

2. Appian Fiind hotărît a înşira înainte de toate pe scriitorii mai puţin cunoscuţi doctorilor ardeleni, fiind literatura elină pentru aceştia din urmă mai mai o terra incognita, întru care numai arareori îndrăznesc ei a-şi rătăci paşii, cu agiutoriul lui D-zeu şi al tălmăcirilor latine: fiind Appian mai tot atît străin erudiţiunei lor, cum însuşi Pausania, prin urmare, nimic nu mă împiedică de a hărăzi acest al doilea după Pausania paragraf anume lui Appian, unui din fruntaşii literaturei eline, după ce ea pribegi de pe pămîntul strămoşesc spre a se răsădi în Alexandria, şi pe carele, la o altă, deşi-l cită oarecul arhidoctorul Petru Maior, ardelean, însă să însemnaţi bine, a-l cită fără a-l fi şi citit, căci citindu-l desigur nu l-ar fi citat, apoi numai doară pentru a arăta cît de fără de ruşine minţea pînă a nu-l citi. Cu cît mai mult lăuda-voi pe Appian, cu atît mai rău părea-mi-va de a-l opune, - căci şi opunere e un fel de însoţire -, cu potrivnicii mei.
Cea mai mare parte a producerilor lui Appian s-a pierdut, iar între altele şi o istorie specială a dacilor, despre care mărturiseşte patriarhul Fotiu, unul din cunoscătorii cei mai adînci ai vechii literaturi grece, şi cărui, pot să nu-i crează, în acest raport, numai doară, acei ce făcîndu-se uniaţi, s-au făcut necesaremitre anti-fotişti. Cu toate acestea, a scris simplicemintre o istorie dacică n-ar fi fost încă de o deosebită vajnicie: un doctor Frunză –de –Dafin, ardelean, de n-a făcut apoi încalte, s-a pus la cale a face nu numai una de asemene, ci şi de a o vedea încununată într-o cunună de trei sute de galbeni; cunună galbenă şi, prin urmare, vestejită. Dar, însă între viitoarea istorie dacică a doctorului Frunză-de-Dafin, ardelean, şi cea trecută a lui Appian este deosebire de-ntre un vis şi un văz: Appian scria sub Traian şi Adrian, doctorul Frunză-de-Dafin, ardelean, scrie sub Franţ 1-iu; Appian scria sub Antoniu, doctorul Frunză-de-Dafin, ardelean, sub Franţ-Iosef…În acest chip, oricine ar voi, negînd în genere certitudinea istorică, de a face mincinos în privirea dacilor pe Appian, va fi silit în proporţiunea anilor, să facă pe un doctor Frunză-de-Dafin, de împreună cu asemenii săi, aproape de una mie şeapte sute de ori şi mai mincinoşi!
În acele din cărţile sale ce s-au păstrat pînă în zilele noastre, Appian pomeneşte în mai multe rînduri pe daci, oricît de scurte şi lăturalnice ar fi aceste pomeniri, totuşi ele nu pot avea în cazul de faţă cea mai mare însemnătate izvorînd, precum o arătam, nu numai de la un contemporan al împregiurărilor, ci totodată de un specialist în cestiunea cercetărilor noastre. Deci, dar cine oare fire-ar destul de obraznic întru a presupune ni-tam-ni-sam cum că procopsitul alexandrean, ucenicul gramaticilor celor mai învăţaţi ai epocii, ar fi întrebuinţat prin neştiinţă, iar nu în cunoştinţa cauzei, timpul prezent în locul celui trecut bunăoară, în următoarele pasagiuri: ,,Cezariu precugeta război asupra dacilor şi bastarnilor, ce locuiesc dincolo de Dunăre: Mei peran eisi tou Istrou(Illyrica XXll); sau: Perseu ceru agiutorinţă de la daci, ce sînt aşezaţi dincolo de Dunăre: tous huper Istron(Macedonica, XV, 1)”. Au istoricii moderni, vorbind despre popoarele ce nu mai sînt sau ce se socotesc deobşte pierite, întrebuinţează vreodată nişte aşa fraze zicînd, spre pildă: ,,Pelasgii ce locuiesc în Arcadia” sau: ,,Fenicienii ce sînt aşezaţi în apus de Palestina”. De nu mă înşeală ţinerea aminte, Esquiros, descriind spitalurile Parisului, zicea că nebunii iubesc a obicinui un astfel de stil: antagoniştii mei, spre a oborî înţelesul cuvintelor lui Appian prin singurul mijloc de oborîre ce le rămîne, n-ar fi gata oare de-al întrebuinţa aşişderea din…patriotism? Ce e dreptul, nime n-a dovedit încă, cel puţin pînă acum, vro neputinţă între a fi doctor, ardelean şi sminti în o vreme: mă mîngîi că nime nu o va dovedi nici de acum înainte.
Pasagiurile citate sînt numai un dejuniu: cît dar de greu fi-va de mistuit următorul prînz. Între toate operele lui Appian cea mai importantă pentru a-şi putea închipui starea geografică a Imperiului Roman după moartea lui Traian, este, fără tăgadă ,,Proemiul”. Însemnătatea sa, mai ales cînd se atinge de istoria dacilor, e cu atît mai mare, că însuşi autorul înainte de toate, se grăbeşte a ni oblici în termini clare, anume timpul cînd scria: anul 900 de la înfiinţarea Romei. N-am avea trebuinţă de a întoarce acest număr în cifre mai de înţeles, de vreme ce sub inspectoratul general în Moldova şi eforatul instrucţiunii publice în Valahia al d. doctor Trebonian Laurian, ardelean, pînă şi găinile române s-au învăţat a socoti ceasurile de la Romul şi Rem, încît cine nu mai ştie că zisul an al 900-lea este al ll-lea al domniei lui Antoniu, al 149-lea de la Naşterea Mîntuitorului şi al 43-le încoace de la cucerirea Daciei. În această cărtice, cuprinzătorie de vro 15 paragrafuri, Appian, după ce descrie hotarele împărăţiei despre Africa şi Asia adaugă: ,,Despre uscatul Europei puterea Romei se întinde pînă la fluviile Rin, ce se varsă în Oceanul Nordic şi Istru ce cade în Pontul Euxin: însă, în unele locuri şi dincolo de aceste rîuri, romanii stăpînesc pe celţii de peste Rin,iar peste Istru pe geţi, ce-i cheamă daci: Perasantes de pii kai touste, Keltoon toon huper Rhiinon archousin emioon, kai Getoon, toon huper Istroon, hous Dakous kalousin(Praef. lV)”. Iată dar o mărturisire, împotriva căreia prealuminaţii purişti vor putea răspunde numai doară prin un energic ,,Sacrament!” de al caporalului austriac!
Perit-au dacii?

