Acuma, cumu-i omul, de se gîndeşte mai întîi la sine, el nu vede legăturile în care stau toate lucrurile cu munca şi punga lui, nu vede că toţi liberalii nu speculează decît să trăiască de la dînsul, pentru că nu au nimic şi nu ştiu nimic, ci crede ci-i spun gazetele, care ies ca ciupercile asupra alegerilor şi tipografii jidoveşti, tipărite pe datorie, şi astfel omul, besmeticit, alege cinstitele obraze propuse şi se-ncheagă Camera liberală.
Acum adunătura de gheşeftari din Dealul Mitropoliei se pune să judece lumea. Mai întîi, toţi din guvernul trecut, fie miniştri, fie funcţionari, au fost cel puţin hoţi, stabilesc d-nia lor. De aceea, proces tuturor, iar funcţionarilor – destituirea. Dacă unui nu-i găseşti nici măcar cusurul pe care-l are soarele şi dacă are mai multă ştiinţă decum s-ar cere pentru serviciul lui, îi desfiinţezi deocamdată postul pentru că trebuie făcute economii, apoi reînfiinţezi cînd ţara e iar bogată şi-ţi pui ciracul în locul găsit vacant, ca din întîmplare.
În predmetul alegerilor li se face primarilor cu ochiul de a proteja la muncile agricole pe cei ce ţin cu guvernul, pe rudele miniştrilor şi prefecţilor, iar la ceilalţi rechiziţii şi percheziţii şi ordin verbal, ca nu cumva ţăranul să le lucreze pe moşie. Pentru acest scop se desfiinţează legea tocmelilor, pentru ca cei ce au dat bani ţăranilor să n-aibă lucrători, iar cei ce n-au dat să-i angajeze cu te miri şi mai nimica, cu înscrisurile pline de clauze penale, pe care apoi tot subprefectul liberal le judecă în absenţa împricinatului ţăran şi-l condamnă să-i dea arendaşului liberal pînă şi cenuşa din vatră.
Familii ultraliberale s-au deprins şi cu treaba asta. Au tras la sorţi, să vadă care dintre ei să fie ,,conservator” şi apoi acela face treaba celorlalţi cîndu-s conservatorii la putere, iar restul roşilor face trebile celui unul cînd sunt liberalii la putere.
Şi astfel mii de oameni rîvnesc în ţara aceasta să capete avere şi onoruri pe calea statului sau cel puţin să trăiască de la dînsul. Prin ideea curat negativă a libertăţii, care nu însemnează nicăieri alta decît să nu fiu oprit de a munci, adică de a produce bunuri reale, liberalii din România au ajuns la ideea pozitivă că libertatea trebuie să le dea şi de mîncare şi încălţăminte şi lux şi tot ce le pofteşte inima, iar clasele muritoare?…Pe apa Sîmbetei neagră! Cît lumea n-avem să trăim, nu-i aşa? Cît vom trăi, să ne curgă laptele-n păsat…După aceea, bun e Dumnezeu şi va avea grijă de clasele pe care le sărăcim şi le stoarcem.
Aceasta e liberalismul la noi în ţară. Cei care nu sunt nimic, nu reprezintă nimic, şi nu au nimic formează o societate pe acţii(un abonament la ,,Românul” sau la ,,Telegraful”), formează apoi comitete prin judeţe, un fel de filiale, cu liste exacte a domeniilor statului şi-a funcţiilor existente, deschid jurnale în care arată ,,naţiunii suverane” că libertatea e în pericol, amăgesc mulţimea, care totdeauna se luptă cu greutatea vieţii, făcînd-o să creadă că ei sunt mîntuirea, fac alegerile şi-apoi, cînd ajung sus…ţin-te bine. [Astăzi este la fel, numai că pe lîngă liberali au mai apărut şi alte cete de prădători ce-şi spun social-democraţi sau democraţi-liberali, dar toţi sunt o apă şi-un pămînt]
De la un capăt al ţării pînă la altul se corupe orice simţire curată, orice om onest. Ici unul e aruncat pe uliţi cu o familie grea, pe care o ţinea de pe o zi pe alta cu leafa lui, pentru ca să vadă pus în locul lui pe un om care ştie tot atîta sau şi mai puţin decît dînsul; dincolo un arendaş, e dat afară de pe moşia statului, pentru că, deşi are o avere întreagă băgată în semănături, n-a plătit la termen şi un deputat vrea să ia moşia cu preţul jumătate şi să se folosească de semănăturile omului…şi tot aşa in infinitum.
Conservatorii au încercat ani îndelungaţi de zile a cîrpi o clădire a cărei temelie chiar e o mare greşeală. Astfel i-am văzut că înspăimîntaţi de delapidările de bani publici, de plastografii liberale ş.a. au botezat crimele delicte, ca să vie înaintea tribunalelor, adică înaintea unor oameni care aveau conştiinţa crimelor, au voit să reducă prefecturile, au redus primăriile la sate, pentru a putea controla mai de aproape pe primari, notari şi perceptori, erau pe calea de-a înfiinţa şcoli reale şi de meserii în care să intre progenitura acestei generaţii corupte şi să-nveţe ceva cu care să se poată hrăni…Aş! De-a doua zi cum au venit liberalii, au suflat în ele şi au dispărut ca şi cînd n-ar fi fost de cînd lumea.
De cîte ori le arăţi toate isprăvile zic: ,,Apoi noi n-am fost decît foarte puţin la guvernare”. Dar un palat zidit în zece ani se strică în două zile, d-nii mei, şi dac-aţi fost în stare să treceţi într-o bună dimineaţă cu buretele preste toată dezvoltarea istorică a ţărilor, cu atît mai mult veţi izbuti întru aceasta, neavînd de risipit decît reparaturile făcute cu greu de conservatori.

5. ABECEDARUL ECONOMIC

De cîte ori un creştin s-apucă la noi să scrie un rînd ca să lumineze neamul – presa este lumina, după cum zid d-nia lor – de atîtea ori pune mîna-n raft şi scoate la iveală o carte nemţească sau una franţuzească şi răsfoieşte pînă ce găseşte ce-i trebuie. Precum ni s-aduc toate d-a gata din străinătate şi n-avem alt chin decît să băgăm mîinile în mînecile paltonului venit de la Viena şi piciorul în cizma pariziană, fără a ne preocupa mai departe din cîte elemente economice se compun lucrurile, tot astfel facem şi cu cunoştinţele; le luăm frumos din cărţi străine, le aşternem pe hîrtie în limbă păsărească şi facem ca negustorul care nu-şi dă seama de unde-i vine marfa, numai să se treacă. Chiar învăţaţii noştri cînd vor să polemizeze, polemizează cu citate. Cutare minune a străinătăţii, d. X sau Y, a vorbit cutare lucru, deci trebuie să fie neapărat adevărat şi să se potrivească, pentru că au ieşit dintr-o minunată morişcă de creier. Să fie d. X sănătos, împreună cu toată casa, dar de se potriveşte, e altă discuţie.
La gazetarii români, mai ales la cei liberali, lucru e şi mai simplu. Îşi pune mai întîi degetul în gură şi vede cîte ,,cuvinte” îi vin în minte. La chemarea aceasta se deschide dicţionarul nepaginat al capului, compus din prea puţine file, pe care stau scrise libertate, egalitate, fraternitate, suveranitate şi alte cuvinte tot cu atîta cuprins material şi după aceea le-nşiră, mai puind pe la soroace şi cîte un Ştefan sau Mihai Viteazul, din buzunările cărora scoatem ce ne pofteşte inima.
Bietul Ştefan Vodă! El ştia să facă fărîme pe turci, tătari, leşi şi unguri, ştia niţică slavonească, avea mai multe rînduri de neveste, bea bine la vin vechi de Cornar şi din cînd în cînd tăia capul vreunui boier sau nasul vreunui prinţ tătărăsc. Apoi descăleca tîrguri de-a lungul rîurilor, dăruia panţirilor şi dărăbanilor locuri bune pentru păşunare, hergheliilor de cai moldoveneşti, a turmelor de oi şi de vite albe, făcea mănăstiri şi biserici, şi apoi iar bătea turcii, şi iar descăleca tîrguri şi iar se însura, pînă ce şi-au închis ochii în cetate la Suceava şi l-au îngropat cu cinste la mănăstirea Putnei. Ce-şi bătea el capul cu idei cum le au d-alde gazetari de-ai noştri, ce ştia el de subţietura de minte din vremea de astăzi!
Pînă la fanarioţi n-am avut cod, semn că nici trebuia. Ce-i drept şi ce-i strîmb ştia fiecare din obiceiul pămîntului şi judecată multă nu se încăpea. Ţară săracă, stăpînire puţină, biruri mai de loc, cară cu două oişti, să se poată înjuga boii la venirea tătarilor şi dintr-o parte şi dintr-alta, după cum l-apuca pe om vremea pe cale de munte, case de vălătuci acoperite cu paie, pentru a li se da foc la călcarea duşmanului, ba se da foc ierbei şi se-nveninau fîntînile, pentru ca să moară duşmanii de flămîngiune şi de secetă, iar oamenii se trăgeau la munte şi lăsau cîmpul limpede în urma lor, pînă ce venea Vodă de-i amăgea pe duşmani prin glas de buciume în văi şi prin codri, şi-apoi vai de capul lor! Îi mersese vestea voivodului românesc şi moldovenilor că nu deprinşi a sta pe saltea turcească, ci sunt totdeauna gata de război, oameni vîrtoşi, care nu ştiu multă carte dar au multă minte sănătoasă, averi mari iar n-au, dar nici săraci nu sunt. Şi tot astfel au fost pînă în vremea noastră, pînă la Regulament, cea dintîi legiuire importantă şi plăsmuită. Românii au fost popor de ciobani şi, dacă voieşte cineva o dovadă anatomică despre aceasta, care să se potrivească pe deplin cu teoria lui Darwin, n-are decît să se uite la picioarele şi la mîinile lui. El are mîini şi picioare mici, pe cînd naţiile care muncesc mult au mîinile şi picioarele mari.
De acolo multele tipuri frumoase în părţile unde ai noştri n-au avut amestec cu nimenea, de acolo cuminţenia românului, care ca cioban au avut multă vreme ca să se ocupe cu sine însuşi, de acolo limba statornică şi plină de figuri, de acolo simtămîntul adînc pentru frumuseţile naturii, prietenia lui cu codrul, cu calul frumos, cu turmele bogate, de acolo poveşti, cîntece, legende, c-un cuvînt de acolo un popor plin de originalitate de o feciorească putere formată prin o muncă plăcută, fără trudă, de acolo însă şi nepăsarea lui pentru forme de civilizaţie care nu i se lipesc de suflet şi n-au răsărit din inima lui.
Au venit grecii ş-au domnit o sută de ani. Cînd au ieşit din ţară nici urmă n-a mai rămas prin sate. Parc-a fost trecut cu buretele peste kolakiile şi bizantinismul acestor damblagii. Poporul nostru, au rămas nepăsător la reformele greceşti, ruseşti, franţuzeşti şi nu-şi dă nici azi bucuros copii la şcoală, pentru că simte ce soi de şcoli avem.
Ci înainte acest sentiment de sănătoasă barbarie era predominant. Radu Vodă cel Mare adusese în ţară pe sf. Nifon patriarhul, ca să ne puie la cale. Se-ntreba şi el ce-o mai fi civilizaţia şi voia s-o vadă cu ochii. Dar sfîntul, venind, începu să dea sfaturi pentru schimbarea legilor şi obiceiurilor, pentru introducerea paragrafelor ş.a. încît Vodă-i zice într-o zi: ,,Ia slăbeşte-ne popo că ne strici obiceiurile”. Sfînt, nesfînt, vedea el pe cine nu văzuse de nu pleca în ţara cui l-au fost avut!
Acesta-i sentimentul oricărui popor sănătos căruia-i propui să-i altoieşti ramuri străine pe cînd el e dispus a-şi produce ramurile sale proprii şi frunzele sale proprii încet şi în mod firesc. Ce ar zice liberalii de la noi dacă le-am spune că, pe cînd ei introduc istorii franţuzeşti în instituţii, limbă şi datini, tot pe atunci în Rusia de amiazăzi se introducea pe zi ce merge datinile româneşti printre malorosieni, care au îndrăgit felul de a fi al românului?
Dar aici se iveşte totodată întrebarea: ce i-au putut veni la minte de a introduce toate formele costisitoare ale apusului într-o ţară agricolizată, abia pe la 1830? Oare crezut-au reformatorii că lucrurile acestea nu vor ţinea bani? Şi dacă ştiau că vor ţinea, n-au ştiut de unde, cum şi cine îi va plăti? Nu ştia absolut nimenea cum stat, armată, biserică, cultură, c-un cuvînt tot ce e comun al naţiei, se plăteşte numai şi numai din prisosul gospodăriei private, cum că din acest prisos se hrănesc toate formele civilizaţiei şi că, dacă istoveşti pre aceasta, atunci începi a mînca însuşi capitalul de muncă al oamenilor, condiţiile existenţei lor private, şi-i ucizi economic, deci trupeşte şi sufleteşte?
Apoi de ce munceşte omul? Ca să aibă el din ce trăi. Dacă ascultă vioara sau petrece sărbătorile, cheltuieşte prisosul timpului şi banilor lui, nu însă ceea ce-i trebuie pentru ca să-şi ţie sufletul lui ş-al copiilor. Dar puterea fizică a uni om e restrînsă, căci natura n-au făcut calculul că această putere va avea de hrănit din prisosul ei liberali, advocaţi, pierde-vară şi alte soiuri de paraziţi, ci i-au dat fiecăruia atîta putere ca să se poată ţine bine şi să mai pună şi ceva la o parte, pentru ca mîine să poată reîncepe munca cu mijloace mai multe. Va să zică prisosul pe care muncitorul în poate pune la dispoziţia civilizaţiei şi a junilor crescuţi la Paris e foarte mic.
Dl. C. A. Rosetti, în cuvîntul său de la circ, vorbea cu dispreţ despre calitatea cea mai bună care o aveau boierii. ,,Ţara? –întreba d-lui – 40 de boieri mari, 40 de boieri mici iată ţara pe cînd eram eu tînăr”. Ţinem seamă de aceste cuvinte. Ţara n-avea pe umerii ei decît 80 de oameni care umblau cu zilele în palmă şi ţineau neatîrnarea ţării prin isteţie şi adesea prin sacrificiul persoanei sau al averii lor, adică compensau pe deplin munca socială care-i purta.
Astăzi avem zeci de mii de liberali care nici umblă cu zilele-n palmă, pentru că nici turc, nici leah, nici ungur nu caută să-i taie, nici de vreun duh aşa de subţire nu se bucură, nici compensează prin ceva muncă socială, pe care o istovesc din rădăcini, mîncînd chiar condiţiile de existenţă a claselor producătoare, nu prisosul lor.
Moţul din Ardeal e un negustor foarte cuminte, lui nu-i trebuie la negoţ nici un fel de samsar, nici chiar banul. El face ciubere şi doniţe, trece în Ţara Ungurească şi nu se mai încurcă, ci le schimbă de-a dreptul pe…grîu. Atîtea doniţe de grîu pe o doniţă de lemn, atîtea ciubere de grîu pe un ciubăr de lemn. Dacă am face şi noi socoteala moţului din Ardeal am zice: Atîtea mii de chile de grîu ne ţine o chilă de fraze liberale, atîtea chile ne ţin mărfurile importate din străinătate, atîtea chile ne ţin tinerii de-şi pierd vremea prin străini, atîtea mii de chile ne ţine Constituţia, atîtea ne ţin legile franţuzeşti, cu un cuvînt toate liberalismurile. Prisoasele economiilor individuale construiesc o sumă certă. Dacă vei hrăni cu ele cîteva mii de stîrpituri liberale, de unde îţi mai rămîn condiţii pentru întreţinerea unei culturi sănătoase şi temeinice? Două sute de nebuni mănîncă desigur mai mult decît un singur înţelept.
Deci abecedarul nostru economic zice:
Natura i-a dat omului putere mărginită, socotită numai pentru a se ţinea pe sine şi familia.
El produce ceva mai mult decît consumă. În acest ,,ceva” mai mult, în acest prisos sunt cuprinse: întîi ceea ce-i trebuie pentru o reproducere, va să zică condiţiile muncii de mîine, şi dincolo un prea mic prisos, care-l poate pune la dispoziţia societăţii sub formă de dare. Din acest prea mic prisos al gospodăriei producătorului trăieşte toată civilizaţia naţională.
Dacă hrănim cu acest prisos, străinătatea de idei, de instituţii şi de forme lipsite de cuprins al căror complex liberalii au apucat al numi ,,tot ce este românesc” atunci nu ne mai rămîne nimic pentru ceea ce este într-adevăr românesc, pentru cultura naţională în adevăratul înţeles al cuvîntului.

6. FRAZĂ ŞI ADEVĂR

Nimic n-ar putea mai natural decît ca oamenii să ia lucrurile aşa cum sunt şi să nu caute în nouri ceea ce-i dinaintea nasului lor.
Cu toate acestea tocmai calea contrară urmează.
Înainte de-a da exemple din ţară, dăm unul din străinătate.
Socialistul Bebel, în foaia sa ,,Volksstaat” anul 1873, spune următoarele: ,, Sau există Dumnezeu, ş-atunci suntem traşi pe sfoară, sau nu există, ş-atunci putem face ce-om pofti”. Fraza întoarsă nu va fi nici mai clară şi mai cuprinzătoare de cum e. Să zicem: ,,Sau nu există Dumnezeu ş-atunci suntem traşi pe sfoară, sau există ş-atunci putem face ce-om pofti”. Tot astfel sunt toate frazele radicalismului. Oricum le-ai întoarce, cuprinsul lor nu s-adaugă, pentru că nu-l au, ba adesea contrariul lor cuprinde mai mult adevăr decît ele înşile.
,,Luminează-te şi vei fi”. Poate contrariul e adevărat. ,,Fii şi te vei lumina”. Căci o existenţă lungă şi sigură va avea drept fruct al ei cunoştinţă, adică lumină. Tot aşa-i şi cu ,,Voieşte şi vei putea”. ,,Să poţi, şi-atunci vei şi voi”, căci omul vrea ceea ce poate, iar cînd vrea ceea ce nu poate nu-i în toate minţile. Dar, fie cum o fi, cu vorbe nu-l încălzeşti pe nimenea şi vorbe rămîn toate abstracţiunile şi, cu cît mai abstracte sunt, cu atît sunt curată vorbă de clacă.
Dar cu asemenea cultură din gazete au început reformatorii noştri. Căci nu mai este îndoială că n-au învăţat mai nimic de la străini decît să vorbească subţire, şi să puie lumea la cale cu fraze. Cultura frazelor o puteau învăţa bine din gazetele străine.
Oamenii scot acolo gazete în toate zilele şi neavînd ce spune, abstracţiunile le vin foarte bine la îndemînă, căci prin mijlocul lor poţi scrie coli întregi fără să spui nimic. Şi nu ne înşelăm. Beţia de cuvinte din gazetele româneşti, e numai întrecerea beţiei de cuvinte din cele străine. Mai puţin culţi, deci avînd mai puţin de împărtăşit decît străinii, gazetarii noştri au şi mai multă nevoie de gură decît de cap, dar şi în străinătate lucrează în mare parte gura, fără ca creierii să ştie mult despre aceasta. Că în străinătate în genere nu prea i-au oamenii în serios întrucît s-atinge de partea lor internaţională. Se ştie că sunt făcute pentru a trezi patimile societăţii şi a crea în public atmosfera ce-i trebuieşte guvernului sau adversarilor săi spre a inaugura suirea unora şi coborîrea altora; în sfîrşit presa nu-i cu mult mai mult decît o fabrică de fraze cu care făţărnicia omenească îmbracă interese străine de interesul adevărat al poporului.
Căci ce este statul şi ce scop are el? Nu din carte – aievea. Iasă cineva pe uliţă sau la cîmp şi va vedea ce e. Acolo unul vinde, altul cumpără, unul croieşte, altul coase, sau un al treilea bate fierul pînă-i cald, la cîmp se ară, se samănă, se seceră, acolo meliţă cînepa, ţes, tund oi şi numai în zi de sărbătoare stau mîinile şi lucrează creierul. Atunci se foloseşte omul de prisosul liber al unei vieţi de muncă, merge la biserică, după aceea la horă, în sfîrşit săptămîna toată e a stomacului, sărbătoarea e a creierului şi a inimii.
Materia vieţii de stat e munca, scopul muncii trai, averea, deci acestea sunt esenţiale. De aceea se şi vede care e răul cel mai mare: sărăcia.
Sărăcia e izvorul a aproape tuturor relelor din lume, boală, darul beţiei, furtişagul, zavistuirea bunurilor altuia, traiul rău în familie, lipsa de credinţă, răutatea, aproape toate sunt cîştigate sau prin sărăcie proprie sau, atavistic, prin sărăcia strămoşilor.
Sărăcia trebuie luată în înţelesul ei adevărat.
Sărac e cel ce se simte sărac, căruia îi trebuie neapărat mai mult decît are. Că este aşa ne e dovadă suma de cuvinte care însemnează relele morale prin cuvinte împrumutate sărăciei şi boalei. Mişel, altă dată însemna sărac, azi înseamnă lipsă de calităţi morale. Tot astfel, ,,miserable” francez şi ,,elend” german. Odată voievozii româneşti dăruiau prin hrisoave pe ,,mişei” în înţelesul lor, astăzi mişeii în înţelesul nostru stăpînesc toată ţara de la un capăt la altul.
Calităţile morale ale unui popor atîrnă – abstrăgînd de climă şi de rasă – de la starea sa economică. Blîndeţea caracteristică a poporului românesc dovedeşte că în trecut el a trăit economiceşte mulţămit, c-au avut ce-i trebuia.
Deci condiţia civilizaţiei statului este civilizaţia economică. A introduce formele unei civilizaţii străine fără ca să existe corelativul ei economic e curat muncă zadarnică. [Intrarea în UE este exact această situaţie]
Dar aşa au făcut liberalii noştri.
În loc de a-şi arunca privirile la răul esenţial al societăţii s-au ţinut de relele accidentale şi fără însemnătate.
În veacul nostru se-nmulţeau trebuinţele, deci trebuia înmulţită producţia şi braţele producătoare. Din contră am urmat. Numărul producătorilor, care în ţara noastră sunt absolut numai ţărani, dă îndărăt, deci e supus la o trudă mult mai mare decît poate purta; şi se-nmulţeşte – cine? Cei care precupeţesc munca lui în ţară şi în afară şi clasele parazite. La ţară putrezesc grînele omului nevîndute, în oraş plăteşti pîinea cu preţul cu care se vinde la Viena sau Paris. Căci firul de grîu trece prin douăzeci de mîini de la proprietar la consumator şi pe această cale se scumpeşte, pentru că acele două zeci de mîini corespund cu cinci zeci de guri care, avînd a trăi de pe dînsul produc o scumpete artificială.
Va să zică, înmulţindu-se trebuinţele, trebuiau înmulţite izvoarele producţiunii şi nu samsarlîcul, căci la urma urmelor tot negoţul nu e decît un soi de samsarlîc între consumator şi producător, un fel de manipulare care scumpeşte articole. În această manipulare naţia agricolă totdeauna pierde, pentru că productele ei sunt uniforme în privinţa valorii şi, dacă constituiesc o trebuinţă generală, nu e mai puţin adevărat că sunt cel mai general articol de producţiune, adică acela care se face pretutindeni.
Pe cînd naţia agricolă plăteşte atît transportul cît şi vama şi cîştigul comerciantului la cumpărătura unui articol industrial, tot în aceeaşi vreme vamă, transportul şi cîştigul comerciantului se scad din preţul cu care naţia agricolă îşi vinde productele, va să zică ea păgubeşte dublu în toate tranzacţiile ei, la vînzarea productelor ei, la cumpărarea celor străine. Apoi e cumplit de mare diferenţa între valori. Încărcînd 500 de vagoane cu grîu capeţi în schimb o jumătate de vagon de obiecte de lux. C-un cuvînt naţia agricolă e expusă de-a fi exploatată de vecinul industrial, ba de a pierde pe zi ce merge clasele sale de manufacturieri, care, neputînd concura cu fabrica devin proletare.
Dovada cea mai bună pe continent e chiar poporul nostru. Samsarlîcul care mijloceşte schimbul între productele noastre şi cele străine încape pe zi ce merge în mîinile străinătăţii. Oameni bătrîni n-ar avea decît să asemăneze fizionomia de azi a Bucureştilor cu aceea pe care o avea înainte de cincizeci de ani. Nu-i vorbă, nu erau aşa de străluciţi Bucureştii pe atunci, dar erau româneşti, azi…? Ce să mai zicem de Iaşi, şi în genere de oraşele Moldovei?
Toate împrejurările acestea nu se schimbă prin legi civile care, regulează modul în care se face tranzacţiunea X între indivizii A şi B, nu se schimbă prin axiomul că toţi oamenii sunt liberi prin drept înnăscut şi imprescriptibil, nici prin regula că ei toţi sunt născuţi egali, nici prin participarea tuturor la afacerile guvernării.
Evul mediu avea o formă pentru păstrarea fiecărei ramuri de producţiune, ş-aceasta era autonomia breslelor şi îngrădirea lor faţă cu orice agresiune de din afară. La noi evul mediu au ţinut pînă mai ieri-alaltăieri, şi mulţi bătrîni vor fi ţinut minte epoca în care un străin nu putea fi breslaş. Nu mai pomenim că pricinile între breslaşi se hotărau la staroste şi se întăreau numai de Vodă; nu mai pomenim apoi că instituţia au fost atît de puternică încît împărăţia, totdeauna foarte diplomată a Austriei şi-au introdus consulatele în ţară sub numele şi forma de ,,stărostii de breaslă”. Deci salus republicae summa lex esto. Puţin ne pasă pe baza căror principii metafizico-constituţionale s-ar fi putut realiza bunul trai al claselor Românei, destul că avem dovada că pe calea liberalismului mergem tocmai dempotrivă.
Căci statul are nevoie de clase puternice, şi liberalismul le-au adus la sapă de lemn. Înainte de 30-40 de ani aveam o clasă puternică de ţărani, nu bogată dar cuprinsă şi începuturile unei clase de mijloc.
Azi ţăranul scade pe zi ce merge, proprietarul, al cărui interese sunt identice cu ale ţăranului, asemenea, bresle nu mai avem, negoţul încape pe mîini străine încît, mîine să vrem să vindem ce avem, găsim cumpărători străini chiar în ţară şi am putea să ne luăm lucrurile la spinare şi să emigrăm în America. Chiar ar fi bine să ne luăm de pe acuma o bucată de loc, în Mexico, în care să pornim cu toate ale noastre, cînd nu vom mai avea nimic în România.
Să nu ne facem iluzii. Prin atîrnarea noastră economică am ajuns ca toate guvernele, spună ele ce or pofti, să atîrne mai mult ori mai puţin de înrîuriri străine. Nu doar c-ar sta în relaţii cu consulii, această acuzare ar fi prea gravă pentru ca s-o facem cuiva. Ne înnegrim unii pe alţii – vorbesc de naturile mai nobile, fie ele în orice parte, nu de stîrpituri, ne înnegrim, zic, unii pe alţii, pentru că simţim că starea poporului românesc e nesuferită şi că ne-am încurcat rău. Dar în această încurcătură vina istorică şi blestemul urmaşilor să cază asupra celor ce-au făptuit tot răul, asupra liberalilor de orice nuanţă, care au format cadre goale, în care au intrat tot gunoiul societăţii, au creat guvern reprezentativ pentru ca să-l împle oameni ce abia ştiu a îndruga două cuvinte, au făcut ca clasa de mijloc, în loc de a căuta să muncească şi să înflorească, să se azvîrle toată asupra puterii statului, ca să domnească.
Răul esenţial au fost că se înmulţeau trebuinţele fără a se înmulţi producţia, sau fără a se urca în mod considerabil valoarea ei; inegalitatea claselor şi nelibertatea, apoi neparticiparea la guvernul ţării erau rele cu totul neesenţiale.
Daţi-mi statul cel mai absolutist în care oamenii să fie sănătoşi şi avuţi, îl prefer statului celui mai liber în care oamenii vor fi mizeri şi bolnavi. Mai mult încă, în statul absolutist, compus din oameni bogaţi şi sănătoşi, aceştia vor fi mai liberi, mai egali decît în statul cu legile cele mai liberale, dar cu oameni mizeri. Căci omul are pe atîta libertate şi egalitate pe cîtă avere are, iar cel sărac e totdeauna sclav şi totdeauna neegal cu cel ce stă deasupra lui.

