ASA NE ZIS-A EMINESCU III

Acuma, cumu-i omul, de se gîndeşte mai întîi la sine, el nu vede legăturile în care stau toate lucrurile cu munca şi punga lui, nu vede că toţi liberalii nu speculează decît să trăiască de la dînsul, pentru că nu au nimic şi nu ştiu nimic, ci crede ci-i spun gazetele, care ies ca ciupercile asupra alegerilor şi tipografii jidoveşti, tipărite pe datorie, şi astfel omul, besmeticit, alege cinstitele obraze propuse şi se-ncheagă Camera liberală.
Acum adunătura de gheşeftari din Dealul Mitropoliei se pune să judece lumea. Mai întîi, toţi din guvernul trecut, fie miniştri, fie funcţionari, au fost cel puţin hoţi, stabilesc d-nia lor. De aceea, proces tuturor, iar funcţionarilor – destituirea. Dacă unui nu-i găseşti nici măcar cusurul pe care-l are soarele şi dacă are mai multă ştiinţă decum s-ar cere pentru serviciul lui, îi desfiinţezi deocamdată postul pentru că trebuie făcute economii, apoi reînfiinţezi cînd ţara e iar bogată şi-ţi pui ciracul în locul găsit vacant, ca din întîmplare.
În predmetul alegerilor li se face primarilor cu ochiul de a proteja la muncile agricole pe cei ce ţin cu guvernul, pe rudele miniştrilor şi prefecţilor, iar la ceilalţi rechiziţii şi percheziţii şi ordin verbal, ca nu cumva ţăranul să le lucreze pe moşie. Pentru acest scop se desfiinţează legea tocmelilor, pentru ca cei ce au dat bani ţăranilor să n-aibă lucrători, iar cei ce n-au dat să-i angajeze cu te miri şi mai nimica, cu înscrisurile pline de clauze penale, pe care apoi tot subprefectul liberal le judecă în absenţa împricinatului ţăran şi-l condamnă să-i dea arendaşului liberal pînă şi cenuşa din vatră.
Familii ultraliberale s-au deprins şi cu treaba asta. Au tras la sorţi, să vadă care dintre ei să fie ,,conservator” şi apoi acela face treaba celorlalţi cîndu-s conservatorii la putere, iar restul roşilor face trebile celui unul cînd sunt liberalii la putere.
Şi astfel mii de oameni rîvnesc în ţara aceasta să capete avere şi onoruri pe calea statului sau cel puţin să trăiască de la dînsul. Prin ideea curat negativă a libertăţii, care nu însemnează nicăieri alta decît să nu fiu oprit de a munci, adică de a produce bunuri reale, liberalii din România au ajuns la ideea pozitivă că libertatea trebuie să le dea şi de mîncare şi încălţăminte şi lux şi tot ce le pofteşte inima, iar clasele muritoare?…Pe apa Sîmbetei neagră! Cît lumea n-avem să trăim, nu-i aşa? Cît vom trăi, să ne curgă laptele-n păsat…După aceea, bun e Dumnezeu şi va avea grijă de clasele pe care le sărăcim şi le stoarcem.
Aceasta e liberalismul la noi în ţară. Cei care nu sunt nimic, nu reprezintă nimic, şi nu au nimic formează o societate pe acţii(un abonament la ,,Românul” sau la ,,Telegraful”), formează apoi comitete prin judeţe, un fel de filiale, cu liste exacte a domeniilor statului şi-a funcţiilor existente, deschid jurnale în care arată ,,naţiunii suverane” că libertatea e în pericol, amăgesc mulţimea, care totdeauna se luptă cu greutatea vieţii, făcînd-o să creadă că ei sunt mîntuirea, fac alegerile şi-apoi, cînd ajung sus…ţin-te bine. [Astăzi este la fel, numai că pe lîngă liberali au mai apărut şi alte cete de prădători ce-şi spun social-democraţi sau democraţi-liberali, dar toţi sunt o apă şi-un pămînt]
De la un capăt al ţării pînă la altul se corupe orice simţire curată, orice om onest. Ici unul e aruncat pe uliţi cu o familie grea, pe care o ţinea de pe o zi pe alta cu leafa lui, pentru ca să vadă pus în locul lui pe un om care ştie tot atîta sau şi mai puţin decît dînsul; dincolo un arendaş, e dat afară de pe moşia statului, pentru că, deşi are o avere întreagă băgată în semănături, n-a plătit la termen şi un deputat vrea să ia moşia cu preţul jumătate şi să se folosească de semănăturile omului…şi tot aşa in infinitum.