3. Dion Casiu Cu toată nerăbdarea din parte-mi de a agiunge cît mai repede la mărturisirile istoricilor romani, cari se rostesc, poate, şi mai lămurit în privirea cercetărilor mele: cu toată dorinţa din partea unor din cititorii mei de a vedea cît mai curînd încheierea sintetică a analiticelor mele izvodiri de pînă acum; cu toate aceste, pentru a fi lucru deplinit, sînt silit de a apesti ceva, adunînd încă cîţiva autori elini; căci potrivnicii mei fiind foarte bolnavi, m-aş socoti de rău doftoriu şi de spiţeriu şi mai rău, dacă, în medicamentul prescris aş scăpa din vedere pînă şi cea mai mică parte de amestecat pînă şi în cea mai mică doză. Nu mă îndoiesc că, pentru unii nici o astfel de doftorie nu va folosi, din pricina unui temperament prea ţeapăn: în aşa caz se va avea recurs la gheaţă.
Pausania, a fost grec, trăitor la Roma şi contimpurin lui Traian şi cunoscător istoriei dacilor; Appian, a fost grec, cetăţean roman, trăitor la Roma, contimpurin lui Traian şi chiar autor a unei istorii dacice. Pe Pausania dragii mei ardeleni nici l-au citit; pe Appian ei l-au citat fără a-l fi citit… Să trecem acum la un al treilea grec, şi citit şi citat însă neînţeles. Îndeobşte, pedanţii de peste munţi seamănă cu şoaricele ce mîncînd slănina din capcană: pentru a-şi putea susţine sistemul, ei nu se tem nici de un fel de cursă: a minţi, a născoci, a răstălmăci, a gîci, a trece pe deasupra, nimic nu-i sparie, nici opreşte.
Doctorul Petru Maior, doctorul Laurian şi alţi doctori ardeleni, îşi razem hojma zisele pe credinţa lui Dion Casiu, scoţînd din el lungi bucăţi în elineşte şi lătineşte, şi fiind gata de a le scoate chiar în turceşte, dacă literatura turcească le-ar fi cunoscută şi dacă s-ar afla un Dion Casiu, tradus în limba osmanlîilor. Pentru mine, precum şi pentru mai mulţi filologi foarte socotiţi, bunăoară Lipsius, Vossius, Sallier, şi, mai cu seamă, Dodwell, Dion Casiu, cu toată vrednicia ce nu i se poate tăgădui, nu face, în oarecari privinţe cît un Appian sau chiar cît un Pausania. Însă, astfel socotesc domniile doctorale din Ardeal, şi cu atît mai bine dacă nu pentru dînşii, cel puţin pentru mine, îndreptuindu-mă una ca aceasta de a le adresa următoarea dilemă: credeţi lui Dion Casiu au nu-i credeţi? De nu-i credeţi de ce dar vă spriginiţi necontenit pe zisele sale? De-i credeţi, apoi trebuie să recunoaşteţi, precum vom vedea îndată, împotriva dorinţei voastre, cum că dacii n-au pierit; în ambele cazuri sînteţi şarlatani.
Biografia lui Dion Casiu se poate scurta în cîteva cuvinte, după izvoarele lăsate de el însuşi. Tatăl său, Casiu Apronian, deşi grec, totuşi fu senator roman, şi cîrmuitor mai înainte al Dalmaţiei şi pe urmă al Ciliciei. Mumă-sa fu fata vestitului Dion Crisostom. Locul naşterii şi al morţii sale fu Niceea în Asia Mică. Născut sub domina lui Adrian(Fabricius socoteşte, că chiar sub a lui Traian), el ocupă treptat cele mai mari posturi ale imperiului roman: senator sub Comod, pretor sub Pertinace, gubernatorul Smirnei şi al Pergamului, mai apoi al Africei, al Dalmaţiei şi al Panoniei, în două rînduri consul, pînă ce, în fine, retrăgîndu-se cu totul din viaţa publică, se săvîrşi în vîrstă de peste o sută de ani. Această însemnătate a lui Dion Casiu în istoria politică a Romei, făcu ca înşişi grecii, uitîndu-i originea elină, să-l fi numit Dion Romanul, Dion ho Rhomaios, precum Zonare şi Cedren.
În privirea literară, din cărţile scrise de Dion Casiu, s-a păstrat numai ,,Istoria romană” de la Enea şi pînă la Alexandru Sever, ba încă bucăţită, încît din optzeci capitole, în care se împărţea întreaga operă, treizeci şi cinci de la început lipsesc şi douăzeci şi şase de şa sfîrşit se află în prescurtare, rămînînd în stare primitivă numai nouăsprezece de la mijloc. Elinistul Clavier emite, asupra acestei proceduri, următoare giudecată obştească cu care nu pot a nu mă uni: ,,Dion, fu cel de pe urmă dintre scriitori greci, cu cunoştinţa legilor istoriei. Crescut în şcoala istoricilor vechi, el nu s-a arătat mai gios de ei. Cuprinderea operei sale e înorînduită în chip foarte nimerit; el îşi întrebuinţa toate puterile în descoperirea adevărului şi, în păzirea cronologiei fu cu cea mai mare luare aminte. El avea toate însuşirile unui istoric, după ce el însuşi a giucat un rol foarte vajnic. Stilul său este foarte curat şi chiar ales. Unele greşeli ce i se pun de vină nu se puteau înlătura într-o scriere atît de întinsă”.
În cît se atinge în parte, de cestiunea dacilor, istoria romană a lui Dion Casiu vredniceşte, mai vîrtos ca prilejul de faţă, o apreţuire mai de aproape. Bunăoară nu va fi fără folos de a se cerceta izvoarele acestui scriitor, ceea ce doctorii ardeleni nici au gîndit a face, deşi arătînd totodată, chiorîşi, cea mai cumplită încredere în tot cuvîntul al lui Dion Casiu.
Întinderea capitolului al 68-lea din opera lui Dion Casiu, măcar că prescurtată de Xifilin, însă vădeşte, din partea scriitorului, o deosebită încunoaştere din istoria lui Traian şi a dacilor. Această împregiurare se întăreşte şi mai mult de ne amintim de mărturisirile lui Suida, lui Iornand şi ale lui Freculf despre două cărţi aparte, şi acum pierdute ale lui Dion Casiu: asupra lui Traian(ta kata to Traian) şi asupra dacilor(ta getica). Deci, atît în acestea două din urmă, precum şi istoria sa cea mare, pe ce fel de izvoare putut-a el a-şi rezema zisele?
Ce e dreptul, bîrfitorii ardeleni, recunoscînd, fără nici o cercetare, veracitatea lui Dion Casiu, prin urmare, deoarece, ce-i lovesc tocmai pe temeiul acestei veracităţi, de dînşii recunoscute, chiar de m-ar scuti de a face ceea ce li s-a părut de prisos loruşi, şi tot încă argumentele mele împotriva lor n-ar putea fi mai puţin surpătoare.
Izvoarele lui Dion Casiu, în privirea cuceririi Daciei se pot împărţi în două soiuri: cele verbale şi cele scrise. Tatăl lui, Casiu Aperonian, funciunariu sub Traian, fu o autoritate cît se poate de temeinică şi Dion Casiu a putut, şi nici a lipsit de a se folosi în felurite cazuri de verbalele sale povestiri, precum se vede fie pildă, fie trasul: ,,Ho gar pater mou Apronianos, tes kilikias arxas, panta ta kat’ auton ernemathekei safos”. Pe de altă parte abunul lui Dion Casiu de pe mumă, Dion Crisostom, nu numai a fost petrecut pe vremea prigonirilor lui Domiţian, îndelungat timp între daci, dar fu chiar prietenul lui Traian şi, pare-se anume dupre dorinţa acestui împărat, scrise o deosebită carte despre trebile Daciei, pomenită de Filostrat în Vieţile sofiştilor, şi pe care unii filologi, precum Reimar, Kuster, au voit din nebăgare de seamă s-o confunză cu producerea de acest titlu de însuşi Dion Casiu.
Se ştie din Filostrat, cum în triumful urmat după desăvîrşirea cuceririi Daciei, Traian puse în car lîngă sine pe Dion Crisostom, prubăvermintre pentru ca vestitul ritor să descrie cu elocinta sa pană isprava armelor romane. Dion Casiu a avut la mînă fără îndoială scrierea abunului său asupra dacilor. Pliniu cel tînăr pomeneşte o ,,istorie dacică” ce o ar fi fost scriind, în vremuri grece un oarecare Caniniu; nimic nu-mi arată ca această poem să fi fost sfîrşită de autorul ei, încît nu cred, prin urmare ca Dion Casiu, să se fi putut agiutora cu ea; dar ceea ce mi se pare a fi sigur, este că el n-a putut a nu fi citit Comentariul lui însuşi Traian asupra războiului dacic, despre carele vorbeşte gramaticul Priscian, scoţînd din el şi un scurt pasagiu. În sfîrşit, Dion Casiu, ar fi trebuit să fie cercetat în afară de alte cărţi, acum necunoscute sau ce nu pot a mi le aduce aminte în minut, biografiile pierdute ale lui Traian de la Mariu Masim, de Fabiu Marceliu etc. Totuşi în atîtea nu se mărgineau încă izvoarele istoricului nostru. ,,Fui la cîrma Africei, -zice le- apoi la a Dalmaţiei cîrmuite mai înainte vreme de părintele meu, în urmă la a Panoniei de sus, încît toate zisele mele asupra acestor ţări, se reazem pe proprii grigite cercări”. Este vederat că locuinţa sa în Panonia, învecinată Daciei, mult înlesnea pe Dion Casiu în culegerea oralelor izvoare despre trecutul şi prezentul dacilor.
În un cuvînt, în atingerea obiectului nostru, nime, poate, din istoricii vechi, îndată următorii după Traian nu aveau un temei mai mare a de a zice: ,,Cele văzute şi auzite, dupre cum însumi le-au auzit şi văzut, le descriu: lego de ha te eidon hos eidon, kai ha ekousa hos ekousa(LXVlll,27)”. Să mai zic odată: obîrşiile lui Dion Casiu erau aşa de numeroase şi de puternice, în privirea lui Traian şi a dacilor, încît oricine(afară de cei din Ardeal, pentru care şi acest drum este închis, precum am arătat cu cîteva rînduri mai sus) ar voi a supune îndoielii pînă şi cea mai lăturalnică din zisele sale, nu o va putea face, fără a aduce, totodată, împotriva unei asemene, o bună seamă de dovezi prea şi prea pipăite.
Întrucît este acum neapărat pentru sfîrşitul meu, vreau acum să adîncesc istoria romană a lui Dion Casiu cu toată părerea de rău de a nu putea cerceta, de asemenea, şi celelalte două cărţi ale sale, fără nădejde de a se descoperi vreodată. Xifilin, scurtînd capitolul 68, a fost înlăturat fireşte, mai multe din originalele amănunţimi asupra lui Traian; cu toate aceste, duhul şi trăsăturile cele de căpetenie nu au putut a se mistui. Dion Casiu se arată pretutinde entuziastul marelui împărat. După ce zugrăveşte, în un tablou, plin de viers, întîmplările două războaie cu dacii, el încheie în următorul chip: ,,Astfel Traian trecu podul cel pe Dunăre făcut, şi, măcar că mai tîrziu, totuşi cu atît mai sigur, mişcînd război cu mare ce supuse pe daci(ekratese)…Capul lui Decebal fu dus la Roma şi Dacia, înfiinţîndu-se în ea de Traian colonii, s-a prefăcut în provincie: houtos he Dakia Rhomaion hupekoos egeneto, kai poleis en aute ho Traianos katokisen(LXVll, 14)”.
Au din aceste atît de simplice pasagiuri se vede, sau chiar este iertat unui om întreg de a presupune stîrpirea dacilor? Însuşi Dion Casiu îndată după adusele trasuri, adauge: ,,Tot pe acest timp şi partea Arabirei, megieşită cu cea Pietroasă, fu cuprinsă de Palma, prefectul Siriei, şi prefăcută în provincie romană. Kata de ton auton touton chronon kai Palmas zrs Surias archon, ten Aravian ten pros te Petra echeirosato, kai Rhomaion hupekoon epoiesato(ib.)”. Au nu este vederat, pentru oricine cu minte sănătoasă, că ideea lui Dion Casiu se rezumă în următorul chip: ,,În anul 856 de la întemeierea Romei, două ţări au fost adaose către Imperiul Roman: Dacia şi o parte din Arabia?” Deci, oricine s-ar încerca a visa în cazul de faţă, stîrpirea dacilor, trebuie să viseze negreşit şi a arabilor. Mai apoi, tot în viaţa lui Traian(un scriitor se poate arăta neconsecinte, din neluare de seamă, în cursul unei întinse opere, iar nu în al uni singur capitol), vorbind despre răscularea iudeilor, Dion Casiu spune că ei ar fi ucis aproape 220 mii romani şi greci; mai departe el pomeneşte despre omorîrea două sute de mii în Cipru…Au perirea unei întregi şi mari naţiuni, precum erau dacii el ar fi putut a o trece cu vederea? Au el ar fi putut a trece cu vederea nu numai pierirea , ci măcar strămutarea unui aşa popor?
În acest chip, după mărturisirea lui Dion Casiu, supunerea dacilor nu se deosebea de a galilor sau a iberilor; Traian n-a făcut în Dacia altceva decît a poftit pilda lui Scipione, Sertoniu, Cesariu, etc. în Spania şi a lui August în Galia; coloniile erau menite spre înfrîngerea şi romanizarea dacilor, precum ele înfrînau şi romanizau pe gali şi pe iberi, precum înfrînau şi romanizau toate ţările mai primejdioase, mai scumpe, căci romanii, după exprimarea lui Montesquieu, preţăluiau popoarele biruite după greutatea biruinţei. Oricine ar năzui a strîmba acest firesc înţeles al cuvintelor lui Dion Casiu, ar ztrebui să dovedească mai înainte de toate că krateo şi cheiroo înseamnă a stîrpi iar nu suplicemintre a supune; căci prefectul Palma nimici pe arabi, megieşiţi cu Arabia Pietroasă; că Dion Casiu obişnuia a se mira de omorîrea a cîtorva mii de suflete şi nici băga în seamă pierderea a cîtorva milioane.
Domnilor doctori şi ardeleni! Au sunteţi în stare de a dovedi toate aceste, fără a cădea în prepus de a vă lipsi cîte o doagă? Staţi, vă gîcesc eu răspunsul. Veţi spune că vă jertfiţi doagele în folosul patriotismului? De-i astfel să urmăm mai departe, vădindu-vă nişte aşa lucruri, încît nici chiar un nebun, oricît de patriot să nu le poată tăgădui.