Text publicat în Timpul în perioada 11-23 decembrie 1877. Comentariile din paranteze îmi aparţin.

Concepţia cu privire la natura statului stă şi la baza polemicii cu liberalii pe tot parcursul publicisticii sale. Poetul îi învinovăţea că priveau statul între oameni şi invocau autoritatea lui Jean Jacques Rousseau şi a altor gînditori. Statul are în concepţia lui Eminescu două componente: corpul statului şi sufletul statului. Corpul statului îl formează spaţiul geografic pe care îl locuieşte un popor, cu istoria sa. Sufletul statului îl formează poporul, cu clasele sociale care îi conferă caracterul naţional. Sufletul statului român îl formează în concepţia sa, populaţia autohtonă, creatoarea limbii române, înainte de constituirea formaţiunilor statale şi păstrarea tradiţiilor seculare. Nu întîmplător ţărănimea reprezintă în concepţia sa, expresia virtuţilor poporului român.
Congresul de pace de la Berlin iunie-iulie 1878 impunea recunoaşterea independenţei României în schimbul acceptării ca cetăţeni a tuturor evreilor aflaţi atunci pe teritoriul ţării chiar dacă unii veniseră în valuri masive în urmă cu 10-20 de ani alungaţi tocmai din ţările care ne cereau aşa ceva – Austria(Galiţia prin Bucovina) şi Rusia(prin Basarabia). În acelaşi timp turcii, după ce au pierdut războiul, erau alungaţi din teritoriile bulgăreşti chiar dacă locuiau pe ele de 300-400 de ani iar bunurile geamiilor era vîndute la preţuri de nimic! Aşa păţeşte oricine care nu ştie să trăiască din minciună, în minciună şi să facă propagandă mincinoasă!
Eminescu îşi asumă răspunderea demascării afacerii Warszawsky-Mihalescu care privea rechiziţionările făcute de guvernul liberal pe seama ţărănimi în campania din Bulgaria din anii 1877-1878. Ţăranii îşi pierd în aceste transporturi animalele, uneltele lor de muncă şi se ruinează pentru mai multe generaţii. Statul nu i-a despăgubit pentru această nenorocire.

De loc. Dacă cultura se joacă după scriitori, atunci vom trebui să constatăm, cu părere de rău, că Eliad şi Asachi ştiau de zece ori mai multă carte decît d-nii C.A. Roseti, Costinescu, Carada şi Fundescu, că Anton Pann era un scriitor cu mai mult talent şi mai de spirit decît o sută dintre ofticoşii cari fac astăzi ,,esprit” prin gazete, că singura comedie ,,Buna educaţie” a lui C. Bălăcescu e mai originală decît toate scrierile ale d-lui V. A Ureche la un loc apoi să nu uităm că de generaţia aceea a urgisiţilor boieri se ţine pleiada scriitorilor noştri celor mai buni: Alecsandri, C. Negruzzi, Bolintineanu, Donici, Bălcescu, ş.a., că oamenii ştiau o limbă frumoasă, vrednică şi înţeleasă de opincă ca şi de Vodă. Apoi exista autoritate şi ascultare. De ziceau Vodă un cuvînt era bun zis, iar azi…?
Azi porunceşte cîinelui, cîinele pisicii, pisica şoarecelui, iar şoarecele de coadă îşi atînă porunca.
Azi găseşti prin sate ordine ministeriale cărora nu li se dă nici o urmare, deşi d. primari au scris pe dînsele ,,se va urma în conformitate cu ordinele d-lui ministru”. Azi se împlinesc ordinele numai cînd d. prefect sau subprefect voiesc să se răzbune asupra unui conservator.
Statul e azi maşina prin mijlocul căreia cei laşi se răzbună asupra potrivnicilor lor politici.
Iată în ce hal am ajuns cu suveranitatea poporului, libertate, egalitate, fraternitate.
Apoi bune sunt? Bune numai au un cusur. Nu se potrivesc.

3. BĂTRÎNII ŞI TINERII

Cu greu pricepe o minte de rînd că nu este în lumea aceasta nici o stare de lucruri şi nici un adevăr social vecinic. Precum viaţa consistă din mişcare, aşa şi adevărul social, oglinda realităţii, este de-a pururi în mişcare. Ceea ce azi e adevăr, mîine e îndoielnic, şi pe roata acestei lumi nu suie şi coboară numai sorţile omeneşti, ci şi ideile. În această curgere obştească a împrejurărilor şi a oamenilor stă locului numai arta, adică, ciudat lucru, nu ceea ce e-n folosul oamenilor, ci ceea ce este spre petrecerea lor. Citim astăzi cu plăcere versurile bătrînului Omer cu care petreceau odată neamurile de ciobani din Grecia, şi imnele din Rig-Veda pe care păstorii Indiei le îndreptau luminei şi puterilor naturei. Pentru a le lăuda şi a cere de la dînsele iarbă şi turme de vite. Tot aşa privim cu plăcere plăsmuirile celui mai mare poet pe care l-au purtat pămîntul nostru, plăsmuirile lui Schakespeare, şi ne bucurăm de frumuseţea lor atîta, ba poate mai mult încă decît contimporanii lui, şi tot astfel privim statuele lui Fidias şi-ale lui Praxiteles, icoanele lui Rafael şi ascultăm muzica lui Palestrina. Tot astfel ne bucură portretul pe care-l face Grigore Ureche Vornicul lui Ştefan Voievod cel Mare, încît simţim şi astăzi plăcerea ce vrednic şi ce virtute de român a fost Măria Sa.
Dar nu tot astfel sunt gîndurile care ating folosul oamenilor, bunul lor trai şi petrecerea lor unul lîngă altul fără a se prigoni şi fără a-şi amărî viaţa ei în de ei.
Întroducînd legile cele mai perfecte şi mai frumoase într-o ţară în care nu se potrivesc, deci socotesc de rîpă, oricît de curat ţi-ar fi cugetul şi de bună inima. Şi de ce asta? Pentru că viu, e organic şi trebuie să te porţi cu el ca şi cu orice alt organism. Iar orice organic, se naşte, creşte şi se poate îmbolnăvi, se însănătoşeşte, moare chiar. Şi precum sunt deosebite soiuri de constituţii, tot aşa locuirea se face într-astfel, şi, pe cînd Stan se însănătoşează de o buruiană, Bran se îmbolnăveşte de dînsa şi mai rău.
Cum numim însă pe cei care zic că au descoperit o singură doftorie, pentru toate boalele din lume, un leac fără greş, care, de eşti nebun, te face cu minte, de-ai asurzit, te face s-auzi, în sfîrşit, orice-ai avea, pecingine, chelie, ciupituri de vărsat, degerătură, perdea la ochi, durere de măsele, tot cu o alifie te unge şi tot cu un praf te îndoapă.
Pe un asemenea doftor l-am numi şarlatan.
Ce să zicem acum de doftorii poporului românesc, care la toate neajunsurilor noastre tot c-un praf te îndoapă, care cine ştie de ce o fi bun?
Da’-i şoseaua rea, încît ţi se frînge caru-n drum? Libertate, egalitate şi fraternitate şi toate vor merge bine. Dar se înmulţesc datoriile publice? Libertate, egalitate şi fraternitate dă oamenilor şi s-or plăti. Da’-i şcoala rea, da’ nu ştiu profesorii carte, dar ţăranul sărăceşte, dar breslele dau înapoi, dar nu se face grîu, da’-i boală de vite?…Libertate, egalitate şi fraternitate, şi toate or merge bine ca prin minune.
Am arătat într-un rînd, că aceste prafuri şi alifii ale liberalilor le-am luat de ni-i acru sufletul de ele şi tot rău.
Or fi bune ele buruienile acestea pentru ceva, dar se vede că nu pentru ceea ce ne lipseşte tocmai nouă.
Să vedem acum cum au ajuns liberalii la reţeta lor, bună pentru toate boalele şi pentru nici una. În veacul trecut a fost în ţara franţuzească tărăboi mare pentru că statul încăpuse prin risipa curţii crăieşti într-atîtea datorii încît se introdusese monopolul pînă şi pentru vînzarea grîului. Ajunsese cuţitul la os prin mulţimea dărilor şi prin tot soiul de greutăţi pe capul oamenilor, încît nu mai era chip decît să dai cu parul şi, sau să scapi, sau să mori, decît să duci aşa viaţă.
La noi, Vodă Ştirbei, pleacă din domnie, lăsînd 16 milioane în vistieria ţării şi 3 milioane la cutiile satelor. Nu se potriveşte!
În Franţa toate dările erau date în antrepriză, şi antreprenorii storceau toate clasele societăţii, pentru a hrăni curtea cu trîntorii ei. La noi, dările se strîngeau mare parte de-a dreptul, iar Vodă era boier cu stare, care trăia de pe moşiile lui şi nici nu făcea vreun lux de-acătărea. Iar nu se potriveşte!
În Franţa locurile de judecători şi din armată se cumpărau cu bani, şi dreptatea asemenea, la noi fiecine, după cîtă carte învăţase şi minte avea, putea să ajungă alături cu coborîtorii din neamurile cele mai vechi ale ţării. Iar nu se potriveşte! [După atîta libertate, egalitate şi fraternitate, astăzi judecătorii îşi cumpăr locurile iar noi cumpărăm de la ei dreptatea, dar numai cine are destui bani să-i mulţumească!]
În Franţa nemulţumirea era la culme căci fiecăruia îi trebuia mai mult decît avea. Luxul şi modele istoveau averile cele mari. La noi, boierul moştenea o blană de samur de la străbunul său, un sal turcesc de la bunu-său, un antereu de citarea de la tată-său, avînd de gând să le lase toate şi nepotu-său, ca să se fudulească şi el cu dînsele şi fiecare avea strînsură pentru iarnă şi parale albe pentru zile negre; c-un cuvînt fiecare avea mai mult decît îi trebuia, căci pe atunci toată ţara era ,,conservatoare”. Iar nu se potriveşte!
Oare ce făcuseră moşnegii ca să merite urgia liberalilor? Ce să facă? Ia pe cît îi ajunsese şi pe ei capul. Biserici, mănăstiri, şcoli, spitale, fîntîni, poduri, să li se pomenească şi lor numele cînd va creşte iarba pe deasupra lor…şi încă una, pe care mai că era s-o uit. Mulţi din ei au scos punga din buzunar şi au trimis pe băieţii ce li se păreau mai isteţi ,,înlăuntru”, ca să înveţe carte să se procopsească spre fericirea neamului. Şi-au crescut şerpi în sîn cu alte cuvinte.
Căci acest tineret s-au fost dus într-o ţară bolnavă în privinţa vieţii sociale. Clasele superioare putred de bogate au ajuns acolo la o rafinare de plăceri nemaipomenită în alte colţuri ale pămîntului, producerile sănătoase în literatură şi artă făcuseră loc picanteriilor de tot soiul, în sfîrşit orişice era mai căutat decît apa limpede şi răcoritoare de izvor. Apă cu parfum, apă cu zahăr, apă cu migdale, apă cu otravă, tot ce pofteşti numai apă de izvor nu. Acolo, în loc să-nveţe lucruri folositoare, adică cum se ară şi samănă mai cu spor, cum faci pe copii să priceapă mai bine cartea, cum se lecuieşte o durere de stomac, cum se ţese pînza şi se toarce inul, cum se fac talpe trainice la cisme şi alte lucruri folositoare de acest soi, s-au pus aproape toţi pe politică , să afle adică şi să descopere cum se fericesc neamurile şi cum se pun la cale ţările, adică au adunat multă învăţătură din ,,Figaro”, ,,Petite Republique Française” şi, cu capul ol şi punga item, s-au întors rînduri-rînduri în ţară ca să ne puie la cale. Această tinerime veselă şi uşoară, trăieşte în România şi se trezeşte în Franţa, trăieşte într-o ţară săracă şi au deprins cu toate acestea obiceiurile bogatei clase de mijloc din Franţa, are trebuinţe de milionari şi bani mai puţini decît cinstita breaslă a ciobotarilor din acele ţări. Acest tineret ce se caracterizează printr-o rară lipsă de pietate faţă cu nestrămutata vrednicie a lucrurilor strămoşeşti, vorbind o păsărească coruptă în locul frumoasei limbi a strămoşilor, măsurînd oamenii şi împrejurările cu capul lor strîmt şi dezaprobînd tot ceea ce nu încape în cele 75 de dramuri de creier cu care i-a-nzestrat răutăcioasa natură, acest tineret, zic, a deprins ariile teatrelor de mahala din Paris şi, înarmat cu această vastă ştiinţă, vine la noi cu pretenţia de a trece de a doua zi între deputaţi, miniştri, profesori de universitate, membri la Societatea Academică şi cum se mai cheamă acele mii de forme goale cu care se îmbracă bulgărimea de la marginea Dăunării!
Căci cei mai mulţi din aceşti lăudaţi tineri sunt feciori de greci şi bulgari aşezaţi în această ţară şi au urmat întru românizarea lor următorul recept: ia un băiat de bulgar, trimite-l la Paris şi rezultatul chimic e un june ,,român”. Pe la 1840, Eliad bătrînul, pe cînd încă nu se numea ,,Heliade-Rădulesco” adică pe cînd încă nu-l ameţise atmosfera Parisului, scrie marelui ban M. Ghica următoarele: ,,Sunt tată de familie, n-am unde să-mi cresc copiii decît în aceste aşezăminte, (ale ţării) pentru că, şi de-aş avea mijloace a-i creşte aiurea, planul meu nu este ca eu să-i cresc străineşte şi apoi ei să trăiască româneşte, voi să fac din ei români şi trebuie să ştie cele româneşti şi legi şi obiceiuri. Ticăloşi au fost părinţii şi ticăloşi fii care orbeşte s-au crescut pentru ,,alt veac” şi pentru ,,altă ţară” şi au trăit apoi în ,,alt veac” şi în ,,altă ţară”.
În mod precis abia se poate arăta ce lipseşte acestor indivizi pe care geograficeşte, şi pentru că ei o spun, îi numim români. Le lipseşte simţul ,,istoric”, ei se ţin de naţia românească prin împrejurarea că s-au născut pe cutare bucată de pământ, nu prin limbă, obiceiuri, sau manieră de a vedea.
Astfel vin pătură după pătură în ţara noastră, cu ideile cele mai ciudate, scoase din cafenelele franţuzeşti sau din scrierile lui Saint-Simon şi ale altor scriitori ce nu erau în toate minţile iar formele vieţii noastre de astăzi au ieşit din aceste capete sucite care cred că în lume poate exista adevăr absolut şi că ce se povesteşte în Franţa se potriveşte şi la noi. Cînd au sosit la graniţă, bătrînii-i aşteptau cu masa-ntinsă şi cu lumînări aprinse, habar n-aveau de ce-i aşteaptă şi de ce belea şi-au adus pe cap. Bucuria lor că venise atîţea băieţi tobă de carte scoşi ca din cutie şi frumoşi nevoie mare!
Dar ce să vezi? În loc să le sărute mîinle şi să le mulţumească, ei se fac de către pădure şi încep cu libertatea, egalitatea, fraternitatea şi suveranitatea, încît bătrînii-şi pierd cu totul călindarul. Parcă se pornise morile de pe apa Siretului. Şi le povesteau cîte în lună şi în soare, cîţi cai verzi pe pereţi toţi, cu un cuvînt cîte prăpăstii toate. Cum să nu-i ameţească? Cap de creştin era acela, unde se mai pomenise atîtea asupra lui? Apoi s-au pus pe iscodit porecle bătrînilor. Ba strigoi, ba baccele, ba cioroi, ba retrograzi, ba cîte altele toate, pînă ce au ajuns să le zică: că nu mai sunt nici români, că numai d-lor care ştiu pe Saint-Simon pe de rost, sunt români iar bătrînii sunt altă mîncare. Vorba ceea: nu crede ceea ce vezi cu ochii, crede ceea ce-ţi zic eu! Şi, cu toate acestei ei nu fuseseră decît numai români. De aceea, în dreptul vorbind, nici nu pricepeau bine acuzarea ce li se făcea. Neam de neamul lor trăind în ţară, nepricepînd altă limbă decît cea românească, închinîndu-se în această limbă, vorbind cum se vorbeşte cu temei şi sănătos, ci auzind –ţiunile, şi –ţionile, imperatorele, redaptorele, admisibilile, şi propriamentele, au gîndit în gîndul lor: ,,De, frate, noi om fi fost proşti. Noi socotim că, dacă ştim ceaslovul şi psaltirea, cum se ară gospodăreşte un ogor, cum se cresc vite şi cum se strîng banii, apoi ştim multe. Da’ ia auzi-i, că nu ştim nici măcar româneşte”. Şi în loc să ia biciul din cui să le arate cum li-i popa lor, au zis: ,,De, dragii moşului aşa o fi. N-om fi ştiind nici româneşte…Dar de acum mult au fost, puţin au rămas, şi în locul nostru voi veţi stăpîni lumea şi veţi orîndui-o cum vă va plăcea vouă”. Şi, luîndu-şi ziua bună de la lume ca de la cel codru verde, s-au strecurat acolo unde nu le mai zice nimeni că au fost răi români, mai fericiţi decît noi, care am fost meniţi să ajungem zilele acestea de ticăloşie, în care ţara se înstrăinează pe zi ce merge în gîndire şi-n avutul ei, şi cînd toţi se fălesc de a fi români fără a mai fi. Uimitoarea putere a frazelor, împrejurarea că mulţi dintre liberali erau chiar copii de-ai lor, care aşteptau numai ca ei să închidă ochii pentru ca să bată la tălpi averea moştenită, credinţa că cei ce venise tobă de carte ar fi mai folositori decît dînşii, patriotismul lor dintotdeuna încercat şi dovedit prin cinci veacuri de cînd au stătut stîlpi acestei ţări, i-au făcut să tacă molcum şi să se retragă din viaţa publică fără zgomot, fără opoziţie, fără mînie.
I-au tras liberalii pe sfoară, cum îi trăsese cu un veac şi ceva înainte fanariotul Mavrocordat. Acest domn şiret nu putea pune biruri pe ţărani pentru că erau vecini şi cisla, care-i ajungea pentru plata dării către Poartă, prea puţin mai ieşea. Ce va fi fost vecinătatea aceea nu ştim bine nici astăzi, dar, tocmai pentru că n-o ştim, ni se pare că trebuie să fi fost o măsură luată de Domni, după vremi de mare turburare şi de invazii, ca să statornicească oamenii, să nu umble din loc în loc cu bejenia. De-ar fi fost vreun rău pe capul oamenilor ne-o spuneau cronicarii, care totdeauna revarsă cuvinte de mînie asupra orînduielilor ce asupreau norodul. Precum liberalii le ziceau boierilor ,,strigoi” şi alte celea, asemenea le-au zis şi domnul fanariot că sunt vînzători de sclavi, tirani, etc. şi le-au luat ochii, încît ei s-au adunat şi, cu mitropolit în frunte, au ridicat vecinătatea şi s-au legat cu jurămînt că neam de neamul lor, n-a mai înfiinţa-o.
Atît au şi aşteptat domnul.
Nemaifiind oameni boiereşti erau a nimănuia şi de a doua zi le-a pus biruri ce nu le-au mai avut niciodată, biruri pe care apoi le-au încincit şi înzecit preste cîţiva ani.
Şi, ca şi la începutul veacului trecut, urmările bunei lor credinţe au fost cumplite. Bătrînii aveau gură de lup şi inimă de miel; au venit liberalii cu gura de miel, plină de cuvinte amăgitoare, dar cu inima de lup. Ce-au făcut vom vedea mai pe urmă.