Conservatorii au încercat ani îndelungaţi de zile a cîrpi o clădire a cărei temelie chiar e o mare greşeală. Astfel i-am văzut că înspăimîntaţi de delapidările de bani publici, de plastografii liberale ş.a. au botezat crimele delicte, ca să vie înaintea tribunalelor, adică înaintea unor oameni care aveau conştiinţa crimelor, au voit să reducă prefecturile, au redus primăriile la sate, pentru a putea controla mai de aproape pe primari, notari şi perceptori, erau pe calea de-a înfiinţa şcoli reale şi de meserii în care să intre progenitura acestei generaţii corupte şi să-nveţe ceva cu care să se poată hrăni…Aş! De-a doua zi cum au venit liberalii, au suflat în ele şi au dispărut ca şi cînd n-ar fi fost de cînd lumea.
De cîte ori le arăţi toate isprăvile zic: ,,Apoi noi n-am fost decît foarte puţin la guvernare”. Dar un palat zidit în zece ani se strică în două zile, d-nii mei, şi dac-aţi fost în stare să treceţi într-o bună dimineaţă cu buretele preste toată dezvoltarea istorică a ţărilor, cu atît mai mult veţi izbuti întru aceasta, neavînd de risipit decît reparaturile făcute cu greu de conservatori.

5. ABECEDARUL ECONOMIC

De cîte ori un creştin s-apucă la noi să scrie un rînd ca să lumineze neamul – presa este lumina, după cum zid d-nia lor – de atîtea ori pune mîna-n raft şi scoate la iveală o carte nemţească sau una franţuzească şi răsfoieşte pînă ce găseşte ce-i trebuie. Precum ni s-aduc toate d-a gata din străinătate şi n-avem alt chin decît să băgăm mîinile în mînecile paltonului venit de la Viena şi piciorul în cizma pariziană, fără a ne preocupa mai departe din cîte elemente economice se compun lucrurile, tot astfel facem şi cu cunoştinţele; le luăm frumos din cărţi străine, le aşternem pe hîrtie în limbă păsărească şi facem ca negustorul care nu-şi dă seama de unde-i vine marfa, numai să se treacă. Chiar învăţaţii noştri cînd vor să polemizeze, polemizează cu citate. Cutare minune a străinătăţii, d. X sau Y, a vorbit cutare lucru, deci trebuie să fie neapărat adevărat şi să se potrivească, pentru că au ieşit dintr-o minunată morişcă de creier. Să fie d. X sănătos, împreună cu toată casa, dar de se potriveşte, e altă discuţie.
La gazetarii români, mai ales la cei liberali, lucru e şi mai simplu. Îşi pune mai întîi degetul în gură şi vede cîte ,,cuvinte” îi vin în minte. La chemarea aceasta se deschide dicţionarul nepaginat al capului, compus din prea puţine file, pe care stau scrise libertate, egalitate, fraternitate, suveranitate şi alte cuvinte tot cu atîta cuprins material şi după aceea le-nşiră, mai puind pe la soroace şi cîte un Ştefan sau Mihai Viteazul, din buzunările cărora scoatem ce ne pofteşte inima.