De la Zalmoxe Zeul… la Zamolxe Omul! [1/11]

De la Zalmoxe Zeul… la Zamolxe Omul! [2/11]

De la Zalmoxe Zeul… la Zamolxe Omul! [3/11]

De la Zalmoxe Zeul… la Zamolxe Omul! [4/11]

De la Zalmoxe Zeul… la Zamolxe Omul! [5/11]

De la Zalmoxe Zeul… la Zamolxe Omul! [6/11]

De la Zalmoxe Zeul… la Zamolxe Omul! [7/11]

De la Zalmoxe Zeul… la Zamolxe Omul! [8/11]

De la Zalmoxe Zeul… la Zamolxe Omul! [9/11]

De la Zalmoxe Zeul… la Zamolxe Omul! [10/11]

De la Zalmoxe Zeul… la Zamolxe Omul! [11/11]

[ Rezumat la congresul de Dacologie 2007]

Civilizatia dacica in care s-a dezvoltat astronomia, medicina, legislatia, arta militara , metalurgia si agricultura, nu putea exista fara o scriere si respectiv, un alfabet propriu. Noi nu avem nici o carte scrisa de Daci, si aflam despre ei din izvoare straine.Nu stim nimic despre alfabetul dac, nici cel folosit in timpul regatului, nici cel folosit in perioada crestinarii, in lunga noapte istorica a navalirilor.Inca ne mai intrebam de unde ne vine numele de “ român “ si facem inca speculatii pe aceasta tema. Scrisul a existat si trebuie sa se mai gaseasca pe undeva. Tezaurul de la Pietroasa dovedeste ca se scria pe obiecte de cult ce dovedea culmea rafinamentului artistic, ca si tezaurul de la Sinaia ce dovedea ca se scria pe placute de aur, care din pacate au fost topite. Manuscrisele de la Marea Moarta. s-au pastrat in vase cu nisip.Scrierile primilor crestini de la noi, s-au scris pe pergament, si s-au putut pastra in vase acoperite cu ceara sau cu cenuse. Cei care le-au gasit, necunoscand valoarea lor culturala, au topit ceara si au spulberat cenusa. Undeva astfel de dovezi trebuie sa se mai gaseasca,” pe pamantul plin de lacrimi, oase pietre si comori.” Urmeaza sa avem dorinta, inteligenta si norocul de a le gasi. Ne vor ajuta doua descoperiri tehnico-stiintifice relativ recente.:“ tehnica celulara si internetul.” Tehnica celulara este folosita astazi la telefonul mobil – celular, la care s- a adaugat fotografia color inregistrabila si transmisibila. Urmeaza ca in acelasi aparat sa se implementeze si alte functiuni. Un ecogaf , folosind ultrasunete si infrasunete, trasforma diferenta de densitate a rocilor, in imagini color, inregistrabile si transmisibile, stabilind distanta si compozitia unor cavitati. Asa se pot descoperii tainite inchise, chiar daca sunt umplute cu pamant. O firida –nisa- inchisa si astupata, ca si un mormant sapat de 2000 mii de ani se pot descoperii cu acest detector..

