Const. MIU

Luă teancul de reviste, ziare şi plicuri din cutia poştală şi, după ce intră în casă, le aruncă pe masă. “Iar a venit scadenţa la facturi! ” îşi spuse Tică Pricopsitu.
Lucra ca programator IT la o companie multinaţională şi nu se putea plânge de salariu, însă în afară de îmbrăcăminte şi alimente, tot ce-şi cumpărase, inclusiv maşina, fusese luat pe credite de la trei bănci, care la vremea când încheiase contractele – numai cu buletinul –, îl ademeniseră cu o seamă de oferte care mai de care mai tentante. Toate au fost bune şi frumoase, dar după primele şase luni, a primit de la fiecare bancă înştiinţare că începând cu data cutare, dobânzile nu numai că se măresc, dar sunt şi variabile, în funcţie de cursul galopant al euro… Din acel moment, n-a mai avut linişte sufletească.
Îşi aprinse o ţigară şi începu să ia la mână plicurile, spre a pune facturile în ordinea zilelor de plată. Desfăcea plicurile, aproape automat şi se uita mai întâi la data limită a scadenţei, apoi nota într-un carnet, unde-şi ţinea toate socotelile cu “dările către stat” – cum numea el taxele şi impozitele.
La un moment dat, îi atrase atenţia hârtia grofată scoasă dintr-un plic. Pe un ton sec, era anunţat că în câteva zile avea să primească cinci mii de euro. Nu a dat importanţă scrisorii, spunându-şi că o fi o glumă proastă a vreunui coleg de serviciu şi îi păru tare rău că n-are cum să-şi dea seama cine ar putea fi autorul, că tare ar fi vrut să-i facă o farsă, în stilul celor filmate cu camera ascunsă.
Când a primit înştiinţarea să se prezinte la bancă, spre a-şi încasa suma de cinci mii de euro, fata de la casierie îi dădu şi un plic. Acasă, a descoperit aceeaşi hârtie grofată, pe care era menţionat:
“Banii nu implică nici un efort din partea dumneavoastră. Indiferenţa faţă de vecinii din scara blocului a culminat cu decesul vecinului de la etajul superior al blocului unde locuiţi – mort la data de…
Vă rugăm să verificaţi datele comunicate.”

Abia acum înţelese că era ceva serios, dar nu-şi putea explica de unde provin banii şi cine era expeditorul unei astfel de misive subversive. Cercetă cu luare-aminte atât plicul, cât şi hârtia grofată. Pe plic erau trecute numele său şi prenumele, adresa, iar în locul timbrului se vedea o stampilă FREE MAIL. Atât. Fără expeditor. Hârtia grofată n-avea antet, ci doar dată şi o semnătură ilizibilă. Se interesă discret în legătură cu vecinul respectiv şi află că acesta decedase la data precizată în scrisoare.
A doua zi, merse la bancă şi ceru lămuriri. I se spuse că banii fuseseră expediaţi dintr-o ţară din America Latină. Din ce oraş anume şi de la ce firmă sau persoană anume nu i se putea divulga, pentru că era confidenţial. Asta era “politica” băncii!
După alte câteva luni, se trezi cu alt plic şi de pe aceeaşi hârtie grofată putu citi:
“Dacă în şase luni de la primirea prezentei veţi afla că prietenul dumneavoastră cel mai bun din copilărie, domnul (şi aici erau precizate datele personale ale individului, inclusiv numărul de telefon, seria de buletin şi CNP-ul), a decedat, cu siguranţă veţi mai primi douăzeci şi cinci de mii de euro.
Primiţi consideraţiile noastre cele mai alese.”

Fără antet şi fără expeditor! De astă dată rămase pe gânduri… Despre Romică Moraru nu mai ştia nimic de ani buni. Cu vădită strângere de inimă, puse mâna pe telefon şi formă numărul găsit în scrisoare. Îi răspunse soţia, care după schimbul de complezenţe, îi spuse printre lacrimi că Romică e bolnav de leucemie şi în ciuda tratamentului sofisticat urmat la o clinică din Germania, medicii sunt rezervaţi.
“Oare chiar să nu mai aibă şanse de a trăi bietul Romică?” se întrebă Tică Pricopsitu. “Şi de unde dracu’ ştiu ăştia toate astea – până şi CNP-ul omului!?”… De ce tocmai pe el l-au ales necunoscuţii-ăia, care cunosc atâtea despre el? – asta era întrebarea care-l năucea. Cu cât timpul trecea, o altă întrebare se insinua şi nu-i dădea pace: “Chiar va fi la soroc?”
Curând, uită cu desăvârşire de toate aceste întrebări – pe care uneori le considera stupide –, căci patronul său îi încredinţase o lucrare, în care avea să testeze un nou program, la care trudise mai bine de doi ani. Totul trebuia făcut “la milimetru”, cum îi plăcea să explice de fiecare dată, mai cu seamă că programul odată pornit, trebuia sincronizat cu altele de acelaşi tip, ale altor firme.
S-a bucurat enorm, în ziua când a încasat cei douăzeci şi cinci de mii de euro, zicându-şi “O fi fost Romică prietenul meu cel mai bun, dar – vorba aia – Morţii cu morţii, viii cu viii !”
Când a primit următoarea misivă – cu nelipsita hârtie grofată –, la citirea textului, l-a străfulgerat un junghi intercostal. Suma ce i se promitea era colosală:
“Dacă până în nouă luni patronul dumneavoastră moare, va trebui să vă prezentaţi la banca de acum ştiută, spre a vă deschide un cont.
Veţi încasa cinci sute de mii de euro, numai dacă până în nouă luni patronul dumneavoastră moare!
Cu cele mai bune gânduri. ”

Pentru moment, s-a simţit vinovat. Cum să-i dorească moartea patronului? Doar boss-ul îl plăteşte!… E drept că salariul lui era de numai cinci mii de lei, dar îi primea, nu-i dădea!… Şi mai avea şi bonusuri: prime de Paşti şi de Crăciun, ba chiar şi de ziua lui. Apoi, şi-a spus că de fapt asta e o afacere şi, în acest caz, cum învăţase de la tatăl său, trebuie să fie om de cuvânt!… Dar ce cuvânt îşi dăduse el?… Şi, mai ales, încheiase el cu cineva vreo afacere?… “Ei, asta-i acum! La ce să-mi fac eu atâtea gânduri pentru un fleac?”, şi-a mai zis Tică Pricopsitu. Nu trebuia să-şi facă atâtea gânduri negre!… Afacere sau ne-afacere, cinci sute de mii de euro nu erau de acolo! mai ales că nu trebuia decât să aştepte sorocul!… Cu banii ăştia, avea să-şi achite toate ratele, care-i mâncau zilele şi, după ce-şi va fi dat demisia, are să-şi deschidă propria afacere, că n-o să stea cu mâinile-n sân!
După trei zile, găsi o altă scrisoare:
„Dacă vă faceţi atâtea gânduri inutile, nu veţi mai primi nici măcar un cent!”

Aici, binefăcătorii săi aveau dreptate!… Unde s-a mai pomenit ca tu să nu faci nimic şi să te procopseşti totuşi cu o mare pleaşcă – un purcoi de euro!… Aşa că va fi nevoit să se înarmeze cu răbdare!… „Timpul trece, <> merge!” , acesta fu „dictonul” care-i readuse liniştea.
După trei luni, încă o scrisoare:
„Aţi început să daţi dovadă de răbdare. Acum, vă încadraţi în standardele noastre! Succes!”

Alte trei luni, altă scrisoare:
„Scadenţa se apropie! Dacă aveţi răbdare şi tutun, suma se va dubla! Succes!”
Paradoxal totuşi, vestea primită nu-i cimentă liniştea: începu să fumeze mai rău ca turcii, dar pe zi ce trecea, devenea tot mai nerăbdător. La serviciu, ştiind că intrase în ultima lună, se puse la pândă: urmărea aproape fiecare mişcare a patronului şi vedea că acesta nu dădea nici un semn de slăbiciune!
Nu mică i-a fost mirarea, când sesiză că nu s-a adeverit „proorocire” binefăcătorilor săi: la împlinirea celor nouă luni, patronul său nu dădea nici măcar semne de oboseală. Era sănătos-tun! Abia atunci începu să se-ngrijoreze. Nu atât pentru sănătatea patronului, cât mai ales pentru posibila ratare a recompensei făgăduite.
Timpul trecea neiertător şi nu se întâmpla absolut nimic. Disperat, i-a dat prin gând să pună la cale uciderea patronului. O să tocmească un criminal, care să-l aranjeze. O să-i dea douăzeci, treizeci de mii de euro, că doar avea de unde să-şi permită…
Şi-a tot aşteptat. Numai că din partea binefăcătorilor săi nu se întrezărea nici un semnal. Exasperat, a început să bată drumul la bancă, întrebând dacă au sosit nişte bani în contul său. Devenise tot mai iritat, pentru că reuşise să trateze „afacerea” cu un ins, pe care numai când îndrăzneai să-l priveşti fie şi pe furiş, îngheţa sângele în tine, iar îngrijorarea sa era aproape de paroxism. Ajunsese să bată drumul la bancă şi de câte două, trei ori pe zi. Zadarnic însă!

Până într-o bună zi, când primi, finalmente, mult, poate prea mult aşteptata scrisoare, cu veşnica ei hârtie grofată:
„Sunteţi un norocos! Felicitări, domnule Tică Pricopsitu!
Aţi devenit, în sfârşit ceea ce ne doream – un CRIMINAL ÎNSERIAT – un om al timpurilor moderne, cu o nouă identitate!
Banii – cei un milion de euro – vor fi viraţi în contul dumneavoastră, în termen de trei zile.
Dar numai dacă sunteţi mort!
Felicitări, domnule Pricopsitu!”

Ion Creangă

Pe la, 1857, pe când se pregătea Unirea în Iaşi, boierii moldoveni liberali, ca de-alde Costache Hurmuzachi, Mihai Kogalniceanu şi alţii, au găsit cu cale să cheme la adunare şi cîţiva ţărani fruntaşi, câte unul din fiecare judeţ, spre a lua şi ei parte la facerea acestui măreţ şi nobil act naţional.
Cum au ajuns ţăranii în Iaşi, boierii au pus mână de la mână de i-au ferchezuit frumos şi i-au îmbracat la fel, cu cheburi albe şi cuşme nouă, de se mirau ţăranii ce berechet i-a găsit. Apoi, se zice că i-ar fi dat pe sama unuia dintre boieri să le ţie cuvint, ca să-i facă a inţelege scopul chemării lor la Iaşi.

- Oameni buni, ştiti voi pentru ce aţi fost chemaţi aici, între noi? zise boierul cu blândete.
- Vom şti, cucoane, dacă ni-ţi spune, zise cu sfială un ţăran mai bătrân, scărpinându-se încap.

- Apoi iaca ce, oameni buni, de sute de ani, doua ţări surori, creştine şi vecine, Moldova noastră şi Valahia sau Ţara Muntenească, de care poate a-ţi fi auzit vorbindu-se, se sfâşie şi se mănâncă între dânsele spre cumplita urgie şi pieire a neamului românesc. Ţări surori şi creştine, am zis, oameni buni, căci precum ne inchinăm noi, moldovenii, aşa se inchină şi fratii noştri din Valahia. Statura, vorba, hrana, îimbracamintea şi toate obiceiurile câte le avem noi, le au intocmai şi fratii noştri munteni. Ţări megieşe, am zis, oameni buni, căci numai pirăuaşul Milcov, ce trece pe la Focsani, le desparte.