Bietul Ştefan Vodă! El ştia să facă fărîme pe turci, tătari, leşi şi unguri, ştia niţică slavonească, avea mai multe rînduri de neveste, bea bine la vin vechi de Cornar şi din cînd în cînd tăia capul vreunui boier sau nasul vreunui prinţ tătărăsc. Apoi descăleca tîrguri de-a lungul rîurilor, dăruia panţirilor şi dărăbanilor locuri bune pentru păşunare, hergheliilor de cai moldoveneşti, a turmelor de oi şi de vite albe, făcea mănăstiri şi biserici, şi apoi iar bătea turcii, şi iar descăleca tîrguri şi iar se însura, pînă ce şi-au închis ochii în cetate la Suceava şi l-au îngropat cu cinste la mănăstirea Putnei. Ce-şi bătea el capul cu idei cum le au d-alde gazetari de-ai noştri, ce ştia el de subţietura de minte din vremea de astăzi!
Pînă la fanarioţi n-am avut cod, semn că nici trebuia. Ce-i drept şi ce-i strîmb ştia fiecare din obiceiul pămîntului şi judecată multă nu se încăpea. Ţară săracă, stăpînire puţină, biruri mai de loc, cară cu două oişti, să se poată înjuga boii la venirea tătarilor şi dintr-o parte şi dintr-alta, după cum l-apuca pe om vremea pe cale de munte, case de vălătuci acoperite cu paie, pentru a li se da foc la călcarea duşmanului, ba se da foc ierbei şi se-nveninau fîntînile, pentru ca să moară duşmanii de flămîngiune şi de secetă, iar oamenii se trăgeau la munte şi lăsau cîmpul limpede în urma lor, pînă ce venea Vodă de-i amăgea pe duşmani prin glas de buciume în văi şi prin codri, şi-apoi vai de capul lor! Îi mersese vestea voivodului românesc şi moldovenilor că nu deprinşi a sta pe saltea turcească, ci sunt totdeauna gata de război, oameni vîrtoşi, care nu ştiu multă carte dar au multă minte sănătoasă, averi mari iar n-au, dar nici săraci nu sunt. Şi tot astfel au fost pînă în vremea noastră, pînă la Regulament, cea dintîi legiuire importantă şi plăsmuită. Românii au fost popor de ciobani şi, dacă voieşte cineva o dovadă anatomică despre aceasta, care să se potrivească pe deplin cu teoria lui Darwin, n-are decît să se uite la picioarele şi la mîinile lui. El are mîini şi picioare mici, pe cînd naţiile care muncesc mult au mîinile şi picioarele mari.
De acolo multele tipuri frumoase în părţile unde ai noştri n-au avut amestec cu nimenea, de acolo cuminţenia românului, care ca cioban au avut multă vreme ca să se ocupe cu sine însuşi, de acolo limba statornică şi plină de figuri, de acolo simtămîntul adînc pentru frumuseţile naturii, prietenia lui cu codrul, cu calul frumos, cu turmele bogate, de acolo poveşti, cîntece, legende, c-un cuvînt de acolo un popor plin de originalitate de o feciorească putere formată prin o muncă plăcută, fără trudă, de acolo însă şi nepăsarea lui pentru forme de civilizaţie care nu i se lipesc de suflet şi n-au răsărit din inima lui.
Au venit grecii ş-au domnit o sută de ani. Cînd au ieşit din ţară nici urmă n-a mai rămas prin sate. Parc-a fost trecut cu buretele peste kolakiile şi bizantinismul acestor damblagii. Poporul nostru, au rămas nepăsător la reformele greceşti, ruseşti, franţuzeşti şi nu-şi dă nici azi bucuros copii la şcoală, pentru că simte ce soi de şcoli avem.
Ci înainte acest sentiment de sănătoasă barbarie era predominant. Radu Vodă cel Mare adusese în ţară pe sf. Nifon patriarhul, ca să ne puie la cale. Se-ntreba şi el ce-o mai fi civilizaţia şi voia s-o vadă cu ochii. Dar sfîntul, venind, începu să dea sfaturi pentru schimbarea legilor şi obiceiurilor, pentru introducerea paragrafelor ş.a. încît Vodă-i zice într-o zi: ,,Ia slăbeşte-ne popo că ne strici obiceiurile”. Sfînt, nesfînt, vedea el pe cine nu văzuse de nu pleca în ţara cui l-au fost avut!