Multi vor visa sa gaseasca tezaurele lui Decebal sau Vezina, dar ne-am multumi cu descoperirea mormantului lui Ovidiu sau al prietenilor lui, regi si printi care scriau poezii in limba daca. Asa s-ar putea descoperii de la suprafata, pesteri subpamantene, sau chiar Kogaionul, marele sanctuar al lui Zamolxe.Acelasi aparat poate fi facut detector de metale, indicand localizarea si forma obiectelor de metal. Aparatul poate detecta deformarea semnalelor electrice , magnetice si electromagnetice, descoperind ape freatice subterane, filoane de aur sau straturi de carbuni. Subsemnatul am gasit solutii tehnice pentru realizarea acestor aparaturi si sunt dispus sa colaborez la desvoltarea lor, intr-un Parc Tehnologic cum este cel preconizat a se infiinta la Cluj. Noile tehnologii vor imita sistemul de transmisie al televiziunii in culori.Orice semnal , fie el sonor, electric, magnetic, sau electromagnetic, se transmite cu 3 semnale diferite, care se transforma in 3 semnale electrice diferite, rezultand in final o fotografie digitala in 3 culori. Cu un buton de reglare fotografia va fi adusa la cea mai clara vizibilitate, forma in care se memoreaza sau se transmite la distanta. Cercetarea se va realiza in functie de cerintele locale. De exemplu, daca vrem sa descoperim templul subteran din Piramida muntelui Ceahlau, cautam sau facem noi , o deschidere intr-un munte de granit. Amplasam traductoare ecografice in jurul muntelui , incepem sa lovim cu pikamerul in diverse puncte ale muntelui.Vom folosi trei feluri de lovituri : Lovitura pe o nicovala de fier, lovitura pe o piesa de piatra si lovitura pe o piesa de lemn.Se cauta cei mai potriviti traductori , asa ca figura sa iasa in evidenta. Daca vom cauta intr-o roca mai moale, cautam niste pesteri cunoscute, cum ar fi la Caliman, la Polovracii, sau la pesterile de creta din Dobrogea. In interiorul pesterilor, unde ne asteptam sa fie tainite zidite, astupate cu materiale de protectie contra umezelii vom cauta cele mai adecvate traductoare care sa patrunda prin pereti. Daca vom cauta necropole in Dobrogea si chiar in Delta, ne trebuie traductoare care sa scoata in evidenta diferenta de densitate a straturilor moi. Stim ca un vas de ceramica va reflecta dierit undele sonore ca si dintre peretii unei gropi de mormant si pamantul cu care se umple groapa poate fi detectata, dar e mai greu sa urmarim un mormant de 2000 mii de ani, cum ar fi al lui Ovidiu.Obiectele de cult, armele si banii vor fi gasite cu detectorul de metale. O metoda de a stabili traseele pesterilor prin muntii, este cea a aerosolilor aromaţi.De exemplu , daca etansem intrarea in pestera Polovracii si introducem un aer aromat si colorat, acestia vor iesii in evidenta prin vedere sau miros, pe tot parcursul traseului care se zice ca ar avea 30 km si ca ar avea o iesire in Ardeal. Sunt dispus sa pun la dispozitie documentatia cu privire la aceasta metoda. Cred ca este potrivit ca personalul de cautaresa apartina armatei, din specialitatea Vanatorii de Munte, care pe langa instructia de aparare a tarii, sa fie instruiti si pentru apararea Patrimoniului National, si in folosirea utilajelor specifice, evitandu-se amatorismul ce duce la accidente de munca si distrugeri de valori. Acesti oameni trebuie sa fie dotati cu echipamente de supraveghere si deplasare,cu utilaje de escaladare a inaltimilor, scule de degajare a rocilor si largirea galeriilor, mijloace de comunicare protectia muncii si salvare. O initiativa legislativa, va propune Parlamentului sa voteze o lege cu privire la cautarea , si conservarea comorilor ce contin inscrisuri.Cei care mai pastreaza astfel de obiecte , sa le poata valorifica prin bursa de valori.Obiectele de aur sau alte metale nobile, care contin inscrisuri, sa fie platite cel putin cu pretul greutatii lor in aur pur. Topirea obiectelor de aur, ca si fabricarea de falsuri istorice sa fie pedepsita. Orice obiect descoperit se considera patrimoniu national si nu se desafecteaza decat in prezenta specialistilor recuperatori. Normele legale stabilesc in mod clar ce parte din valoare va apartine ca proprietate privata, echipei de cautare si desafectare, specialistilor recuperatori si ce parte revine propietarului terenului. Terenurile ce contin comori, pesteri sau parcele, pot fi inchiriate sau vandute unor achzitori, cu specificarea drepturilor si datoriilor lor. Aparatura descrisa pentru prospectarea pesterilor ca si legislatia aferenta, poate fi folosita si la cercetarea tainitelor din catacombele de sub orase, cum ar fi Bucuresti, Braila.,etc,care contin valoroase informatii istorice. Alte tainite de interes major ar fi cele care poarta inca numele de Gradistea si Linia ca si Davele indicate in hartile antice. Se crede ca fiecare Gradiste era un centru de observare astronomic, de semnalizare strategica, de urmarire si inregistrare meteorologica, iar Linia, era o baza cu puncte de reper, maguri, copaci si cule fata de care se inregistra pozitia soarelui si lunii la rasarit in fiecare zi. Aceste pozitii se consemnau cu niste pietre colorate amplasate in anumite calendare. Davele descrise in hartile antice ce cuprindeau Dacia, erau amplasate aproape pe localitatile unde se regasesc astazi principalele orase ale Romaniei. Cluburile de dacologie, sustinute de scoala, primarie si biserica, dotate cu programme si aparatura vor scoate foarte curand din pamant documente scrise in limba daco-romana.