4. ILUSTRAŢII ADMINISTRATIVE

Dacă i-au apucat liberalii pe boieri înainte, se-nţelege că opinia publică din ţară s-ar porni asupra lor.
Nu înţelegea nimenea atunci la noi, şi abia acum au început să înţeleagă pe ici pe colo, că temeiul unui stat e munca, şi nu legile.
Nu înţelegea aproape nimeni, că bogăţia unui popor stă, nici în bani ci iarăşi în muncă.
Banul ,,reprezentează” numai munca, nu este ea însăşi, şi, aducînd bani mulţi cu ciubărul într-o ţară în care munca lipseşte, veri ajunge să plăteşti o zi de lucru cu un napoleon, o pereche de cisme cu cinci, şi-acolo tot povestea veche, adică tot sărac, dovadă ţările cu mine de aur din America. Căci dintre cel ce cîştigă 10 şi cheltuieşte 11 şi cel ce cîştigă 12 şi cheltuieşte 1, acest din urmă e cel bogat, iar cel dintîi e sărac. Apoi se mai răspîndise încă o părere greşită, care era, ba mai este încă aproape generală, că ţara noastră e cumplit de bogată şi că poţi cheltui din greu, ea tot o să aibă de unde plăti.
Nu-nţelegea nimeni că bogăţia nu este în aer sau pământ, ci în braţe şi că, unde lipsesc braţele sau calitatea producţiei e proastă, nu poate fi nici vorbă măcar de ţară bogată.
Deci în ţară săracă am voit să introducem de-a gata toate formele civilizaţiei apusene.
Trebuie şcoli. Prin ce le putem înfiinţa? După cum am spus, buruiana noastră de leac – prin muncă. Trebuie ca şcoalele puţine, cîte erau, să se ridice la cel mai înalt grad de dezvoltare cu putinţă, precum se începuse treaba în vremea în care d-nii Laurian, M. Cogălniceanu ş.a. nu erau decît simpli profesori de liceu. Pentru atîta treabă erau şi buni. Generaţia ce le-ar fi urmat ar fi făcut altele mai bune şi mai multe şi, în treizeci de ani cît sunt de atunci, aveam astăzi şcoli destul de multe şi bune şi o generaţie sănătoasă care ar şti să gîndească limpede şi cu temei şi să-nşire două cuvinte potrivite pe hîrtie. Aceasta ar fi fost calea de dezvoltare prin muncă. Am luat calea contrară. Pe vechii profesori de liceu i-am prefăcut în profesori de universitate, deşi nu se potriveau de loc, căci nu se ocupase toată viaţa c-un singur obiect, apoi am făcut o mulţime de şcoli secundare, pe care le-am umplut cu care cum ne-au ieşit înainte, apoi mii de şcoli primare, la numirea personalului cărora chiar de cap ne-am făcut. Afirmăm că sunt sute de învăţători care nu ştiu să despartă cuvintele unul de altul, nici să puie punct şi virgulă unde trebuie. Nu mai pomenim de sintaxă sau de ortografie, căci în privirea aceasta e vavilonie curată, şi fiecine crede că poate scrie cum îi place.
Ne-au trebuit o administraţie mai bună. Boierii – îşi procopseau vechilii de moşie făcîdu-i zapcii. Rău şi fără cale, n-o tăgăduim, dar ce au făcut liberalii? Au numit pe orişicine, numai să fi ştiut a înnoda două slove, adică tot pe acei vechili, numai că le dădură dreptul de a juca pe autoritatea statului faţă de foştii lor stăpîni. Ce treabă avea însă zapciul vechi? Să îngrijească ca oamenii să-şi semene toţi pămîntul, să depuie partea lor în coşurile de rezervă şi din cînd în cînd, îi mai scotea şi cîte un drum a cărui facere o poruncise domnia.
Bun, rău – atîta treabă ştia să facă.
Dar se mai potriveau ei cu noua stare de lucruri, cu cerinţe mai mari? Cîtu-i lumea şi pămîntul nu. Căci fiind astăzi omul liber de a nu ţinea coşare de rezervă şi de a nu-şi semăna ogorul propriu, adică liber de a muri de foame cît i-a plăcea, subprefectul, care azi nu are o idee mai clară de ceea ce trebuie să facă decît profesorul lui, nu mai are nici o treabă, ci e curat un agent de corespondenţă între prefectură şi primării, iar prefectura este un biurou de corespondenţă între minister şi subprefecturi, şi în linie din urmă, primăria e un biurou de corespondenţă între autorităţi şi particulari, o treabă pe care serviciul poştal o îndeplineşte mai bine şi mai repede. Afară de aceasta mai sunt încă ceva, agenţi electorali faţă de care îşi vînd votul.
Li s-au luat atribuţiunile simple pe care le aveau zapcii vechi şi li s-au dat altele, pe care nu le pricepeau deloc, căci administraţia este o ştiinţă, iar subprefectul de azi nu ştie mai mult decît a scrie neortografic şi a încurca slovele pe hîrtie fără a şti ce zice într-însele.
A administra? Dar întrebatu-s-au vreunul din geniile universitare ale liberalismului ce va să zică a administra? Ce va să zică bunăstarea populaţiunii ca pe un lucru încredinţat înţelepciunii şi vegherii sale? Să gîndeşti pentru cel ce nu gîndeşte, să pui la cumpănă dările comunale, să le deschizi oamenilor ochii ca să nu puie dări peste dări, ba butucărit, ba stupărit, ba văcărit ba cîte comedii toate îi trec primarului pentru a stoarce şi cea din urmă picătură de sînge din ţăran?
Ce era mai firesc decît ca liberalii să se întrebe ce înseamnă a administra? Îndată ce ar fi făcut această întrebare ar fi văzut ce gingaş lucru e administraţia şi cît de necesar ca un subprefect să ştie atîta carte cît şi un profesor de administraţie şi de economie politică, şi pe lîngă aceasta îi trebuie şi o deprindere cu locul în care trăieşte, pentru a şti să implice ceea ce ştie.
Excepţie făcînd de ţara noastră, administratorul pretutindenea, e un adevărat părinte al populaţiei rurale. El are să judece cînd scade populaţia, de ce scade cînd dă îndărăt producţia, de ce dă; cînd e un drum de făcut, pe unde să-l facă; cînd e o şcoală de înfiinţat unde s-o aşeze mai cu folos, şi în sfîrşit el e autoritatea care cu vorbă bună poate convinge pe ţăran că trebuie să aleagă de primar în sat pe cel mai harnic, mai de treabă şi mai cuminte român, iar nu pe cel mai hărţăgos, mai bun de gură şi mai rău de treabă; el vede dacă notarul şi învăţătorul ştie carte şi dacă popa îşi vede de biserică ş. a. m. d. Pentru sarcina de subprefect se cere atîta ştiinţă, atîta dezinteresare, atîta patriotism şi cît le poate avea numai un om cu multă şi temeinică cultură. Cum că vor fi şi între cei de azi oameni cumsecade admitem, dar, în orice caz, o cultură temeinică şi o experienţă lungă sunt o garanţie mai mare decît nici o cultură şi nici o experienţă.
Dar fiindcă la aproape toate posturile din ţară poate aspira orice cenuşer, de aceea fiecine care a-nvăţat două buchii lasă plugul, cotul şi calupul în ştirea lui Dumnezeu şi rîvneşte a se face roată la carul statului. S-au făcut ei, nu-i vorbă, mii de locuri în care să încapă, dar nu-i încape pe toţi, încît acum au de gând să mai scoată la maidan alt moft, descentralizarea şi efectivizarea funcţionarilor publici, ce, cel puţin pe rînd, să încapă în pita lui Vodă, adică vor să creeze un guvern de zece ori mai scump, c-un personal de zece ori mai numeros şi mai netrebnic decît cel de azi, care să se schimbe din trei în trei ani şi să se sature toţi, căci numai cu libertatea, egalitatea şi fraternitatea sadea nu se cîrpesc toate coatele rupte. Dar să nu uităm vorba. Oamenii care nu ştiu scrie şi citi sunt mulţi în ţara noastră şi vor fi din ce în ce mai mulţi. Toţi au dreptul de a fi funcţionari ai statului sub diferite forme şi toţi aspiră ca măcar subprefecţi să li se dea Dumnezeu să ajungă.
De acolo au interes ca liberalii să vie la guvernul central, pentru c-atunci se mătură ţara de la un capăt pînă la altul, atunci e vremea ca un avocat fără pricini să se facă director de şcoală secundară, un altul primar de oraş, iar al treilea revizor de şcoale, un al patrulea prefect. Dar odată intraţi în pîine ei au interes să ţie mult guvernul liberal şi, fiindcă aceasta atîrnă de Camere, deci de alegeri, ei se fac luntre şi punte ca să-şi scoată prietenii deputaţi. Dar prietenii în mare parte sunt sau ei înşişi arendaşi ai statului, sau rude cu arendaşii, sau antreprenori de lucrări publice, sau advocaţi de antreprenori, sau au procese cu statul, deci caută să fie aleşi, ca să tremure miniştrii de dînşii şi să le facă treburile. Băcanul, negustorul, preotul care nu ştiu istoriile astea, îşi dau votul pentru că ,,libertatea” e în primejdie şi mai ales pentru că liberalii promit totdeauna că nu se va mai plăti nici o dare; nici timbru n-are să mai fie în vremea lor, nici capitaţie, nici monopol de tutun, nici armată, nici dări pe băuturile spirtoase, ci numai posturi multe, în care să încapă toţi, şi Paştele Domnului, Paştele libertăţii de la un capăt al ţării la altul.

STEFAN DUMITRESCU

O, lerui ler
Zăpezi curate
Coboară din cer
Poetu-n cetate

O, lerui ler
Steaua răsare
Vine şi Domnul
La aniversare

Să colindăm
O, lerui ler
Ce-i pe pământ
Şi ce-i în cer

O, lerui ler
La Steaua sfântă
Îngerii se-adună,
Colinde cântă

O, lerui ler
Cum cântă fraţii
Vin să-l colinde
Codrii, Carpaţii

O, lerui ler
Izvoarele-ntruna
Vin să-l colinde
Cerul şi luna

Vin să-l colinde
Poienele, lacul
Corul de mierle
Neamul, săracul

O, lerui ler
Cântare măreaţă
Priviţi-l pe cer
Domnul Eminescu
Mai sus se-nalţă

Şi cum străluce
Steaua lui mare
O, lerui ler
Sublimă cântare

Gloria lui
În veci se-ntinde
O lerui ler
Sfinte colinde

Vine şi marea
Să i se-nchine
Răsună lumea
De colinde divine

Steaua lui bună
În veci se-nalţă
O, lerui ler
Colindă măreaţă

O, lerui ler
Clipe preasfinte
Noian de colinde
Înapoi şi-nainte !

MIHAI EMINESCU

Vine poetul cu inima-n pală
Iată-l la marginile lumii păgâne
Cum îşi întinde braţul peste haos
Şi cum cu el în veci aşa rămâne

Coloane de lumina tac în univers
Câtă solemnitate pe pământ
Aud pustiul cum creează lumea
De mii de ani de când eu nu mai sânt

Razvan Codrescu
Romania Libera

El este, inainte de toate, o majora intruchipare romaneasca a omului romantic.

I

Unul dintre abuzurile interpretative privitoare la Eminescu este si supralicitarea dimensiunii crestine a operei sale, impinsa mai recent, pana la adunarea de semnaturi pentru… “canonizarea” oficiala a poetului! Multi dintre cei ce considera ca “romanismul” este inseparabil de crestinism (si mai ales de ortodoxie) gandesc cam asa (gandire “dogmatica” in sensul prost al cuvantului): daca pe de o parte “poetul national” este “expresie integrala a sufletului romanesc”, iar pe de alta parte “ortodoxia este masura romanitatii noastre”, atunci Eminescu trebuie sa fie un autentic crestin ortodox! Nu ezit sa marturisesc – asumandu-mi surisul ironic al cititorului “emancipat” si “echidistant” – ca si mie mi-ar fi placut ca “poetul national”, atat de reprezentativ in multe alte privinte pentru “sufletul romanesc”, sa fi fost mai patruns, in viata si in opera, de duhul crestinismului si mai ales al ortodoxiei “stramosesti”. Se intampla insa ca n-a fost asa…

Nu este vorba de a contesta aici nici “exponentialitatea” lui Eminescu, nici nota ortodoxa a “specificului national”, daca e sa ne punem intr-o perspectiva traditionalista. Insa un om, oricit de genial si de specific, nu poate da seama singur de toate dimensiunile unei traditii nationale, fie si numai pentru faptul ca se supune si el, in mod fatal, unor determinari istorice si psiho-biografice. A face din Eminescu un poet si un ganditor crestin cu orice pret ramane o mistificare naiva, ce nu aduce vreun folos real nici literaturii, nici religiei. Tot asa cum nu trebuie trasa nici concluzia opusa, anume ca Eminescu ar fi fost complet lipsit de sensibilitate religioasa sau ca s-ar putea numara printre exponentii radicali ai demonismului romantic ori ai ateismului modern. El are mai degraba, cum s-a zis despre Goethe, “o religiozitate fara religie”, explicabila mai ales prin contextul romantic. Nu rareori intalnim la el un eclectism religios, inseparabil de elanul fanteziei lirice si de recuzita magico-mitologica. Numai in mod exceptional lucrurile se structureaza intr-o vaga constelatie crestina. (Ca, in resorturile “abisale” ale spiritului sau, Eminescu poarta pecetea “stilistica” a ortodoxiei, a sensibilitatii rasaritene in genere, aceasta este o alta discutie, posibila prin “analiza spectrala” a operei, dar care nu mai tine aproape in nici un fel de autodeterminarea lui constienta; ar fi ceva asemanator – mutatis mutandis – demersului de revelare a “profilului plutonic” al poeziei eminesciene, la care se aventurase odinioara un Ion Negoitescu).

Pentru a nu fi invinuit de afirmatii gratuite, sa cercetam onest principalele “argumente” de care obisnuiesc sa uzeze partizanii putin cam grabiti ai programaticului “crestinism eminescian”.

Ar fi vorba, in mare, de doua categorii de “argumente”: unele “materiale” (reprezentate de texte sau date biografice concrete), altele “speculative” (deduse din interpretarea pro domo a unor afirmatii, atitudini sau fapte). De obicei, se porneste de la opera literara, cautandu-se apoi puncte de sprijin si in opera publicistica sau in biografie.

II

Din opera literara (mai ales din cea postuma) sunt invocate cam urmatoarele: cunoscuta Rugaciune (”Craiasa alegandu-te…”); sonetul Rasai asupra mea; cutare strofe inchinate Mantuitorului (unele Nasterii, altele Invierii); niste tertine vizand Trinitatea; figurile de sihastri si de calugari (indeosebi din proza literara); cateva analogii cu mituri sau motive biblice (uneori doar simple automatisme ale limbajului crestin). Din opera publicistica se selecteaza de obicei cateva pasaje referitoare la crestinism si Biserica sau se sugereaza – mai discret – concluzii trase dintr-o pozitie “antisemita” rau inteleasa. Nostalgiile medievale ale poetului sunt si ele aduse in discutie. Biografia, inca si mai saraca in repere crestine, este tratata mai mult la modul speculativ (aici intra si corespondenta). Nu alta fusese, pe vremuri, “metoda” doctorului C. Vlad, a carui “extravaganta sistema”, observa G. Calinescu, era de “a socoti adevarat sau fals ceea ce convine sau nu tabloului simptomatic”! Chiar daca “grila” crestina nu este jignitoare pentru poet, cum ajunsese sa fie cea psihanalitica, adevarul ramane la fel de pagubit.

Sa privim lucrurile mai indeaproape. Poezia Rugaciune, fara indoiala o izbanda artistica (Sextil Puscariu i-a facut si o subtila analiza sub aspect eufonic), n-are deloc o geneza mistica. G. Calinescu a semnalat demult ca, printre niste exercitii de limba latina dintr-un manuscris, “poetul isi transcrie chiar Pater noster si Ave Maria (…). si, lucru vrednic de notat, cam pe aceleasi pagini apar fragmente din vestita rugaciune (…), precum si o invocatie catre Iisus”. E limpede ca poetul a pornit sa versifice sub sugestia rugaciunilor copiate. Cautarea efectelor pur formale este evidenta. “Invocatia catre Iisus” suna astfel: “Isuse Hristoase,/ Isvor mintuirilor/ si Domn al ostirilor (?!),/ De oameni iubitorule,/ Mantuitorule”. Se vede ca Eminescu facea acrobatii ritmice, dincolo de orice implicare mistica sau rigoare teologica. Intalnim acolo o varianta primitiva a Rugaciunii sale. Mai pe urma, slefuind-o, poetul n-a gasit altceva de facut cu ea decat s-o introduca in corpul unei poezii cu titlu exotic (Tat twam asi) si fara nici o alta valenta crestina. La Eminescu, cum e si firesc, suverana ramine Poezia. Altminteri ce sens ar avea sa-L numesti pe Iisus Hristos “Domn al ostirilor” (sintagma veterotestamentara) sau pe Maica Domnului “Luceafar al marilor” (ceea ce duce gindul la… Lucifer sau la Venus – “Venera” – cea opusa in alta parte “Madonei”)?!

Rasai asupra mea… este tot un soi de rugaciune amara, dezabuzata, adresata Fecioarei. Judecata strict estetica ne-ar obliga sa concluzionam pe varianta ultima. Judecata religioasa – ce-si propune sa iscodeasca sufletul poetului – poate insa concluziona si pe variante de lucru. Studiind deci atat varianta finala, cit si procesul de elaborare al sonetului in discutie, constatam ca rugaciunea eminesciana nu este deloc aceea a unui credincios. Tocmai de asta se si plinge poetul: “Strain de toti, pierdut in suferinta/ Adanca a nimicniciei mele (versuri cu iz schopenhauerian – n. n.),/ Eu nu mai cred nimic si n-am tarie”… Sau in varianta: “Nu cred nimic si asta ma doboara./ Nici in amor nu cred si nici in ura/ si sfinta nu-mi mai e nici o idee,/ Pierdui avantul ce-mi dadea tarie,/ A mele visuri toate se pierdura”… In “noaptea gandurilor”, poetul simte nevoia unei “lumini”; “tineretea”, “credinta”, “speranta” pe care le cerseste raman notiuni vagi, traductibile mai degraba in planul laic. Un vers precum “Esti prea mult inger, prea putin femeie” (trecut, cu o usoara ajustare, in S-a dus amorul) nu prea este o mostra de evlavie (cum nu este nici acea miscatoare “Golgota a dragostei erotice” din Rasari sa dai lumina, unde nepasarea iubitei fata de “ruga mea fierbinte” il face sa se asimileze de-a dreptul dramei christice: “Ma faci partas in lume durerilor lui Crist”)…

Rugaciunea devine la Eminescu un procedeu poetic intre altele; factorul transcendent, in sine indiferent, apare ca un simplu interlocutor liric ideal (putand fi Zalmoxis, Odin, Dumnezeul crestin, Sfinta Fecioara s.a.m.d., ba chiar iubita idolatrizata, ceea ce, esteticeste, este totuna). S-ar putea ca vreun cetatean pios, receptand textele prin prisma propriei sensibilitati religioase, sa capete din ele o impresie mai larga decat cea estetica. Se cade insa a nu confunda ceea ce apartine poetului insusi cu ceea ce suntem noi “predispusi” sa vedem in el…

Poezia intitulata Christ (mai tarziu Dumnezeu si om), scrisa pe la 19 ani, reprezinta, spre deosebire de Rugaciune si Rasai asupra mea…, un evident rebut de atelier poetic (ca si tertinele “dantesti” inchinate Trinitatii, ce-s de tot obscure). Tema poeziei este cea din Epigonii, schimbata fiind doar recuzita. Tanarul poet deplange scepticismul contemporan, recurgand la stiuta antiteza trecut-prezent (”Astazi mintea e bogata, dar credinta este seaca” sau “Ieri ai fost steaua de aur a-mparatilor crestini,/ Azi in gura lor profana nu mai esti decat un nume”), aplicata de asta-data pe imaginea lui Hristos (numit in mod livresc Christ, cum se intampla si-n alte locuri). Pulsul vremii e luat, ca si-n Epigonii (poem elaborat in aceeasi epoca), prin artist (aici cel plastic). Este contemplata o gravura veche, de pe ultima pagina a unei Biblii “roase de molii”, scrise cu “litere batrine” (chirilice), pe care poetul le apreciaza drept “strambe ca gandirea oarba unor secole straine” si “triste ca aerul bolnav de sub murii afumati”. Epitetele pe care ne-am ingaduit sa le subliniem nu credem ca-s prea magulitoare pentru o constiinta crestina (ca sa nu mai vorbim de faptul ca ele intra in contradictie cu insasi teza urmarita de autor). “Gravura grosolana” reprezenta nasterea in staul: pruncul avea “fata mica si urata”, semanand cu “o ieroglifa cu fruntea amarata” (?); Maria, veghind alaturi, era “tacuta, teapana, cu ochii reci”. Dupa aceasta descriptie, vine meditatia propriu-zisa (”Era vremi acelea, Doamne”…), pe fondul careia poetul are viziunea magilor inchinatori, pusi sa vina “din padurile antice ale Indiei cea mare” (?!), dupa “astrul fericit”. Mare era credinta batranilor in “eternul rege” nascut “in taverna” si reprezentat cu atata simplitate, pe cand artistul modern, atins in inima de mussetianul mal du siècle (”a veacului suflare”) si pierzand miezul credintei (”tu esti om–nu Dumnezeu”), pastreaza doar reprezentarea falsa si goala (”Daca inima-i pustie mana fina n-o urmeaza”). Poetul prefera, se intelege, vechea “gravura grosolana”, iesita insa dintr-o credinta “de stanca”. Iata-ne picati pe problematica “formei fara fond” si a scepticismului epigonic – clasice obsesii eminesciene, in raport cu care figuratia crestina e cu totul conjuncturala!

La fel de irelevanta si de greoaie este si poezia Inviere, mai mult descriptiva decat meditativa, cu o imitatie destul de stangace a cantarilor pascale: “Christos au inviat din morti,/ Cu cetele sfinte (?),/ Cu moartea pre moarte calcand-o,/ Lumina ducand-o/ Celor din morminte!”…

S-au mai invocat, spuneam, figurile de sihastri: batrinul Euthanasius si tinarul Ieronim din Cezara, Iosif din fragmentul numit Mos Iosif (acelasi cu cel din Boierimea de altadata) etc. Dupa Calinescu, Muresan insusi aduce un caz de eremitism. Dar nici unul dintre pustnicii eminescieni, desi unii poarta sutana, nu trage a crestin; ei trebuie intelesi prin cultul romantic al singuratatii (sau mai bine zis al in-singurarii), fiind cu totii niste solitari visatori si cosmicizanti, teoreticieni si practicanti ai unui naturism potentat prin magie, nazuind insolite Edenuri terestre (insula lui Euthanasius) sau selenare (cazul Dan-Dionis) unde instinctele pure sa se exercite in voie (ca-n sarpele lui Mircea Eliade, ce se trage, in buna parte, din Cezara).