Acesta-i sentimentul oricărui popor sănătos căruia-i propui să-i altoieşti ramuri străine pe cînd el e dispus a-şi produce ramurile sale proprii şi frunzele sale proprii încet şi în mod firesc. Ce ar zice liberalii de la noi dacă le-am spune că, pe cînd ei introduc istorii franţuzeşti în instituţii, limbă şi datini, tot pe atunci în Rusia de amiazăzi se introducea pe zi ce merge datinile româneşti printre malorosieni, care au îndrăgit felul de a fi al românului?
Dar aici se iveşte totodată întrebarea: ce i-au putut veni la minte de a introduce toate formele costisitoare ale apusului într-o ţară agricolizată, abia pe la 1830? Oare crezut-au reformatorii că lucrurile acestea nu vor ţinea bani? Şi dacă ştiau că vor ţinea, n-au ştiut de unde, cum şi cine îi va plăti? Nu ştia absolut nimenea cum stat, armată, biserică, cultură, c-un cuvînt tot ce e comun al naţiei, se plăteşte numai şi numai din prisosul gospodăriei private, cum că din acest prisos se hrănesc toate formele civilizaţiei şi că, dacă istoveşti pre aceasta, atunci începi a mînca însuşi capitalul de muncă al oamenilor, condiţiile existenţei lor private, şi-i ucizi economic, deci trupeşte şi sufleteşte?
Apoi de ce munceşte omul? Ca să aibă el din ce trăi. Dacă ascultă vioara sau petrece sărbătorile, cheltuieşte prisosul timpului şi banilor lui, nu însă ceea ce-i trebuie pentru ca să-şi ţie sufletul lui ş-al copiilor. Dar puterea fizică a uni om e restrînsă, căci natura n-au făcut calculul că această putere va avea de hrănit din prisosul ei liberali, advocaţi, pierde-vară şi alte soiuri de paraziţi, ci i-au dat fiecăruia atîta putere ca să se poată ţine bine şi să mai pună şi ceva la o parte, pentru ca mîine să poată reîncepe munca cu mijloace mai multe. Va să zică prisosul pe care muncitorul în poate pune la dispoziţia civilizaţiei şi a junilor crescuţi la Paris e foarte mic.
Dl. C. A. Rosetti, în cuvîntul său de la circ, vorbea cu dispreţ despre calitatea cea mai bună care o aveau boierii. ,,Ţara? –întreba d-lui – 40 de boieri mari, 40 de boieri mici iată ţara pe cînd eram eu tînăr”. Ţinem seamă de aceste cuvinte. Ţara n-avea pe umerii ei decît 80 de oameni care umblau cu zilele în palmă şi ţineau neatîrnarea ţării prin isteţie şi adesea prin sacrificiul persoanei sau al averii lor, adică compensau pe deplin munca socială care-i purta.
Astăzi avem zeci de mii de liberali care nici umblă cu zilele-n palmă, pentru că nici turc, nici leah, nici ungur nu caută să-i taie, nici de vreun duh aşa de subţire nu se bucură, nici compensează prin ceva muncă socială, pe care o istovesc din rădăcini, mîncînd chiar condiţiile de existenţă a claselor producătoare, nu prisosul lor.
Moţul din Ardeal e un negustor foarte cuminte, lui nu-i trebuie la negoţ nici un fel de samsar, nici chiar banul. El face ciubere şi doniţe, trece în Ţara Ungurească şi nu se mai încurcă, ci le schimbă de-a dreptul pe…grîu. Atîtea doniţe de grîu pe o doniţă de lemn, atîtea ciubere de grîu pe un ciubăr de lemn. Dacă am face şi noi socoteala moţului din Ardeal am zice: Atîtea mii de chile de grîu ne ţine o chilă de fraze liberale, atîtea chile ne ţin mărfurile importate din străinătate, atîtea chile ne ţin tinerii de-şi pierd vremea prin străini, atîtea mii de chile ne ţine Constituţia, atîtea ne ţin legile franţuzeşti, cu un cuvînt toate liberalismurile. Prisoasele economiilor individuale construiesc o sumă certă. Dacă vei hrăni cu ele cîteva mii de stîrpituri liberale, de unde îţi mai rămîn condiţii pentru întreţinerea unei culturi sănătoase şi temeinice? Două sute de nebuni mănîncă desigur mai mult decît un singur înţelept.