Un izvor deosebit de bogat in cautarea graiului nostru strabun este biserica ortodoxa unde sfintii parintii au luptat pentru supravietuirea acestui popor. De la pesterile unde se ascundeau primele comunitati, de la schiturile si manastirile din munti, de la lacasurile de cult construite dupa descalecare au fost scrise multe cartii dar care au căzut prada parjolului, navalirilor si razboaielor, dar din acestea trebuie sa mai fi ramas cateva pe care le cautam noi. Fiecare schit, fiecare bisericuta avea in subsol, sau in jurul ei cate o tainita unde se ascundeau obiectele ce trebuiau ferite de jefuitori, uneori chiar grau, dar si obiectele de cult sau cartile sfinte. Vom vorbi in continuare despre niste rezultate colaterale ale actiunii noastre. Speranta noastra este sa gsim in tainitele pesterilor niste documente scrise pe placi de aur, pe placi de plumb, pe tablite de ceara, pe placute de lemn ceruit, pe pergamente cerate sau pe placute ceramice, pe vase de cult din aur scrise.O singura rugaciune, cum ar fi «Tatal Nostru » trebuie sa ne bucure mai mult decat cateva tone de aur masiv.Printre scrierile asteptate ar fi tratatele de medicina naturista, metodele de vindecare a stresului, care stim astazi ca este cauza tuturor marilor boli ; cancer, diabet, ulcer, cardiopatia, encefalopatia, etc.Dar cel mai mult ne intereseza marele mister al Plaiurilor, care este o stiinta a cerului, astronomica. Auzeam cu mirare despre niste calatori din India care faceau pelerinaje in muntii Bucegi, la varful Omul, pentru a gasi un loc benefic, cu insusiri miraculoase. Se zicea ca acolo este marele sanctuar al Dacilor, Muntele si pestera Kogaion care se inchinau lui Zamolxe. Acum am aflat ca niste cercetatori romani, au descoperit in Bucegi, langa Pestera Ialomicioara, o «Gura de Rai », sau un Plai, un loc unde omul nu oboseste niciodata. Chiar daca cineva ajunge acolo foarte obosit, nu mai simte nici-o oboseala. S-a declarat ca aici ar fi o anomalie magnetica atipica, dar cei vechi stiau mult mai multe despre acest fenomen. Se zice ca biserica ortodoxa stia multe deoarece mitropolitii români se numeau « exarhi ai plaiurilor ». .Ar fi deci foarte posibilca in « biblioteca Kogaionului »sa gasim documentatie despre aceasta miraculoasa stiinta, dar si in bibliotecile Bisericii. Se impune sa cartografiem toate aceste Plaiuri, si toate pesterile existente in tara, pentru volorificarea lor economica. Plaiurile vor atrage turistii, iar pesterile si fermele agroturistice ecologice vor fi de neuitat. Intre timp sa folosim cercetarile institului român « Terra »desvoltand retelele » Hartman » in campuri deschise, si observand preferinta pasarelelor sălbatice de amplasarea cuiburilor. Sa ne imaginam putin viitorul : Intr-o pestera unde putem auzii povesti de vitejie, unde putem asculta muzica sferelor, se poate bea si o oala cu vin ecologic, fara sulf si fara adaosuri chimice, sau un suc proaspat de afine sau smeura, fara adaosuri chimice. Turistul se va simtii «pe o gura de Rai » departe de poluarea oraselor. Ferma agroturistica, complet ecologica,va putea sa-l imbie cu o paine de grau romanesc, careia ii simti mirosul de la cativa kilometri, asa cum era pe timpul dacilor, cand nu aparuse graul furajer.Friptura unui pui ecologic, crescut sub cerul liber si pe iarba verde, care fereca hrana cu pietre cristaline, va mirosii si mai departe , langa un mujdei de usturoi si o mamaliga din malai macinat pe loc, inainte de a pierde uleiurile volatile,vor fi pastrate cel putin in amintire, dupa ce se vor intoarce in civilizatie unde nu se mai serveste asa ceva. Oaspetilor nostri din strainatate sa le dam un vascu « VarzaCiutei, » [ Urechelnita] care crestea pe acoperisul caselor românilor si se foloseste ca farmacie verde..Le vom da si instructiuni de folosire, explicandu-le ca aceasta este o « Aloe Veritas » care creste in zonele temperate, rezista la orice frig, la orice seceta si orice vijelie si ramane todeauna verde.Pe cand medicamentele pe baza de Aloe Vera, livrate de marile companii farmaceutice pastreaza numai 1% din substantaactiva, Varza Ciutei, poate fi folosita proaspata oricand cu !00% substanta activa..De aceia românii ii spun «Farmacia dacica- patent Zamolxes. » Internetul este o tehnica de baza pentru gasirea scrierii si a descoperirii trecutului nostru, El este o biblioteca cu milioane de volume, ce pot fi chemate in orice clipa la masa ta. Fiecare afirmatie are trimiteri incrucisate unde poti continua sau preciza datele afirmate. Intr-un web dedicat scrisului dacilor, se vor intocmi hartile actualizate,cuprinzand teritoriul Daciei, in care trebuie specificate pentru fiecare perioada istorica, numele si localizarea asezarii, putandu-se cauta , in site, date istorice , economice politice care se cunosc. Cu privire la scris, se va trece in revista toate semnele, literele si alfabetele cunoscute, subliniind in timp pe cele care au legatura cu noi. In banca de date trebuie sa gasim toate insemnarile, din orice timp, de pe orice obiect, de pe orice piatra,din orice grota, de pe orice zid care sa poata fi comparat cu alfabetele banuite a fi ale noastre. Trebuie inregistrate toate lucrarile ce se refera la aria noastra sau vorbesc despre noi.Trecem in revista cateva exemple: Monumentul scrisului de la Tartaria, cu toate placutele ceramice de sit, placutele de ceara din jurul Orastiei, placutele de aur de la Sinaia,inscriptiile din pestera Limanu, si pesterile de creta din Dobrogea. Cosmographia lui Aeticus Histricus, Codex Argenteus, sau biblia lui Wufila, Codex Raconty , scrierea de pe tezaurul de la Pietroasa, » Closca cu puii de aur.Pe de alta parte trebuie sa avem scris tot ce s-a scris , istoric sau literar, despre activitatea sacerdotilor Daci si Crestini, incepand chiar cu Creanga de Aur si Fratii Jderi, ai lui Sadoveanu. Marele avantaj al folosirii internetului este ca fiind citita de foarte multi, informatia luata dintr-un izvor, poate fi analizata din mai multe puncte de vedere, se gaseste mai usor adevarata ei valoare. Dau un exemplu cu cercetatoarea,Dr. Aurora Petan care a studiat cu mari greutati Tezaurul de la Sinaia care contine o cronica pe placi de plumb a Dacilor. Am citit mai multe asemenea placi in « Dacia Magazin » si imi permit sa-i sugerez niste cai noi de abordare. Nici eu nu cred ca textele de pe tablite ar fi in limba Daca.Nu pentru ca nu ar fi stiintifice, ci pentru simplu motiv ca eu sunt convins,fara dovezi, ca limba Daca trebuie sa fi fost foarte apropiata de limba româna. Apoi, din timpul lui Mihai Viteazul cand ar fi fost scrise tablitele de aur, pana la primul document clar romanesc, » Scrisoarea lui Neacsu » nu este timp ca limba sa se modifice atat de mult. Eu cred ca tablitele de aur au existat si ca mai exista si altele, ingropate , pe care o sa le desgropam noi.Cred ca regele Carol I.a avut aceste tablite, dar nu cred ca le-a topit. Ele au ramas in tezaur si au plecat in Rusia. Aici putea sa se intample orice, dar ca optimisti sa presupunem ca au stat in vreo magazie de unde urma sa fie traduse si sa ajunga la un muzeu dar.poate mai sunt si acum intr-o pivnita. Daca avem norocul ca Banca Nationala a Romaniei, sa aiba un opis cu toate piesele din tezaur, si in acesta sa fi fost scris : «Tablite cu inscriptii », DoamnaAurora Petan poate cere sa vada aceste documente la fata locului, in Rusia. Alta varianta ar fi ca regele sa fi trimis tablitele in Germania pentru expertiza. In acest timp aurul a fost pastrat in seiful unei Banci.A trecut revolutia germana si aurul a ramas blocat in banca. La termenul limita , seiful a fost golit si predat unui mostenitor sau Muzeului. Cred ca se poate afla cine a primit placile si cum se pot gasi.. O alta sursa pot fi scrisorile de la palat. Asa cum cineva a tradus si copiat scrisorile reginei Maria, care stia de placutele de aur, Doamna Aurora Petan, poate cere sa citeasca aceste scrisori si cu un ochi de expert care stie ce cauta, s-ar putea sa gaseasca vre-o urma. Din corespondenta sau insemnarile scriitoarei Bucura Dumbrava, doamna de companie a reginei Elisabeta – Carmen Silva, se pot gasii date interesante despre placute. Se mai pot rasfoi documentele elaborate chiar de Carol , de administratia Palatului Peles, sau principalii arhitecti. Imi premit sa dau o sugestie de folosire a internetului in lupta noastra pentru recuperarea scrierii in graiul daco-roman. Voi incepe cu rugaciunea « Tatal Nostru », publicata in Dacia Magazin nr.5 din iunie 2003, sub semnatura domnuluiProf,dr.Augustin Deac,care are o concluzie uluitoare : «Românii de la Dunare si Celtii din Wales vorbesc aceiasi limba. » « cel daco-românesc, cãci celţii din apusul Europei erau cimerienii, plecaţi din spaþiul carpatin şi care vorbeau o limbã daco-româneascã, aproape reproducem dupã B.P.Hasdeu rugãciunea Tatãl nostru în dialectul celtic din Provincia Wales (Vatraca - 17 A) din Anglia, publicatã de istoricul englez Chamberlayn la 1715: «Poerinthele nostru cela ce esti en cheri /
Svintzasca-se numele Teu / Vie emperetzia Ta / Facoesa voe Ta en tzer asasi
pre poement / Poene noastre datorii le noastre cum si noi se loesoem datornicilor nostri. / Si nu dutze pre noi la ispitire / Tze ne mentuieste pre noi de vileanii. Amin» De mentionat cã istoricul ungur Samuil Kölescri, la finele secolului al XIX- lea, citind lucrarea istoricului englez, gãseşte aceste ,,miraculoase. asemãnãri ale rugãciunii Tatãl nostru din limba românã şi cea celticã, puternic impresionat, de asemãnarea dintre cele douã limbi – româna şi celtica, trimite o epistolã medicului englez Woodward, comunicându-i ,,nu fãrã sfialã., marea lui descoperire, cã ,,Românii de la Dunãreşi Celţii din Wales vorbesc una şi aceeaşi limbã, identicã cu cea româneascã de astãzi. » Iata o stire demna de luat in seama. In acest dialect s-au scris in Anglia , si aiurea alte, multe acte comerciale, povestiri si chiar romane. Cred ca numai in biblioteca metrpolitana din New-York, se gasesc cateva sute de carti in acest dialect, care asteapta numai sa fie copiat si transmis pe internet.Cu siguranta ca in aceste scrieri se vor gasii mlte date despre istoria si poporul dac.Acum la noi mai toti copii stiu sa caute pe internet o carte in dialectul celtic dintr-o biblioteca din anglia sau america. Aceasta limba reprezinta pentru noi un document mult mai credibil decat Codex Argenteus, sau Biblia lui Wufila, Codex Racontzi, Tablitele de plumb de la Sinaia, si altele. In aceiasi directie, imi permit o ipoteza mai indrazneata,dar posibila Daca de la Celti am gasit un document care atesta ca in Wels se vorbea « Tatal Nostru « intr-o limba atat de apropiata de limba romana putem afirma linistiti ca dacii vorbeau limba noastra actuala aproape fara schimbari, la rudele lor normande, Vikingii, gasim o carte ca : « Zmolxes primul legiuitor al Getilor » pe care Dl. Napoleon Savescu a gasit-o intr-un anticariat din Upsala, Suedia.Nu departe de Upsala se afla insa orasul Veliki Novgorod intemeiat de varegii Vikingi care au scris multe lucrari care ne-ar interesa. Varegii au intemeiat statul din Kiev si au avut legaturi stranse cu Bizantul inainte de a fi distrusi de Mongolii lui Gingis Han. Stim ca religia si obiceiurile dacilor le-au avut toate popoarele scandinave si baltice.Acolo vom gasi cea ce la noi s-a pierdut.« Legile Zalmoxiene, medicina dacilor care vindeca deodata trupul si sufletul, plantele de leac’astronomia, stiinta despre cutremure, secretele Plaiurilor sau Gurile de rai, dovezi despre atlantida. Cercetatoarea noastra , Maria Crisan, afirma ca limba danezilor si suedezilor, urmasii Vikingilor are mari asemanari cu limba româna.Trebuie sa folosim aceasta informatie. In judetul Tulcea, miscarea dacologica e mai activa, dovada ca cei mai multi copii care raspundeau la intrebarile Domnului Napoleon Savescu, pe vremea cand Radio Romania mai lucra si pentru noi, erau din acest judet. Lipovenii nostri din Delta, cand vor sa se laude, spun ca sunt CAZACI. Unii spun, tot cu mandrie ca acesti viteji cazaci, ar fi avut o legatura tainica cu românii. Se zice ca multi atamani care au ramas in istorie, purtau nume romanesti :Mihalcea, Balasa, Badea, etc. si ca il considerau pe domnul Moldovei, » domnul nostru. ». De obicei ei se angajau in lupte , pe bani, dar se zice ca atunci cand au auzit ca Ion Voda Cel Cumplit a fost omorat de turci legat de cozile camilelor, cazacii au jurat ca vor lupta fara bani, pana cand cei carel-au batjocorit pe domnul lor vor fi pedepsiti.Nu stim limba Cazaciloor inainte de a fi asimilati in marea masa de slavi. Poate mai pastreaza inca ramasite din aceasta limba, lucru care ne-ar ajuta in cercetarea noastra.Poate ca acesti barbati curajosi, fara frica de moarte,sunt urmasi ai dacilor sau ai unui popor inrudit cu ei.Afinitatea lor fata de romani ne spune multe. Mergem pe urmele Vikingilor, in orasul Veliky Novgorod, langa Petersburg , primul mare oras al Rusiei, care ajunsese la o mare desvoltare comercială.Pe noi ne intereseaza mai mult scrierea in limba vorbita a Vikingilor, [ normanzilor], care au ocupat o parte din Franta, [normandia] si au invadat Anglia. Cartile vechi care au mai ramas trebuie cautate la Veliky Novgorod in biblioteci rusesti.Aici ne pot ajuta mult lipovenii nostrii care stiu limba rusa, dar pot sesiza si aparitia unor texte despre daci, despre obiceiurile si limba lor. Ar trebui sa folosim articolul dr. Napoleon Savescu din revista Dacia Magazin nr.42 din mai 2007, pag.20-24 care vorbeste despre genetica. Poate ca intr-adevar Cazacii sunt urmasii Vikingilor si ceva ruda cu noi şi poate ne-ar ajuta in cercetarea noastra. Toate aceste texte trebuie sa apara pe internet, la indemana populatiei noastre. Cautarea trebuie continuata in Suedia, Norvegia, Islanda, Danemarca, Anglia, Irlanda si Spania , si implicit in America unde populatia a provenit din aceste tari. Aceasta nu inseamna ca nu trebuie sa cautam si la Ulan Bator, la Lassa, la Vatican, la Istanbul, in Egipt , Grecia, sau Africa. O buna clasificare a documentatiei, va ajuta largirea acestei cercetari. In aceasta opera de cercetare, internetul va atrage foarte multi colaboratori, din toate tarile, mai ales tineretul si copii.Fascinanta istorie a dacilor, poate lua locul pe calculator, jocurilor de obicei sterile folosite astazi. Se pot initia concursuri cu premii academice, obtinerea de titluri exotice dupa rezultate, si chiar obtinerea de actiuni la bursa pesterilor cu comori. Actiunea odata inceputa se va desfasura in virtutea inertiei.