Să-l secăm dar dintr-o sorbire şi să facem sfânta Unire, adică înfrăţirea dorită de stramoşii noştri, pe care ei n-au putut s-o facă în imprejurarile grele de atunci. Iată, oameni buni, ce treabă creştinească şi frumoasă avem de facut. Numai Dumnezeu să ne ajute!
Înteles-aţi, vă rog, oameni buni, pentru ce v-am chemat? Si daca aveti ceva de zis, sa nu vă sfiiţi, spuneti verde, moldoveneşte, ca la nişte fraţti ce vă suntem. Ca de aceea ne-am adunat aici, ca să ne luminăm unii pe alţii şi Dumnezeu să ne lumineze pe toţi, cum a şti el mai bine!

- Înţelegem, cucoane, aşa a fi, răspunseră câţiva ţăarani mai sfioşi, că, da, dacă nu aţi şti dumneavoastră ce-i pe lume, noi ţărănimea de la coarnele plugului avem să ştim ce-i bine şi ce-i rau?

- Ba eu drept să vă spun, cucoane, n-am înţeles! cică zise cu îndrazneală unul dintre ţărani, anume Ion Roată.
Ş-apoi chiar daca ne-am pricepe şi noi la câte ceva, cine se mai uită în gura noastră? Vorba ceea, cucoane “ţăranul când merge, tropăi este, şi când vorbeşte, hodorogeşte”, să ierte cinstita faţă dumneavoastră. Eu socot că treaba asta se putea face şi fără de noi, că da, noi ştim a învârti sapa, coasa şi secera, dar dumneavoastră învirtiţi condeiul şi, când vreţi, ştiţi a face din alb negru şi din negru alb. Dumnezeu v-a dăruit cu minte, ca să ne povăţuiţi şi pe noi prostimea.

- Ba nu, oameni buni, s-a trecut vremea aceea, pe cand numai boierii faceau totul în ţara aceasta s-o storceau dupa plac. Astăzi toţi, de la vlădică până la opincă, trebuie să luăm parte la nevoile şi la fericirea ţării. Munca şi câştig, datorii şi drepturi, pentru toţi deopotrivă.

Le spuse boierul apoi despre originea românilor, cum şi de cine au fost ei aduşi pe aceste locuri, despre suferinţele lor şi cum au ajuns a fi dezbinaţi şi împrăştiaţi prin alte ţări. Le dă el pilde câte şi mai multe: cu smocul de nuiele, cu taurii învrăjbiţi şi, în sfirşit, se sileşte bietul creştin din răsputeri a-i face să înţeleagă care sunt roadele binefăcătoare ale Unirii, aducându-le aminte ca tot „pentru unirea tuturor” se roagă şi sfânta biserică în toate zilele, mai bine de 1850 de ani.
- Ei, oameni buni, cred că acum aţti priceput!

- Priceput, cucoane, cât se poate de bine, răspunseră mai toţi, Dumnezeu să vă ajute la cele bune!

- Ba eu tot nu, cucoane, răspunse moş Ion Roată.

- Dumnezeu să mă ierte, moş Ioane, dar dumneata, cum văd, eşti cam greu de cap; ia haidem în gradină să vă fac a înţelege şi mai bine. Moş Ioane, vezi colo în ogradă la mine bolovanul cel mare?

- Îl vedem, cucoane.

- Ia fă bine şi adă-l ici lângă mine, zise boierul, care şedea acum pe un jilţ în mijlocul ţăranilor.

- S-avem iertare, cucoane, n-om pute, ca doar acolo-i greutate, nu şagă.
- Ia cearcă şi vezi.

Moş Ion Roată se duce şi vrea să ridice bolovanul, dar nu poate.
- Ia du-te si dumneata moş Vasile, şi dumneata bade Ilie şi dumneata bade Pandelachi. In sfirsit se duc ei vreo 3-4 ţărani, urnesc bolovanul din loc, îl ridică pe umeri şi-l aduc lângă boier.

- Ei, oameni buni, vedeţi? S-a dus moş Ion şi n-a putut face treaba singur; dar când v-aţi mai dus câţiva într-ajutor, treaba s-a facut cu mare uşurintă, greutatea n-a mai fost aceeaşi. Povestea cântecului:
Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi şi la durere;
Unde-s mulţi, puterea creşte
Şi duşmanul nu sporeşte.

Aşa-i şi cu Unirea, oameni buni! Unirea face puterea, oameni buni. Ei, acum cred c-aţi înţeles şi răsînţeles?
- Ba eu, unul, să iertaţi dumneavoastră, cucoane, încă tot n-am înţeles, răspunde Moş Roată.

- Cum se face asta, moş Ioane? Mai bine ce v-am tălmăcit, şi un copil putea să înţeleagă.

- Măi aşa, cucoane, răspunseră ceilalţi.

- Moş Ioane - zise acum boierul cam tulburat de multa oboseală - ia spune dumneata în legea dumitale, cum ai înţeles, cum n-ai înţeles, de când se face atâta vorbă, să auzim şi noi!

- Da, cucoane, să nu vă fie cu supărare, dar de la vorbă şi până la faptă este mare deosebire .. . dumneavoastră, ca fiecare boier, numai ne-aţi poruncit să aducem bolovanul, dar n-aţi pus umărul împreună cu noi la adus, cum ne spuneţi dinioarea, că de acum toţi au să ieie parte la sarcini, de la vlădică până la opincă. Bine ar fi, dac-ar fi aşa, cucoane, căci la război înapoi şi la pomană năvală, parcă nu prea vine la socoteală.

Iar de la bolovanul dumneavoastră, am înteles aşa: că până acum noi ţăranii am dus fiecare câte o piatră mai mare sau mai mică pe umere; însă acum suntem chemaţi a purta împreună tot noi, opinca, o stănca pe umerele noastre. Să dea domnul, cucoane, să fie altfel, că mie, unul, nu mi-a părea rau.

La aceste vorbe, ceilalţi ţărani au început a strânge din umere, a se uita unul la altul şi a zice:
- Ia, poate că şi Roată al nostru să aibă dreptate! . . .

Iar boierul, luându-i înainte cu glume, a inghiţit găluşca şi a tăcut.

‘Moş Ion Roată şi Unirea’ in 1880

Constantin MIU

- Dragii mei, am să vă rog să fiţi foaarte atenţi la ce am să vă comunic, pentru că în acest nou an şcolar am de gând să experimentez un nou curs ce va revoluţiona nu numai învăţământul românesc, ci şi sau mai ales cel mondial! se fuduli profesoara, ca şi cum ar fi confirmat ceea ce se şoptea prin şcoală: cam tot ce visează noaptea, a doua sau a treia zi aplică experimental sau „novator”, cum îi place ei să se laude la clase.
Cu aceste vorbe infatuate îşi începu expozeul său Carmen Ţibanu, la clasa a XII-a A. Terminase de curând un masterat în Tehnici de predare-învăţare prin telepatie, pentru învăţământul contemporan, şi abia aştepta să aplice la clase ceea ce învăţase cu sârg la cursuri.
- Adică noi să fim cobai? se sperie Lavinia Prisadă, părând chiar ofensată de anunţul profesoarei.
- Fetiţo, se supără aceasta, de ce trebuie să priveşti totul în negru?
- Are dreptate profa, sări Gabi Lipovan, şeful clasei, care, ori de câte ori se ivea ocazia, poza într-un intelectual autentic, pus la punct cu cele mai noi studii în domeniul ştiinţelor exacte. Toate programele sunt color! Ai uitat că de doi ani lucrăm la Anatomie în 3 D?… Ce , nu-ţi place?
Era de fapt o falsă întrebare, căci ştia prea bine că toată lumea se-ntrecuse cu laudele despre programul piratat de flăcău, ca să crească în ochii profesoarei de biologie.
- Băieţilor le place, de când facem Anatomia omului…
- Ce vrei să spui? ceru lămuriri profesoara unei eleve din prima bancă.
- E invidioasă, doamnă, că noi ne pregătim pentru olimpiadă, iar ea e mai mult musafir la ore, zise Valerică Paizan, clarificând misterul.
Vădit supărată, Claudia Ciortan, colega luată peste picior, ripostă:
- Ai, că te dai mare în lighean!
Carmen Ţibanu se văzu nevoită să intervină:
- Te rog să nu foloseşti limbaj academic, de cartier! atenţionă ea ironic.
Cea apostrofată se apără:
- Profa, să vă spun… De când cu programu’ ăsta în 3 D, implementat de domnu’ Lipovan, băieţilor le place la nebunie să umble prin măruntaiele omului!… Cică aşa învaţă pentru olimpiadă…
- Ai, că ai început să le înfloreşti! se auzi din spate o voce nemulţumită.
- Cine comentează acolo?
- Aduţă Mihoci… Vorbeşte gura fără el, să n-adoarmă!
- Nu ţi se pare că eşti cam obraznică? zise repede profesoara, încercând să curme o posibilă dispută între cei doi.
- Când ei au făcut din tibie flaut şi din coaste acordeon, asta înseamnă că înfloresc?
Carmen Ţibanu hobă ochii, nevenindu-i să creadă ce auzise.
- Mai bine ai lăsa-o tu pe doamna profesoară să ne explice care sunt avantajele cursului pe care l-a anunţat, spuse împăciuitoare Elena Grigoraş. Cu siguranţă e un curs de tip eco, specialitatea dumneaei…
Profesoara observă că dintr-o dată se făcu linişte, semn că toată lumea aştepta cu interes să fie luminată.
- În primul rând, vă mărturisesc faptul că şi acest curs e de tip eco, aşa cum bănuia Elena… În al doilea rând, să ştiţi că m-am gândit la voi, la timpul vostru rezervat învăţării şi pregătirii temelor… Ei bine, învăţarea va fi spontană, iar temele nu vor mai fi făcute pe suport fizic, adică pe hârtie.
- Ce bine! se bucură Nicoleta Dobrescu. Profu de română n-o să ne mai vâneze greşelile de ortografie!… O, ce bine! şi se grăbi să aplaude.
- Totul se va transmite pe cale telepatică, explică profesoara. Asta e noutatea absolută a cursului.
- Adică, doar ce formulaţi întrebarea şi, aproape instantaneu, aveţi răspunsul de la noi? vru să ştie Cristian Lupescu.
- Până acolo mai e… Nu trebuie să ne grăbim!… Mai întâi, avem o etapă premergătoare: o să faceţi o cură cu ceaiuri… Etapa asta am denumit-o Telepatie prin fitoterapie.
- Păi, ce legătură ar putea avea cu ce vom face noi? întrebă neîncrezător Doru Stroescu.
- Foarte mare… Iată despre ce este vorba: seara, înainte de culcare, să beţi câte o cană cu ceai din urzici!
- E, spanac! Făcu a lehamite Cristian Lupescu.
- Să ştii că, în cazul tău e bună infuzia de spanac… Pentru eficienţă, recomand chiar câte două căni!
- Şi nu îngraşă? veni repede întrebarea Anetei Mutu.
- Eu beau în loc de apă… Şi să ştii că am rămas la aceeaşi greutate!… Eu te rog să ai încredere în mine! mai spuse profesoara, ridicându-se în picioare, pentru ca toată lumea să-i admire silueta.
- Doamna profesoară, interveni din nou Claudia Ciortan, eu cred că trebuie să lămurim o enigmă!
- Despre ce este vorba?
- Cum o să ştie profa noastră de bio, dacă băieţii se pregătesc pentru olimpiada la anatomie sau joacă de fapt biliard?
- Unde vrei să ajungi?… Fii mai clară!
- Păi, alde Mihoci, cu programu’ ăla în 3 D, au transformat organul sexual în tac!