Deci abecedarul nostru economic zice:
Natura i-a dat omului putere mărginită, socotită numai pentru a se ţinea pe sine şi familia.
El produce ceva mai mult decît consumă. În acest ,,ceva” mai mult, în acest prisos sunt cuprinse: întîi ceea ce-i trebuie pentru o reproducere, va să zică condiţiile muncii de mîine, şi dincolo un prea mic prisos, care-l poate pune la dispoziţia societăţii sub formă de dare. Din acest prea mic prisos al gospodăriei producătorului trăieşte toată civilizaţia naţională.
Dacă hrănim cu acest prisos, străinătatea de idei, de instituţii şi de forme lipsite de cuprins al căror complex liberalii au apucat al numi ,,tot ce este românesc” atunci nu ne mai rămîne nimic pentru ceea ce este într-adevăr românesc, pentru cultura naţională în adevăratul înţeles al cuvîntului.

6. FRAZĂ ŞI ADEVĂR

Nimic n-ar putea mai natural decît ca oamenii să ia lucrurile aşa cum sunt şi să nu caute în nouri ceea ce-i dinaintea nasului lor.
Cu toate acestea tocmai calea contrară urmează.
Înainte de-a da exemple din ţară, dăm unul din străinătate.
Socialistul Bebel, în foaia sa ,,Volksstaat” anul 1873, spune următoarele: ,, Sau există Dumnezeu, ş-atunci suntem traşi pe sfoară, sau nu există, ş-atunci putem face ce-om pofti”. Fraza întoarsă nu va fi nici mai clară şi mai cuprinzătoare de cum e. Să zicem: ,,Sau nu există Dumnezeu ş-atunci suntem traşi pe sfoară, sau există ş-atunci putem face ce-om pofti”. Tot astfel sunt toate frazele radicalismului. Oricum le-ai întoarce, cuprinsul lor nu s-adaugă, pentru că nu-l au, ba adesea contrariul lor cuprinde mai mult adevăr decît ele înşile.
,,Luminează-te şi vei fi”. Poate contrariul e adevărat. ,,Fii şi te vei lumina”. Căci o existenţă lungă şi sigură va avea drept fruct al ei cunoştinţă, adică lumină. Tot aşa-i şi cu ,,Voieşte şi vei putea”. ,,Să poţi, şi-atunci vei şi voi”, căci omul vrea ceea ce poate, iar cînd vrea ceea ce nu poate nu-i în toate minţile. Dar, fie cum o fi, cu vorbe nu-l încălzeşti pe nimenea şi vorbe rămîn toate abstracţiunile şi, cu cît mai abstracte sunt, cu atît sunt curată vorbă de clacă.
Dar cu asemenea cultură din gazete au început reformatorii noştri. Căci nu mai este îndoială că n-au învăţat mai nimic de la străini decît să vorbească subţire, şi să puie lumea la cale cu fraze. Cultura frazelor o puteau învăţa bine din gazetele străine.