ing. D. Vochescu

Sunetul “ă” este folosit în Europa doar în limbile română şi albaneză, limbi care au în alfabet şi litera corespunzătoare. Sunetele “ă” şi “ş” au rămas din limba dacă, respectiv iliră, limbi care au multe caracteristici comune. Singura limbă antică europeană care avea în alfabet litera ş a fost limba etruscă, în care “Ş” era scris “M” (vezi şut - şutina). Etrusca însă, nu avea sunetele “b”, “d” şi “g”.
Datorită alfabetului grec şi cel latin, sunetul “ş” nu putea fi reprodus în scris, aşa încât au fost preluate cuvinte din limbile dacă şi iliră, în care “ş” a fost înlocuit cu “s”. Similar, “ă” din limba dacă a fost înlocuit cu “a” sau “o”, iar î a fost înlocuit cu i, în limbile greacă şi latină.
Existenţa lui “ă” în limba română nu poate fi explicată decât prin existenţa acestui sunet în limba dacă. Aceasta pune într-o nouă lumină originea “latină” a cuvintelor româneşti care conţin sunetul “ă”. Putem vorbi, în aceste situaţii doar de o origine comună a acestor cuvinte, anterioară cuceririi daciei de către romani şi chiar anterioară apariţiei romanilor. Acelaşi lucru poate fi spus în legătură cu foarte multe cuvinte româneşti compuse cu prefixele “îm”, “în”, “răs” şi “răz”.
Marea majoritate a cuvintelor româneşti care încep cu litera î, sunt cuvinte compuse, având prefixele “îm” (aprox. 400 cuvinte) sau “în” (aprox. 1700 cuvinte). Numai câteva au corespondente in limba latină, care încep cu “im” sau “in” şi numai câteva provin prin compunerea cu cuvinte de origine franceză. În exemplele de mai jos sunt prezentate şi două cuvinte compuse fără prefixele menţionate, care au fost preluate în limba latină, fără a mai prezenta forma compusă:

armăsar - admissarius , lingură - lingula.