Iosif voise initial sa se calugareasca, dar pana la urma alesese pustnicia pe propria-i mosie (ca fiindu-i, asa-zicind, mai la indemana). Confuzia religioasa a “visatorului zahastru” e si cea a lui Eminescu, cel putin la data redactarii paginilor respective. Certat cu vremurile noi (”Toti acesti oameni tineri erau atat de deserti”), Iosif se refugiase in… “astrologia cea greceasca”!!! Acest soi de crestinism astrologic este teoretizat intr-un limbaj greoi si pueril (”Cu deosebire naturile bogate trebuiau, dupa parerea lui, sa fie in legatura cu o stea (…). Prin aceea se deosebesc, pentru ca unii au in ei o raza cereasca, care ii face sa fie patrunsi de putere asupra firei a unei stele, iar ceilalti, nascuti din lut si nefiind in legatura decit cu coaja pamantului, sunt robi cu duhul”…), rezultand o eclectica mitologie poetica, cu varii surse romantice, orientale si oculte, la care se adauga un lustru neconvingator de speculatie filosofica. De natura aceasta, diferind numai prin nuante, sunt toate teoriile profesate de sihastrii eminescieni, straine de orice teologie oficiala. Ei n-au nimic de-a face cu eremitismul crestin (dupa cum si preotii eminescieni sunt mai totdeauna pagani). Probabil ca o astfel de “calugarie” viza Eminescu si pe cand, in tulburarea bolii, isi declarase intentia de a se calugari. Altminteri, monahismul autentic pare mai degraba a-i fi repugnat (a se vedea cazul Blancai din Fat-Frumos din tei).

In ce-l priveste pe “individul metafizic Zoroastru-Dan-Dionis” (G. Calinescu), cel ce aboleste, pe cale magica, timpul si spatiul si, extaziat de propria-i aventura, cade in ispita de a se gandi pe sine drept dumnezeu, el reprezinta un caz de luciferism naiv, aproape involuntar. A scoate de aici vreo incheiere crestina, dincolo de simpla analogie culturala cu mitul biblic al caderii lui Lucifer (anulata si aceasta, in mare masura, de substratul panteistic al nuvelei), ar fi la fel de neavenit ca si a scoate din acelasi text, precum doctorul C. Vlad, dovada unei asa-zise “grandomanii” a poetului! Tot asa, pesimismul lui Eminescu nu este de natura biblica, ci schopenhaueriana (cu inevitabile elemente de indianism).

Substanta crestina nu se afla nici in Luceafarul, iar aventura exegetica interbelica a unui Radu Dragnea, aceea de a-l vedea in Hyperion pe… Arhanghelul Mihail, ramane o simpla nastrusnicie de epoca. E drept ca intr-un loc Eminescu il numeste pe Hyperion “tanar voevod”; nu se poate intemeia insa o interpretare pe un singur cuvant, mai ales ca, in limba veche, nu numai arhanghelii Mihail si Gavriil erau numiti “(sfintii) voievozi”, dar acelasi cuvint il putea denumi pe diavolul insusi (”si toti aceia care au cazut de in cer cu acel voievod (subl. n.), facutu-s-au diavol intunecat”, sta scris intr-un vechi Hronograf). Altcineva (Iulian Jura) incercase sa scoata de aici un argument tocmai pentru identificarea lui Hyperion cu… Satana (apelativul “demone”, existent in variante, a fost parasit de poet, probabil tocmai pentru a nu genera asociatii hazardate). In jurul Luceafarului s-a delirat indelung, invocandu-se cele mai diverse teme si motive, mitice ori filosofice. Eminescu, ce-i drept, se putuse gandi tangential, cum rezulta din variante, la Buddha, la Platon, la Orfeu, dar niciodata la vreo figura din sfera crestinismului. “Intelesul” fundamental pe care a vrut sa-l dea poemului il marturiseste el insusi (ms. 2275 bis, f. 56 v.). Dupa ce-si indica sursa initiala (basmul romanesc Fata in gradina de aur, cules de germanul Kunisch), explica: “Aceasta este povestea. Iar intelesul alegoric ce i-am dat este ca daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte insa pe pamint nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a parut ca soarta Luceafarului din poveste seamana mult cu soarta geniului pe pamant si i-am dat acest inteles alegoric”. Totul cade, asadar, “in marginea romanticei definitii a geniului” (G. Calinescu), iar alegoria trimite spre o nefericire foarte pamanteasca. In orice caz, nu un poet crestin l-ar fi numit pe Sf. Arhanghelul Mihail “luceafar” (numele popular romanesc al lui Lucifer), punandu-l sa tanjeasca dupa dragostea profana si sa ceara dezlegare de “greul negrei vecinicii”! Eminescu n-are nimic de castigat dintr-o interpretare crestina, iar crestinismul insusi cu atat mai putin.

Daca din cele prezentate pana aici n-a ramas mai nimic in sprijinul crestinismului eminescian, din diferitele firimituri ciugulite de prin cuprinsul operei si scoase din context, nu poate ramane nici atat. Traditia crestina milenara a generat multe automatisme de limbaj (si chiar de cugetare), fara vreun raport necesar cu efectiva religiozitate. Daca Eminescu isi intituleaza cutare poezie Inger si demon sau daca spune, bunaoara, “Prea mult un inger mi-ai parut si prea putin femeie”, de aici nu se poate trage vreo concluzie privitoare la crestinismul sau, caci atunci si de-alde Rica Venturiano ar putea fi asimilat crestinismului pentru ca foloseste sintagma…”angel radios”! Sa ne ferim de a cadea in cealalta extrema a stupiditatii unui popa Grama!

Nici publicistica nu ne ofera mai mult, in ciuda catorva aparente contrarii. Ce-i drept, Eminescu se pronunta in cateva randuri destul de favorabil la adresa Bisericii sau a crestinismului in genere. Ba chiar se poate spune ca, daca in opera literara ii mai scapa cite un accent de ateism sau anticlericalism (ca sa nu mai aducem vorba despre factura pagana a unor poeme intregi), in articole el se arata mult mai ponderat, intrindu-si in pielea de pedagog national. Odata exalta retoric crestinismul (”Crestinism! religia saracilor si a nenorocitilor (…), tu esti floarea rasadita din saracimea imperiului roman, rasarita din sclavie”…), intr-un limbaj apropiat de cel al socialismului crestin, de unde se vede ca religia cresina nu-l preocupa in deschiderea ei mistica, ci doar in cea social-istorica. Intr-o alta imprejurare, se refera chiar deslusit la functia sociala a principiului iubirii, evident desacralizat: “Trista si mangaietoare legenda! Iata, doua mii de ani aproape de cand ea a ridicat poporul din intunerec (…) pe principiul iubirii aproapelui”… “Legenda” crestina rezolva deci problema stricta a unui “principiu moral in istorie” (altadata formularea este mult mai transanta: “o politie morala”!). Atat si nimic mai mult. Nici macar in treacat nu apare vreodata la Eminescu notiunea crestina a mantuirii. In ce ne priveste pe noi, romanii, ortodoxiei ii este recunoscut rolul in conservarea fiintei nationale si-n catalizarea vechii culturi romanesti (ceea ce este o observatie pe cat de adevarata, pe atat de banala). Merite culturale si civilizatoare a avut insa mai cu seama catolicismul (”toate popoarele cari posed inalta civilizatiune astazi, daca nu sunt, au fost macar mult timp catolice”). Numai protestantismul ii repugna, vazand in el o tendinta de “iudaizare a religiei crestine” (afirmatie insuficient argumentata). Cert este ca nici una dintre consideratiile lui Eminescu privitoare la crestinism nu este de natura teologica, nici nu implica credinta lui personala.

Cam atat ofera opera insasi (si este graitor ca am fost siliti sa ne miscam mai mult pe la periferia ei!). Sa vedem acum ce ne ofera biografia.

Religia la el se intrepatrunde cu folclorul si istoria

III

S-a sugerat ca Eminescu purta crestinismul in chiar originea lui taraneasca. Nu putem privi insa lucrurile atat de simplist (Creanga era “mai taran” decat Eminescu si totusi a avut o rea intalnire cu crestinismul…). Intai ca un om nu este doar produsul mediului in care se naste si se misca, mai ales cand omul acela se numeste Eminescu. El vine cu un dat sufletesc propriu care, mai ales cand e unul de exceptie, nu prea se lasa redus la un numitor comun. Apoi educatia in sens larg, factorii formatori activi, externi si interni, capata o pondere hotaratoare. In familia caminarului Gheorghe Eminovici nu pare sa fi primat educatia religioasa. Tatal statea drept pe la liturghii, dupa vechea cuviinta, dar un suflet religios nu era. Mama – Raluca, fata stolnicului Jurascu – “mai evlavioasa, cumpara, zice-se, de la o ruda a fostului stapan (al Ipotestilor – n. n.) Teodor Murgulet, o bisericuta fara turla, cu clopotnita de lemn”, fel marunt de a intra in traditia ctitoriilor boieresti. Raluca avea si vreo sase frati sau surori la calugarie, dar asupra propriilor copii nici ea si nici altcineva nu se vede sa fi exercitat vreo influenta religioasa. Nici unul dintre acestia, desi mai toti au umblat pe la scoli, n-a fost indrumat si nici nu s-a orientat singur spre cariera preoteasca sau spre monahism (desi ne aflam in Bucovina vechilor vetre manastiresti). Unul a fost medic, altul jurist, doi ofiteri (dintre care unul si cu studii ingineresti). Un altul ar fi urmat si el cariera medicala, de n-ar fi murit de tifos la numai 16 ani. Sora Aglaia se marita intai cu un profesor (la 18 ani), apoi, ramanand vaduva, cu un ofiter austriac (in 1890), drept care trecu la “papistasi”, fara sa se incurce in scrupule religioase. Eminescu insusi va arata acelasi dezinteres pentru latura confesionala si-si va declara intr-o vreme, mai in gluma, mai in serios, intentia de a trece si el la catolicism (un I. M. Rascu s-a hazardat sa scrie o carte cu titlul Eminescu si catolicismul!), dimpreuna cu Veronica Micle (ca, o data casatoriti, sa nu mai poata divorta)!

Nici deschiderea culturala a poetului n-a mers in directia crestinismului. Il atrageau mai degraba filosofiile paganizante, arhaicitatile si exotismele. Pe marginea unui manuscris isi nota: “Eu sunt budist. Nefiind crestin simplu, ci crestin ridicat la puterea a 10-a” (ms. 2275 bis, f. 8). Nu poate rezulta din aceasta nota teribilista ca Eminescu ar fi fost intr-adevar “budist”, dar rezulta destul de limpede ca nu prea se dadea in vant dupa crestinism. Altadata intelegea sa se lepede si de Buddha-Sakya-Muni (”Eu nu cred nici in Iehova,/ Nici in Buddha-Sakya-Muni”…). Insa chiar daca si-a marturisit deseori necredinta sau neinregimentarea religioasa, n-a cazut niciodata intr-un nihilism radical19 sau militant. El a fost un zbuciumat, dar nu “un luciferic” (desi romantismul l-ar fi putut duce spre luciferism, mai ales in prima tinerete). A-l inscrie pe Eminescu printre marile “spirite luciferice” ale veacului romantic, asa cum s-a incercat uneori, e la fel de fals ca si a-l asimila crestinismului.

Eminescu ne apare, in sens mai larg, drept un traditionalist. Fara a fi taran get-beget, precum Creanga, el are o mare sensibilitate fata de traditia populara. “Cosmicismul” si “naturismul” sau, de nu sunt doar de provenienta livresca sau temperamentala, au surse folclorice. In folclorul rasaritean, inca viu pe vremea lui Eminescu, a supravietuit fascinant acel “crestinism cosmic” de care vorbea M. Eliade20, trait mai organic poate decat crestinismul bisericesc. Religia se amesteca astfel cu folclorul si cu istoria, totul intr-o sinteza conservatoare, pe care Eminescu a resimtit-o ca pe un soi de “mistica nationala” (fireste ca si sub sugestia unei anumite etnomanii romantice, mai ales pe filiera germana). Ortodoxia bisericeasca se intampla sa cada uneori in umbra inocenta a eresului popular. Acest “primitivism” principial (”sanatoasa barbarie”) a incercat Eminescu sa-l transpuna si-n viata. Se hotarisera la un moment dat, el si Creanga, sa poarte ostentativ numai haine taranesti de dimie, sfidand moda “nemteasca”21. Mai tarziu, trimis in strainatate sa-si refaca nervii, tanjea de acolo dupa “mamaliga stramoseasca”22. De aici si nostalgiile patriarhale (de altfel in duhul paseismului romantic), acea “Dacie ideala” sau acea fabuloasa “Tara de Sus” – pierdut rai codrenesc: “Saraca tara de sus,/ Toata faima ti s-a dus!/ Acu cinci sute de ani/ Numai codru imi erai”… Reperul temporal ideal era “anul 1400″ (ce nu trebuie totusi identificat mecanic cu anul istoric respectiv), simbol al unui Ev Mediu romanesc perceput la modul poetic-vizionar. Eminescu era insa sensibil, pe urmele pasoptistilor, mai mult la aspectul eroic decat la cel spiritual. De altfel, poetul nu avea gust pentru traditia bizantina, care este cu precadere bisericeasca. Uimeste neintelegerea cu care el judeca pe alocuri spiritualitatea si arta bizantina (”Din nenorocire, insa, chipurile de sfinti in biserica orientala sunt facute dupa un tipar anumit, incat toti mucenicii cu chipuri uscate de pustnic au fizionomii traditionale. Sfantul Nicolae are aceeasi barba si aceeasi chelie pe toate icoanele Orientului. Aceste chipuri artistul nu are voie sa le schimbe, si pe cand tablourile din Roma si Florenta, chiar cele adanc religioase, sunt reproducerea omului in cele mai nobile forme ale existentei lui, icoanele orientale raman reproducerea unor mumii si schelete, cari au mai multa asemanare cu chipurile tepene si conventionale din zugraviturile stravechi ale egiptenilor. In ele nu e arta, e maniera”), precum si utilizarea exclusiv peiorativa a termenului de “bizantinism” (pe linia dispretului occidental fata de valorile bizantin-ortodoxe). Respectul pe care si-l impune totusi fata de Biserica (pe care o numeste intr-un rand “Maica spirituala a poporului roman”) – intotdeauna formal, exterior – reprezinta doar o nota componenta a respectului sau mai general fata de Traditie. Este, in fond, un aspect al “taraniei” sale; taranul traditional putea fi indiferent fata de religia institutionalizata, dar nu era aproape niciodata ateu sau negativist. Tot din respect pentru traditie – dar si din pasiune carturareasca – umbla Eminescu dupa manuscrise vechi. Ca acestea aveau mai mult caracter religios, era lucru inevitabil, fiind acesta aproape singurul tip de “literatura” cu larga circulatie la noi pana spre sfirsitul secolului al XVIII-lea (cum preciza el insusi intr-o scrisoare). De aici nu rezulta, nici in cazul lui, precum nici in cel al unui Moses Gaster23, vreun cult pentru crestinism si ortodoxie, ci doar preocuparea – strict carturareasca la Gaster, organica la Eminescu – de limba si cultura romaneasca in devenirea lor istorica.

Cat despre “antisemitismul” eminescian, el nu avea temeiuri religioase, ci conjunctural sociale si economice. Evreul onest si muncitor, stiutor de limba romaneasca si identificat cu interesele tarii, avea simpatia omeneasca a lui Eminescu. Biografia o confirma. Sunt cunoscute relatiile lui apropiate cu un M. Gaster sau cu un H. Tiktin. Daca apare uneori, in proza sau in publicistica sa, antinomia crestin-evreu, ea are inteles etnic, iar nu religios, ca si in vestita Doina: “Zboara paserile toate/ De neagra strainatate;/ Numai umbra spinului/ La usa crestinului”…

IV

Hotarat lucru, orideunde ne-am uita, nu prin crestinism se defineste Eminescu. Este curios cu cata usurinta se trece peste onesta lui autodefinire. “Eu raman ce-am fost: romantic” inseamna mai mult decat se considera indeobste; versul nu trimite doar la un crez literar, ci la o Weltanschauung si la un mod de existenta. Eminescu este, inainte de toate, o majora intruchipare romaneasca a omului romantic, cu virtutile, dar si cu limitele sale. Regasim in el, in strai national, paseismul romantic, evaziunea in exotic, pesimismul superior, “religiozitatea fara religie”, fantezia si visul lasate in voia lor (in opera de creatie). Nu foloseste la nimic sa incerci a face din Eminescu un model crestin (si cu atat mai putin ortodox), pe deasupra operei si chiar impotriva vointei lui.

Ne place sau nu, Eminescu n-a fost un credincios crestin (desi va fi avut in comun cu crestinismul – in resorturile intime ale personalitatii sale – acuitatea metafizica, intuitia organicului, reverenta fata de traditie sau vocatia marturisitoare). Dar Eminescu ramine Eminescu, asa cum a fost. Geniul artistic (mai ales pe fondul de dezangajare religioasa al modernitatii) poate sa-si asume sau nu, intr-o masura sau alta, crestinismul – aceasta stea in “caderea” si-n “libertatea” lui poetica si creatoare. “Demoniacul” Baudelaire sau “dumnezeiescul” Dante sunt la fel de mari poeti, atat cat suntem omeneste indreptatiti sa-i judecam. Orice alta judecata apartine lui Dumnezeu si transcende istoria.

Al.Florin ŢENE

În condiţiile europenizări noastre şi al fenomenului de globalizare este necesar să punctăm unele repere importante din istoria noastră, dar şi din tezaurul etnofolcloric, inclusive din istoria literaturii române, în scopul perenizării lor ca zestre specifică şi multiculturală într-o Europă unită.
De data aceasta am ales pe Eminescu ca promotor al dragostei de neam şi ţară, în scopul de a sublinia faptul că sentimentul acesta nu trebuie să ne părăsească, el fiind aceea vibraţie specifică şi singulară pe care o simţim faţă de limba şi ţara în care ne-am născut.
Nu demult într-o convorbire pe care am avut-o la Drăgăşani cu Guvernatorul Bancii Naţionale,Mugurel Isărescu, întrebându-l de ce vine , aproape lunar , în oraşul natal de la poalele Delului Viilor, în care a existat castrul roman Rusidava , mi-a răspuns textual: Dragă Florine, prima înghiţitură de aer pe care o respiră copilul când se naşte rămâne veşnic în plămânul omului. Aceasta ne face să ne întoarcem ,mereu, pe locurile natale, pentru a o înprospăta. Lărgind aria, acest fenomen se întâmplă şi la nivelul ţării.
În acest context, este necesar s-o spunem, că încă de la primele poezii Eminescu şi-a manifestat sentimentele de dragoste pentru ţară şi neamul nostru daco-român, cum l-a denumit , renumitul dacolog, părintele Dumitru Bălaşa.
În poezia Din străinătate, pe care-o scrie în 1865 şi o publică în 1866 în revista Familia, Eminescu exprimă nostalgia ţinutului natal. Această nostalgia provine tocmai de la acea primă înghiţitură de aer absorbită de plămâni la naştere. În jurul său poetul vede numai veselie, oamenii se lasă cuprinşi de încântările şi plăcerile vieţii. Însă, dintre toţi numai un om este nemângâiat-Poetul Eminescu:”Un suflet numai plânge, în doru-i se avântă/ L`a patriei dulci plaiuri, la câmpii-i râzători.” Eminescu ar vrea să se afle din nou în satul său natal, să rătăcească în labirintul pădurii pe care a iubit-o din copilărie, să salute colibele liniştite, respiratoare de viaţă simplă, capabile să deştepte vizări poetice. Într-o poezie din copilărie, scrisă la vârsta de 17 ani” Ce-ţi doresc eu ţie,dulce Românie”,în versuri entruziaste urează patriei sale un viitor mare, biruinţă asupra duşmanilor, glorie, dragoste de pace şi frăţie între fii ţării.
Pe parcursul vieţii sale scurte , poetul va rătăcii ani întregi de-a lungul ţării, trecând prin Ardeal, ajungând şi la Floreşti de Gorj, ne mai vorbind de Bucureşti, va petrece o parte din tinereţe studiind la universităţi străine; va schimba locuri, dar nu sufletul. Acelaşi cald patriotism îl va însoţi pe Eminescu tot timpul vieţii sale. Numai experienţa şi adâncirea problemelor naţionale îl va face să alieze sentimentul-gândirea, cu entuziasmul- prudenţa. În 1876, într-o conferinţă ţinută la Iaşi, el ne arată ce înţelege prin adevăratul patriotism. Cu cât ne iubim mai mult ţara, cu atât mai mult mintea noastră trebuie să fie nepărtinitoare, cu atât cugetarea trebuie să rămână mai rece, pentru ca ea să ne fie o bună călăuză şi să ne împiedice de la agitaţii în întuneric şi lupte cu fantasme. Numai o astfel de ţară poate fi îndreptată pe căi bune, zbuciumările deşarte pot fi ferite, relele pot fi stârpite, conchide Eminescu. Va păstra Eminescu acest calm în manifestarea patriotismului său? Este o întrebare retorică. Eminescu era prea poet ca să nu se lase vrăjit de fantezie, prea aprins la suflet ca versul ori fraza să nu devină uneori pana sa o explozie de indignare şi revoltă. În momentul când ţara se apropia de punctul independenţei, Mihai Eminescu scrie cu înflăcărare aceste rânduri încărcate de duioşie şi dragoste:”E mică ţărişoara noastră, îi sunt strâmte hotarele, greutăţile vremurilor au ştirbit-o;dar această ţară mică şi ştirbită e ţara noastră, e ţara românească, e patria iubită a oricărui suflet românesc.”
O indignare împotriva acelora care nu îndrăznesc până şi să rostească numele ţării o găsim în “Scrisoarea a lll-a”; totuşi , într-o anexă la aceeaşi poezie, duioşia triumfă şi Eminescu scrie cuvinte simple, dar pline de cuprins şi mesaj:”O maică ţarină dulce!”
Acelaşi sentiment de dragoste îl găsim la Eminescu şi pentru neamul său în ciclul “Cântâri patriotice”, ediţia l-a, apărută în 1883.Poetul face distincţie între popor şi conducători, iubind poporul fără noroc care a ajuns să servească de “calici” celor ce se înalţă la putere:”Ce să vă spun! Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc charte şi resbele, zugrăveşte împărăţii despre care lui nici prin gând nu-i trece;iubesc acest popor, care nu serveşte decât de calici acelora ce se înnalţă la putere-popor nenorocit care geme sub măreţia tuturor palatelor de gheaţă ce i le aşezăm pe umeri”.Am citat din una din scrierile sale politice cuprinse în volumul “Opere complete” , ediţia A.C.Cuza, 1914.
Cuvântul naţiune are pentru Eminescu măreţia unei expresii sfinte. A-l pronunţa fără rost, spune Eminescu, şi numai pe vârful buzelor e a face doar paradă de naţionalism:”Naţionalitatea trebuie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura.Ceea ce se simte şi respectă adânc, se pronunţă arareori! Hebreii cei vechi n-aveau voie să pronunţe numele Dumnezeului lor! Iubesc poporul românesc fără a iubi pe semidocţii şi superficialităţile sale.”Poetul ne învaţă şi cum trebuie iubită naţia. Nu este nevoie de manifestaţii de uliţă şi nici de fraze, naţia trebuie iubită aşa cum e şi cum ne-a lăsat Dumnezeu:”Nu cu fraze şi cu măguliri, nu cu garde naţionale de florile-mărului se iubeşte şi se creşte naţia adevărată.” În alt articol Eminescu spune:”Noi o iubim aşa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferinţele secularte până în zilele noastre.O iubim sans phrase”. Din textele Poetului Naţional reiese că cine are dragoste de naţiune, nu-I cere acesteia nimic, dar îi dă totul: nu-i cere nici chiar încredere, nici chiar iubire:”o iubim fără a-i cere nimic în schimb, nici chiar încrederea ei, atât de lesne de indus în eroare, nici chiar iubirea , înnădită azi la lucruri străine şi la oameni străini.” Era o perioadă când se forma ideea statului unitar care în epocă stârnise o exaltare naţionalistă. Românismul ca principiu călăuzitor e reprezentat de diferiţi fruntaşi ai vieţii noastre publice. Ideea că românismul trebuie pretutindeni să triumfe- în limbă, în legi, în credinţe, în comerţ şi industrie-străbate toată activitatea lui Simion Bărnuţiu ,mai ales prin opera sa “Dreptul public al românilor”, apărută la Iaşi, în 1867.În lumina acestei idei a mai scris Bogdan Petriceicu Haşdeu care spunea”Să fim români mai pe sus de toate. Ca Români să nu uitâm că suntem Latini. Numai Români şi numai Latini”,în cuvântarea sa având ca titlu”Cosmopolitism şi Naţionalism”,ţinută la Societatea Românismul, la 26 septembrie 1870.Şi Eminescu a fost însufleţit de ideea românismului. El dorea ca geniul naţional să fie scos din amorţire. El simte că Românii nu vor produce nimic de seamă, decât când vor renunţa la vorbe mari dar sterpe, pentru a fi Români înainte de orice.Toma Nour din “Geniul pustiu” subliniază mijloacele de mântuire a neamului:”Schimbaţi opiniunea publică, daţi-i o altă direcţiune, răscoliţi geniul naţional- spiritual propriu şi characteristic al poporului, din adâncurile în care doarme-faceţi o uriaşă reacţiune morală, o revoluţiune de idei în care ideia românească să fie mai mare decât uman, genial, frumos, în fine fiţi Români şi iar Români…”.Dragostea de neam îl face pe Eminescu să exagereze calităţile Românilor. El ajunge uneori să fie foarte violent faţă de duşmanii ţării şi sensiblitatea sinceră şi năvalnică se revarsă în textele poetului. Voind să cânte epocile de bărbăţie ale străbunilor, Eminescu descrie astfel poporul românesc:”Popor de fală/ Cap de geniu, piept de foc/ Cu gândirea de proroc/ Dar cu inima regală/ Şi cu flamuri cu noroc.”.Poetul doreşte ca neamul său să aibă un destin fără seamăn:”Popoare să mai fie c`al meu- nu merit ele/ Să-i semene.Poporu-mi menitu-i ca să fie/ Astfe de cumu-s alte.Eu nu cer fericirea/ Pentru-a lui viaţă-O naţie iubită!”
Limba poporului român, după Eminescu, e bogată în figuri poetice, sufletul poporului freamătă de adânc simţământ pentru frumuseţile naturii, prietenul poporului e codru, e calul frumos, e turma de oi. Poporul nostru, scrie Eminescu, e “plin de originalitate şi de-o feciorească putere, formată prin o muncă plăcută, fără trudă”.Dintr-o asemenea viaţă răsare, spune Eminescu mai departe,”nepăsarea lui pentru forme de civilizaţie, care nu i se lipesc de suflet şi n-au răsărit din inima lui.” După cum se vede, din dragoste de neamul său, poetul este şi critic, nu numai laudativ.El scrie că ceea ce caracterizează pe Români este adevărul.” Rău sau bun, Românul e adevărat. El e inteligent, dar nu viclean, nici făţarnic;e lipsit de cocoaşa intelectuală ori fizică.”Nu odată, laudă Eminescu puterea intelectuală a poporului nostrum şi inteligenţa lui. Vorbeşte cu mândrie de craniul “în adevăr daco-romanic”omparaţie cu scorburiel găunoase ale păturii dominante! Chiar dă sfatuir tineretului de la facultatea de Medicină să facă studii cranioscopice în această direcţie.
Prin scrierile lui în care se exprimă dragostea de poporul său, Eminescu se apropie de Bărnuţiu şi de Haşdeu. Din tinereţe el îşi arată şi sila de frazeologia patriotardă, privind critic manifestările celor ce vorbesc în numele naţiunii şi, prin aceasta poetul e un reprezentant al curentului de la Junimea.Este un precursor al promovării europenismului în cultura română. Pe când era la Viena, la studii, scrie într-o notiţă că i-i ruşine să fie român în felul celora care şi-au însuşit monopolul patriotismului şi naţionalismului, că-i ruşine să fie român de paradă:”măsura patriotismului nostru va fi dată de faptele pe care vom avea ocaziunea de-a le împlini în viitor, iar nu de profesarea nimic costisitoare a unor idei pe care individul şi le alege după plac.”
Concluzionând naţionalismul lui Eminescu ia multe forme de manifestare, izvorâte din sufletul unui poet entuziast şi aprins aliat . Fiind şi un ideolog serios şi un ziarist care nu iartă şi spune lucrurile pe nume.Atât poetica lui Eminescu ,dar şi publicistica lui, emană idei ce exprimă dragostea de neam , de ţară şi tradiţii româneşti ce trebuiesc păstrate într-o Europă în plină expansiune.Acestea fiind zestrea cu care ne-am afirmat, încă de pe atunci, într-o Europă a naţiunilor, Şi astăzi tezaur al neamului românesc în Europa unită şi multiculturală.