N. Balasa

După loviturile financiare de peste Ocean, paradoxal, la începutul lunii martie, când primăvara ar fi trebuit să dezgheţe multe, inclusiv afacerile imobiliare din zona Grays-ului, Maria s-a trezit şomer. De altfel, simţise cum că tranzacţiile în domeniu tindeau spre un blocaj de proporţii. Zeci de agenţii imobiliare şi-au închis porţile. Fără locul de muncă, lucra, totuşi, alături de Katy, însă veniturile lor scăzuseră cu valoarea unui job, iar cheltuielile rămăseseră aceleaşi. În plus, de Sfintele sărbători Pascale, Katy ar fi trebuit să vină în România, să petreacă alături de familia sa, iar la întoarcere să îl aducă pe Lajoş. De la o zi la alta, parcă totul se năruia. Într-una din seri, i-au propus Tabithaei diminuarea banilor oferiţi pentru tot ce făcea în casă. Deşi cu privirea în pământ, a acceptat. Mi-a părut rău de ea. Am îmbrăţişat-o, apoi i-am spus la ureche: ,, Nu fi tristă! De mâine, banii mei de buzunar am să ţi-i dau ţie’’. Abia după ce au plecat cele două, a lăcrimat şi m-a sărutat pe obrăjori.
- Nu, cum aşa?! Banii tăi sunt ai tăi.
- Ştii ce?
- Hai, spune!
- În primul rând, moş Gheorghe mă pupa pe năsuc şi-mi venea să strănut. Mă gâdila cu mustăţile. În al doilea rând, el nu se văieta când nu avea bani. Îşi lua rachiu, îi lua şi babei lui câte ceva, de-ale casei, şi-i scria Rătana datoria la caiet. Când făcea rost de parale, desigur, îi plătea. La englezi, nu s-a inventat sistemul ăsta?
- Nu cred, n-am auzit. Aici, ai bani, trăieşti, nu, ajungi pe străzi… Mai ales noi, emigranţii, care nu suntem de-ai lor.
- Vai de capul lor! Au rămas în urmă rău! Nu-i nimic! Chiar mai bine, abia acum o să vrea mami să ne întoarcem la bunica. Te luăm şi pe tine… Ce mare scofală?! Acolo, avem casă, masă… Şi să vezi tu ce frumuseţi de dealuri, de păduri, de… Ce să-ţi mai spun? Un fel de rai pe care-l dai, doar dacă nu ai minte, pe nişte amârâţi de parai.
- Englezii au lire…
- E, şi ce? Tot un fel de parale, de hârtii, pentru câte-un moft, că în rest… trăieşti numai dacă vrei. Aşa ne-a spus nouă mamaie.
Contrar aşteptărilor mele, la sfârşitul lunii martie, când nu ne mai puteam plăti nici chiria la casa în care locuiam, nu ne-am întors acasă. Ne-am făcut bagajele şi ne-am mutat în Grecia, pe insula Creta. Maria şi Kety găsiseră ceva convenabil de lucru în Agia Pelagia, o staţiune situată pe coasta estică, în apropiere de Heraklion, capitala tărâmului.
La început, am plâns, însă după doar căteva zile, seninul cerului şi căldura unui început de sezon turistic m-au înmuiat. Soarele parcă era asemenea celui ce răsărea la mine în sat, din mările de dincolo de păduri. Nu le văzusem decât în mintea mea, însă atunci, o clipă, m-am gândit că ele, mările, despre care îmi tot vorbise moş Gheorghe, ar fi cele ce mi se întindeau, acum, la picioare. Într-o zi, am încercat să mă localizez ca punct pe faţa pământului. Nu am reuşit. Nu aveam conştiinţa rotundului rotitor în cer. Mi se părea că întinsul unduit este singurul, şi cel pe care călcam, şi structura noastră interioară. De aici, împăcarea mea când cu ziua, când cu noaptea, când cu răul, un fel de veşnică trecere a timpului, când cu bucuria, de cele mai multe ori, un fel de plămadă, chiar în noi înşine. În plus, atunci am înţeles că lumea e doar un niciunde. În ea, vii şi pleci. În rest, nimic. Poate, cel mult, locul în care îţi poţi pierde sufletul.
***
Administratorul staţiunii ne-a cazat în două camere situate în aripa nordică a unui lung şir de clădiri aşezate în cascadă de-a lungul dealului ce cobora spre mare. Maria avea să locuiască în aceeaşi încăpere cu Katy, iar eu cu Tabitha. Nu mi-a convenit, însă nu aveam de ales. Imediat ce am deschis uşa, fiecare din noi s-a izbit de acel miros de rânced şi de aerul stătut. După o curăţenie generală şi o aerisire pe măsură, după ce am schimbat şi lenjeria, totul devenise, oarecum, mai primitor. Ba, mai mult, atmosfera era alta când ieşeam pe terasa generoasă de unde puteai să te arunci, măcar cu privirea, în apele parcă de smarald.
Niciuna dintre camere nu avea bucătărie, însă nici nu ne trebuia câtă vreme ne hrăneam, zilnic, după ce serveau turiştii masa, iar mâncare rămânea, grămezi.
- Dacă ar fi ea, aici, mamaie… Din resturile ăstea, ar mai creşte vreo cinci, şase scroafe cu purcei, o droaie! – mi-am zis în şoaptă. Eu, porumbei, păsărei, şi-aş da şi la guguştiucii ăia, doi, plus unui stol de rândunei. Ce-o fi făcând grecii ăştia cu atâta mâncare?… Probabil aruncă totul la peşti, în mare. E, fiecare cu ale lor! Şi nu e rău. Că şi ei, peştişorii, fâţ, fâţ, tot suflete sub soare!
- Ce tot spui acolo?
- Ei, zic şi eu…
- Că lumea… – a răspuns Katy în locul meu. Adică nordicii ăştia… Am plecat de-acolo noi, hodoronc-tronc, hop aici şi ei! Pe câţiva… îi vezi? Englezi, îi ştiu din bar.
- Soarele, se ştie, face bine… Oamenii aleargă după el.
- Aiurea! Atunci de ce nu se duc în Tunisia, la mine, că e gratis şi cât vrei!
- Eee? Dar rachiu? Grecii au dintr-ăsta… Face parte din meniul ,,all inclusive’’Ai să vezi, de mâine, barul e al lor. Nu mai scapi. Toarnă în burţi, se golesc în piscină şi iar la bar: my lady, rachie! And water? (Şi apă?) - Ai să-i întrebi tu. Parcă-i aud: no! is sufficiently in the pool. (nu! e suficientă în pişcină)
***
Încă din primele zile, fetele au intrat în pâine. Maria şi Katy au luat în primire barul şi beciul de la subsol cu fel şi fel de butoaie pline cu băuturi, iar Tabitha, sala de mese. De mine se mai ocupa, printre picături, tot ea, însă doar când avea liber. Oricum mă ţineam mai mult după tunisiancă decât după Maria. Îmi devenise dragă, iar în Creta parcă era la ea acasă. Zâmbea mai mult, iar când era pe deplin în apele sale, mă ridica pe gardul din beton ce înconjura una dintre pişcine şi îmi spunea:
- Vezi, dincolo de muntele acela, peste mare, Sicilia, apoi, la o palmă de loc printre valuri, Sousse al meu.
- Sus? Dumnezeul tău?! Mami nu mi-a spus!
- Nu, Sousse, locul în care m-am născut eu.
- A, da! E cu totul altceva. Păi toţi venim din cer. Mi-a spus mie tataie într-un vis. Eu nu l-am prins aici, pe pământ, dar cred că-l ştiu… Mda, să ştii tu, sigur, aşa mi-a zis.
- Sousse e jos!
- Cum?! Mare comedie! Hai, că ar râde şi câţele lui moş Gheorghe de tine!
- Tot nu ne înţelegem.
- Aici sunt de acord. Doar te-am rugat să înveţi şi tu româneşte. Că nu strică! Dacă într-o zi, de exemplu, descoperă un român de-al meu ceva… Ooo, păi nici nu ştiţi ce vă aşteaptă! Aţi dat de dracu! Şi află că suntem deştepţi! L-am auzit eu pe Neaţă ăl bătrân, că unde e minte multă, adică la noi, e şi nărozie pe măsură… Mă rog, asta e cu totul altceva! …Şi ca să se descurce cu invenţia ăluia, îţi dai tu seama că omenirea toată, vrea sau nu, va trebui să înveţe româna. Nu vrei să înveţi pe gratis acum?! E treaba ta, dar într-o zi, tot ai să o faci şi atunci, cu siguranţă, am să-ţi iau bani, pe ştiinţa mea.
- Te cred în stare… De altfel, am simţit eu cum curge ceva sânge de evreică prin venele tale …
- Tabitha, draga mea, eu sunt din România, din sat de la bunica…
- Bine! Atunci, stai să îţi spun: Sousse e perla Saharei!
- Mi-a spus mami că pe la voi, lumea-i toată în patrafir… Ca popii pe la noi! Iar femeile, îmbrobodite, apoi răpite şi duse în Serai. Şi acolo… fac puzderie de puştoaice şi puştani! Aşa e?
- Sara, Sousse e cel mai frumos oraş din Tunisia. Adică din ţara mea. În locul ăla, suntem ehe… tocmai de pe vremea frumoşilor fenicieni. Cum să îţi spun, de când lumea!
- Aaa, da! Gata ştiu! Voi sunteţi ăia?! Frumoşi, frumoşi, dar v-a dat Dumnezeu afară din rai, că n-aţi prea fost cuminţi! M-am gândit eu că tu ai putea fi vreo Evă rămasă peste timpuri, că prea ai funduleţul bombat! Şi apoi, îmi zicea mie moş Gheorghe că ea, Eva, tot cam aşa… De-aia l-a băgat pe Adam…
- Să nu spui iar vreo prostie!
- Nuuu! Doar ce a zis el…
- Adică?
- I-a luat minţile, că nici nu prea avea şi l-a băgat în draci! Iar el atunci, aproape turbat, a muşcat-o întâi de buci, apoi de ţâţe, că aveaaa… Iar ea, zăpăcita, s-a speriat şi a chirăit cât a ţinut-o gura. Adică… A ţipat ca Floarea, de la mine din sat, în toiul nopţii, când bătea Foltea, trezit din beţie, la ea. ,,Auuu! Auuu! Săriţi, lume!’’ Iar el: ,,taci, fă! fir-ai a dracu de belea!’’ Înţelegi?
- După câte văd eu, la voi tot război? Bătăi peste bătăi!
- Cică ele ar fi rupte din rai, odată cu Sfânta Scriptură! Şi află că poporul meu e unul sfânt! N-ai auzit? Nu ştiai?!
- Nu!
- Păcat! Maria nu ţi-a spus?
- Nu!
- Şi tu de ce nu citeşti?
- Păi…
- Nici un păi! Acum eu ce să-ţi fac? O să rămâi aşa cum eşti!
***
Discuţia cu Tabitha mi-a trezit curiozitatea. În zilele următoare, cât timp m-am tot ţinut după ea am aflat că de acolo, din Tunisia, vechii fenicieni, oameni frumoşi, veseli, cu spiritul lor practic, au luat la pas lumea. Când pe uscat, când pe valuri. Cartagina lor, pe-atunci, tocmea, cumpăra şi vindea cam tot ce se putea în Mediterana, în est, în Persia sau tocmai până spre nord, în Scoţia. Mai târziu, însă Imperiul Roman i-a tăbăcit ca şi pe noi. În plus, pentru spectacol la ei, într-un orăşel, El Djem, romanii au ridicat, la vremurile acelea, un alt colosseum. Sângele trebuia să ţâşnească în arene nu doar la Roma, ci şi mai la sud, în Africa. Civilizaţiile anterioare, cu învăţături, tradiţii, într-un cuvânt, cu tot ce a fost, a devenit, peste noapte, bob de nisip spulberat desupra întregului deşert uscat.
- Blestemat parcă, pe când cu Turnul Babel, omul, cam la o mie de ani, vrea, nu vrea, o ia de la început. Cică altfel nu şi-ar mai găsi rostul. De aci, istoria lumii, istoria bestiei din el, din om, şi a sângelui scurs în pământ. Mă rog, un punct de vedere. Ce să-ţi mai spun? Că după romani, o altă mie de ani, au zăbovit pe-acolo, vandalii, bizantinii, otomanii, mai de curând, francezii, e o chestiune de prisos. Au venit, au luat, s-au dus şi-au lăsat în urma lor trupuri schilodite, suflete frânte şi valuri de lacrimi de-al ochilor plâns.
- Şi povesteşti cu zâmbetul pe buze?!
- Cum altfel? Câtă vreme vorbesc despre poporul meu?!
- Mama lor de bandiţi! – ar fi sărit moş Gheorghe şi-ar fi pus mâna pe cuţit.
- Şi?
- Le-ar fi făcut el ceva, i-ar fi jupuit şi îşi făcea din pielea lor, opinci.
- Sara, draga mea, când eşti un popor mic, orice ai face, umbli tot dezbrăcat şi desculţ. Tu crezi că întâmplător suntem noi pe-aici? Maria, Katy, n-aţi vrea să fiţi la voi acasă? Să aveţi ce pune, zi de zi, pe masă? Grija pentru un mâine să nu stea în bucata de pâine… Ci la suflet, la tine, la un viitor. Se pare că cei ce pot, şi asta vor, le e mai uşor să fim slugi de voie, te miri unde au ei nevoie. Mai ieri, în Anglia, astăzi, în Grecia… Rătăciţii, rătăciţi! Se dă un zvon în lume că s-ar trăi mai bine la…
- Paştele cailor… Zic bine?
- Fie, că tot nu am idee cam pe unde o fi! Oricum, sclavie modernă, pentru ei fără niciun cost. Şi asta în numele binelui nostru, al binelui pentru popor. Aşa s-a furat cel mai uşor. De când lumea, acum şi-n viitor. Ehe, draga mea, când ai să afli tu, mai târziu, cam cât s-a ucis în numele lui Cristos al tău… sau a lui Alah al meu, te-ai pune singură, în vârf de ţeapă, şi-ai striga cât te ţin plămânii: ,,fără Dumnezeu!’’ El însă, fără vină!… Bestia în formă manifestă, din om!
- Şi din mine?
- Eu ştiu? Să zicem că tu eşti încă un îngeraş…
- Mâine însă pot fi dracu gol! Aşa e? Acum înţeleg de ce urla Gheorgheru, ăla ăl tânăr, la vreun an după ce s-a însurat, când a găsit-o, într-o seară, pe nevastă-sa cu altul în pat.
- Sărăcuţul! S-a speriat?
- Ei, şi cu tine?! A turbat! Cât ai clipi, apus mâna pe un par şi…
- Ooo! Alah, Alah!
- Ce Alah?! I-a rupt ăla oasele, că altfel nici că se putea! …Apoi, fireşte, au luat-o, iarăşi, de la cap!