În plus, ele indică şi originea dacă a cuvintelor componente: armă, sar, ling, gură. Aceeaşi remarcă poate fi făcută şi pentru majoritatea cuvintelor compuse cu prefixele “îm”, “în”, “răs” şi “răz”. În plus, la aceste cuvinte se pot identifica noi sensuri.
În limba dacă, ”ş” apare adesea la sfârşitul cuvântului, la fel cum apare “os” în limba greacă. Mai jos sunt date două exemple de cuvinte dace, la care “ş” a fost grecizat în “os”: samuş - samos, criş - chrysos. Au fost identificate şi două cuvinte conţinând litera ş care au corespondent în limba etruscă: Mariş şi şut.

Prescurtări: D - dac, E - etrusc, G - grec, L - latin, DEX - dicţionarul explicativ al limbii române.

1. altoi (D) = care înalţă, înnobilează. Cuvântul a rămas in limba română cu sensul îngust de vlăstar pentru înnobilarea (înălţarea în sens figurat) unei plante. Sensul iniţial poate fi intuit în sensul figurat al verbului a altoi: a bate cu scopul de a înnobila, înălţa pe un copil, de unde şi zicala: “unde dă tata, creşte”.

2. alt (D) = altum (L) = înalt. În limba română, cuvântul alt şi cele compuse cu el ca prefix, au căpătat sensul de diferit. Totuşi, expresia “asta (aşa) e altceva” are de obicei sensul de “asta (aşa) nu mai este greşit”, altceva însemnând ceva diferit, dar în sens pozitiv (înălţător). Sensul original al cuvântului alt a fost păstrat în cuvintele altoi şi înalt = în+alt ca în expresia “înaltul cerului” = în+altul cerului adică în înălţimea cerului.

3. armăsar (D) = admissarius (L) = armăsar. Armăsar este compus din cuvintele dace “armă” şi “sar”, desemnând calul (vezi samsar) care transportă un om înarmat. Corespondentul latin nu mai păstrează forma compusă, aceasta indicând că a fost preluat şi latinizat cu sufixul “us”. La fel a fost preluat în latină şi cuvântul armă ca “arma”. Zeul Marte a fost preluat de romani de la daci, la care era numit Ares

4. arestai (D) = arrest (german) = arresto (italian) = pus sub arest, a aresta. A “aresta” este compus din cuvintele dace Ares şi “sta”, adică a sta sub puterea lui Ares, zeul războiului. Cuvântul “sta” apare cu forma “stai” în cuvintele dace schistai (pustnici) şi polistai (călugări) desemnând pe oamenii sfinţi care stau separat, respectiv în comunitate.

5. bărbat (D) = barbatos/varvatos (G) = barbatus (L) = bărbat. Bărbat este rădăcină atât pentru corespondentul grec, cât şi pentru cel latin. În insula Corfu există o localitate numită Barbatos. Limba greacă este anterioară celei latine, deci bărbat nu este de origine latină. Nu poate fi nici de origine greacă, deoarece barbatos/varvatos este un cuvânt prehelenic, rar folosit în greaca veche. Bărbat este şi numele fratelui lui Litovoi, un alt nume dac.

6. boer (D) = boer (danez) = stăpân, boier. Cuvintul dac boer se regăseşte în numele Boerebistes (Burebista). Acest cuvânt compus înseamnă stăpânul Ebistes. Cuvântul danez boer înseamnă fermier, stăpân al pământului. Păstrarea acestui cuvânt confirmă influenţa dacă asupra danilor stabiliti in Danemarca, numită Dachia în evul mediu.

7. cel (D) = cel (E) = zeitate chtonică. La daci, “cel” avea o conotaţie sacră, ca în: “cel de pe comori” sau “cel mai cel”. “Acel” avea sensul de “al lui Cel”, deci este posibil ca Cel să fi fost la daci, zeiţa mamă, ca şi la etrusci. “Celu” era la etrusci un titlu de preot, probabil corespondentul cuvântului dac “acel”. Pe o plăcuţă etruscă din sec V î.C., găsită la Populonia, este reprezentat zeul războiului, Laran, luptându-se împotriva lui Celsclan (”clan” = fiu), giganticul fiu al zeiţei Cel, a pământului. “Celius Tuscorum lingua September mensis dicitur” se traduce din latină: “celius (celi) în limba etruscă înseamnă luna septembrie” (vezi Testimonia Linguae Etruscae, 801, 824). Deci luna recoltei, era numită după zeiţa chtonică, Cel.

8. celar (D) = cela (E) = încăpere subterană, pivniţă, celar. Ambele cuvintele derivă din rădăcina “cel”. (vezi “cel”). Cuvântului românesc celar îi corespunde “chilear” (pivniţă) în dialectul aromân. Ulterior, cuvântul etrusc “cela” a căpătat sensul de încăpere, cameră, îndepărtându-se de legătura cu rădăcina “cel”, zeiţa subpământeană. El a fost preluat în limba latină ca “cella”.

9. criş (D) = chrysos (G) = aur. Din apele Crişurilor (= auritelor), care izvorăsc din munţii apuseni, era extras aurul, prin spălarea nisipului in băi. Cuvântul dac este rădăcină a cuvântului grecesc corespunzător, format prin adăugarea sufixului „os”, deci cuvântul grecesc derivă din cel dac.

10. crişan = aurar. Acest cuvânt, păstrat ca nume până azi, dovedeşte continuitatea prezenţei dace pe aceste meleaguri.

11. gelu (D) = gela (G) = rege. Cuvântul dac gelu, cu semnificaţia de rege, apare în numele Gelula - locţiitorul lui Decebal, iar mai târziu ca nume al voievodului Gelu, pomenit de unguri ca Gyla. Gheorghe Muşu menţionează cuvântul “suangela”, utilizat de Stephanus Byzantius cu sensul de mormântul (groapa) regelui.

12. haita (D) = Aita (E) = simbolul lumii morţilor (vezi lup).

13. jurământ (D) = juramentum (L) = jurământ. Jurământ vine de la rădăcina dacă “jur”, însemnând spaţiul în mijlocul căruia se află cineva sau ceva (cf. DEX). Jurământul se făcea numai în prezenţa martorilor din “juriu”. În latină nu există cuvânt analog rădăcinii jur, nici corespondent pentru juriu. Cuvântul latin “juramentum” este deci împrumutat din limba dacă.

14. lăpuş (D) = lapus (L) = iepure. Lăpuş apare în multe toponime, precum şi în Lăpuşneanu, dar sensul său a dispărut în limba română.

15. ler (D) = ler (E) = Dumnezeu.

16. leu/lev? (D) = lev (E) = leu. Existenţa, atât în limba etruscă, cât şi în limba rusă, a cuvântului “lev”, cu acelaşi sens, sugerează originea dacică a cuvântului. În DEX, cuvântul leu este trecut cu etimologie necunoscută!

17. lingură (D) = lingula (L) = lingură. Lingură este compus din cuvintele dace “ling” şi “gură”, desemnând un obiect care se linge în gură. Cuvântul latin, nu mai păstrează o formă compusă şi este în mod evident preluat din limba dacă.

18. livadă (D) = livadă. În DEX este considerat de origine slavă, de la bulgarul “livada” sau ucrainianul “levada”. Acest cuvânt nu are o formă similară în limba greacă, dar în insula Corfu există localitatea Livadia, care dovedeşte că acest cuvânt a existat în perioada prehelenică. Deci slavii au preluat acest cuvânt de la daci, transformând ă-ul, pe care nu îl au în alfabet, în a.

19. lup/lupu (D) - lup/lupu (E) Probabil că lupul reprezenta la daci pe zeul morţii, echivalentul lui Hades. În etruscă, “lup” înseamnă a muri, iar “lupu” înseamnă mort. Putem presupune ca dacă “lupu” era mortul, atunci “haita” era lumea morţilor. O să râdeţi, poate, dar chiar aşa era! Aita era, la etrusci, zeul care personifica lumea morţilor. Era reprezentat cu cap de lup, ca şi corespondentul său grec, Hades. Picturile funerare etrusce îl înfăţişează pe zeul morţii purtând capul şi blana unui lup. Pe de altă parte steagul de luptă al dacilor arăta similar şi foarte probabil, îl reprezenta tot pe zeul morţii. Semnificaţia acestui zeu dac era probabil identică cu cea a zeului egiptean Upuaut/Wepwawet - Ophois(G), zeul cu cap de şacal. Acesta era numit “deschizător al drumurilor”. Upuaut avea un dublu rol, fiind un zeu al războiului şi al cultului funerar, deschizând drumul atât pentru armatele faraonului cât şi pentru spiritele morţilor.