PRIMATUL NAŢIUNII. După Eminescu omul nu aparţine întregii omeniri, ci numai unei părţi. Aceasta parte care-i naţiunea are de îndeplinit o menire pe lume. Singurul lucru pe care-1 poate face individul e de-a se pune în serviciul naţiunii sale, pentru a o ajuta să-şi îndeplinească misiunea ce-i este hărăzită.
Pentru umanitate ca fiinţă colectivă, nu se poate lucra decât punându-te în serviciul celor ce-s alături de tine, celor împreuna cu care eşti destinat să trăeişti. Cine vrea să lucreze cu folos pentru umanitate, trebue sa lucreze pentru naţiunea în sânul căreia s’a născut. Cosmopolitismul e o imposibilitate, realitatea de care suntem legaţi prin lanţuri ce nu se pot desface e naţiunea: “E o chestiune ce nu există, aceasta a cosmopolitismului. Să nu fim inventivi în chestiuni al căror înţeles ar fi greu de definit pentru fiecare din noi. Poate că ar exista cosmopolitism - dacă el ar fi posibil. Dar el e imposibil. Individul care are într’adevăr dorinţa de-a lucra pentru societate, nu poate lucra pentru o omenire care nu exista decât în părţile ei concrete - în naţionalităţi. Individul e osândit prin timpi şi spaţiu, de a lucra pentru acea singură parte, căreia el îi aparţine. In zadar ar încerca chiar de a lucra deodată pentru toată omenirea, el e legat prin lanţuri nedesfăcute de grupa de oameni în care s’a născut”.
Cosmopolitismul e o simulaţiune. El n’a fost niciodată un adevăr, la temelia lui a fost totdeauna un interes. Străinii simulează cosmopolitismul pentru a nu-şi primejdui interesele ce le au în ţara noastră, statele slabe simulează şi ele cosmopolitismul pentru a ponegri şi da pe faţă tendinţele statelor inamice mai tari. Cosmopolitismul e simulaţie, făţărnicie, pretext al lenei şi indiferentismului.
Gândurile acestea exprimate în epoca studiilor la Viena, vor rămâne aceleaşi şi mai târziu. In 1876, pentru Eminescu, cosmopolitism şi egoism e acelaşi lucru. Cosmopolitismul e numai pretextul de-a nu face nimic pentru o parte din omenire, din partea unui individ care nu lucrează nimic pentru universul întreg.
Eminescu are deplină încredere în vitalitatea naţiunii. In sufletul lui e înrădăcinată convingerea că oricâte piedici i s’ar pune în cale, o naţiune sfârşeşte prin a învinge. In ce priveşte naţiunea noastră, el are deplină încredere în puterea-i de rezistenţă şi ‘n vitalitatea-i biruitoare asupra tuturor asupritorilor şi restriştilor: “limba şi naţionalitatea româneasca vor pieri deodată cu Românul material, cu stingerea prin moarte şi fără urmaşi a noastră, nu prin desnaţionalizare şi renegaţiune”.
Altă convingere a lui Eminescu e că naţiunile au dreptul de-a se ridica şi de¬a-şi determina singure soarta: “Toate naţiunile trebue aduse la valoarea lor proprie”, scrie el odată. Nu trebue să ne mai mirăm de vehemenţa ce-a pus-o Eminescu în articolele de apă rare a naţiunii noastre subjugate în Austro-Ungaria.
Triumful naţiunii e pentru Eminescu triumful dreptăţii; acest triumf trebue să vină odată: “E pietroasă şi ‘ncovoiată calea Dreptăţii, dar e sigură”. Sprijinit pe credinţa în triumful dreptaţii, Eminescu susţine nu numai că naţiunea noastră se va elibera de vrăjmaşi, dar că şi celelalte naţiuni vor sfârşi prin a eşi de sub jugul ce li s’a impus de naţiuni mai puternice.
Eminescu nu exprimă numai o credinţă mistică în triumful dreptăţii. El se bazează pe faptele istorice, pe dreptul natural al fiecărei naţiuni, atunci când exprimă cu hotarîre părerea că o naţiune nu are dreptul să domnească asupra alteia, că singure naţiunile au dreptul de-a fi stăpâne asupra lor înşile, de-a avea suveranitatea şi legislaţia proprie şi că a trece suveranitatea unei naţiuni în braţele alteia e o crimă împotriva celei dintâi. Pe baza acestor convingeri, Eminescu cere drepturi nu numai pentru Românii din Austro-Ungaria, ci pentru toate naţiunile oprimate.
STAT ŞI NAŢIUNE. Parerile lui Eminescu asupra statului au la bază tot concepţia sa asupra naţiunii. Pentru Eminescu, naţiunea reprezintă o sumă de puteri vii care merg în direcţia hotărâtă de propria lor natură. Desfăşurarea puterilor naturii nu poate fi de nimic oprită în cale. Politica de stat maghiară e zadarnică, deoarece forţele naţiunii noastre se vor desvălui în direcţia impusă de natura lor şi vor înfrânge ideia de stat austro-ungar. E în vorbele lui Eminescu nu numai încrederea în triumful naţiunii, dar şi convingerea că ‘n lupta dintre stat şi naţiune, aceasta din urmă sfârşeşte prin a birui.
Pentru Eminescu, adevărata unitate socială capabilă de-a înfrânge piedicile şi de-a se desvolta de-alungul veacurilor nu-i statul ci naţiunea. Istoria contemporană a confirmat părerea lui Eminescu.
Nu-i de mirare deci că Eminescu se gândeşte mai mult la naţiune decât la stat. Statul e dependent de naţiune, existenţa lui e inferioară existenţei naţiunii, deci pe aceasta din urmă trebue să-o asigurăm. In împrejurările nesigure din vremea războiului oriental, Eminescu exprimă clar ideia că ţinta noastră trebue să fie asigurarea naţionalităţii, nu formarea unei Dacii politice.
STATUL MONARHIC. În Influenţa austriacă, Eminescu arată larg ideile sale asupra statului. Adâncind problemele istoriei neamurilor moderne, el ajunge la convingerea că statele în care principiul monarhic a fost în floare, au progres şi au ajuns cele mai puternice în Europa. Popoarele, scrie Eminescu, sunt producte ale naturii, nu ale inteligenţei. La începutul desvoltării, ele au nevoie de un centru spre care să graviteze şi se grupează în jurul dinastiei ca albinele în jurul mătcii lor. In ce priveşte viaţa internă a popoarelor, aceasta-i numai o luptă între ideia statului şi individualism. Individualismul exagerat distruge, cel inteligent e creator de armonie. Când individualismul se gândeşte şi la interesele colective, se ajunge la armonizarea intereselor individuale. Ideia statului e ideia armonizării intereselor.
Interesele comune crează clase, părerile comune dau naştere la principii, pentru realizarea principiilor se formează partide. Statul nu trebue să vadă în clase indivizi deosebiţi, ci un singur individ: naţiunea. Clasele ca părţi ale naţiunii trebue să rămână egal de importante în faţa statului a cărui menire statornică e de-a le aduce în armonie. Societatea există prin exploatarea unei clase prin alta, dar la bază e o clasă care singură produce, căci e singura care lucrează de-a dreptul materiile prime. Statul trebue să aibă grijă de această clasă de producători, să o ferească de spoliatori, să o cultive, să vegheze la prosperitatea ei materială şi să-şi îndeplinească astfel scopul lui moral.
Având în vedere caracterul firesc al claselor sociale, viaţa socială e un câmp de schimbări, veşnice, e mişcare, iar statul care-i regulatorul acestei vieţi e stabilitate. Pentru ca armonizarea claselor să fie cu putinţă e nevoie de-o dinastie.
Eminescu e pentru o dinastie în jurul căreia să se cristalizeze viaţa statului şi care să asigure armonizarea intereselor de clasă. Istoria noastră i-a arătat că atât timp cât în statul nostru a fost stabilitate a domnilor, noi am progresat; exemplu este epoca lui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare în Moldova, a lui Mircea cel Mare în Muntenia. Când însă sub influenţa dreptului public polon ne-am răsturnat mereu domnii, am decăzut, trezindu-ne în pragul epocii contemporane desbinaţi şi cu trupul ţării sfâşiat, în timp ce ‘n jurul nostru state uriaşe au luat fiinţă numai fiindcă aveau o monarhie stabilă.
Urmărind istoria ţărilor noastre minate de individualism destructiv, de nestabilitate în domnie, de asuprire a claselor productive, Eminescu ajunge la concluzia că pentru păstrarea naţionalităţii, avem nevoie de-o organizare de stat care să permită următoarele condiţiuni: a) stabilitate prin monarhia ereditară, mai mult ori mai puţin absolută, b) muncă, adică excluderea paraziţilor condeiului şi silirea lor la muncă productivă, c) economie, adică cumpănire între foloasele aduse de cutare cheltuială şi sacrificiile făcute pentru ea.
Avem nevoie de această organizaţie, fiindcă numai ea salvează naţionalitatea, adică principalul scop pe care trebue să-1 urmărim: “Nu dreptul public, ci păstrarea naţionalităţii noastre e lucrul de căpetenie pentru noi şi ar fi mai bine să nu alegem deputaţi decât să se peardă naţia românească”.
In concepţia lui Eminescu asupra statului, ideia monarhică e punctul central. De ea Eminescu leagă şi posibilitatea stabilităţii şi asigurarea triumfului meritului. Eminescu socoate că ‘n ţara noastră e absolut necesară o dinastie cu autoritate morală. Conferinţa Influenţa austriacă e pentru Emineseu un prilej de-a face profesia sa de credinţă într’o chestiune vitală pentru naţiunea şi statul nostru.
STATUL, REAZĂM AL NAŢIUNII. Statul trebue să fie reazimul sigur al naţiuinii şi să - şi îndeplinească un rol moral prin ocrotirea meritului şi muncii. Astfel Eminescu scrie: “Noi primim ideia statului ca apărător al meritului legitim, al averii legitime, al muncii legitime, ca ceva superior dispoziţiilor generale ale unei generaţii, ca un element moral, alături de imoralitatea eventuală a tendenţelor existente în societate”.
In concepţia sa asupra statului, Eminescu pleacă de la realitatea vie: naţiunea. Pentru Eminescu “Salus reipublicae summa lex esto”, nu-i o simplă frază. Scopul prim nu-i forma de guvernământ, ci bună stare a naţiunii. Pentru Eminescu un stat absolutist în care oamenii trăesc bine e preferabil unui stat liberal în care pretutindeni e numai boală şi mizerie.
Când e vorba de conducere într’un stat, toate gândurile şi sentimentele lui Eminescu se ordonează în jurul unei singure axe: naţiunea. Sistemul de guvernământ care nu-şi îndeplineşte rolul de-a duce spre progres naţiunea e un sistem rău şi condamnabil: “Noi credem însă, că un sistem, care, oricât s’ar îmbogăţi patrioţii, are de rezultat moartea reală a unei naţii, e tot ce se poate mai rău şi mai ucigaş ca sistem” .
In lumina realizării interesului naţional judecă Eminescu formele de stat şi de guvernământ. După acest criteriu laudă el forma oligarhică şi condamnă liberalismul. Eminescu scrie că forma oligarhică a asigurat desvoltarea normală a societăţii omeneşti. Criticând pe liberali, Eminescu scrie că statul e un product al naturii, că asemenea unui copac urmează anumite faze de desvoltare, că, asemenea unui organism îşi are evoluţia sa. Numai acele societăţi s’au desvoltat în mod firesc, care s’au ferit de demagogie şi de despotism, primind o formă de guvernământ oligarhică.
Statul demagogic însă, nu-şi poate îndeplini menirea, e dominat de interese personale, e condamnat să fie slab şi ‘năuntru şi ‘n afară: e un stat care nu rezistă descompunerii. Statul demagogic devine o unealtă în mâna politicienilor. Departe de-a asigura desvoltarea armonică a claselor sociale, departe de-a încuraja meritul şi munca, statul acesta e o organizaţie de paraziţi şi salariaţi, nu în slujba naţiunii, ci a partidului. Statul acesta e un mecanism fără moralitate, fără suflet, fără ideal. Asupra lui, Eminescu dă această definiţie tăioasă: “Statul e azi maşina prin mijlocul căreia cei laşi se răzbună asupra protivnicilor lor politici”.
Statul lăsat pe mâna politicianismului, asigură realizarea intereselor personale, a parvenirii, ai scăpării de răspundere prin paravanul parlamentarismului.
Statul demagogic nu are respect pentru popor, pentru sănătatea lui, pentru tradiţiile lui, e statul egoismului.
Statul demagogic nu realizează armonia intereselor clasei dominante cu acele ale clasei muncitorilor: “Acest simţimânt al statului, al armoniei intereselor, s’a pierdut cu desăvârşire astăzi, când statul e astfel constituit, încât poate fi condus în mod unilateral cu reprezentanţii unei singure clase sociale, exclusive prin natura ei”. Asupra aceleiaşi chestiuni Emineseu scrie altădată: “Ideia abstractă a statului ca apărător al intereselor claselor societăţii, ca scut al individualităţii contra tiraniei personale şi a tiraniei uliţelor, se sbate pe moarte, neavând nici un sprijin. ..”.
STATUL NAŢIONAL. Condiţia principială pe care trebue să-o îndeplinească statul nostru, e aceia de-a fi un stat naţional: “Statul nostru nu are altă raţiune de a fi decât aceia că e stat românesc, deci desvoltarea elementului românesc este şi cată să fie ţinta noastră de căpetenie” .
Dacă viaţa noastră de stat nu ne asigură această condiţie, nici nu merităm să mai existăm: “sau ţara aceasta să fie în adevăr românească sau nici nu merită să fie”.
Numai statul naţional poate realiza condiţia ca elementul românesc să-şi impună geniul lui specific şi să fie determinant în viaţa societăţii. Realizând un asemenea stat naţional, nu mai avem a ne îngriji de elementele străine care-şi supun interesele lor desvoltării noastre naţionale: “Chestiunea de căpetenie pentru istoria şi continuitatea de desvoltare a acestei ţări, este ca elementul românesc să rămâie cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de stat, ca limba lui, înclinările lui oneste şi generoase, bunul lui simţ, c’un cuvânt geniul lui să rămâe şi pentru viitor norma de desvoltare a ţării şi să pătrundă pururea aceasta desvoltare. Voim statul naţional, nu statul cosmopolit, nu America dunăreană. . . Noi credem că, menţinându -ne cu statornicie punctul de plecare al statului naţional, e mai mult ori mai puţin indiferent dacă oamenii care supun desvoltarea lor proprie desvoltării naţionale a României, sunt în orice caz de origină pură traco - romană, sau dacă într’un număr de cazuri, această origine nu este atât de proprie” .
Soarta şi caracterul neamului trebue să fie determinate de elementul naţional: “De aceea credem, întemeiaţi pe vorbele bătrânului Matei Basarab, că ţara este, în linia întâia, elementul naţional şi că e scris în cartea veacurilor ca acest element să determineze soarta şi caracterul acestui stat”. Altădată Eminescu scrie: “Natura poporului, instinctele şi înclinările lui moştenite, geniul lui, care adesea neconştiut urmăreşte o ideie pe când ţese la războiul vremii, acestea să fie determinante în viaţa unui stat”
Aceste condiţii nu erau realizate în statul nostru demagogic, după părerea lui Eminescu, şi de aci violenţa împotriva păturii conducătoare şi superpuse, de aci atacul împotriva liberalismului. In loc de stat naţional, iată ce vede Eminescu: „Patria un otel, poporul o amestecătură, biserica un teatru pentru politiciani, ţara teren de exploatare pentru străini, viaţa noastră publică o ocazie pentru ilustrarea şi ridicarea în sus a imigraţiunii din câteşi patru unghiurile lumii”. Condamnând liberalismul, Eminescu, condamnă un întreg sistem de conducere şi o întreagă organizaţie de stat.
STATUL E UN ORGANISM, INSTITUŢIILE, ORGANELE LUI FIREŞTI. Pentru Eminescu statul e un organism, un foarte gingaş organism. Întocmai dupa cum un organism îşi caută formele-i fireşti de viaţă, şi statul are nevoie de instituţii reieşite în mod firesc din natura lui, spre a-şi exprima viaţa. Asupra statului ca organism găsim multe pagini în articolele lui Eminescu. Odată el scrie: “Un stat e un întreg organic, şi întocmai precum eu am totdeauna cunoştinţă prealabilă despre actele de voinţă ce se petrec în trupul meu, aşa şi ţara trebue să ştie tot ceia ce urmează a se face în numele şi ‘n interesul ei” . Aceiaşi identificare a statului cu un organism o găsim şi aiurea: “In zadar ar încerca cineva să dovedească, că statul e un rezultat al convenţiunii şi al punerii la cale prin teorii; — el este şi rămâne un product al naturii, un organ al societăţii şi precum omul nu-i liber de a-şi schimba inima sau creerul sau plămânii după plac, asemenea nici societatea într’o stare anumită de lucruri economică şi de cultură, nu poate să schimbe după plac forma şi funcţiunile statului, nu poate să se joace nepedepsită de-a parlamentul şi de-a guvernul” .
Concepând statul ca un organism, Eminescu arată şi ‘nce constă arta politică: ” arta politică e ca arta medicului: are să subvină acţiunii şi reacţiunii binefăcătoare a naturii” . Menirea artei politicee ” să subvină acţiunii şi reacţiunii binefăcătoare a naturii, nu să impună legi a priori unui organism, care nu poate trăi decât în conformitate cu legile lui înăscute” .
Expunând idieile sale asupra statului şi societăţii ca fapte ale naturii. Eminescu scrie că statele au tendinţa naturală de-a se osifica în forme, de-a avea Forme stabilite prin care generaţiile trec de-a rândul asemenea materiei fără voinţă care trece prin formele existenţei. In societatea privită din orice punct al desvoltării, sunt conţinute fazele ei viitoare, legile, dreptul, religia: acestea nu sunt decât organele de viaţă ale societăţii. Instituţiile îi apar deci lui Eminescu ca simple organe ale corpului social ce se desvoltă după legile naturii. Privind felul cum se ‘ntroduceau la noi instituţii neisvorîte din propria noastră viaţă, era firesc ca Eminescu să, ajungă la convingerea că acestea constituiau un atentat la legile de desvoltare firească a unui stat.
LEGILE PROGRESULUI ŞI CIVILIZAŢIEI. Convingerea lui Eminescu e că societatea nu progresează prin salturi. Insuşindu-şi principiul leibnitzian, Eminescu scrie: „Cine-şi închipuie de a putea progresa prin salturi, nu face decât a da înapoi”. Altdată lăudându-1 pe omul de stat Epureanu, Eminescu spune că acesta înţelesese că garanţia duratei şi trainicei desvoltări a unui stat cu instituţiile lui e “împăcarea formelor tradiţionale de existenţă, cu cuprinsul lor nou, cu desvoltarea nouă”.
Eminescu atacă formele nouă introduse la noi şi fiindcă nu s’a ţinut seama de fondul românesc tradiţional. Trebuia să ‘naintăm încet păstrându-ne caracterul românesc: “Noi susţinem că poporul românesc nu se va putea desvolta ca popor românesc, decât păstrând drept baze pentru desvoltare a sa tradiţiile sale istorice, astfel cum ele s’au stabilit în curgerea vremilor”. Iar mai departe: „Noi susţinem că, e mai bine să înaintăm încet, dar păstrând firea noastră românească, decât să mergem repede înainte, desbrăcându-ne de dânsa prin străine legi şi străine obiceiuri”. Noi am introdus forme noi fără controlul, fără elementul tradiţiilor naţionale şi am mers împotriva legilor naturii: “Oricine va voi să definească marele mister al existenţei, va vedea că, el consistă în împrospătarea continuă a fondului şi păstrarea formelor. Forme vechi dar spirit pururea nou”.
Progresul se face încet şi gradat. Prin ereditate ne simţim legaţi de trecut, suntem tradiţionalişti, prin adaptabilitate căpătăm aptitudini nouă potrivite cu mediul; ereditatea încetinează mersul înainte, adaptabilitatea cauzează progresul; în mersul înainte nici o schimbare nu se face spontan, căci atunci puţini progresează, iar majoritatea rămâne în urmă.
Iată de ce Eminescu se ridică împotriva inovatorilor care introduceau legi şi instituţii fără să ţină seama de legile naturale ale progresului şi fără să respecte ceia ce era tradiţie şi fond naţional. De aci rolul pe care şi-l asumă Eminescu la redacţia Timpului, de-a arăta cum spoiala şi fraza mascau numai o lipsă de fond adevărat, de aci rolul “de-a biciui frazeologia neadevărată şi a formula sinteza unei direcţii istorice naţionale. De aci cugetarea aceasta care arată că Eminescu era deplin convins de adevărul susţinut de el şi de uşurinţa inovatorilor: “veacurile viitoare nu vor putea să treacă fără un zâmbet de dispreţ, peste uşurinţa cu care aruncăm la noi bunuri morale, pentru care un alt popor, mai aspru, mai primitiv şi mai tânăr, ar risca liniştea publică chiar”.
Şi ‘n numele aceia ce-i adevărată civilizaţie, Eminescu atacă formele introduse. Civilizaţia adevărată nu înseamnă introducerea formelor de viaţă potrivite cu alte naţiuni care-şi urmează evoluţia lor firească. Statul fiind un organism viu, cu ele se potrivesc anumite forme de viaţă şi nu altele. Legile cele mai perfecte şi mai bune aiurea pot să aducă spre prăpastie un alt stat, după cum o doctorie bună pentru un organism poate fi dăunătoare pentru un altul.
Civilizaţia adevărată răsare din adâncimi proprii, din rădăcini proprii, nu din maimuţăreala obîceielor străine, limbilor străine, instituţiilor străine. Pentru a ajunge la civilizaţie nu trebue să adoptăm “cu deridicata” legi, forme, instituţii. Să ne desvoltăm în mod firesc şi organic propriile noastre puteri şi facultăţi. Nu există o civilizaţie umană generală, accesibilă tuturor în acelaş grad şi ‘n acelaş chip. Fiecare naţiune trebue să-şi aibă civilizaţia ei proprie. Unele naţiuni o au, altele nu; nu avem o civilizaţie românească.
Pentru a ajunge la o civilizaţie adevărată, trebue să ţinem seamă de ceea ce e trecutul nostru a creat şi pe baza lui să mergem înainte: “Deci, orice civilizaţie adevărată nu poate consista decât într’o parţială întoarcere la trecut, la elementele bune, sănătoase, proprii de desvoltare”.
Faptul că la noi s’au introdus inistituţii şi forme, nu-1 înşeală pe Eminescu; el crede că avem numai o falsă civilizaţie. Instituţiile convenţionale şi legile scrise nu arată nici măcar că statul nostru e sănătos . Eminecu preferă să fim un stat sănătos cu instituţii barbare, decât un stat putred cu instituţii frumoase.
In numele civilizaţiei adevărate şi progresului firesc, Eminescu a atacat formele introduse la noi. El le-a atacat fiindcă pricinuiau istovirea şi sărăcia naţiunii pe de o parte, şi nu ţineau seama de tradiţiile şi fondul naţional de altă parte. Şi ‘n această atitudine se vede gândul statornic la naţiunea noastră pe care - ar vrea Eminescu să o vadă progresând în mod firesc spre o civilizaţie proprie.
LEGEA MUNCII. Eminescu ne arată şi unicul mijloc de-a ajunge la realizarea unui cuprins corespunzător formelor introduse: munca. In-tr’ un articol el spune: “Munca este legea lumii moderne, care nu are loc pentru leneşi” . Altădată, Eminescu scrie precis că numai munca serioasă ne poate duce la un progres real: ” Nici ziare, nici legi, nici academii, nici o organizaţie asemănătoare cu cele mai înaintate, nu sunt în stare de - a înlocui munca, şi o stare de lucruri ce nu se întemeiază pe ea, e o fantasmagorie, care va dura mai mult sau mai puţin, dar se va preface în fum la suflarea recei realităţi” . O cugetare ne arată convingerea intimă a lui Eminescu: ” Natura comună nu munceşte decât de silă” .
La noi s’a venit cu legi şi lumea s’a lăsat înşelată. Temeiul unui stat e munca, bogăţia unui popor stă în muncă, nu în bani.
Intr’o notă manuscrisă găsim următoarea gândire: “Fiecine şi mare şi mic datoreşte un echivalent de muncă societăţii în care trăeşte” .
Progresul regulat şi sigur nu se face prin demonstraţii şi mişcări de uliţă, ci ” numai şi numai prin muncă”.
Nici progres intelectual nu se poate fără muncă individuală, fără studiu.
Eminescu critică felul cum am introdus noi formele străine. In formele vechi trebuia să facem să intre un spirit nou de munca şi de iubire de adevăr. In loc de aceasta, noi am păstrat incultura şi spiritul bizantin, cărora le-am dat formele civilizaţiei apusene. Ţinta civilizaţiei noastre n’a fost deci reala îmbunătăţire a vieţii noastre publice, ci menţinerea fondului vechi şi decăzut îmbrăcat în forme costisitoare.
O naţiune din sânul căreia nu se ridică oameni de muncă, ci paraziţi care debitează fraze, e o naţiune pe care-o aşteaptă ruina şi demoralizarea.
Progresul e condiţionat de desvoltarea continuă a muncii fizice şi intelectuale. Adoptarea de vorbe ce exprimă instituţii nu înseamnă o realizare, fiindcă vorba poate fi fraza culturii, dar nu cultura însăşi, nu munca reală a inteligenţei.
Eminescu cere tuturor fiilor ţării contribuţia muncii, pentru a avea dreptul să se bucure de viaţa de stat. El numeşte teoria aceasta ” teoria socială a compensaţiei”, în baza căreia o clasă socială ori un individ compensează numai prin munca intelectuală ori muşchiulară, aceia ce primeşte.
In baza acestor gânduri, Eminescu neagă Evreilor drepturile politice fiindcă, după el, Evreii nu muncesc ci speculează; condamnă clasa scribilor ca inutilă, înfierează pătura parazitară a politicianilor şi a elementelor superpuse şi dominante; cere depline drepturi şi toată atenţia statului faţă de pătura muncitoare, clasa ţărănească.
Privind viaţa publică a vremii şi găsind pretutindeni saltimbanci ai vorbei, nepregătiţi gata să jongleze cu orice principii, improvizaţi gata să reformeze totul prin magia jocurilor de cuvinte, înstăriţi şi înscăunaţi în ranguri peste noapte profesând o limbuţie neserioasă dar lucrativă, Eminescu arată singura temelie a progresului şi civilizaţiei: munca.
ÎNŢELESUL REACŢIONARISMULUI LUI EMINESCU. In articolele sale istorice şi politice, Eminescu are cuvinte de laudă pentru anumite epoce din trecutul nostru: epoca lui Alexand ru cel Bun, Mircea cel Mare, Ştefan cel Mare, Matei Basarab. El are de- asemenea cuvinte bune pentru regimul boerilor.
Pentru a înţelege atitudinea lui Eminescu, trebue să ţinem seama de convingerile sale filosofice şi de sentimentele lui patriotice. Am văzut că, Eminescu era convins de necesitatea de-a se lua ca bază trecutul pentru a pregăti progresul viitor al ţării. El se întreabă odată: ” Oare să fim un popor atât de bătrân, încât să fi pierdut memoria trecutului? Să nu ştim că numai în păstrarea bunurilor morale cu greu câştigate în trecut, în păstrarea elementelor educative ale istoriei române e rădăcina spornică a viitorului?” .
In afară de convingerile pe care le-am văzut deja, Eminescu are motive particulare de-a iubi anumite epoce ale trecutului, fiindcă acestea îi încântă sufletul său de Român îndrăgostit de neam şi visând înălţarea ţării sale. Eminescu laudă veacul XV-a al istoriei noastre, fiindcă -i epoca de glorie când neamul românesc prin domnii lui străluciţi şi prin faptele lui vitejeşti, era poporul cel mai de seamă al Europei.
Părerea lui Eminescu e că ‘n acest veac avanscena teatrului universului era ocupată de Români. Ca exemple în susţinerea părerii sale, Eminescu ni-i dă pe marii domnitori Ion şi Matei Corvin, Mircea cel Bătrân, Vlad Dracul, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare. Eminescu scrie că’n acest veac „Românii sunt poporul cel mai înseninat al Europei”.
Şi motive sociale îl fac pe Eminescu să-şi manifeste cultul trecutului. El regretă că nu se pot readuce vremile trecute, când naţiunea era în creştere, când poporul nostru făcea să dispară în faţa puterii lui de viaţă triburile , slave şi tătare. Cum n’ar vrea el să readucă ,vitejia şi bogăţia de altădată!: “A readuce vulturescul avânt al Basarabilor, starea de bogăţie din vremea lui Petru Rareş ori a lui Matei Basarab, a le putea readuce ar fi un merit şi, a fi reacţionar ar fi identic cu a fi sporitor neamului ţării”. Eminescu e mult mai clar altă dată şi ne arată limpede ce înseamnă reacţionarismul său.
El scrie: ” Susţinem din nou că starea veche de lucruri - care nu se mai poate reintroduce în nici un chip, să fie bine înţeles - era mai favorabilă existenţei şi desvoltării normale a poporului nostru”. Şi epoca boerilor e lăudată numai fiindcă starea materială a poporului era pe atunci bună, poporul avea trezie morală, pricepere, vioiciune, bucurie de viaţă.
Eminescu nu cere întoarcerea la trecut, ci crearea condiţiilor de viaţă, de pe vremuri, când neamul creştea şi progresa. El îşi spune părerea cu precizie într’unul din manuscrisele sale: “Legea tocmelelor trebuie schimbată, trebuesc create neapărat condiţiile bunului traiu al ţăranilor, căci altfel chiar existenţa naţională a României e ameninţată . In loc de - a ne certa pe barba lui Şteflan Vodă, am face mai bine a ne certa pe aflarea obiceiului pământului din vremea lui, care - i asigura puterea militară formidabilă de care se bucura într’o vreme atât de depărtată, îndrăzneţul Domn al Moldovei. De aci am afla că munca omului de ţară n’a fost nici când robită, ci rezultatul unei transacţiuni în genere, avantagioasă pentru el; că chiar pământurile pe care le avea în arendă, le avea din neam în neam, nu pe un răstimp scurt; că beţia era pedepsită ca un lucru de ruşine şi de batjocură, în loc ca exploatarea şi lăţirea sistematică a acestui viciu prin colportori jidani, să fi fost un isvor de venituri; că proprietatea era sfântă, deşi nu era decât jus utendi, nu un jus abutendi”.
Intr’un articol Eminescu ne dă următoarea lămurire: “Dacă ne place uneori a cita pe unii din Domnii cei vechi, nu zicem cu asta că vremea lor se mai poate întoarce. Nu.
Precum lumina unor stele ce s’au stins de mult, călătoreşte încă în univers, încât raza ajunge ochiul nostru într’un timp în care steaua ce a revărsat-o, nu mai există, astfel din zarea trecutului mai ajunge o rază de glorie până la noi, pe când cauza acestei străluciri, tăria sufletească, credinţa, abnegaţiunea nu mai sunt. Degeaba, pitici moderni, ar îmbrăca zalele lor, mâncate de rugină, dacă nu pot umplea sufletele cu smerenia şi credinţa celor vechi”.
Eminescu avea prea mult bun simţ ca să ceară o întoarcere îndărăt. Nu în acest fel era el reacţionar. El cerea să creem condiţiile , de viaţă bună pe care le-a avut neamul nostru în epocile voivodale. Sentiment al trecutului din motive temperamentale în opera poetică, din motive filosofice şi sociale în opera de natură practică, dar şi’n prima şi’n cea de- a doua se ‘ntrevede naţionalistul înflăcărat cu gândul la nevoile neamului, cu inima încălzită de-o măreţie proectată în trecut, dar care poate nu era pentru poet decât justificarea unei măreţii pe care-o dorea pentru viitor.
CONSERVATORISMUL NAŢIONALIST AL LUI EMINESCU. Eminescu aşteaptă de la un program conservator crearea tuturoir condiţiilor necesare unui progres firesc în toate ramurile de activitate ale naţiunii. Apropierea lui Eminescu de convingerile conservatoare se observă din notele lui manuscrise şi din diferite articole mărunte din vremea studiilor universitare. Influenţa austriacă însă, cuprinde întreaga doctrina conservatoare pe care Eminescu avea s’o expună şi ‘n articolele din Timpul. In articolele lui Eminescu se vede bine convingerea lui că numai conservatorii pot salva naţiunea şi că un stat liberal nu poate fi puternic. Odată el scrie: “Dacă liberalii sunt patrioţi şi naţionalişti, vor trebui să devie reacţionari şi să împărtăşească cu noi acest titlu, cu care azi ne fac imputări” .
Numai conservatorii sunt capabili să vindece relele din ţară, numai legile conservatoare pot fi bune şi oricine voeşte îndreptarea lucrurilor va trebui să devină mai mult ori mai puţin conservator.
Încrederea lui Eminescu nu se mărgineşte la activitatea trecută şi prezentă a conservatorilor, ci se răsfrânge şi asupra a ceia ce ei vor face în viitor: “Unul este partidul conservator, cum una este ţara, una Constituţia liberală dată de acelaşi partid conservator, precum tot ce s’a făcut şi se va face vr’odată pentru unirea neamului românesc, de către partidul conservator se va face” .
Eminescu arată care trebue să fie ţinta partidului conservator. El nu trebue să lupte împotriva principiilor de libertate şi egalitate, ci împotriva abuzului ce se face cu ele.
Convins că liberalii au falsificat instituţiile în fiinţa lor şi că se folosesc de ele numai pentru paradă şi satisfacere de interese, Eminescu crede că conservatorii au menirea de a da formelor un cuprins real.
Liberalii discreditează instituţiile prin abuz, conservatorii trebue să le conserve prin realizarea fondului lor.
In atitudinea sa politică, Eminescu e intransigent în ce priveşte principiile. Convins fiind că instituţiile noastre trebue să reprezinte ceva real, nu numai forme goale, Eminescu susţine că tot ce se face în ţară e nevoie să aibă ca punct de plecare Constituţia ţării în întregul ei.
Eminescu înţelege constituţionalismul ca păzirea reală a principiilor înscrise în pactul fundamental al ţării. El înţelege ca factorii de guvernământ să-şi îndeplinească fiecare misiunea prescrisă de legi şi să nu treacă peste acestea; el cere ca fiecare factor să-şi cunoască atribuţia specială şi să fie responsabil de îndeplinirea ei; el e contra imixtiunei de puteri; el cere ca alegătorul să fie lăsat să-şi exercite în conştiinţă datoria-i cetăţenească şi să nu fie supus presiunilor morale şi materiale. Constituţionalism nu ‘nseamnă deci simple forme sub care totul e fals, forme care ascund doar o societate organizată de exploatare şi intimidare a ţării.
In baza principiilor conservatoare, desvoltarea ţării nu se poate face decât pe cale evolutivă; de aceia conservatorii trebue să fie împotriva mişcărilor revoluţionare. Ei trebue să creeze condiţiile adevăratului progres, adică să desvolte posibilităţile muncii fizice şi intelectuale.
Ţinta supremă a partidului conservator trebue să fie întărirea elementului naţional şi apărarea lui împotriva a tot ce l-ar primejdui: “Şi ţinta noastră a fost totdeauna conservarea elementului naţional şi ocrotirea acestui element contra concurenţei excesive şi a propriei lui neprevederi. Fie ce zi ce trece ne convinge mai mult că aceasta trebue să fie ţinta supremă, nu numai a oricărui conservator, dar a oricărui Român care vrea să aibă o ţară românească”.
Astfel pentru Emineseu a fi conservator se confundă cu a fi român şi a voi binele naţiunii. Felul cum înţelege el desvoltarea ţării pe temeiul principiilor conservatoare, nu ni-1 arată ostil progresului politic şi social. In vorbele lui Emineseu e un spirit pe care trebue să-1 înţelegem, un spirit conservator care vrea pregătirea unei evoluţii, nu săvârşirea de salturi schimbătoare mai totdeauna numai a suprafeţii lucrurilor. Intre cele două curente faţă ‘n faţă, unul târzielnic în reforme, dar sigur de realizări şi altul revoluţionar, primitor al oricărei noutăţi, înfăptuitor a toate pe hârtie, dar puţin schimbător al fondului lucrurilor, Eminescu preferă pe cel dintâi.
ANTILIBERALISMUL LUI EMINESCU. Pe cât i-i lui Emineseu de mare încrederea în conservatori şi în ideia conservatoare, pe atât i-i de mare şi siguranţa că liberalii şi’n general liberalismul nu pot face ca o naţiune să fie puternică şi să progreseze în mod firesc şi continuu.
Emineseu a atacat politicianismul liberal cu toate aspectele lui, a înfierat pe cei de provenienţă nesigură care alcătuiau partidul liberal, a mărturisit adesea convingerea că liberalii sunt duşmani ai naţiunii..
La baza neîncrederei în liberali sunt, după Eminescu, şi deosebiri de origină şi deosebiri de caracter între ceia ce-i liberal şi conservator în ţară. Pe când conservatorul are ca armă adevărul, liberalul se serveşte de intrigă şi vicleşug; pe când conservatorul spune sincer ce vrea, liberalul ascunde totdeauna adevărata intenţie. Emineseu ajunge cu neîncrederea până acolo că nici faptul obţinerii Independenţei nu-1 înveseleşte; el crede că se ascunde ceva sub cuvintele dubioase cu care puterile au recunoscut independenţa ţării.
Emineseu a manifestat o neţărmurită dragoste pentru ţărănime care pentru el se confunda cu însăşi naţia. Şi această dragoste i-a mărit înverşunarea împotriva liberalilor care, după el, exploatau doar naţiunea. E interesantă observaţia pe care-o face el într’o convorbire cu Zamfir Arbore: “Să se răscoale ţăranii cândva în România pentru a scutura jugul ciocoilor, şi atunci vei vedea, dacă vom trăi pe acele vremuri, cât de sanguinari şi nemiloşi vor fi aceşti democraţi faţă cu poporul răsculat”.
Emineseu e convins că legislaţia liberală a încurajat la noi lupta de exploatare; această legislaţie este exclusiv în favoarea clasei de mijloc, care la noi e formată din Evrei, aşa că prin liberalism ne putem aştepta la o epocă de dominare a Evreilor, faţă de care domnia fanariotă ar fi o epocă de aur.
Visul lui Eminescu era un stat puternic prin care naţiunea să se desvolte şi să-şi îndeplinească menirea ei civilizatoare. Dar el e convins că un stat liberal nu poate fi puternic fiindcă renunţă la puterile sale în favoarea individului.
In politică, la baza atitudinei lui Eminescu, nu-s numai sentimentele unui militant pentru un partid, ci gândiri bine fixate asupra conservatismului şi liberalismului în genere.
Suflet aprins; şi entusiast, minte gânditoare şi preocupată de toate problemele vieţii naţionale, Eminescu şi-a pus toată energia în serviciul ideilor pe care le socotea mântuitoare. In gândirea românească, el nu reprezintă o simplă atitudine de poet ori de ziarist înfeudat unui partid, ci o clară concepţie conservatoare naţionalistă.
El şi-a luat în serios rolul de profet al neamului pe de o parte, de censor al plăgilor vieţii noastre publice pe de alta. Dar în lupta lui atât de vehementă adeseori, el nu uită că viaţa publică e ceva serios, şi aceasta-1 înalţă încă înaintea noastră: “Stând la mormintele fraţilor lor căzuţi pe câmpiile Bulgariei, Românii din ce în ce se pătrund mai mult şi tot mai mult de convingerea, că viaţa publică este un lucru serios, iar nu o comedie, unde cel mai isteţ trebue să fie răsplătit prin aplause”.