Craiova, 12 01 2012

Const. MIU

- Nu-i aşa că noua metodă de învăţare vă place?
- Daaa! se auzi răspunsul în cor.
- V-am zis eu că o să îmbinăm utilul cu plăcutul! se lăudă profesoara.
- Facem un adevărat cenaclu literar, profa! O măguli o elevă din prima
bancă.
- Se poate spune şi asta… Noi însă facem ceva inedit: GEOGRAFIE LITERARĂ.
Noua metodă de învăţare – activ-participativă –, pe care o propusese Carmen Ţibanbu elevilor săi, la începutul anului şcolar, a dat roade imediat ce a fost explicată şi exemplificată. Elevii scăpau de corvada învăţării mecanice, fără nicio tragere de inimă! Mai mult chiar, cu ajutorul noii metode îşi puteau etala creativitatea literară, mai cu seamă că li s-a promis că cele mai izbutite creaţii vor fi publicate în revista şcolii şi pe blogul acesteia.
- Azi, vom lucra mai mult la clasă! avertiză profesoara. Nu vă mqai dau mult hulita – de unii – temă pentru acasă… Ştiu că expertului în temele aşa-zis lucrate acasă n-o să-i convină, pentru că-i iau pâinea de la gură şi n-o să mai aibă ce fura de pe net…
- De ce mă faceţi hoţă, doamnă profesoară? ceru lămuriri un flăcău, spre care se uitase cu subînţeles Carmen Ţibanu.
- Te simţi cumva cu musca pe căciulă, domnule Lupescu?
- V-aţi uitat la mine, lămuri elevul apostrofat.
- N-am dat nume! se apără femeia.
Clasa explodă într-un râset zgomotos şi prelung.
„I-a dat peste nas!” comentă cineva.
- Ziceţi mai bine care sunt noile cerinţe de azi şi o să vedeţi că le voi face faţă, se lăudă cel vizat, fără a lua în seamă chicotelile şi comentariile răutăcioase, care încă se mai auzeau.
- La notare, voi ţine cont de creativitate, spontaneitate şi originalitate.
- O. k… Corect… Bun aşa! Ne convine! Se auziră mai multe voci, care încuviinţau cele propuse.
- Lecţia de azi e în legătură cu Turismul de pe litoralul nostru… Pentru început, vom discuta despre noutăţile de la Vama Veche.
- Ce-avem de făcut pentru asta?
- Spuneţi tot ce ştiţi într-un catren… Timp de lucru – zece minute!
- E puţin! protestară elevii.
- Biine – cinşpe, treacă de la mine… Asta aşa, ca să vă inspire muza ori muzoiul, glumi profesoara.
Spre surprinderea ei, foarte curând văzu mai multe mâini ridicate – semn că se crease o adevărată emulaţie.
- S-o auzim pe Cristina! ceru profesoara.
- La Vama Veche ne-adunăm,
Să petrecem, să cântăm…
Iar deviza de turişti:
Noi suntem ECOLOGIŞTI!
- Bravo!… Bravo!
- Ce mişto! aprobară câţiva colegi.
- Asta ai zis-o, că ştii că sunt o ecologistă înrăită, observă Carmen Ţibanu, fără a scăpa ocazia de a se lăuda.
- Nu doamnă!… Adică, ba da, ştiam… Dar mă gândeam că putem face şi puţină educaţie civică… Nu vedeţi că ăştia la TV arată munţii de gunoaie lăsate după astfel de manifestări culturale!…
- Ia, să-l ascultăm pe rocker-ul Dănuţ Munteanu, noul poet al clasei… Acesta se ridică de la locul lui şi se duse în faţa clasei. Le făcu semn altor doi colegi să-l urmeze.
- Cu Alen şi Adi suntem în formaţie completă, explică el.
În timp ce Dănuţ citi cu voce joasă textul, ceilalţi băieţi mimară acompaniamentul: unul făcea pe bateristul, celălalt pe chitaristul:
- Rock-ul are capitală
Vama Veche – doar în vară.
La beţie suntem toţi –
Doar „vame” şi vamaioţi!
Toată lumea aplaudă frenetic.
- Vă faceţi publicitate, fu de părere profesoara, zâmbind.
- Ne pregătim pentru balu’ bobocilor! Se lăudă şeful formaţiei. Şi profităm de orice ocazie, să repetăm….
Uitându-se cu atenţie la cei care stăteau cu mâna ridicată, Carmen Ţibanu îl văzu şi pe cel cu care polemizase.
- Ia, să vedem isprava domnului Lupescu, mimă ea curiozitatea.
Acesta, ridicând un deget în semn de avertisment, declamă:
- An de an, la Vama Veche
Unii-şi caută pereche…
Altele se dau pe spate,
C-au rămas ne-mperecheate!
Râsete înfundate, acoperite de apaluze. Toată lumea ştia la ce făcuse aluzie flăcăul.
*
După ce intră în clasă, Carmen Ţibanu trânti lucrările elevilor pe catedră.
- Lupescule, e bătaie de batjocură ce-ai scris dumneata! spuse ea nervoasă. Ai trei!
Elevul luă lucrarea şi se întoarse la banca lui. Se uită apoi ce-a scris şi colegul său, apoi explodă:
- Doamnă, chiar că e bătaie de batjocură!
- Iar vociferezi?… Ce nu-ţi convine?
- La lucrare, ne-aţi spus să scriem ce ştim despre Carpaţi?… E aşa sau nu?
- Exact.
- Ne-aţi dat voie să colaborăm între noi, colegii… Da sau nu!…
- Da, dragă, şi ce-i cu asta?
- Păi, Luci, colegu’ meu, a scris aşa: Carpaţi – sunt ţigări cu şi fără filtru.”… La fel am scris şi eu… Numai că el a luat cinciu’…
- Ai că eşti obraznic!
- Nu, doamnă!
- Ceee, crezi că te persecut, că eşti cam tupeist?
- Nici pomeneală!… Voiam doar să vă spun că e prima dată când aţi fost nepărtinitoare cu mine!
- Cum adică?!
- Păi, Luci a scris că ţigările Carpaţi cu filtru se deosebesc de celelalte, pentru că au ca siglă – între munţi şi brazi – un cap de cerb…
- Şi?…
- Eu am scris: Nu sunt de acord cu Luci!
- De ce?
- E la mintea cocoşului. NU SE VEDE SEXUL!

VIRGIL STAN

Am descoperit că dacă
iubeşti viaţa şi viaţa te va iubi pe tine.
(Arthur Rubinstein)