Oamenii scot acolo gazete în toate zilele şi neavînd ce spune, abstracţiunile le vin foarte bine la îndemînă, căci prin mijlocul lor poţi scrie coli întregi fără să spui nimic. Şi nu ne înşelăm. Beţia de cuvinte din gazetele româneşti, e numai întrecerea beţiei de cuvinte din cele străine. Mai puţin culţi, deci avînd mai puţin de împărtăşit decît străinii, gazetarii noştri au şi mai multă nevoie de gură decît de cap, dar şi în străinătate lucrează în mare parte gura, fără ca creierii să ştie mult despre aceasta. Că în străinătate în genere nu prea i-au oamenii în serios întrucît s-atinge de partea lor internaţională. Se ştie că sunt făcute pentru a trezi patimile societăţii şi a crea în public atmosfera ce-i trebuieşte guvernului sau adversarilor săi spre a inaugura suirea unora şi coborîrea altora; în sfîrşit presa nu-i cu mult mai mult decît o fabrică de fraze cu care făţărnicia omenească îmbracă interese străine de interesul adevărat al poporului.
Căci ce este statul şi ce scop are el? Nu din carte – aievea. Iasă cineva pe uliţă sau la cîmp şi va vedea ce e. Acolo unul vinde, altul cumpără, unul croieşte, altul coase, sau un al treilea bate fierul pînă-i cald, la cîmp se ară, se samănă, se seceră, acolo meliţă cînepa, ţes, tund oi şi numai în zi de sărbătoare stau mîinile şi lucrează creierul. Atunci se foloseşte omul de prisosul liber al unei vieţi de muncă, merge la biserică, după aceea la horă, în sfîrşit săptămîna toată e a stomacului, sărbătoarea e a creierului şi a inimii.
Materia vieţii de stat e munca, scopul muncii trai, averea, deci acestea sunt esenţiale. De aceea se şi vede care e răul cel mai mare: sărăcia.
Sărăcia e izvorul a aproape tuturor relelor din lume, boală, darul beţiei, furtişagul, zavistuirea bunurilor altuia, traiul rău în familie, lipsa de credinţă, răutatea, aproape toate sunt cîştigate sau prin sărăcie proprie sau, atavistic, prin sărăcia strămoşilor.
Sărăcia trebuie luată în înţelesul ei adevărat.
Sărac e cel ce se simte sărac, căruia îi trebuie neapărat mai mult decît are. Că este aşa ne e dovadă suma de cuvinte care însemnează relele morale prin cuvinte împrumutate sărăciei şi boalei. Mişel, altă dată însemna sărac, azi înseamnă lipsă de calităţi morale. Tot astfel, ,,miserable” francez şi ,,elend” german. Odată voievozii româneşti dăruiau prin hrisoave pe ,,mişei” în înţelesul lor, astăzi mişeii în înţelesul nostru stăpînesc toată ţara de la un capăt la altul.
Calităţile morale ale unui popor atîrnă – abstrăgînd de climă şi de rasă – de la starea sa economică. Blîndeţea caracteristică a poporului românesc dovedeşte că în trecut el a trăit economiceşte mulţămit, c-au avut ce-i trebuia.
Deci condiţia civilizaţiei statului este civilizaţia economică. A introduce formele unei civilizaţii străine fără ca să existe corelativul ei economic e curat muncă zadarnică. [Intrarea în UE este exact această situaţie]
Dar aşa au făcut liberalii noştri.
În loc de a-şi arunca privirile la răul esenţial al societăţii s-au ţinut de relele accidentale şi fără însemnătate.
În veacul nostru se-nmulţeau trebuinţele, deci trebuia înmulţită producţia şi braţele producătoare. Din contră am urmat. Numărul producătorilor, care în ţara noastră sunt absolut numai ţărani, dă îndărăt, deci e supus la o trudă mult mai mare decît poate purta; şi se-nmulţeşte – cine? Cei care precupeţesc munca lui în ţară şi în afară şi clasele parazite. La ţară putrezesc grînele omului nevîndute, în oraş plăteşti pîinea cu preţul cu care se vinde la Viena sau Paris. Căci firul de grîu trece prin douăzeci de mîini de la proprietar la consumator şi pe această cale se scumpeşte, pentru că acele două zeci de mîini corespund cu cinci zeci de guri care, avînd a trăi de pe dînsul produc o scumpete artificială.