AL CINCILEA MIT

Prof. Dr. Const. MIU

În ziua de 15 ianuarie, gândul şi simţirea noastră se îndreaptă câtre Astrul ce ne tutelează sufletele, luminându-le şi ocrotindu-le cu Lumina geniului său. Prin poezia lui Eminescu – izvor de adăpat aripa – sufletele noastre îşi păstrează nealterată tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte!.
Ziua aceasta de 15 ianuarie ar trebui declarată Sărbătoarea cugetului şi a simţirii româneşti, căci nimeni altul, prin opera sa, n-a ilustrat mai fidel spiritualitatea românească decât Eminescu. Poezia Poetului nostru nepereche reprezintă şi rezumă tectonica sufletului românesc. Ea este apa vie, dătătoare de puteri miraculoase, vindecătoare de nevroze.
Eminescu n-a murit! El este sufletul nostru şi va dăinui cât neamul românesc! În Compendiul său de Istoria literaturii române…, G. Călinescu vorbea de cele patru mituri fundamentale, definitorii pentru spiritualitatea românească: etnogeneza (Traian şi Dochia), jertfa zidirii, pentru trăinicia atemporală a operei de artă (Monastirea Argeşului), relaţia osmotică a omului cu natura (Mioriţa) şi mitul erotic (Zburătorul). Însă, spiritualitatea românească are de mai bine de un veac şi jumătate un al cincilea mit, căruia îi spuneam simplu – Eminescu. El este mitul devenirii noastre întru fiinţă, căci sufletul nostru, prin sufletul poeziei sale tinde către veşnicie.
Începând de astăzi de15 ianuarie, în loc de nemurire aş spune Eminescu, în loc de iubire – Eminescu, în locul urii – tot Eminescu. Pentru că el a fost, în egală măsură, hulit şi preţuit. Chiar şi în zilele noastre sunt spirite gregare care încearcă din răsputeri să-l nege. Dar steaua lui „Încet, pe cer se suie”, strălucind mai tare, şi aceasta cu cât pseudovalorile se înverşunează în a-i minimaliza opera. Valoarea autentică - cum este cea a Poetului nostru nepereche – nu poate fi sugrumată, glasul ei nu poate fi redus la tăcere, pentru că aceasta este invulnerabilă în faţa morţii.
La zi aniversară, se cuvine să rostim o rugă pentru mitul Eminescu:

Cu fiecare an ce trece,
Devii un mit printre luceferi.
Cu umbra ta, tu mă petrece
La cei ce sunt „voioşi şi teferi”!

Ca tine nimeni n-o să fie,
Căci eşti „nemuritor şi rece”,
Chiar de-ar sorbi şi apă vie
Şi-ar da „scrisori” nu cinci, chiar zece!

Primeşte-mi ruga pământească
Şi-o lacrimă pe-al tău altar,
Din care mitul tău să crească –
E tot ce îţi aduc în dar.