In dimineaţa următoare, la ora stabilită pentru plecarea pe mare, am parcat maşina sub salcia de pe faleză, din faţa bufetului Semiramis, ca de obicei, pentru a o feri de canicula zilei şi mi-am cărat grăbit bagajul la barcă. O parte dintre colegii de pescuit îşi trăseseră bărcile la apă până la sosirea mea şi aşteptau să apară toţi proprietarii de bărci, dornici de-a merge la pescuit pe mare. Lansarea la apă a bărcilor se face colectiv, de către cel puţin două persoane, fiecare barcă fiind de peste 100 kilograme şi ridicată pe plajă la 5-6 metri distanţă de apă.
Pe cer, mai străluceau palid câteva stele, rătăcite printre norii întunecaţi Era un cer care nu prevestea o zi însorită, putea să plouă sau să apară valurile largi. Vântul bătea destul de neplăcut, dinspre mal înspre larg.
Deocamdată, marea se prezenta ondulată, de gradul doi spre trei. Mi-am propus să merg mai departe, spre nord, unde mai prinsesem guvid mult şi hanus frumos, în speranţa că la ivirea soarelui, marea se va linişti, ca de obicei.
Un bătrân vecin m-a rugat să-l iau şi pe el în barcă. Moşul avea deja 72 de ani, însă mai fusese cu mine şi nu avea rău de mare, era de baştină de pe malul Dunării, din Galaţi.
De multe ori, atât eu cât şi alţi colegi de pescuit, la insistenţa cunoscuţilor sau turiştilor, mai luam în larg câte un însoţitor. Când sunt doi în barcă, este uneori mai plăcut de ieşit pe mare. Mai stai de vorbă, mai povesteşti, oricum nu eşti singur cu gândurile tale. Fiecare trage la câte o ramă, dacă partenerul ştie, sau dacă ai doua rânduri, se trage la două rânduri de rame. Proprietarul are avantajul că musafirul stă în prova şi lansează parâma sau o recuperează din apă, iar în pupa ai posibilitatea să arunci voltele în zone noi, în care încă nu s-a pescuit.
Dezavantajul, când ai musafiri în barcă, este că atunci când îţi este lumea mai dragă, ai parcurs peste o milă marină în larg şi deja tragi cu spor voltele pline cu guvid, musafirul începe să ia copastia în braţe şi să dea la peşte, adică să vomite.
Răul de mare poate apărea la cei neobişnuiţi şi la valurile făcute într-o cadă, darmite în legănarea continuă a mării. Să-l laşi să leşine în barcă nu poţi. Starea sănătaţii lui se deteriorează tot mai tare. Stă tot timpul lungit, are greţuri, dureri de stomac şi de cap, nu-ţi mai poate fi de folos. Nu mai poate lansa sau recupera parâma. Ai fi un criminal să-l laşi să se degradeze fizic tot mai mult, aşa că renunţi la pescuit, vii cu el la mal şi-l duci la doctor să-şi revină.
Inlăturând cauza, legănatul continuu şi ameţeala, disconfortul îi dispare după o jumătate de oră, însă parcă nu mai ai nici tu curajul să te întorci la locul de pescuit. Încă o jumătate de oră de tras la rame? Cât mai poţi sta pe mare şi cât peşte mai poţi prinde? Iţi faci toate aceste calcule şi ajungi la concluzia că trebuie să renunţi.
Astfel, ai ratat o zi de pescuit pentru a-i face plăcere unui cunoscut sau unui turist, să pescuiască pe mare, mai ales că, de obicei, nu are nici sculele şi nici momeala adecvate. Pipotă de pasăre se găseşte uşor în magazine, însă nu întotdeauna-i bună. Ori este deja albită şi guvidul n-o mai bagă în seamă, ori vânzătorul îţi oferă mai mult inimioare şi cad repede din cârlig, când le tai bucăţele. Râma neagră este cea mai bună, dar ca să o scoţi este mai greu decât munca în ocnă şi nu se găseşte peste tot, ci doar în anumite bălţi.
În ziua pe care încerc să o descriu, trăgeam singur la rame pentru că valurile mă duceau spre larg, vântul bătea dinspre uscat, aşa cum am mai spus şi efectul greutăţii în plus se simţea mai puţin. Mi-am luat ca punct de reper să ajung spre Venus, în dreptul circului montat an de an, în fiecare vară, în Saturn. Pescarii ieşiţi cu bărcile în larg îşi luau repere de pe uscat faţă de care se orientau, numai de ei ştiute. Acolo unde pescuiseră cu o zi înainte, sau două, peşte frumos şi mult, acolo îşi îndreptau barca. Acest lucru era valabil numai dacă valurile şi curenţii erau pe aceeaşi direcţie, ca în ziua precedentă.
Acum nu eram deloc mulţumit de felul cum se prezenta marea şi de faptul că mai aveam peste optzeci de kilograme în plus în barcă, adică pe bătrân. Dar după o jumătate de oră, am ajuns destul de departe de mal, spre nord, acolo unde Venus era mai aproape decât Saturn.
Bătrânul a aruncat ancora şi am început pescuitul. Mergea bine. Guvidul trăgea nervos de momeală, iar eu aveam râmă neagră, plăcerea lui, după pipota proaspătă de un roşu carmin, mai ales dacă este de la pasărea de ţară, de raţă, curcan sau gâscă.
Dar valurile se accentuau din ce în ce mai tare. Nu mă deranja mărimea lor, ajunsă la un metru înălţime, ci faptul că veneau dinspre mal spre larg. Tangajul bărcii îmi provoca neplăceri la stomac şi ameţeli, însă eu încercam prin conversaţii cu nenea Nicu, aşa îl chema pe bătrân, să uit cum mă simt fizic.
Se montase o hulă de fund şi curenţi puternici au început să ne poarte voltele spre pupa. Plumbul de o sută de grame, aproape că plutea deasupra fundului mării. Norocul lui nea Nicu era că dădea doar cu două volte şi le stăpânea cu mâna, să nu fugă peste ale mele.
Vântul crescuse în intensitate. Stropii de apă sărată ne biciuiau feţele. Nu prinsesem mai mult de 3-4 kilograme de peşte şi abia era ora nouă. Sub barcă se deschidea hăul când talazurile se repezeau asupra noastră. Când ne ridicau pe creastă, când ne scufundau în abisul mării. Deja au ajuns aproape la doi metri înălţime, însă erau largi. Când vedeam bărcile din jurul nostru deasupra valurilor, când dispăreau, parcă înghiţite de hău.
Cum aveam de tras la rame peste doi kilometri până la mal, contra valurilor, am hotărât să renunţăm la pescuit, să strângem sculele şi să plecăm spre oraş. Bătrânul se mişca precum melcul, la cât doream eu să părăsim marea de repede. Cerul era plin de nori ameninţători. Berbeci înspumaţi aruncau deja apă în barcă şi toate lucrurile erau ude. A mai trecut aproape un sfert de oră, până când am putut porni la rame. Trăgem fiecare la câte o ramă, să ne fie mai uşor.
După circa cinci sute de metri parcurşi cu mare greutate, compartimentul din prova, unde stătea nea Nicu, era pe jumătate plin cu apă.
Bătrânul stătea cu apa până la glezne, barca s-a îngreunat tot mai mult. Trăgeam la rame şi vedeam că nu avem spor, nu înaintam mai mult de o jumătate de metru la fiecare trăsătură.
Valurile înspumate se spărgeau de prova ambarcaţiunii, stropindu-ne cu apa rece şi sărată. Nea Nicu nu mai putea să tragă, aşa că la fiecare trasătură de-a mea, se schimba direcţia bărcii spre nord.
Am preluat şi vâsla bătrânului care nu-mi mai putea fi de folos, devenise deja un lest în plus şi acum îl simţeam din plin. Aşa că l-am rugat să scoată apa din prova, să-şi schimbe locul şi să treaca în pupa bărcii. Mărind greutatea în pupa, barca se ridica de prova, iar apa nu mai pătrundea aşa multă. Îmi dădeam seama că nu aveam nicio şansă să mai ajung în Saturn, la locul de acostare. Puterile începeau să mă părăsească. Mă dureau braţele de când trăgeam la rame. Trecuse mai mult de o oră şi noi parcă nu ne apropiam de mal. Pe mare nu se mai vedea nicio barcă cu motor să-i cer ajutorul. Ceilalţi colegi pescari erau poziţionaţi mai spre sud, mai aproape de intrarea în golf.
Singura posibilitate era să ne schimbăm traseul, să încercăm să ieşim printre digurile din Venus, de care ne situam mai aproape. Dar tot mai aveam vreo şapte-opt sute de metri şi până acolo. I-am spus bătrânului că dacă mai vrem să scăpăm, trebuie să schimbăm direcţia.
Mergând spre Venus, valurile acum ne loveau travers în babord şi ne împingeau spre diguri. Aşa aveam un avantaj şi o speranţă de a ajunge la mal.
Încet, încet, vedeam cum distanţa se micşorează tot mai mult şi speranţa că vom scăpa din situaţia disperată creştea. Nu ştiu ce era în sufletul bătrânului, dar mie nu-mi era comod deloc, în acele clipe. Simţeam cum forţa muşchilor mă părăsea. Deja trecuseră mai mult de două ore de tras la galere şi mai aveam cam trei sute de metri până la mal.
Dar bucuria creştea direct proporţional cu oboseala. Acum înaintam mai uşor. Parcurgeam la fiecare trăsătură câte un metru şi ceva. Barca era jumătate cu apă în prova şi nea Nicu nu mai prididea cu scosul apei din barcă. Totul plutea. Nimic nu mai era uscat. Peştele prins înota în voie prin barcă. El era singurul care se simţea în largul lui şi în siguranţă. Noi încă nu, dar eram conştienţi că nu ne vom scufunda.
Malul se apropiase văzând cu ochii. M-am îndreptat spre cel mai apropiat intrând printre diguri. Aici curenţii nu mai aveau forţa devastatoare din larg, iar bătaia vântului era estompată de poziţia digurilor. Exista pericolul să ne lovim de pietroaiele de pe fundul apei dinspre mal, deoarece nu mai puteam stăpâni direcţionarea bărcii. Nu ştiu cum am trecut printre două pietroaie, când m-am trezit că barca se înfige cu prova în nisip. Valurile puteau s-o poarte spre pietroaie, s-o lovească şi s-o spargă. Am sărit repede în apă şi am tras cât am putut de barcă spre mal. În ajutorul meu au venit doi colegi, care tocmai plecau de la pescuit spre casă şi ne-au aşteptat să vadă cum ne descurcăm. Uzi până la piele şi marcaţi de teama înecului, le-am mulţumit pentru ajutor şi cu toţii am ridicat ambarcaţiunea pe nisip, pentru ca niciun val să n-o mai poată lua.
Am golit apa din barcă şi acum exista problema cum să ajungem acasă cu atât bagaj, care mustea tot de apă. L-am lăsat pe nea Nicu să aibă grijă de lucruri şi în douăzeci de minute de mers pe jos pe malul mării, am ajuns în Saturn, de unde am venit cu maşina să ne luăm bagajul.
Barca am ancorat-o cu un zbir de un stâlp de iluminat public de pe faleză. Va „dormi” în Venus până mâine dimineaţă, dacă marea se va linişti şi vom pleca din Venus la pescuit dimineaţa. Până seara marea s-a liniştit, a doua zi tot cu moşul în barcă am plecat direct spre zona de pescuit.
Era o zi care nu amintea cu nimic de furtuna din ziua precedentă. Maşina a fost dusă de fratele meu la locul ei, în Saturn şi aşa am scăpat dintr-unul din multele momente neplăcute, când furtuna m-a surprins în larg. De fapt, în Venus am ajuns în acest mod de două ori şi o dată pe plaja din Mangalia, iar în altă zi m-au recuperat bărcile cu motor şi m-au dus în portul pescăresc din Mangalia până a doua zi, când m-au adus din nou pe mare.
Era atunci o furtună aşa de mare, încât eu, stând în barca mea tractată, mă luau valurile pe sus şi o depăşeam pe cea cu motor care mă tracta. Am încercat şi atunci să ajung la mal, însă trăgând de o ramă cu amândouă mâinile, să întorc barca, dar ea tot spre larg se îndrepta. Ancora nu mai ţinea, iar furtuna mă trăgea cu repeziciune spre largul mării. Norocul meu a fost că m-a văzut acelaşi coleg care m-a ajutat să ridic barca în Venus. Era cu nişte vecini la pescuit şi ei erau ultimii care mai treceau prin zona mea. Mi-au recunoscut barca şi m-au auzit ţipând după ei…
Aceasta este Marea Neagră şi capriciile sale. Până acum, am păcălit-o, dar până când, nu se ştie…