Va să zică, înmulţindu-se trebuinţele, trebuiau înmulţite izvoarele producţiunii şi nu samsarlîcul, căci la urma urmelor tot negoţul nu e decît un soi de samsarlîc între consumator şi producător, un fel de manipulare care scumpeşte articole. În această manipulare naţia agricolă totdeauna pierde, pentru că productele ei sunt uniforme în privinţa valorii şi, dacă constituiesc o trebuinţă generală, nu e mai puţin adevărat că sunt cel mai general articol de producţiune, adică acela care se face pretutindeni.
Pe cînd naţia agricolă plăteşte atît transportul cît şi vama şi cîştigul comerciantului la cumpărătura unui articol industrial, tot în aceeaşi vreme vamă, transportul şi cîştigul comerciantului se scad din preţul cu care naţia agricolă îşi vinde productele, va să zică ea păgubeşte dublu în toate tranzacţiile ei, la vînzarea productelor ei, la cumpărarea celor străine. Apoi e cumplit de mare diferenţa între valori. Încărcînd 500 de vagoane cu grîu capeţi în schimb o jumătate de vagon de obiecte de lux. C-un cuvînt naţia agricolă e expusă de-a fi exploatată de vecinul industrial, ba de a pierde pe zi ce merge clasele sale de manufacturieri, care, neputînd concura cu fabrica devin proletare.
Dovada cea mai bună pe continent e chiar poporul nostru. Samsarlîcul care mijloceşte schimbul între productele noastre şi cele străine încape pe zi ce merge în mîinile străinătăţii. Oameni bătrîni n-ar avea decît să asemăneze fizionomia de azi a Bucureştilor cu aceea pe care o avea înainte de cincizeci de ani. Nu-i vorbă, nu erau aşa de străluciţi Bucureştii pe atunci, dar erau româneşti, azi…? Ce să mai zicem de Iaşi, şi în genere de oraşele Moldovei?
Toate împrejurările acestea nu se schimbă prin legi civile care, regulează modul în care se face tranzacţiunea X între indivizii A şi B, nu se schimbă prin axiomul că toţi oamenii sunt liberi prin drept înnăscut şi imprescriptibil, nici prin regula că ei toţi sunt născuţi egali, nici prin participarea tuturor la afacerile guvernării.
Evul mediu avea o formă pentru păstrarea fiecărei ramuri de producţiune, ş-aceasta era autonomia breslelor şi îngrădirea lor faţă cu orice agresiune de din afară. La noi evul mediu au ţinut pînă mai ieri-alaltăieri, şi mulţi bătrîni vor fi ţinut minte epoca în care un străin nu putea fi breslaş. Nu mai pomenim că pricinile între breslaşi se hotărau la staroste şi se întăreau numai de Vodă; nu mai pomenim apoi că instituţia au fost atît de puternică încît împărăţia, totdeauna foarte diplomată a Austriei şi-au introdus consulatele în ţară sub numele şi forma de ,,stărostii de breaslă”. Deci salus republicae summa lex esto. Puţin ne pasă pe baza căror principii metafizico-constituţionale s-ar fi putut realiza bunul trai al claselor Românei, destul că avem dovada că pe calea liberalismului mergem tocmai dempotrivă.
Căci statul are nevoie de clase puternice, şi liberalismul le-au adus la sapă de lemn. Înainte de 30-40 de ani aveam o clasă puternică de ţărani, nu bogată dar cuprinsă şi începuturile unei clase de mijloc.
Azi ţăranul scade pe zi ce merge, proprietarul, al cărui interese sunt identice cu ale ţăranului, asemenea, bresle nu mai avem, negoţul încape pe mîini străine încît, mîine să vrem să vindem ce avem, găsim cumpărători străini chiar în ţară şi am putea să ne luăm lucrurile la spinare şi să emigrăm în America. Chiar ar fi bine să ne luăm de pe acuma o bucată de loc, în Mexico, în care să pornim cu toate ale noastre, cînd nu vom mai avea nimic în România.