TEOLOGIA NECAZURILOR ÎN LUCEAFĂRUL

Prof. Dr. Const. MIU

Pentru spiritualitatea ortodoxă, viaţa duhovnicească este o permanentă epectază. Aceasta ( Din perspectiva celor spuse până aici, având în vedere fabulaţia poemului Luceafărul, putem sesiza strategia Demiurgului ca Părinte duhovnicesc: pentru ca Fiul să-şi poată începe urcuşul spiritual, era nevoie ca acesta să treacă inevitabil prin faza încercărilor. Recunoaştem aici similitudini cu Iisus, care a trebuit şi el să cunoască mai toată gama necazurilor, înainte de a reveni la veşnicie. În poemul eminescian, faza încercărilor are mai multe etape.
Prima etapă este ispitirea. Luceafărul este ispitit de frumuseţea fetei de împărat, aceasta fiind prezentată de către poet la proporţii hiperbolice: „A fost odată ca-n poveşti, / A fost ca niciodată/ Din rude mari împărăteşti, / O preafrumoasă fată. // Şi era una la părinţi / Şi mândră-n toate cele, / Cum e Fecioara între sfinţi / Şi luna între stele.” (s.n.).
A doua etapă este consimţirea. Fără aceasta – spune Sf. Maxim 3) –ispitirea n-ar mai avea nici un rost. În cazul protagoniştilor poemului Luceafărul, dacă ispitirea este realizată de fata de împărat, consimţirea aparţine atât fetei cât şi astrului nemuritor: „Îl vede azi, îl vede mâni, / Astfel dorinţa-i gata; / El iar privind de săptămâni, / Îi cade dragă fata.” Spuneam că din ambele părţi (a fetei de împărat şi a astrului nemuritor) consimţirea vine în egală măsură. Să se observe că ideea aceasta e sugerată de către poet prin intermediul câtorva procedee artistice: repetiţia verbului a vedea ( care intră în relaţie cu două adverbe de timp: „azi” şi „mâni”, spre a sugera o acţiune durativă), precum şi folosirea iterativului iar (acesta, în contextul versului, în relaţie cu verbul a privi şi locuţiunea adverbială de timp de săptămâni căpătând aceeaşi valoare durativă).
A treia etapă este cea în care consimţirea se transformă în patimă. Aspectul acesta poate fi lesne sesizat dacă se are în vedere semnificaţia procedeelor artistice pe care le-am adus deja în discuţie (din versurile mai sus citate). În cartea sa Teologia necazurilor, Pr. I. C. Teşu face o distincţie pertinentă între păcat şi patimă, arătând că: „Spre deosebire de păcat, care are un caracter accidental, patima e păcatul generalizat, devenit obişnuinţă.” 4) (s.n.). Aşa se explică de ce Luceafărul acceptă fără ezitare să se lepede, în semn de dragoste pentru frumoasa fată de împărat, de nemurirea sa: „Da, mă voi naşte din păcat, / Primind o altă lege;/ Cu vecinicia sunt legat, / Ci voi să mă dezlege.” Din versurile citate transpare un paradox: acceptând să renunţe la „legea” sa, astrul nemuritor crede că-şi manifestă libertatea de acţiune faţă de Părintele său spiritual; dar „primind o altă lege” – cea a muritorilor –, Hyperion nu-şi va putea impune propria lege, ci va deveni robul legii ce tutelează profanul. Acest aspect nu este sesizat de către protagonist, el fiind orbit de patima sa devoratoare pentru Cătălina, patimă care îi robeşte cugetul.
În dialogul său cu Demiurgul – Părintele său duhovnicesc –, Hyperion îşi mărturiseşte păcatul, dar fără a-l conştientiza: „De greul negrei vecinicii, / Părinte, mă dezleagă/ Şi lăudat pe veci să fii/ Pe-a lumii scară-ntreagă;// O, cere-mi, Doamne, orice preţ;/ Dar dă-mi o altă soarte, / Căci tu izvor eşti de vieţi/ Şi dătător de moarte;// Reia-mi al nemuririi nimb/ Şi focul din privire, / Şi pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire…” Să sesizăm că cererea este formulată sincer şi direct, solicitantul fiind gata să accepte „orice preţ” în schimbul îndeplinirii dorinţei sale, chiar dacă el renunţă la o sumedenie de atribute legate de nemurire, şi asta numai pentru „o oră de iubire”.
Răspunsul Demiurgului evidenţiază cu pregnanţă rolul Părintelui duhovnicesc, darul discernământului : „Dintre toate darurile pe care trebuie să le căutăm şi să le apreciem la părintele duhovnicesc cel mai de preţ este dreapta socoteală sau discernământul duhovnicesc.” 5) (s.n.). Ca un adevărat Părinte duhovnicesc, Demiurgul îşi ceartă Fiul, nu dojenindu-l pentru îndrăzneala de a vrea să-şi schimbe legea (care ar fi însemnat revolta Fiului împotriva Legii instituite de autoritatea Tatălui), ci afişând o ironie înţelegătoare atât faţă de Hyperion, cât şi faţă de lumea în care acesta dorea să intre: „Tu vrei un om să te socoţi, / Cu ei să te asemeni?/ Dar piară oamenii cu toţi, / S-ar naşte iarăşi oameni.// Ei numai doar durează-n vânt/ Deşerte idealuri -/(…) Ei doar au stele cu noroc/ Şi prigoniri de soarte, / Noi nu avem nici timp nici loc, / Şi nu cunoaştem moarte.// (…) Iar tu, Hyperion rămâi/ Oriunde ai apune…/ Cere-mi cuvântul meu de-ntâi -/ Să-ţi dau înţelepciune?” Din versurile citate, putem decela scopul atitudinii Părintelui spiritual: paza minţii Fiului, pentru ca acesta să nu fie robit de patimă, la căderea în păcat.
Un profan ar putea considera sfaturile Demiurgului ca fiind o simplă cicăleală. În realitate însă, El urmăreşte să-şi ferească Fiul de a cădea într-un păcat şi mai mare. Părintele duhovnicesc nu urmăreşte altceva decât pregătirea mântuirii Fiului. Căci – se spune în Proverbe, 11:14 – „mântuirea este sfătuire multă”. Cu alte cuvinte, Tatăl Ceresc, înţelegând atitudinea lui Hyperion, acceptă ispitirea de care acesta a avut parte, pentru că ştie că numai aşa Fiul se va smeri: acesta nu poate ajunge la epectază decât după ce va fi căzut în ispită. Acesta este scopul teologiei necazurilor.
Din perspectivă profană, versurile din finalul Luceafărului iau forma unei imprecaţii venite din partea celui dezamăgit în iubirea concepută la modul absolut: „- Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul?// Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece.” Din perspectivă teologică, aceste versuri îmbracă haina pocăinţei ca smerită cugetare. Conştientizând abia acum căderea sa în păcat (după ce va fi văzut idila Cătălinei cu pajul Cătălin şi după ce va fi înţeles că între lumea profană şi cea sacră există o distanţă uriaşă în planul aspiraţiilor), Hyperion se pocăieşte, pregătindu-şi astfel viaţa autentică, duhovnicească. Această conştientizare a pocăinţei, ca izvor al căinţei, este o dovadă de autocunoaştere: „Pe o treaptă superioară, această cunoaştere obiectivă (de sine – n.n.) dobândeşte un sens moral mai accentuat, constând în dorinţa de a ne elibera de patimi şi de a dobândi virtuţile, pentru a ajunge la adevărata cunoaştere şi trăire” în Dumnezeu. 6)

NOTE:

1. Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, Editura Institutului biblic şi de Misiune al BOR, Buc., 1994, p. 143.
2. Pr. Ioan C. Teşu, Teologia necazurilor, asociaţia creştină Christiana, Buc.,1998, p. 85.
3. Cf. Pr. I.C. Teşu, op. cit., p. 56.
4. Ibidem, p. 57.
5. Idem, p. 109.
6. Idem, p. 114.

Tema se află înrădăcinată în diferite forme de-a lungul suitei de imnuri orflce, dar este şi atacată direct în marile cicluri argonautice, unde Orfeu formulează, pentru ascultătorii şi tovarăşii săi de drum, povestea despre geneza universului, ca argument şi ca mijloc pentru îmblânzirea firii şi, deci, pentru redobândirea armoniei puse în primejdie de fluturările vrajbei.
Aşa se petrec lucrurile în seara de dinaintea plecării argonauţilor, la banchetul de adio, unde doi dintre viitorii călători pe Argo (Idas şi Idemon) sunt pe cale să se încaiere, şi să provoace, prin aceasta, învrăjbirea corăbierilor. Ca să potolească acest conflict iscat ca din senin, şi, deci, ca să readucă în armonie lumea gata să se îmbarce, şi lumea care-i însoţea pe cărăbieri, Orfeu prinde lira în mâna stângă şi începe să cânte, cu glasul lui vrăjit.
Ceea ce cântă pentru punerea sufletelor în armonie cu universul este destul de bine cunoscut. Conţinutul “cântului” (şi epopeile homerice sunt organizate în cânturi) a fost conservat în istoria lirismului universal şi ne-a fost transmis până astăzi prin pana lui Apollonios din Rodos, care a consemnat secvenţa în Argonauticele sale, chiar în Cartea 1.
Iată ce spune Apollonios din Rodos despre Orfeu:

Cântând le spuse cum pământul şi cerul şi noianul mării
Au fost odată strâns unite, şi-aveau aceeaşi formă toate.
Apoi cumplita dezbinare le-a despărţit pe fiecare

Argonautice

Cântecul înstrunat de Orfeu este în fapt un grandios imn cosmogonic, care va fi reluat şi la popasul din peştera lui Chiron, unde Orfeu este provocat la întrecere cu Centaurul, pentru dobândirea gloriei, acordate celui mai iscusit cântăreţ. Aici gazda, Centaurul Chiron, căruia i s-a dat în seamă şi educaţia lui Ahile, aflat acum la picioarele dascălului său, cântă despre lupta nedomoliţilor centauri, zdrobiţi de lapiţii necruţători. Orfeu cântă, mai bine zis rosteşte şi se acompaniază de cântec, acelaşi imn triumfător, cu privire la naşterea şi desvoltarea universului.
Ori este bine cunoscut că filosofia orfică lucrează curent cu această imagine a orizontului increat, depozitat în chaosul primordial neclintit şi redeşteptat prin explozia acelui Phanes izbăvitor, al cărui semn masculin supravieţuieşte în lirismul eminescian încă din zorii adolescenţei, cu siguranţă nu numai prin proiecţiile facultăţii imaginative a poetului nostru naţional.
Iată textul imnului orfic, potrivit Fragmentului 393-443, tradus de Ion Acsan:

Am început cu imnul sumbru al Chaosului din vechime:
Cum firea o schimbă şi Cerul răzbi la marginile lumii;
Cum s-au ivit apoi Pământul întins şi Marea cu genuni,
Si zeul cel mai vârstnic, Eros, de sine stătător, mintos,
Cu tot ce făurit-a dânsul şi-a separat unul de altul;
Veni la rând cumplitul Cronos şi-a tot fulgerătorul Zeus
Ce luat-a sceptrul şi domnia nemuritorilor senini.
Am mai cântat şi zămislirea şi cearta dintre zeii tineri,
Pe Brimo, Bachus şi Giganţii cu marea lor nelegiuire;
Mult răspândita seminţie a pământenilor nevolnici Am proslăvit-o…

Argonauticele

Poezia lui Mihai Eminescu reia problematica genezei universului în mai multe locuri, şi îi consacră de câteva ori un interes care depăşeşte categoriile incidentalului. In Rugăciunea unui dac, piesă figurată chiar în ediţia Titu Maiorescu, sunt formulate aceste definiţii geniale prin perfecţiunea formei şi adâncimea cotropitoare a înţelesului:

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor
Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici mâne, nici eri, nici totdeauna,
Căci unul erau toate, şi totul era una;
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inimi ?
El singur zeu stătut-a ‘nainte de-a fi zeii
Si din noian de ape puteri au dat scânteii

Rugăciunea unui dac

Asemenea antiteze grandioase ale genezei reapar şi în Scrisoarea I, unde poetul realizează o serie de asociaţii cu o putere imaginativă unică în istoria lirismului universal modern.
Rugăciunea, departe de a semnifica ceva în sensul dorinţei de mortificare, la care se referă Tudor Vianu, sintetizează, dimpotrivă, câteva judecăţi esenţiale cu privire la sensul vieţii trupeşti, în raport cu eternitatea. Textul are în vedere schimbul cel deplin, între valorile acestei lumi, căzute în valea plângerilor, şi valorile lumii veşnice, dobândite de sufletul nostru stelar, o idee familiară, de altfel, şi ideogramelor fascinante ale Mioriţei, dar şi credinţelor zalmoxiene dacice. Pe temeiul acestui dor
eterne, Eminescu cere, nu moartea, ci “intrarea în veşnicul repaos” şi “dispariţia fără de urmă” în “stingerea eternă”, deci în sufletul demiurgului care este “moartea morţii şi învierea vieţii”
Străbătând această cutremurătoare arhitectură de imagini profesorul Al. Dima îl urmează, din păcate, pe G. Călinescu în susţinerea că nu adevărurile ştiinţifice interesează aici, ci emoţia provocată prin fecunda capacitate imaginativă a poetului
Această susţinere nu poate trece în repertoriul judecăţilor durabile, în primul rând datorită excesului simplist care contrapune adevărurile ştiinţifice capacităţii imaginative, împingând lectorul neatent la concluzia că adevărurile ştiinţifice nu produc emoţie, iar capacitatea imaginativă nu produce adevăruri ştiinţifice. Ori toate aceste judecăţi parţiale sunt brutale, nediferenţiate, şi induc, aşadar, în eroare.
Cu atât mai mult cu cât, cum vom vedea imediat, Mihai Eminescu nu pare deloc ispitit de relaţiile aleatorii în construcţia acestor combinaţii antitetice, ci crează, literalmente, judecăţi cu o condensare intelectuală proverbială, în care subzistă definiţii de o acuitate raţionalizată în chip genial, pe măsura densităţii specifice literaturii gnomice româneşti.
Pe de altă parte, judecăţile nu iau în seamă faptul că predecesorii cugetării poetice eminesciene au frecventat adeseori problema genezei, oferind epigonilor un material de inspiraţie care trebuie luat în considerare. Chiar în Heliade, căruia Mihai Eminescu îi consacră, aparent surprinzător, un loc distict în Epigonii, se află notate reflexii ispititoare în acest sens. Astfel, în capitolul Creaţiunea din Spiritul şi materia \ Heliade vorbeşte de “forţele latente din materia informă”, de “inerţia universală” şi de mişcarea dintâi “ca scânteia ce iese din sânul pietrei lumina ieşi din întuneric” şi “deşteptă” “toate forţele latente ale materiei universale”. Heliade observă chiar “nenumăratele sisteme de centre parţiale”, ce se ivesc “în planul nemărginit al universului”, asemeni fermecătoarelor colonii de lumi pierdute din cuceritoarea sintagmă eminesciană.

Încercând să dea expresie acestei materii fascinante Costache Stamati scrie:

Iată se urcă luna în carul de lumină,
Pe albăstria boltă a cerului senin,
Razele ei sunt blânde, lumina ei îi lină,
Ea mângâie şi-alină a omului suspin

Si-i zice: o, fiinţă mizeră, pieritoare !
Ce eşti o jucărie lumeştilor furtuni;
Nu mai gândi zadarnic la cele viitoare,
Nici la cele trecute, căci sunt deşertăciuni.
Omul şi cerul

După care, într-o filipică nu mai mică de 14 strofe dezvoltă o amplă paralelă între planul cosmic/ etern şi deşertăcinile omeneşti ale vieţii prezente, anticipând viziunile grandioase cu care va opera Mihai Eminescu.
Perspectivele universului eminescian increat apar sub legitimarea unor antiteze covârşitoare de tipul: moarte/ nemurire; fiinţă/ nefiinţă; pătruns/ nepătruns; priceput/ nepriceput; văzut/ nevăzut; făcut/ nefăcut. Asemenea antiteze sunt desfăcute apoi în câmpurile zguduitoarelor adâncimi ale spaţiului şi ale timpului: genune; prăpastie; noian; unul întemniţând toate formele şi totul întemniţat într-o singură expresie; azi - mâine/ ieri şi totdeauna.
Aceste formule de cugetare maximalizate, de o tensiune intelectualizată până la valorile chiloniene ale sentinţei, seamănă, totodată, cu exerciţiile retoricii filosofice presocratice, în care filosofia orfică a lăsat urme adânci. Ele sunt proprii tocmai limbajului filosofic, deci ştiinţific, mai curând decât limbajului poetic, care ar fi, în extrapolările citate, neştiinţific.
Ori ştientismul acuzat de analişti, şi sublimat în adevăruri logice, are virtuţi emoţionale categorice, tocmai prin forţa cotropitoare a raţionamentului (un raţionament poate fi la fel de frumos şi de sublim, ca orice act de creaţie). Iar forma poetică a expresiei, departe de a fi un accesoriu al imagismului gratuit, este o structură a discursului, pe care antichitatea a practicat-o pe mari întinderi tocmai în discursul filosofic, după cum a practicat-o chiar în discursul juridic, în discursul diplomatic, în retorica oraculară, în redactarea tablelor de legi ş.a.m.d.
Mă tem că traducerea unor astfel de forme retorice eminesciene în categoriile imagismului poetic de factură romantică mai timpurie sau mai târzie ne îndepărtează mult de statutul lor real şi ne face să decădem de la marile exerciţii ale sensului. Probabil analiza unor astfel de sintagme retorice, cu instrumentele ştiinţelor vecine, ar putea să scoată din impas descalificarea criticii literare, ajutând analiza să meargă mai departe, în reconstrucţia sistemului de idei.
Când Mihai Eminescu spune, deci, că pământul, cerul, văzduhul şi pământenii se aflau în lumea celor ce n-au fost niciodată, este firesc să constatăm că el desfăşoară asemenea concepte gradat, organizându-le într-o poveste “adevărată”, despre geneza universului, şi anume una în coincidenţă perfectă tocmai cu filosofia sud-est europeană a orfismului. Sub acelaşi impuls al “dorului nemărginit” şi al voinţei de-a fi sunt aliniate şi imaginile care istorizează creaţia universului într-o succesiune de etape şi de formepe deplin coincidente în viziunile eminesciene şi în conceptualizările filosofiei orfice.
Deloc riscantă, o asemenea ipoteză de lucru poate fi documentată cu mult succes pe evaluarea expresiilor cu privire la lipsa de viaţă şi de voinţă, şi cu privire la scânteia (sâmburele de lumină) ce s-a ivit din noianul de ape înainte de creaţia pământului, a cerului şi a văzduhului, apoi a lumii de sub cer, în întregul ei, cu mulţimea muritorilor nevolnici cu tot. Departe de a fi o simplă imagine poetică, expediată laolaltă cu toate florile spiritului, această figură luminoasă a judecăţii se află transpusă şi în genialele şiruri ale Scrisorii I.
Să privim însă lucrurile dintr-o perspectivă mai largă. După cum este îndeobşte admis în istoria filosofiei, problema genezei a interesat în chip major toate sistemele de cugetare importante. Această problemă a constituit adeseori nodul gordian al filosofiei, prin urmare ea nu putea lipsi din sistemul filosofiei orfice, şi nu putea lipsi, de asemenea, din sistemul cugetării filosofice eminesciene. Că problema genezei s-a aflat chiar în centrul construcţiei orfice, am avut posibilitatea să vedem în câteva rânduri, atunci când ne-am referit la insistenta cu care Orfeu apelează la această tema de câte ori se află în faţa unei încercări deosebite, spre exemplu în noaptea (premergătoare marii călătorii de după creaţie ?!) de dinaintea plecării argonauţilor în larg şi, apoi, la competiţia pentru supremaţie din peştera Centaurului, când Orfeu câştigă întrecerea tocmai datorită capacităţii discursului său de a reflecta armonia universului începând cu problema genezei.
Va trebui să vedem acum dacă, în creaţia eminesciană, această referinţă este izolată, sau dacă nu cumva ea se află într- un sistem referenţial preeminent. Mai mulţi memorialişti şi, pe urma lor cercetătorii, au semnalat, de pildă, similitudini între cultura eminesciană şi dialogurile lui Platon. Dar, pe cât se pare, până la o analiză exhaustivă a problemei, va trebui să mai aşteptăm. Intre timp exerciţiul asociativ poate aduce la suprafaţă teme ispititoare.
Timaios, eroul celebrului dialog platonician cu acelaşi nume, operează o distincţie capitală: între “fiinţa veşnică, ce nu are devenire, şi (ce este) devenirea veşnică, ce nu are fiinţă” . El arată că “ceea ce este veşnic identic cu sine poate fi cuprins de gândire printr-un discurs raţional, iar ceea ce devine şi piere, neavând niciodată fiinţă cu adevărat, este obiectul opiniei şi al sensibilităţii iraţionale”. “Ceea ce devine, spune Timaios, devine în mod necesar sub acţiunea unei cauze, căci în lipsa unei cauze nimic nu poate avea devenire” .
În viziunea dialogului, Demiurgul (calificat drept artizan, legislator, magistrat, făuritor, zeu), care “îşi exprimă voinţa” prin creaţie, este numit “autorul şi tatăl universului”‘. El “priveşte neclintit la ceea ce este identic cu sine şi se foloseşte de un asemenea model” când desăvârşeşte creaţia .
Timaios constată mai departe, în faţa lui Socrate şi a celorlalţi tovarăşi de dialog, existenţa cosmosului, despre care ţine să ştie dacă “este el veşnic, neavând naştere, sau este născut, începând dintr-un început oarecare”, şi conchide că “este născut, căci este vizibil, palpabil şi are trup”. Făcând trupul cosmosului inspirat de propriul său model, Demiurgul 1-a conceput “cu raţiunea, printr-un discurs raţional”, “mereu identic cu sine”, “stabil, constant şi cognoscibil” , “egal cu sine şi mereu la fel” .
După ce a luat “tot ce era vizibil, lipsit de repaos şi aflat într-o mişcare discordantă, haotică” , Demiurgul, care “are cuprinse în sine însuşi toate vieţuitoarele inteligibile, la fel cum acest univers ne cuprinde pe noi” , a făcut cosmosul conducând creaţia “din dezordine în ordine” . Pentru trupul unic al cosmosului a ales cele 4 elemente (focul, pământul, apa şi aerul) şi le-a unit prin puterea proporţiei, din iubire (philia) şi armonie, nu din amor, astfel că nimeni şi nimic nu ar mai putea să-1 desfacă, fiind unul şi de nedesfăcut .
Cum înainte de naşterea universului “nu existau zile şi nopţi, luni şi ani” , Demiurgul “a aprins o lumină” ca formă vizibilă a măsurii , a ivit adâncimea, ca dimensiune a universului , şi a făcut timpul, ca pe o copie a eternităţii , în care “atât a fost cât şi va fl sunt forme născute” , şi totul “se mişcă potrivit numărului” .
Gândind că universul va fi mai bun dacă nu va avea nevoie de nimic, decât dacă va avea nevoie de ceva , Demiurgul a făurit universul “în formă de cerc şi de sferă, având peste tot extremele la fel de îndepărtate de centru” , “ca pe un zeu fericit”, “unic şi fără pereche, singuratic şi având prin propria sa virtute puterea de a coexista cu sine, neavând nevoie de nici un altul, pe deplin conştient şi iubitor de sine însuşi” .
Deoarece el “a făcut sufletul, şi prin naştere şi prin virtute, înaintea timpului şi mai bătrân decât acesta, ca un stăpân poruncind unui supus” , după ce a dat naştere Soarelui, Lunii şi celorlalte cinci astre, rătăcitoare, , după ce a făcut şi Pământul “doica noastră” şi a dat naştere zeilor, Demiurgul “a alcătuit întregul, 1-a divizat în atâtea suflete câte astre erau şi le-a distribuit - fiecare suflet fiecărui astru”, aşezându-le pe fiecare “ca în nişte care” . Aici sufletele “se vor reîntoarce”, fiecare ” în sălaşul astrului hărăzit lui şi va avea o viaţă fericită şi de acelaşi fel cu cea a stelei sale” . Iar pentru că “tot ceea ce a fost legat poate fi dezlegat”, împingând creaţia în dezastru, analistul conchide că izvorul unei astfel de iniţiative nu poate fi decât răul, căci “a voi să dezlegi ceea ce este bine îmbinat şi funcţionează bine, ar însemna să fii rău” .
Să vedem acum ce şi cum spune Mihai Eminescu despre acestea, în acele zece şiruri cotropitoare ale Scrisorii I:

La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie ? Genune ? Fu noian întins de apă ?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare far-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază,
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Si în sine împăcată stăpânea eterna pace !