MARIN MOSCU

Cu braţele întinse spre cer, el şi ea, caută libertatea cuibului în doi. El, soarele. Ea, luna. Liniile orizontului se unesc peste zi şi noapte în bătaia ritmică a inimilor înmuiate în curcubeul fericirii. Se îmbrăţişează rază cu rază, timpul se curbează peste coastele spaţiului euclidian, şi, iată din preaplinul terestru înfloresc plăceri şi înmiresmate împliniri. Se iubesc precum doi porumbei gureşi în palele vântului de primăvară, urcând şi coborând în căldura propriului corp ca un balon gata, gata de-a se înălţa peste infinitul cunoaşterii, spre cunoaştere. Şi, totuşi, parcă fiecare simţea o rană profundă în sufletul intimităţii lui, când insistenţa, cuţitul dureros al implicării curiozităţii cunoaşterii partenerului degenera în totalitarismul intrigii puse prin întrebări meschine sau prin alte diverse semne de depersonalizare.
Fiecare avea ridul lui unde-şi descărca energiile singurătăţii, rid imens încrustat parca pe o coajă imensă de copac, unde fulgerul sub tunete îngrozitoare şi-a pus amprenta , fiecare îşi dorea porţia de intimitate, de libertate, dăruite de însăşi natura genetică a fiinţei umane. Fiecare se simţea victima celuilalt hotărând astfel revenirea la capătul curcubeului de unde-au început viaţa frumos colorată în doi, gândind şi mergând spre azimutul acestuia.
Ghearele neputinţei au început să scape flacăra de vis şi speranţă. Fiecare a acceptat cu zâmbetul pe buze, fără semn de întrebare, fără dubiu, despărţirea, divorţul. El a păşit pe puntea de încercare spre un capăt, ea a păşit cu fruntea sus spre celălalt capăt. Amândoi, puşi pe incerta balanţă a vieţii de cuplu.
Şi, ce frumos a fost, îşi aminteau amândoi, când, mergând de la Izvoru Berheciului spre Universitatea Moldova Fascinantă, în tren, un frumos intrus necunoscut voia o cucerire ad-hoc, plină de speranţă şi succes.
- Domnişoară, văd că aveţi bagaje, aş vrea să vă cunosc şi sa vă ajut. Niki, soţul Zizinei, făcu semn cu ochiul pentru încuviinţare.
- Poftim, vă rog! Să ştiţi, însă, că sunt căsătorită şi…
- Şi?…
- Îmi iubesc soţul, ba chiar îl ador!
- Şi, el vă adoră?
- Inimile noastre sunt dăruite una alteia, aşa cum zborul este dăruit fericirii păsăretului, aşa cum Lia - Ciocârlia îşi cheamă prin trilu-i împlinirea dragostei în înaltul cerului.
- Aşa şi inima mea, de când v-am văzut în această gară, a început să-şi întindă baierele ca un curcubeu cu capetele înfipte adânc în două fântâni pline cu apa încercării şi a fericirii. Cu dumneata m-aş simţi împlinit, dragostea noastră ar fi nemuritoare.
- Ar fi, ar fi compromiţătoare. Mai bine opriţi-vă la fântâna încercării. V-am spus că am o iubire cu chip de înger, cu gust de miere şi mult mai colorată şi mai parfumată decât toate florile de pe pământ. Cum să vă spun, bărbată-meu seamănă cu dumnealui, şi arătă spre Niki.
- Lăsaţi-mă să vă ajut. Niki acceptă, făcându-i semn discret iubitei lui.
Între cele două gări moldave, discuţiile au fost purtate rând pe rând, când cu Niki, când cu intrusul necunoscut. Timpul a trecut, noua gară forfotea de sosirea tinerilor studenţi. Şi el, el, necunoscutul, se înhămă, spetindu-se sub greutatea bagajului dus până în holul Universităţii.
- Acum, că am ajuns, vă rog să-mi spuneţi când ne reîntâlnim.
- Niciodată! V-am mai spus, niciodată!
- Mulţumesc, pentru c-aţi ajutat-o pe nevastă-mea, interveni prompt Niki. Am eu grijă să fiu permanent cu ea. Nu ne trebuie ajutor. Aşa că, vă mulţumim, pentru sacrificiu, pentru ajutor.
Amintirile curgeau şiroi prin inima fiecăruia, de data asta însă…găuri lăuntrice, nişe, răni, pline de misterul neîncrederii, îi răvăşeau pe amândoi. În singurătatea ei, Zizin, puse mâna pe laptop , deschise paginile unui site, cu gândul că va găsi un necunoscut care să-i fie alături pentru restul vieţii, aşa cum a fost intrusul din amintirile comune, un necunoscut dedicat şi supus fericirii eterne. Găsi, într-adevăr, bărbatul care corespundea tuturor pretenţiilor ei. Din mii şi mii de oferte, mereu s-a îndreptat spre una care nu avea nici măcar poza postată. Spera, spera, să fi găsit omul care să aibă acelaşi caracter, aceleaşi calităţi pe care le-a avut înmiit soţul ei de care a divorţat cu zâmbetul pe buze, dar cu sufletul brăzdat, brăzdat adânc de riduri dureroase, aşa cum riduri butucănoase are coaja fiecărui stejar bătrân.
- Nu stau singur în furtunile vieţii, îmi trebuie un sprijin moral, o dragoste aşa cum am avut.
Intră şi el pe un site şi căută. Dintre mii şi mii de oferte, alese una, fără poză postată şi-i ceru să se întâlnească cu propunerea sigură de căsătorie.
Aceeaşi propunere venea si din partea ei. Întâlnirea a avut loc în holul Universităţii, acolo, unde amintirile nu aveau ambiguităţi, şi , unde un bărbat necunoscut tânjea împlinirea unui vis cu iz de fericire conjugală. Uimirea a fost de partea ambilor nou îndrăgostiţi.
- O! tu eşti bărbatul „necunoscut” care s-a îndrăgostit nebuneşte de mine?
- Tot eu, şi tu, tu eşti „necunoscuta” care s-a îndrăgostit orbeşte de mine?
- Da, noi suntem îndrăgostiţii divorţaţi. Şi ce facem cu divorţul? Spuse amândoi la unison.
- Divorţul nu contează! Dacă din mii şi mii de oferte soarta ne-a arătat şansa repetitivă, trebuie să mergem cu aceeaşi barcă, fiecare cu câte o vâslă, completându-ne unul pe celălalt pe valul necunoscut a largului mării pe care am plecat demult – viaţa în cuplu, în cuplul fericirii.
- Şi, totuşi, cu divorţul cum rămâne?
- Divorţul se anulează. Căsătoria noastră este repetitiv – definitivă!
- Cât de fericiţi sunt tipii ăştia! Se miră o pereche de tineri studenţi, la doi paşi depărtare, sărutându-se . Cu focul amintirii în suflete se sărutau însă şi cei doi repetitivi.

Emilia PLUGARU
www.povesti-pentru-copii.com

Demult, foarte demult, la marginea unei împărăţii, peste care domnea Împăratul cel Bun, creştea un crâng de o frumuseţe rară. În mijlocul crângului îşi întindea oglinda un lac cu apă dulce şi cristalină.