Să nu ne facem iluzii. Prin atîrnarea noastră economică am ajuns ca toate guvernele, spună ele ce or pofti, să atîrne mai mult ori mai puţin de înrîuriri străine. Nu doar c-ar sta în relaţii cu consulii, această acuzare ar fi prea gravă pentru ca s-o facem cuiva. Ne înnegrim unii pe alţii – vorbesc de naturile mai nobile, fie ele în orice parte, nu de stîrpituri, ne înnegrim, zic, unii pe alţii, pentru că simţim că starea poporului românesc e nesuferită şi că ne-am încurcat rău. Dar în această încurcătură vina istorică şi blestemul urmaşilor să cază asupra celor ce-au făptuit tot răul, asupra liberalilor de orice nuanţă, care au format cadre goale, în care au intrat tot gunoiul societăţii, au creat guvern reprezentativ pentru ca să-l împle oameni ce abia ştiu a îndruga două cuvinte, au făcut ca clasa de mijloc, în loc de a căuta să muncească şi să înflorească, să se azvîrle toată asupra puterii statului, ca să domnească.
Răul esenţial au fost că se înmulţeau trebuinţele fără a se înmulţi producţia, sau fără a se urca în mod considerabil valoarea ei; inegalitatea claselor şi nelibertatea, apoi neparticiparea la guvernul ţării erau rele cu totul neesenţiale.
Daţi-mi statul cel mai absolutist în care oamenii să fie sănătoşi şi avuţi, îl prefer statului celui mai liber în care oamenii vor fi mizeri şi bolnavi. Mai mult încă, în statul absolutist, compus din oameni bogaţi şi sănătoşi, aceştia vor fi mai liberi, mai egali decît în statul cu legile cele mai liberale, dar cu oameni mizeri. Căci omul are pe atîta libertate şi egalitate pe cîtă avere are, iar cel sărac e totdeauna sclav şi totdeauna neegal cu cel ce stă deasupra lui.

Text publicat în Timpul în perioada 11-23 decembrie 1877. Comentariile din paranteze îmi aparţin.

Concepţia cu privire la natura statului stă şi la baza polemicii cu liberalii pe tot parcursul publicisticii sale. Poetul îi învinovăţea că priveau statul între oameni şi invocau autoritatea lui Jean Jacques Rousseau şi a altor gînditori. Statul are în concepţia lui Eminescu două componente: corpul statului şi sufletul statului. Corpul statului îl formează spaţiul geografic pe care îl locuieşte un popor, cu istoria sa. Sufletul statului îl formează poporul, cu clasele sociale care îi conferă caracterul naţional. Sufletul statului român îl formează în concepţia sa, populaţia autohtonă, creatoarea limbii române, înainte de constituirea formaţiunilor statale şi păstrarea tradiţiilor seculare. Nu întîmplător ţărănimea reprezintă în concepţia sa, expresia virtuţilor poporului român.
Congresul de pace de la Berlin iunie-iulie 1878 impunea recunoaşterea independenţei României în schimbul acceptării ca cetăţeni a tuturor evreilor aflaţi atunci pe teritoriul ţării chiar dacă unii veniseră în valuri masive în urmă cu 10-20 de ani alungaţi tocmai din ţările care ne cereau aşa ceva – Austria(Galiţia prin Bucovina) şi Rusia(prin Basarabia). În acelaşi timp turcii, după ce au pierdut războiul, erau alungaţi din teritoriile bulgăreşti chiar dacă locuiau pe ele de 300-400 de ani iar bunurile geamiilor era vîndute la preţuri de nimic! Aşa păţeşte oricine care nu ştie să trăiască din minciună, în minciună şi să facă propagandă mincinoasă!
Eminescu îşi asumă răspunderea demascării afacerii Warszawsky-Mihalescu care privea rechiziţionările făcute de guvernul liberal pe seama ţărănimi în campania din Bulgaria din anii 1877-1878. Ţăranii îşi pierd în aceste transporturi animalele, uneltele lor de muncă şi se ruinează pentru mai multe generaţii. Statul nu i-a despăgubit pentru această nenorocire.