Scrisoarea I

Ca să ajungă la forma definitivă din 1881, Eminescu începe printr-o evocare a morţii (”Moarte, tu îmi pari o noapte neagră, naltă şi întinsă”, în manuscrisul 2290 din 1873), trece la o invocaţie a lunii, după un perfect stil orfic, în 1879 (manuscrisul 2276: “Lună, doamna mării, pe-a lumii boltă luneci”, “Lună, stăpâna mării, pe-a1 urnei boltă luneci”), şi, în cele din urmă, la ritmul simfonic genial: “Lună tu, stăpâna mării, pe a lumii boltă luneci”. Sub această invocaţie divină (”Cântă zeiţă…”, în Homer, “Să-ncepem dar cu voi, o, muze…”, în Hesiod, “Ascultă-mă, crăiasă sfântă, divină, splendidă Selene”, în imnurile orfice), Eminescu elaborează tema de bază a discursului despre universul postcreat, începând de la formele primare (”Atuncea nefiinţa, fiinţă nu era/ In început”; “Si unul, învăluit în coaja-I”, “In început pătruns-au iubirea pe-acel unul”, în manuscrisul 2262 din 1876), continuând cu formele de tranziţie (”La început fiinţă nu e nici nefiinţă”, “In început fiinţă n-a stat nici nefiinţă”, din manuscrisul 2276, datat în 1879), ca să ajungă la teza genială din textul definitiv: “La-nceput, pe când fiintă nu era, nici nefiinţă…”.
Puterea de elaborare eminesciană, urmărită vers cu vers, aduce construcţia retorică la o închegare uimitoare prin consistenţa ideilor şi perfecţiunea stilului, evocând, în ambele planuri, factura ezoterică a discursului. După arhitectura primei decade, de invocare a lunii (de la versul “Lună tu, stăpâna mării, pe a lumii boltă luneci”, până la versul “Câte frunţi pline de gânduri, gânditoare le priveşti !”), Eminescu cizelează spaţiul universului increat tot sub forma unei decade (care începe cu versul “La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă” şi se încheie cu versul “Si în sine împăcată stăpânea eterna pace !”).
In această arhitectură de zece şiruri complementare ale genezei, geniul eminescian elaborează sistemul opoziţiilor principiale, sub forma suitei de argumente duble (dissoi logoi), care evocă străvechea tabula oppositorum menţionată încă pe vremea lui Pitagora. Cum paralelismul membrelor este un procedeu antic bine statornicit, şi cum Eminescu se referă adeseori, chiar şi în textul definitiv al Scrisorii /, la caracteristica aticistă a stilului său, va trebui să admitem concluzia că aceste ipoteze nu sunt atât de riscante pe cât par la prima lectură.
Iată sistemul antitezelor cu care lucrează Mihai Eminescu în viziunea genezei:

flintă/ nefiinţă
viată/ voinţă
ascuns/ neascuns
pătruns/ nepătruns
prăpastie (adâncă)/ noian (întins)
priceput/ nepriceput
întuneric/ lumină (rază)
văzut/ nevăzut
făcut/ nefăcut
în sine (fiinţă)/ eterna pace

Şi iată un tablou al incidenţelor ce se pot stabili între Timaios, în fragmentele referitoare la naşterea universului şi lirica eminesciană, îndeosebi, desigur, ne referim la marile construcţii filosofice din Scrisorile eminesciene, cu deosebire la Scrisoarea I (segmentul universului increat):
Timaios Eminescu

identitate veşnică cu sine - împăcat în sine însuşi
Demiurgul neclintit, cuprins în sine - odihnea cel necuprins
cuprins (de gândire)/necuprins - cuprins/necuprins
Cosmosul născut/ nenăscut (veşnic) - născut/ nenăscut
văzut, palpabil/ nevăzut - văzut/ nevăzut
acţiunea cauzei/ voinţei în devenire - lipsă de viaţă şi voinţă Demiurgul tată aprinde lumina - un punct…el devine Tatăl adâncimea, dimensiune a universului - văi adânci, prăpastie desfăcut/ nedesfăcut - nefacut, nu-ncepuse-a se desface a fost/ va fi, forme ale timpului - îndărăt înainte e-ntuneric Demiurg ordine/ mişcarea haotică - universul/ visul nefiinţei trupul/ veşnic mişcă cu numărul - ţine vecia într-un număr sufletele trimise/ reîntoarse în astre - fiecare om are o stea

Dacă este adevărat, deci, că Mihai Eminescu a avut o cunoaştere timpurie a dialogurilor lui Platon, anterioară epocii vieneze, şi dacă este corectă dovada aprofundării acestor cunoştinţe pe baza studiilor universitare la Viena şi la Berlin, nu e de crezut că el n-ar fi avut şi o imagine a ierarhiei acestor dialoguri în opera lui Platon. Ori Timaios nu este un dialog între altele, ci, după cum susţin marii exegeţi, el este chiar opera platoniciană fundamentală. Parte a tulburătoarei trilogii de maturitate (Timaios, Critias, Hermocrate), din păcate neterminată (al treilea dialog nefiind, pe cât se pare, nici măcar redactat), această trilogie trebuie să fi fost citită în gimnaziile imperiului habsburgic, unde cel puţin Criton era analizat în mod special, cum am văzut, în cursul de clasa a VIII-a, împreună cu Apologia Socratis.
Ori asemenea suprapuneri de structuri vizionare, în care impune tocmai puterea construcţiei teoretice, dacă nu pot fi demonstrate ca influenţe provenite din lecturi directe, trebuie să fie explicate mai departe prin acele întâlniri admirabile ale poeţilor geniali dintotdeauna, care, după cum spune Ion Alecsandri, percep în mod unitar legile universului.

ION ITU

ORFISMUL EMINESCIAN

„Un om poate avea nimic având totul şi totul având nimic” (Mihai Eminescu). De la debutul din 1866 până în 1883, anul întunecării „sfântului preacurat al ghersului românesc”, Eminescu a ridicat desăvârşirea poetică şi filozofică în numai 17 ani. La 12/24 ianuarie apare broşura „Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti” în care cea de-a doua poezie este dedicată preaiu¬bitului său profesor, Aron Pumnul, „La moartea lui Aron Pum¬nul”. Poezia este semnată Mihai Eminovici, privationist.

Tânăra generaţie românească se află sub influenţa operei poetice a lui Eminescu. Prin el, gândirea şi sensibilitatea românească au trăit o extindere a orizontului lumii, al cugetării şi al simţirii care ne-au transformat în mod esenţial. Fără el, am fi cu toţii altfel şi mai săraci.
Dacă românii recunosc în Eminescu pe cel mai mare poet al lor e pentru că Eminescu tocmai a ştiut să exprime în mod remarcabil sufletul ţării sale, traducând cu fidelitate aspiraţiile sau visurile compatrioţilor săi” (Alain Gjuillerman). „Eminescu ştia foarte bine că Europa nu ar fi interesată de un popor care ar fi maimuţărit ultima modă de la Paris sau de aiurea” (Mircea Eliade).
Eminescu a fost un „om al timpului modern”. A luptat mult pentru a dovedi în toate manifestările geniul autentic al poporului român. S-a străduit să impună realităţile naţionale în artă, în politică, în filosofie ca şi în eco¬nomie. Erau, după opinia sa, singurele realităţi ce ar fi putut interesa Europa, erau singurele contribuţii fecunde pentru armonia dintre popoare.
„Fiind foarte român, Eminescu e universal” (Tudor Arghezi). Un poet reuşeşte să se integreze în câmpul valorilor universale pe trei căi distincte. Mai întâi, el atinge această treaptă îmbogăţind şi aducând la ultima perfecţiune - încă nerealizată până atunci - unele expresii dinainte existente, încă mai desăvârşit exprimate. În al doilea rând, poetul devine universal atunci când, prin elementele noi şi valabile ale creaţiei sale, contribuie substanţial la întregirea celor mai reprezentative trăsături ale momentului pe care-l trăieşte. Eminescu îmbogăţeşte romantismul şi îl înalţă până la ultima treaptă a desăvârşirii. Conţinutul acestei indicaţii globale poate fi mai precis urmărită în diferite planuri. În primul rând, perspectiva marilor depărtări, unde se fixează antologic poetul, îşi descoperă unul din punctele de plecare tot în romantism. Eminescu depăşeşte nu numai raza romantică, ci şi toate celelalte antecedente cunoscute. Când spunem asta nu ne raportăm la mai facilul caracter cantitativ al acestei dimensiuni, ci la cel calitativ, adică la plinurile, pe care densa sa viziune le proiectează pe o rază continuă în infinitul spaţiului şi al timpului generic.
În adâncul lor indefinibil, marile gesturi cosmice fac din Eminescu unul dintre cei mai mari poeţi titanici ai lumii. La Eminescu fiinţa umană, personificată în geniu, este ea însăşi natura infinită. Eminescu este primul liric care retrăieşte dulcele cu o atare intensitate şi bogăţie de nuanţe, încât întrece cu mult până şi punctul de plecare valabil al primei iniţiative romantice. Ca atare, Eminescu nu numai că depăşeşte romanticul în gradul de promovare lirică a dulcelui, dar rămâne, sub aspectul de faţă, egalat numai de Dante în toată literatura universală.

Numai prin faptul că Eminescu a adus o ultimă încununare romantismului, întrecându-l în atâtea dimensiuni ale sale, poetul şi-a cucerit cu strălucire universalitatea. A contribuit substanţial la întregul profil poetic din ultima jumătate a veacului trecut, cu alte cuvinte, chiar la actualitatea istorică a timpului său. Poetul participă substanţial la fundamentarea trăsăturilor distinctive ale vremii sale. Eminescu se numără printre cei dintâi poeţi europeni, de factură majoră în care se află înscrisă întipărirea filosofică a lui Schopenhauer. În această privinţă, el se vede precedat numai de unele figuri strălucite ale Germaniei din acea vreme. El este însă primul mare poet din afara acestei sfere germane, în opera căruia se poate urmări pătrunderea filosofului. Eminescu poate fi considerat drept un original participator la cele dintâi manifestări schopen-haueriene în cultura poetică modernă.
Independent de Verlaine şi alţii, (dar în acelaşi timp), Eminescu reprezintă în acest timp cu strălucire o poziţie identică, recunoscută în aceeaşi lucidă tensiune post-romantică între ideal şi realitate. La caracterul modern al concepţiei artistice, consemnate până acum, se poate adăuga unul tot atât de avansat în ceea ce priveşte fizionomia însăşi a artei eminesciene. Aici, la caracterul elementar romantic, se asociază şi o componentă rafinată alcătuită din cristalizări subtile, specifice unei întregi atmosfere de lirism post-romantic cu nuanţe de modernism. Rafinamentul modern al lui Eminescu se desprinde din perspectiva opticii şi a motivelor şi, tot atât de pronunţat, din perspectiva tratărilor artistice.
Există atâtea aspecte, unde, la universalitatea lui Eminescu ca apariţie culminantă a romantismului, se mai adaugă şi aceea de colaborator esenţial la crearea coordonatelor poetice ale epocii sale post-romantice. Am spus, însă, că un poet mai devine universal şi pe-o a treia cale, aceea de precursor, de purtător al unor germeni anticipatori pentru viitor. Astfel în Odă (în metru antic), care în lirica eminesciană, mi se pare că atinge cea mai înaltă distilare către esenţa fiinţei, poetul dezvoltă, la gradul supremei concentrări, o întreagă dialectică existenţială: poetul urmăreşte stringent procesul instaurării în starea de a fi, o dată cu ieşirea din alienare. În mod cu totul independent, Odă (în metru antic) rămâne pe plan mondial poate prima valoroasă piesă lirică a existenţialismului.
În sfârşit, ceea ce îl mai prezintă pe Eminescu într-o lumină actuală este cultivarea versului liber, anume nu în forma incipientă, inaugurată de unii simbolişti, ci în cea avansată şi radicală de astăzi. Avem astfel indicii fundamentale, care ne relevă universalitatea poetului şi latura sa precursoare. Eminescu nu numai că participă la toate cele trei moduri, care decid caracterul universal al unui artist, dar le şi ilustrează în expresii din cele mai esenţiale. Marca universalităţii, într-o formă atât de plenară, se întâlneşte la cei mai mari poeţi ai lumii. „Când va răsări est Luceafăr pe cerul Daciei, bătrânii ei vor întineri de bucurie, fetele ei vor corona cu flori pe îngerul care va cuteza a lua vălul străin ce le întunecă, feciorii-l vor purta în triumf ca pe un mare erou, care au şters macula străină de pe numele românesc, poporul îi va da eterna memoria cu mormânt de neuitare pe care i-l va înălţa inima sa, cea recu¬noscătoare, ca restauratoriul tinereţilor limbei sale” (Simion Bărnuţiu, 1853).

Stud. Betina MOISE

Prof. Floarea Necsoiu

“Pentru cine cerceteaza de aproape coordonatele spiritului eminescian, un lucru este izbitor. Nimeni nu mai cîntase în poezia româna iubirea ca eveniment cosmic, nimeni nu trecuse dincolo de sentimentalitatile zilnice si nu asezase în versuri geneza, devenirea si surparea lumilor (…). Nimeni nu traise universal ca Goethe si nu încheiase viata printr-o rupere desavîrsita de contingent, într-o rece nemiscare (…).

În literatura româna, Eminescu nu s-a nascut, ci a iesit de-a dreptul din ape, ca si Luceafarul”. Cert este ca Lumina mintii si sufletului eminescian a curs de acolo de unde numai el “Vedea ca-n ziua cea întîi / Cum izvorau lumine”– imaginea colosala si unica în poezia româneasca si a lumii a începuturilor, a lui Dumnezeu – Lumina ordonatoare si creatoare a tuturor vazutelor si nevazutelor. Asa cum sintetizeaza, cu genialitatea sa, marele exeget al creatiei eminesciene, G. Calinescu, nimeni pîna la Eminescu – si am zice si dupa el – nu a patruns chiar taina Creatorului si a Creatiei. Din aprecierile marelui istoric, critic, estetician am asezat-o la începutul timidelor mele gînduri despre spiritul “nepereche” pe aceea care întruneste cea mai mare forta de sugestie asupra continutului operei unicului si inegalabilului poet.
S-a afirmat ca imaginile poetice uluitoare sînt produsul fanteziei celui înzestrat si trimis aici, cunoscut si recunoscut ca geniu. Si totusi… Adevarurile dovedite de stiinta la peste 8 decenii de la sintetizarea lor în cuvîntul limbii române de catre Luminatul spirit ar impune o reconsiderare a relatiei lui cu chiar Demiurgul. Credem ca, în prezent, omenirea a ajuns macar la întelepciunea ca aflarea unui adevar se poate realiza pe mai multe cai, neîncrîncenîndu-se sa persiste în convingerea ca doar stiintele sînt unicul drum al descifrarii misterelor lumii. Ne referim la initiatii si operele lor, care aduc în lumina cunoasterii atîtea taine ce scapasera cercetarii sau observarii savantilor. Daca stim noi bine, pîna la Einstein fizicienii nu concepeau ca raza de lumina se poate frînge si poate calatori în Cosmos la nesfîrsit. Cînd marele om de stiinta avea 6 ani, românul Mihai Eminescu afirmase “Stelele nasc umezi si bolta senina” (”Sara pe deal”) – tulburatorul vers ce nu poate fi explicat decît prin colosala cuprindere a mintii poetului care “vazuse” infinitele segmente de raze strabatînd spatiul într-o viteza datatoare de sclipiri ametitoare – astfel ca totul pare “apa de lumina”. S-a afirmat ca Timpul este supratema lirica, alaturi de tematica discutata / comentata/ demonstrata/ argumentata cu toata creatia poetului. Departe de a ne considera cunoscatori a tot ce s-a scris despre poetul lumii – cum am îndrazni sa-l numim spre folosul omenirii – cutezam sa afirmam ca Eminescu este si “Poetul Luminii”, ceea ce-l situeaza ca premergator al filosofului-poet Lucian Blaga, care a facut din “lumina” cea mai complexa metafora a poeziei românesti. S-a spus ca Mihai Eminescu “a pictat” cu lumina.

Cert este ca numai lumina da relief tabloului:

“Unde soarele patrunde
Printre ramuri a ei unde,
Ea în valuri sperioase
Se azvîrle””

sau

“În al umbrei întuneric
Te-asaman unui print””

- gratie efectului de contrast.

Exemplele ar putea continua, dar nu acest aspect usor sesizabil îl urmarim, ci lumina care separa Cosmosul creat prin forta ei de cel necreat – haosul în care se manifesta nemiscarea ca repaus al sistemelor cosmice iesite din frîul luminii:

“Din haos, Doamne, – am aparut
Si m-as întoarce-n haos
Si din repaos m-am nascut
Si m-as întoarce în repaos””.

Nu e cu putinta sa ne înselam cînd afirmam ca pastelul cosmic creat în poemul “Luceafarul”” e unic în literatura universala:

“Un cer de stele dedesubt
Deasupra-i cer de stele
Parea un fulger neîntrerupt
Ratacitor prin ele””.

Oamenii de stiinta au creat unitatea de masura a vitezei luminii si o folosesc cu rigoare matematica în calculele lor, an-lumina, dar nimeni nu a redat imaginea mai exact ca Poetul: “Porni Luceafarul. Cresteau
În cer a lui aripe
Si cai de mii de ani treceau
În tot atîtea clipe”” (…).

“La steaua care-a rasarit
E-o cale-atît de lunga,
Ca mii de ani i-au trebuit
Luminii sa ne-ajunga””.

Cu mijloacele poetice ale artei celei mai înalte în care Poetul românilor exceleaza, metaforele si comparatiile, Mihai Eminescu transmite primul mare adevar afirmat de Biblie în Geneza: “Dumnezeu a zis: Sa fie lumina! Si a fost lumina””, deci Dumnezeu însusi este “izvor de vieti”” si “datator de moarte””. El însusi este Lumina.

La vîrsta de 29 de ani, Eminescu aducea în cunoaştere ceea ce în secolul al XX-lea vor confirma astronomii, fizicienii şi iniţiaţii. În viziunea eminesciană, aşa arăta lumea în starea ei latentă dinaintea marii explozii cosmice:

“Pe cînd nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sîmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici mîni, nici ieri, nici totdeauna,
Căci unul erau toate, şi totul era una;
Pe cînd pămîntul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rîndul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai TU singur…
El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii
El zeilor dă suflet şi lumii fericire,
El este-al omenimei izvor de mîntuire”.

Iată aceeaşi imagine într-o prezentare făcută de o entitate de lumină şi apărută în cartea “Fiul Omului” de Cornel Roman Rotaru: “La un moment dat, Dumnezeu a gîndit în sinea Lui: Lumină. Şi atunci toate ideile au început să lumineze. Apoi a gîndit: Iubire. Şi toate ideile s-au unit în una singură, într-un singur punct, Dumnezeu limitîndu-se pe Sine pentru prima dată pentru a se putea autodefini. El a gîndit despre Sine: “Eu sînt cel care există dintotdeauna, cel care are întreaga cunoaştere şi întreaga putere, eu sînt lumină şi sînt iubire, eu sînt armonie şi ordine desăvîrşită”.

Avem convingerea că nu este hazardat să afirmăm că spiritul, care s-a numit în starea cunoscută drept Mihai Eminescu, este unul dintre cele mai înalte şi că a primit misiunea de a transmite lumii adevărurile despre lumină, naşterea şi moartea sistemelor solare în cea mai frumoasă limbă românească şi cu cel mai ales veşmînt poetic.

Exegeţii liricii eminesciene au susţinut, pe bună dreptate şi cu argumente de netăgăduit, că Poetul nostru Naţional s-a inspirat din Rig-Veda, din miturile greceşti şi creştine, din filosofia idealistă germană, cînd a creat cel mai tulburător spectacol cosmic al Genezei, dar şi al stingerii Universului (Scrisoarea I).

Cercetători, precum A. Bucurescu şi N. Săvescu (amintim doar aceste nume dintr-un lung şir de istorici, arheologi, etnofolclorişti, lingvişti care susţin aceeaşi idee), demonstrează dovezi palpabile că toate mitologiile lumii îşi află punctul de iradiere în spaţiul carpatic. Cîndva, cînd lumea îşi va potoli setea ei de material şi va face saltul spre spiritual, poate că va fi recunoscută uriaşa contribuţie a strămoşilor noştri geto-daci la crearea moştenirii spirituale a Terrei. Şi atunci Mihai Eminescu va fi considerat ceea ce este: un spirit ce ocupă un înalt loc în scara valorică alcătuită de Dumnezeu şi că Demiurgul l-a trimis pe pămîntul geto-dacilor spre a decripta/revela lumii minunile Creaţiei.

Geneza creată de inegalabilul Poet este tulburătoare prin extraordinara capacitate de construcţie mito-poetică. Pacea eternă a increatului este sfărîmată de mişcarea iniţială a unui punct creator, care face din haos – zonă a repausului, a staticului regenerator – “mumă”, iar el devine Tatăl: “Dar deodat-un punct se mişcă… cel dintîi şi singur. Iată-l/ Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl…/ Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii/ E stăpînul fără margini peste marginile lumii…/ De-atunci negura eternă se desface în fîşii,/ De atunci răsare lumea, lună, soare, şi stihii…”.

Stingerea universului – apocalipsa/ extincţia/ escatologia/ sfîrşitul lumii – apare la Eminescu într-o proiectare succesivă fabuloasă: mai întîi se produce moartea termică a sistemului solar.

Aceasta este urmată de un colaps gravitaţional, apoi de întunecarea orizonturilor cosmice, de oprirea timpului (în sens mişcare) şi, în fine, de recădere a tuturor elementelor alcătuitoare ale unui sistem uriaş şi complicat în colosala lui mişcare în “noaptea nefiinţei”, în haosul primordial, în eterna pace. Este o viziune enormă în care se află izvoarele unor date ale astrofizicii moderne: “Soarele, ce azi e mîndru, el îl vede trist şi roş/ Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi,/ Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvîrl rebeli în spaţ/ şi din frînele luminii şi ai soarelui scăpaţi…”(…). “Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;/ Timpul mort şi-tinde trupul şi devine vecinicie(…). “Şi în noaptea nefiinţei totul cade, totul tace,/ Căci în sine împăcată reîncepe-eterna pace…”.

Se pare că savanţii în domeniu, ajutaţi de sofisticata şi performanta aparatură modernă, au ajuns la concluzia (în secolul al XX-lea) că există în permanenţă un Univers increat care devine creat o dată cu intrarea în lumină, şi revine spre odihnă şi refacere în întuneric absolut, care ne scapă nouă, oamenilor, chiar şi în imaginaţie. Nu i s-a întîmplat lui Mihai Eminescu, care, în 1883, în poemul “Luceafărul”, afirma: “Iar tu Hyperion rămîi,/ Oriunde ai apune”. Mai pe înţelesul nostru, chiar elementele/corpurile cereşti, care ne par eterne, au o perioadă de regenerare prin ceea ce am numi noi moarte.

Ideea ne-a sintetizat-o tot Eminescu: “Căci toţi se nasc spre a muri/ Şi mor spre a se naşte”. Poate că se referea doar la oameni! Şi totuşi… Să rămîi Hyperion, în orice loc te-ar acoperi întunericul – apusul fiind sinonim cu un sfîrşit/ o moarte, semnifică aceeaşi repetată intrare şi ieşire în/ din viaţă.

Această succesiune ar explica însăşi eternitatea ca manifestare – consum de energie, care se cere mereu întregită şi ordonată. Poate că nu întîmplător s-a născut simbolul vieţii şi morţii în imaginea Uroborosului – sugerată de Eminescu astfel: “De atunci şi pînă astăzi, colonii de lumi pierdute/ Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute./ Şi în roiuri luminoase izvorînd din infinit,/ Sînt atrase în viaţă de un dor nemărginit”.

Dacă este adevărat că Dumnezeu ne trimite acolo unde este nevoie de noi, apoi atunci spiritul creator al lui Eminescu s-a exprimat aici pentru că Aici a trebuit! Viitorul va confirma/ demonstra umila mea părere: Eminescu a fost un spirit înalt, ales de Tatăl Ceresc spre a exprima în limba dacilor ceea ce chiar El a vrut să spună lumii.

Îţi mulţumim, Părinte, pentru acest superb dar, unul dintre multele cu care ne-ai binecuvîntat!