Într-o zi, Zâna Pădurilor, veni la Împărat:
- Mărite Împărate, vorbi ea, mă închin în faţa Măriei tale şi rogu-te să mă asculţi, căci vin cu o mare rugăminte!
- Spune, răspunse binevoitor acesta.
- Vinde-mi crângul de stejari de la marginea împărăţiei. Voi face din el un loc fermecat în care orişice suflare omenească va putea să-şi odihnească trupul şi sufletul.
La început împăratul refuză, apoi după ce se mai gândi, hotărî să-i dăruiască Zânei, crângul. Aşa era el – un om cu sufletul bun şi darnic.
De când se ridicase la tron, împărăţia sa devenise bogată şi foarte puternică. Vecinii îi purtau pizmă şi deseori îl iscodeau, vrând să afle unde-i stă ascunsă Puterea. Pentru toată lumea, Împăratul avea doar un singur răspuns:
- Puterea mea, zicea el, e în copilaşii împărăţiei mele.
- Îşi bate joc, se căzneau invidioşii. E adevărat, copiii din împărăţia vecină, sunt diferiţi de copiii din împărăţiile lor. În obraji le înfloresc bujorii, chiftesc de sănătate şi ceia ce-i deosebeşte cel mai mult e că sunt întotdeauna veseli. Dar oricum… Un împărat cum e Împăratul cel Bun nu-şi va ascunde Puterea, în nişte fiinţe atât de firave.
- Dacă am reuşi să-i aflăm secretul, plănuiau ei, atunci negreşit că am ajunge la fel de puternici, la fel de bogaţi.
Vremea trecea. Toate îi sporeau Împăratului cel Bun. Bogăţia şi puterea i se înmulţeau, doar un singur lucru îl întrista.
Şi el şi împărăteasa aveau părul nins, dar Dumnezeu nu-i învrednicise încă cu un moştenitor.
- Cui vor rămâne toate, se întrista adesea împăratul. Însă tristeţea îi dispărea imediat ce îşi amintea de copilaşii ţărişoarei sale. Tuturor le purta o grijă şi o dragoste deosebită, de parcă aceştia ar fi fost propriii săi copii.
Cei rămaşi orfani erau aduşi la curte. Împăratul şi împărăteasa le arătau atâta bunăvoinţă, încât sărmanii uitau că sunt singuri pe lume.
Între timp, Zâna Pădurilor, se ţinu de cuvânt. Prefăcu crângul într-un loc tihnit, frumos, din care, odată ajuns, nu mai voiai să pleci.
Mulţime de cărărui pietruite şerpuiau printre arbori, sfârşind în poieniţe cu iarbă înaltă şi mătăsoasă.
Brebenuşii, viorelele şi lăcrimioarele înfloreau anul împrejur, de parcă aici ar fi fost mereu primăvară. Iepuraşi cu blăniţe albe, pufoase, cerbi şi căprioare graţioase se plimbau fără teamă, printre bătrânii stejari, căci nici un animal de pradă nu trecea hotarul crângului.
Lacul avea o apă atât de limpede, că puteai să observi orişice pietricică, orişice fir de nisip de pe fundul său.
Peştişori coloraţi se zbenguiau în apa curată, la mal înfloreau nuferi, iar în nopţile cu lună, perechile de lebede păreau nişte bărcuţe care staţionează. Malurile lacului, acoperite cu nisip de aur, se îngemănau cu o fâşie de iarbă, tivită cu floricele, prin care, toată ziua, se plimbau, fluturând din frumoasele lor cozi, păuni şi păuniţe mândre.
Venea lume de pe lume să vadă această minune. Oameni simpli observară, că pruncii stropiţi cu apa din lac, cresc sănătoşi şi după scăldătoare, tot anul, dorm liniştiţi. Ocupat cu treburile împărăţiei, Împăratul cel Bun, nu găsea nici o clipă liberă ca să viziteze crângul. În schimb megieşii, de îndată ce auziră povestea, veniră şi rămăseseră cu gurile căscate de uimire.
- Da! Îşi ziseră ei. Probabil aici îşi ascunde Puterea, vecinul nostru . Puterea sa e în apa fermecată a acestui lac.
- Să găsim o vrăjitoare, care să facă descântece. Să prefacă apa într-o apă obişnuită, după care îi vom declara război Împăratului cel Bun! Îi vom lua totul! Bogăţia şi puterea! Noi vom fi cei bogaţi şi puternici!
Fără să stea pe gânduri, slugoii împăraţilor, porniră în căutarea Vrăjitoarei. Cutreierară pământul în lung şi-n lat. În sfârşit dădură de o hârcă de babă, care tare se mai bucură, când auzi despre ce e vorba.
Treaba era, că baba avea şapte fete urâte de mama focului. Încercase toate vrăjile de pe lume, ca să-şi facă odraslele frumoase, dar nimic nu-i reuşise.
Într-o noapte visă că ea şi fetele vor primi o nouă înfăţişare, doar dacă se vor scălda în apa fermecată a lacului de la marginea împărăţiei Împăratului cel Bun. I se mai spusese în vis, că imediat ce vor întra în lac, apa îşi va pierde farmecul.
Întrebase de o lume, cum să ajungă în Împărăţia Împăratului cel Bun. Nimeni nu avea ştire şi iată că norocul veni singur la ea.
Ca să nu piardă din timp, Vrăjitoarea, fiicele sale şi solii împăraţilor, făcură repejor cale întoarsă. Dar trebuia să treacă vreme până ajungeau pe tărâmul Crângului şi a lacului cu apa, care face minuni.
În vremea asta, fără să bănuiască ceva, Împăratul cel Bun, continua cu acelaşi sârg, să îngrijească de ţară .
Văzând câtă inimă pune pentru semeni, tocmai când nu se mai aştepta, Dumnezeu îi dărui un moştenitor. Veni pe lume un copilaş atât de frumos, încât la soare te puteai uita, dar la dânsul - ba.
Toată Împărăţia chefui timp de trei zile, apoi fiecare îşi căută de treburile sale. Şi doar împăratul nici de cum nu putea să se dezlipească de pătucul fiului său. De parcă i-ar fi fost teamă ca acesta să nu zâmbească, să nu facă vre-o mişcare pe care să nu o observe. Uită că are în grijă o împărăţie întreagă.
Când copilul împlini anişorul, Împăratul îşi luă fiul, urcă în caretă şi porni prin împărăţie. Era fericit să ştie, cât de iubit este. Oamenii îi întâmpinau cu strigăte şi ura-le, dar Împăratul cel bun, care acum nu avea ochi de cât pentru fecior, nu le observă chipurile triste.
Copilaşi desculţi, rufoşi, cu obrajii palizi, dădură buluc să-l vadă pe moştenitor.
- De unde aceşti vagabonzi? Se îngrozi Împăratul. Apoi, de frica infecţiilor, de teama pentru sănătatea pruncului, se grăbi să facă cale întoarsă.
- Ajuns la palat, dădu ordin să fie adunaţi şi izolaţi toţi vagabonzii.
Dar prinţul oricum, se îmbolnăvi. Îşi pierdu pofta de mâncare, deveni trist, mereu plângea, nu scotea nici o silabă şi toate astea erau motiv de mare îngrijorare pentru Împărat.
Doftori aduşi de pretutindeni nu pricepeau ce are copilul. Părinţii ar fi putut să-i dea până şi luna de pe cer, dar acum priveau neputincioşi, cum odorul li se topeşte cu zile.
Odată, ne mai ştiind ce să facă, împăratul îmbrăcă haine ţărăneşti şi merse în stradă.
- Poate aflu ceva de la oamenii simpli, se gândi el.
Întâlni o femeie înconjurată de o gloată de copilaşi.
- Ai dumitale sunt toţi? întrebă el mirat.
- Ai mei, ai mei, ai cui să fie? Răspunse cu mândrie femeia.
- Cam slăbuţi, mititeii, dar principalul că sunt veseli, continuă împăratul.
- Eh, om bun, oftă femeia. Îţi dai seama, că nu e uşor să hrăneşti atâtea guri. Noi însă nu ne plângem… Îi dăm crezare împăratului nostru…De când Dumnezeu i-a dăruit un prunc, nu mai are timp pentru alţii.
- Da, da… Ştiu… Şi noi iată… Necăjim cu un… nepoţel. Plânge şi plânge. Nimic nu-i lipseşte. De ce plânge, nimeni nu ştie.
- Aoleu, om bun, strigă speriată, femeia. Precis că nu l-ai stropit cu apă fermecată. Du-l de îndată! Să vezi cum se linişteşte!
- Nu am auzit… Despre ce fel de apă vorbeşti?
- Ascultă atent ce-ţi spun. La marginea împărăţiei noastre e un crâng. În crâng e o apă, fermecată de către Zâna Pădurilor. La început de an, toată lumea îşi i-a copilaşii şi merge întra-colo. Oamenii îşi aruncă pruncii în apă, copilaşii se bălăcesc cât le pofteşte inima, după care, anul împrejur sunt veseli, sănătoşi, dorm bine şi au poftă de mâncare. Altceva e că nu au ce să mănânce…
- Cum adică?! Îi aruncă?! Se sperie împăratul. Nu le este frică că se îneacă?
- Cum să se înece, om bun? Apă e fermecată! Te ţine la suprafaţă! Ca pe o frunză, ca pe o petală. Nu o singură dată am fost acolo. Pe toate le-am văzut cu ochii mei. Îţi jur, că îţi spun adevărul! I-aţi de îndată pruncul şi pleacă. O să mă pomeneşti de bine.
A doua zi, printr-o poartă lăturalnică, din palat ieşi o caretă. Nimeni nu ştia, că în caretă se află Împăratul, Împărăteasa şi Prinţul.
Spre seară careta ajunse la malul lacului. Soarta vru însă să se întâmple aşa, ca Împăratul să ajungă cu o zi mai târziu ca vrăjitoarea şi cele şapte fiice ale ei. Împăratul nu avea de unde să ştie, că imediat, ce vrăjitoarele se aruncară în lac, apă le trase la fund. La suprafaţă se ridicară opt broaşte hidoase. Aceasta era acum noua lor înfăţişare. Iar apă îşi pierdu farmecul. Bietul împărat îşi lăsă împărăteasa singură şi plecă să deshame caii. Când se întoarse, nu o găsi nici pe ea, nici pe copilaş. O strigă dar nu-i răspunse nimeni. Abia când răsări Luna şi în jur se lumină, îşi dădu seama de marea nenorocire, care i se întâmplase. Pe fundul lacului, alături de prinţ, liniştită, de parcă dormea, stătea Împărăteasa. Îi păru că băieţelul îi flutură din mânuţă. Fără să ezite, Împăratul, se aruncă în lac.
A doua zi, Zâna Pădurilor, aşa cum o făcea la fiecare început de an, veni să înnoiască apa lacului. Se îngrozi de ceia ce văzu. Cu beţişorul ei fermecat, atinse suprafaţa apei. Pricepând care e cauza tragediei, cu acelaşi beţişor împunse pe cele opt broaşte, prefăcându-le în opt grămăjoare de cenuşă. Imediat un vântuleţ uşor le înălţă şi le destrămă sus, în bolta cerului. În câteva clipe, Împăratul, Împărăteasa şi fiul lor se ridicară la suprafaţă. Vii şi nevătămaţi. Împăratul cel Bun şi soţia erau acum tineri, frumoşi, cu părul negru, strălucitor, ca atunci când de-abia îşi jucaseră nunta. Copilaşul avea obrăjorii rumeni, râdea şi în timp ce Împăratul îl strângea la piept, pronunţă primul cuvânt – tată.
Făcură cale întoarsă, dar nu înainte de ai mulţumi lui Dumnezeu şi Zânei, că toate se sfârşiseră cu bine. Acasă însă, îi aştepta o nouă năpastă. În lipsa lui, vecinii îi declaraseră război. Chiar în acele momente, la hotarul Împărăţiei, se dădeau lupte crâncene. Împăratul de îndată încălecă roibul şi ca vântul, se repezi în vâltoarea războiului. Alături de bravii săi soldaţi, copii pe care îi îngrijise cândva cu multă dragoste şi bunăvoinţă, alungă duşmanul şi scăpă ţara de robie şi de umilinţă.
Abia după asta înţelese Împăratul cel Bun că Ţara o iubeşti la fel cum îţi iubeşti fiul. Dar dacă eşti Împărat şi îţi iubeşti Ţara precum îţi iubeşti fiul, tot aşa îi iubeşti şi pe ceilalţi fii ai ei.
Atâta timp cât a domnit Împăratul cel Bun, în împărăţie nu au existat copii flămânzi şi desculţi. Iar când la tron s-a ridicat Prinţul, a condus cu atâta înţelepciune şi bunătate, încât poporul i-a zis, pe bună dreptate, Împăratul cel Înţelept şi Bun.

RUPTURA

MARIN MOSCU

Doar vântul adia pe la tâmplele întâmplării, doar vântul aducea ochiul prelung în fericirea cuvintelor nerostite, doar vântul ca într-o pustie nemărturisită isca întrebarea: cum pe marginea înţelegerii de rug, cad focuri de frumuseţi inundând inima răpusă de frustrări sinucigaşe, lânced sânge cu pornire de războinic?
Doritor de emulaţia unei emoţii împlinite, în liniştea stropului de lumină ce-i scaldă inima şi pupila atotştiutoarei deschideri, a venei umplute cu trombocitele timpului, caută dilatarea. Iată, raza de obraznică întâmplare face să-i tremure sufletul văzând cum ursitoarele cuminţeniei pământului s-au abătut cu laptele frumuseţii în dinţii hotărâţi ai viforului ce desluşeşte ecoul împlinirii.
Da, turbat este vântul apropierii strângerii în braţe a pieptului umplut cu sufletul deliciilor ancestrale, cu nemărturisitul aplomb de nebunia încercării. Şi, iată, în deschiderea întâmplării el, el intră ca-ntr-un labirint monitorizând fiecare semn al respiraţiei feminine.
Ah, ce galaxie de frumuseţe este închistată în fructul oprit de Dumnezeu în contemplarea atâtor rugăminţi , şi altor rugăminţi, de întrupare a unei înfloriri explozive numai de el ştiute. Da, el deţine floarea împlinită, rod de neastâmpăr şi îmbunare în margine de sărbătoare, energie croită în sângele imaginaţiei de orizontul binecunoscut: punct ochit, punct lovit. S-au spart verbele de timpanele telefoanelor, de semnele făcute pe preşul întins de preotul Croială la sfinţirea Fântânii Trandafirilor Mirositori de duh şi sfinţenie.
Ea, trandafir înnobilat cu viaţă şi cu aer înstărit de vraja umană, refuza chemare după chemare, ecouri seduse de însăşi ecourile cuvintelor ei. Totuşi, s-au prins unul de focul celuilalt, flacără înaltă până la înţelegerea Domnului, uitând de sorţi, de soţ şi de soţie, şi, fiind trup din trupul dragostei, s-au făcut statuie de vorbe peste sat, oraş, ape, câmpii şi culmi de munţi luminoşi.
Universul voinţei revigora din ei însăşi, din iubirea lor hipnotică de berbec săgetător, rostogolindu-se în interiorul fiinţei cu nume de visător: dragostea. Nici Adam şi nici Eva n-ar fi fost atât de bine dispuşi de a fi atinşi de aripa ramului înflorit ce ieşea din ochii iubirii şi,în acelaşi timp, dispăreau în trupul ei plin de împliniri şi entuziasm.
Dar lumea, lumea ca un târg al parşiveniei desăvârşite şi-a întins limba înveninată a şarpelui curiozităţii şi răutăţii, declarând nedeclarate neîncrederi. Şi, vai, messenger-ul pus într-un ghiul cu otrava dragostei a început să-şi întindă şiragul de întrebări a paianjenişului fără de capăt în doi.
- Sunt… şi vreau, te vreau…
El gândea că ea, ea îi întinde cursa fragedului rug pe care poate să-şi desăvârşească arderea oricărei iubiri cât de sferică ar fi. Altă „anunziadă” îi scormoni sufletul, apoi alta şi altă „beizadea” cu lamuri de imaginaţie reproductivă îi puse capac sufletului pus la turbionul încercării.
Urma să-i taie aerul de la gâtul încercărilor, dându-i semn de rostogolire imaginativă între siluete de orologii nocturne desăvârşite în oglindirea propriei voinţe.
Voia doar să-i taie arterele încercărilor…
Dimineaţă, când nici iţele somnului nu erau dezlegate de plutirea ochilor în imaginaţie, sună, sună blestemat telefonul:
- Ne programezi în tumultul reproducerii umane pe amândouă! Hai, spune ceva!…
Muţenia pământului însămânţa nesimţirea unui răspuns. Lacrimile tehnologiei puneau semne peste o ruptură nebunatică. Ruptura dintre iubire şi obrăznicie.
- Ruptura, cine a creat ruptura? Se întreba el, luându-şi tensiunea şi lăsându-se pe o margine de vis pentru a-şi rosti psalmii iertării!

“SA TRAITI BINE!”