20. Mariş (D) = Mariş (E) = zeul fecundităţii şi fertilităţii. Mariş, numele dac al râului Mureş era şi numele zeului etrusc al fecundităţii, reprezentat fie ca un bărbat bărbos, fie ca un tânăr sau chiar ca un grup de nou-născuţi îngrijiţi de Minerva. Zona cu terenul cel mai fertil, propice agriculturii, aflată în imediata apropiere a Sarmisegetuzei şi a Devei, principalele centre ale puterii dace, este valea Mureşului.

21. miel (D) = miel. Acest cuvânt nu are o formă asemănătoare în niciuna din celelalte limbi vorbite vreodată în Europa. Forma latină “agnellus”, dată în DEX nu poate fi nicidecum la originea cuvântului. Să nu uităm că dacii erau în primul rând păstori şi nu au învăţat această meserie de la romani.

22. mierlă (D) = merlum (E) = mierlă. Mierla era pasărea morţii, atât la daci, cât şi la etrusci, care o menţionează în Liber Lintaeus, ca fiind cea care ridică sufletul mortului la cer. Rolul funerar al mierlei la daci se deduce din verbul a mierli, cu înţelesul de a muri.

23. mut (D) = mut (E) = care nu poate vorbi, mut. În etruscă au fost identificate cuvintele “mutna” şi “mutana”, cu sensul de sarcofag. Mut-na este de fapt un cuvânt compus ca şi pacha-na, care a fost tradus ca “ţinând sau aparţinând lui Pacha”. După aceiaşi logică, “mutna” se traduce ca “ţinând sau aparţinând lui mut”. Cuvântul etrusc pentru mort este “lupu” (vezi lup). Deci “mutna” nu înseamnă a mortului, ci a celui care nu vorbeşte (mutului).

24. oier (D) + pată (D) = oeoropata (G) = omorâtor de oameni. Oeoropata este numele dat de greci amazoanelor, care omorau păstorii şi le luau turmele. Cuvântul grecesc este compus din două cuvinte dace: oier/oeor şi pată care înseamnă a omor. Vechea expresie “fără de pată”, însemna “care nu a comis omor”.

25. Păca? (D) = Pacha (E) = echivalentul zeului grec Dionysos sau al romanului Bachus. Sunt multe cuvinte de origine dacă care încep cu păcă/păca, care conduc spre ideea că ar fi putut exista la daci un zeu similar etruscului Pacha: (a) păcăli, păcăleală, pocal, păcat, păcătui, împăcat, păcătoasă şi păhar. Păcală, din basmele româneşti , este un personaj similar satirilor de la greci, fiind posibil ca numele lui să provină de la numele unui zeu dac numit Păca. Grecii antici îl sărbătoreau pe Dionysos de anul nou. Acesta începea pe atunci, ca şi la romani, la 1 aprilie, zi rămasă peste tot în lume ca ziua păcălelilor. În această zi, Dionysus era reprezentat de un copil pus într-un coş, reprezentând renaşterea anuală a zeului, ca zeu al fertilităţii. Conotaţia negativă a cuvântului păcat a fost datorată apariţiei creştinismului, care a încercat să elimine cultul lui Dionysos. Cuvântul compus “împăcat”, precum şi derivatele sale indică sensul iniţial pozitiv al cuvântului păcat şi rolul jucat de zeul Pacha.

26. păcătoasă (D) = pachanthur (E) = echivalenta menadei (G) şi a bachantei (L) = femeie care participa la celebrarea lui Păca.

27. papar (D) = paparoina (G) = papaver (L) = mac. Macul era folosit in ritualul de aducere a ploii, numit de daci paparude. Cuvântul dac este practic rădăcina corespondentelor grecesc şi latin.

28. răspunde (D) = respondere (L) Cuvântul dac este compus din răs (mult) +spun +de (despre) şi înseamnă a spune multe detalii despre un anumit lucru. Cuvântul latin nu este compus, deci a fost preluat din altă limbă.

29. sac (D) = sac (E) = sac.

30. samuş (D) = samos (G) = înalt. Someşul cald şi cel rece izvorăsc din Muntele Mare din munţii apuseni. Dacii le numeau Samuş, datorită muntelui înalt (“mare”) din care izvorau.

31. sameş (D) = samos (G) = înalt. Sameş era numele unui “înalt” demnitar care strângea birurile dintr-un judeţ (zona condusă de un jude).

32. samă (D) = bir. De acolo vine “a da samă”, cu sensul de a da birul.

33. samavolnic = volnic (sau vornic) care ia sama (birul). Samavolnic şi-a schimbat sensul iniţial de titlu/funcţie de dregător luând sensul de abuziv. Cu acest sens, cuvântul a ajuns în limba rusă ca “samovol’nâi”.

34. samsar (D) = samsar (bulgar) = simsar (turc) = cărăuş, cel care transporta “sama” pe cai “sar”. Cuvântul sar, cu sensul de cal a fost folosit şi în evul mediu, în saragea = sarica (turc) = călăreţ turc. Cuvântul este compus din “sar” - cal şi “agea” - conducător turc.
Existenţa în cuvântului sar în latinul “admissarius” - armăsar, dovedeşte că acesta nu este de origine turcă sau bulgară, ci a fost preluat in aceste limbi de la vlahi.

35. schistai/ktistai (D) = cei care stau separat, izolaţi, adică pustnici. De la rădăcina schi, cu sensul de separat, provin cuvintele schit şi schisma.

36. sfoară (D) = sphaira (G) = învârtire, răsucire. De la acest sens, pierdut astăzi, vine expresia “a da sfoară în ţară”, adică a face turul ţării. Sfoară, cu sensul de fir răsucit, derivă din toarcerea, răsucirea, prin care se face. Acest sens a ajuns în limba neogreacă sub forma “sfora”. Numai în limba dacă sfoară avea atât sensul de învârtire, răsucire, cât şi de fir răsucit, deci “sfora” a fost preluat de greci de la daci.

37. sus (D) = sus (E) = sus.

38. şut (D) = şuti (E) = lăcaş subteran. La etrusci, lângă poarta de intrare în mormânt scria “ca şuti” sau “ta şuti”, însemnând “acesta este lăcaşul subteran”. Cuvintele etrusce pentru mormânt erau “thaure” şi “thaura”, iar cuvântul pentru lumea subpământeană era “hintha”. Numeroase obiecte mortuare poartă inscripţia “şutina”, uneori incizată astfel încât obiectul să nu mai poată fi folosit, ca în cazul oglinzilor. Ieşirea din şut a minerilor înseamnă ieşirea din lăcaşul de sub pământ, nu din schimbul de lucru. În DEX se consideră ca şut provine de la germanul “schicht” - schimb. În afară de faptul că cele două cuvinte nu seamănă deloc, se pune problema de ce şut, cu sensul de schimb, nu este folosit decât în minerit?

39. tânăr (D) = Thanr (E). La etrusci, Thanr este o divinitate reprezentată pe anumite oglinzi, care înfăţişează scene de naştere şi copii divini.

40. tămaş (D) = tamas, thamas (G) = ginere. Tamas este un cuvânt prehelenic. Gheorghe Muşu sugerat originea sa egipteană, de la tham (thâm), cu sensul de legătură.

41. trei (D) = trei (E) = trei.

42. un (D) = un (E) = un.

43. vel (D) = vel (E) = mare, cu sens figurat, ca titlu. Cuvântul dac “vel”, cu sensul de mare a ajuns să preceadă un titlu sau rang boieresc în evul mediu, în Moldova şi Valahia (ex. vel logofăt). În limba română au rămas cuvintele derivate ca veleitate şi veleitar. La etrusci, vel preceda numele inscripţionate pe monumentele funerare. De exemplu, pe pereţii mormântului Francois de la Vulci, aparţinând familiei Saties (sec V î.C.) se află inscripţiile “vel saties arnza”, care se traduc “marele Saties micul Arnth”