MARIN MOSCU

Să trăiţi bine! sunau în sufletul său cuvintele Preşedintelui, cuvintele viitorilor consilieri şi a viitorului primar… Să trăiţi bine! Noi, copiii, ne adunam ca la urs, în parcul din centrul comunei Piatra de Încercare. Fanfara cânta pe o scenă de mărime mijlocie, dar, care capta privirile tuturor participanţilor gură-cască la lansarea sloganelor politice.
Primarul, Ştefan Gâgâilă, care şi-a anunţat, în aplauze, un nou mandat, a împărţit găleţi cu sigla partidului pe care-l reprezintă, găleţi din care nu lipseau sticla de ulei, kilogramul de zahăr, câte un pui congelat, un caiet şi un pix.
- La votare, dacă faceţi suveica, aşa cum aţi făcut si tura trecută, va mai dau câte cinci sute mii lei, adică cincizeci ron. Duceţi bagajele acasă şi veniţi să chefuim în cinstea actualului şi a noului primar.
- Să trăiţi bine, domnule, primar!
- Să trăiţi şi voi…
Petrecerea a ţinut trei zile şi trei nopţi. Chiar şi preotul Nichipercea lăuda, până-i plesneau fălcile, binefacerile primarului…
Alegerile au avut loc, suveica a adus în buzunarul tatei cincizeci ron, mâncarea s-a terminat, găleata a rămas fără mâner, doar pixul cu sigla partidului, l-am ascuns în ghiozdan, să mă laud cu el la colegi. Pixul, averea mea, primit de la primar, avea inscripţia: să trăiţi bine! Azi aşa, mâine aşa… alegerile au trecut. Primarul şi consilierii s-au reinstalat în scaune luxoase şi bănoase, numai că, de la o lună la alta, ajutoarele sociale au fost micşorate şi amânate. Din când în când, microbuzul SAM-ului din comună nu-şi mai făcea prezenţa prin satul Sărăcuţul de Lux. Cei drept copiii de la clasele primare se bucurau văzând cum doamnele lor învăţătoare Lili Domnescu şi Mariana Omenescu îşi dădeau sufletul să ajungă la şcoală. Mă întâlneam de multe ori cu dumnealor la mijlocul distanţei dintre cele două sate:
- Mai ai trei kilometri, Învingătorule! îmi spunea doamna Mariana, fosta mea învăţătoare.
- Sărut mâinile, doamnă! Nu voi uita niciodată că mă susţineţi şi că-mi îndemnaţi părinţii să-mi facă un rost în viaţă!
- Felicitări, Învingătorule, felicitări! Ai luat trei Olimpiade cu nota zece. Eşti un geniu,un mare geniu. De azi înainte o să te alint Geniul Învingător. Te superi?
- Cum să mă supăr, doamna învăţătoare? Sărut mâinile şi … o zi bună!
  *
* *

- Trebuie să aveţi grijă de băiat. Este excepţional!
- De-aţi şti, doamna, învăţătoare, că nici cele trei găini din ogradă nu ne mai „sponsorizează”, nu se mai ouă. Şi el, săracul, şi fraţii lui, duc dorul unui ou. Alocaţia cum o primim, cum o terminăm. Ajutorul social… nu ne-a bucurat demult. Suntem pe muchie de cuţit. Nu ştim ce să facem, în ce parte s-o luăm.
  *
* *
După câteva luni, Angelica, mama Învingătorului, cu obrajii roşii de fericire, vine la şcoală şi-i spune doamnei învăţătoare:
- Mulţumim din suflet, atât eu cât şi copiii. La îndemnul dumneavoastră, şi cu banii dumneavoastră, Ionel, soţul meu, a plecat în Spania, la cules de căpşuni. M-a rugat să vă înapoiez banii cu care ne-aţi făcut bine.
- Draga mea, nici pe mine nu mă dau banii afară din casă. Criza asta bat-o focul, mi-a adus cu 25% mai puţin salariu, dar, te rog, spune şi tu : bogdaproste! Cumpără şi tu câte ceva copiilor.
- Sărut mâna, aşa voi face, sărut mâna…
A doua zi cei trei copii de la clasele primare, aveau hăinuţe noi, încălţăminte nouă. La televizor politicienii cereau în cor „încredere” populaţiei pentru a trece criza.
- Criza-i pentru noi, spune doamna Mariana, nu-i pentru ei, pentru cei de la putere. Copiii desenează cu cărbuni sandale pe pielea goală şi vin la şcoală. Cu spini în picioare şi cu spini în suflet.
- Ce să facem doamna învăţătoare? Ce să facem? Suportăm şi sperăm! Sperăm să trăim bine!
  *
* *
La căpătâiul lui Ionel Căpşunaru, cei patru copii, împreună cu Angelica, plângeau de li se rupeau sufletele. Norocul lor a fost că Ionel a murit, sărac dar curat, la el acasă, după ce vânzătorii de suflete l-au scos la mezat, muncindu-l pe rupte, bătându-l şi luându-i bruma de bănuţi pe care-i câştigase cu lacrimi şi sudoare.
A fost nevoit să fugă înapoi, în ţară, bătut şi bolnav, la vatra lui, unde spera sa aducă puţină prosperitate, dar la fel a rămas, cu averea lui, sărăcia.
Cei de la Combaterea Crimei Organizate au simulat că au luat măsuri, cred oamenii din sat. Geambaşii de suflete au rămas, bine mersi, liberi, cu buzunarele doldora, cu jipane, castele şi gagici!
  *
* *

Angelica a fost nevoită să ia taurul de coarne şi să plece în Italia. Harnică cum era, a intrat repede în graţiile doamnei Dominica dint-un oraş apropiat Romei. Din scaunul ei cu rotile, doamna, o întreabă într-o românească perfectă
- Ai copii, Angel?
- Am patru copii şi sunt văduvă.
- Dumnezeu să-i ţină sănătoşi! Cine are grijă de ei?
- Fiul meu cel mare, Olimpicul din ultima clasa de gimnaziu.
- Nu te supăra! Dacă vrei să vorbeşti cu ei, la telefon, vorbeşte. Nu¬-ţi fă probleme. Nu te costă nimic!
- Doar cu doamna învăţătoare, dacă-mi daţi voie.
- Sigur!
Telefonul sună.
- Vino, urgent acasă! Învingătorul nostru este în spital. Acum vorbeşte cu doamna doctor. Până vii tu, ne ocupăm noi de el.
  *
* *

- Cum s-a întâmplat? Întreabă doctoriţa Luminiţa Moisescu.
- Mă grăbeam să ajung la şcoală, am căzut şi…norocul meu a fost că doamnele învăţătoare m-au găsit îngheţat la mijloc de drum.
- Dacă nu te găseau dumnealor, rămâneai fără degetele de la mâini şi de la picioare, fără vârful nasului şi fără vârfurile urechilor. Ai avut mare noroc! Te-am tratat ca pe propriul meu fiu. Doamna învăţătoare Mariana a stat cu tine noapte de noapte, mi-a arătat toate diplomele tale de Olimpic. Felicitări!
- Mulţumesc!
- Apropo, de ce-ai scris pe fiecare diploma „să trăiţi bine!”
- Doamna doctor, şi la înmormântarea tatălui meu, fiecare politician, primar, consilieri au aruncat în găleata fără mâner, câte cincizeci ron , bani care nu ne-au ajuns nici de pomană. Numai că ei, nici la înmormântare n-au uitat sa îngâne: să trăiţi bine! M-am gândit că trebuie să-mi fac un viitor, să învăţ bine chiar dacă nu am ciorapi în picioare, trebuie să ajung să trăiesc bine, fără să mai spună domnul Preşedinte să plecăm din ţară!
- Tot poporul doreşte să trăim bine, numai că la noi cei ce ne urează să trăim bine, se gândesc numai la ei. Ei să trăiască bine! Noi ne târâm prin viaţă ca şopârlele prin mocirla întâmplării. Asta este condiţia noastră!…Ei sunt hoitarii noştri!
- Cei ca mine, or să schimbe totul… sunt sigur!
În uşă îşi făcu apariţia Angelica
- Mamă, mamă, cum de-ai venit? Cum ai aflat?…
- Doamna învăţătoare m-a anunţat. Uite, ţi-am adus un laptop, hăinuţe şi ceva bani. Doamna mea din Italia mi-a dat o sumă frumuşică, dar pe traseu, într-o parcare, am fost „perchiziţionaţi” de nişte poliţişti,care ne-au amendat şi ne-au luat banii. La intrare în ţară, la vamă, şoferul nostru nici n-a vrut să audă că facem sesizare la organele în drept. Era în legătură, bănuiesc, cu presupuşii poliţişti. Aceştia suntem, dar să nu uit, că tu eşti fiul meu, mândria mea, uitasem să te îmbrăţişez, să te sărut…
- Era să fiţi săraci, spuse doamna învăţătoare, era!… Dar, de azi înainte nu trebuie să vă mai faceţi griji, puteţi să trăiţi bine în adevăratul sens al cuvântului.
- Cum?
- Am jucat la loto, cu gândul la şansa câştigului, ca tot românul. Am combinat datele de naştere ale copiilor , şi, iată, am câştigat! Este norocul lor, banii lor, şansa lor. Toate actele le-am făcut pe numele tău, Angelica. Ai grijă de aceşti olimpici, de aceste genii care răsar din durerea pământului românesc, sfinţindu-l apoi cu bunătate, frumuseţe şi inteligenţă.
- Mulţumim din suflet! Sunteţi un mare om, cu adevărat om, ca şi doamna mea din Italia, pe care aş vrea s-o aduc aici, printre noi.
- Dumnezeu să ne audă şi să ne ajute, spuse doamna învăţătoare ieşind pe uşă. Lacrimile îi brăzdau obrajii de fericire, împlinirea unei fericiri mult visate. Să trăiţi bine, să trăiţi!…

N. Bălaşa

Din nou, timpul, parcă fără timp! Aşteptam. Doar începutul şi sfârşitul poveştilor pe care mi le citeau, când unul, când altul, mă făceau să tresar şi să întreb:
– Şi… după aceea, ce-au făcut?
– Au trăit fericiţi până la sfârşitul vieţii, cum ţi-am spus…
– Da? …Adică da, asta am înţeles eu, dar după aceea…?
– După aceea… după aceea, omul mai şi moare! – îmi răspundea Iba cam cu o jumătate de gură.
– Moare!?… Iar dacă moare, moare?
– E, cum să-ţi spun…? Moare şi nu prea …
– Adică … Te-am prins! Mă păcăleşti!
– E, cum să te păcălesc eu tocmai pe tine…?!
– Atunci, ori moare ori nu moare?
– De! Ştiu eu ce să zic?
– Dacă tu nu ştii!… Povestea ce zice?
– Povestea? Povestea spune că…
– Păi, dacă spune, înseamnă că aşa e…
– Este şi nu prea!…
– Nu? Aaa! Hai, mă, cum nu? Of, şi eu care credeam că oamenii mari ştiu tot!
– Tot şi nu prea!
– Adică? Ori ştiu ori nu ştiu?
– Cu tine n-o mai sfârşeşte omul! Ştii cum e cu ştiutul ăsta? E ca şi cum te-ai duce la un pescuit de vise. Arunci năvodul…
– Şi?
– Aştepţi! Şi iar aştepţi… Visele dau năvală! …Dar ce folos?! Plevuşcă! Năvodul tău vrea pe cel mare! Iar ăla nu mai vine! Şi iar aştepţi! După o vreme… simţi năvodul greu! Gata, zici! De astăzi am Universul la degetul mic! Tragi şi iar tragi, vrei să-ţi pui visul în barca ta şi să pleci cu el, ehe, departe. …În lume! Iar visul… zbâc! Uite-l, şi nu e! Te trezeşti, şi năvodul, gol!
– Şi?
– Iar şi?! Ei, dacă mai apuci, arunci din nou năvodul.
– Mda! Dar hai, mai povesteşte-mi!
– Uite:
,,A fost odată ca-n poveşti,
A fost ca niciodată,
Din rude mari împărăteşti,
O prea frumoasă fată.

Şi era una la părinţi
Şi mândră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinţi“
– Sfinţi?
,,Şi luna între stele“
– Ce sunt aceia sfinţi?
– Aoleo! Mă omori! …Sfinţii sunt nişte… să zicem, nişte îngeraşi ca tine!
– Da?! – m-am mirat, însă Iba, obosit, adormise. L-am învelit şi m-am culcat şi eu. Când genele stăteau gata, gata, să-mi cadă somnoroase, am aruncat năvodul…