Irina Lucia Mihalca

Noli foras ire, in interiore homine veritas!
(Nu vă duceţi în afară, în omul interior locuieşte adevărul!)
„Fiecare este o oglindă pentru celălalt, în care se vede pe sine însuşi.”- Shakespeare
“Visul pe care îl visezi singur rămîne doar un vis, visul pe care îl visezi cu alţii devine realitate”
din scripturile antice tibetane

În serile calde de mai, prin fereastra camerei lui aerul e plin de miresmele dulci de regina nopţii, suave arome de levănţică, parfum de iasomie, trandafiri, caprifoi şi mentă.
În faţa casei un tei îşi răspândeşte grăbit florile, corcodusul şi-apleacă ritmit ramurile încărcate în adierea vântului printre crenguţele zvelte de liliac.Miroase a linişte şi a fluturi de vis. Dinspre marginea oraşului năvăleşte noaptea şi ţârâitul greierilor.
Adolescentul preferă nopţile astea pentru lumina mistică reflectată în tăcere. Câte un ţipăt pierdut în depărtări. Citea, citea enorm pentru vârsta lui. Un tânăr, diferit de ceilalţi, îşi crea propriul univers prin cuvinte ce nu trebuiau rostite decât pentru sine. Găsea imposibilă calea de a-şi face prieteni şi chiar o iubită. Aplecat la masa din cameră încerca să-şi scrie gândurile prin fragmente de romane începute.
Să fie vis sau aievea glasul ce răzbătea tânguitor din grădina casei? Să fie vis sau realitate?
Se ridică, din câţiva paşi ajunse afară, nedumerit încercă să afle de unde venea acea chemare, abia şoptită. În curtea casei cumpăna fântânii despica luna plină.
Încet un glas suav îl chema: “Vino, hai vino! ”.
Înaintă nedumerit pe alee pe urmele glasului fetei ce ducea spre fântâna din care se răcorea încă de mic. Aplecându-se, în oglinda ei se reflecta chipul melancolic al unei fete de o fermecătoare inocenţă, luminat de razele lunii.
La vederea lui schiţă un zâmbet şi-i spuse:
” Ai venit! Sunt eoni de timp printre timp de când te caut. Nu-ţi fie teamă, hai cu mine, hai vino, vino în Oraşul Solar, Heliopolis, păşeşte aici, ai să-l recunoşti, ai să-ţi reaminteşti. ”
Fata îi făcu un semn cu mâna, îl chemă încă odată. Pâlpâiri de lumină se reflectau prin pletele ei, pe chipul ei frumos. I se părea cunoscută, nu îşi amintea cum şi de unde.
O mai văzuse, era sigur, simţea asta intens, dar unde şi cum, căci totul părea un vis real, încă neînţeles. Ca în transă începu să coboare treptele ce duceau spre adâncul fântânii, spre oglinda apei.
Păşi prin oglinda apei trecând printr-un tunel la capătul căruia printr-o lumină albastră se deschise Poarta Stelară spre o lume paralelă scăldată într-o lumină neobişnuită, intensă şi pură.
Fata cu trăsături asiatice îl luă de mână, îl privi adânc, zâmbindu-i îi spuse:
” De când te-aştept, Chanchala Sarvaga, tu ştii asta, priveşte şi încet vei recunoaşte totul de când ai plecat de Acasă. Bucură-te de această călătorie prin timp. ”
Ciudată senzaţie de linişte, un sentiment de pace interioară şi încetinire a curgerii timpului, ce ciudat, îşi aminti numele fetei ~ Shanti Ramya.
Din văzduh se apropie plutind inefabil o pajură de o rară frumuseţe, Pasărea Phoenix, cu aripi învăluite într-un cerc de azur, pene strălucitoare ca flacăra, cu pete de purpură şi aur, în ochi îi scânteia o tainică lumină. Privindu-i adânc le transmise mental să se urce pe aripile ei, spre ţinutul soarelui-răsare al Templului de Aur.
Cu viteza gândului trecuseră peste ţinuturi cu o magnifică natură tropicală, peste câmpii întinse, păşuni, vegetaţii luxuriante brăzdate de fluvii şi râuri, ale căror maluri erau mărginite de ferigi uriaşe şi palmieri.
Ajunseră într-o frumoasă grădină cu fântâni arteziene. La mijloc, străjuită de arbori ornamentali, o alee pornea spre Poarta Principală, asemănătoare unui văl, care odată deschisă reda din curtea interioară “o lacrimă pe obrazul timpului “, un templu magnific aşezat pe o terasă de marmură albă, o bijuterie ce strălucea în lumina soarelui înconjurată de construcţii impunătoare.
Templul n-avea acoperiş pentru ca razele Soarelui-Ra să pătrundă în el. Pasărea îi lăsă în faţa templului şi dispăru tot aşa cum apăruse.
Era templul alb din visele ce i se succedau periodic prin timp. Cu paşi mici Shanti Ramya porni spre templu însoţită de tânarul cu ochii negri, strălucitori.
Intrară în templu, aprinseră okoro, beţişoare parfumate de tămaie, smirnă si santal, priviră fuioare de lumină ridicându-se în încercarea de a îmbuna zeii prin rugăciuni înmiresmate, depuseră ofrande de flori, simţiră pacea şi albul liniştii lăuntrice, făcură câţiva păşi în faţă şi îngenunchiară ţinându-se de mână.
Prin ochii ei privind se derula trecutul unei poveşti, povestei vieţii lor.
Ştia că aici a mai fost, o recunoştea ca fiind sufletul-pereche, ştia aceste locuri şi viaţa prin care-a trecut cândva, asemeni unei pelicule derulate in viteză.
În inimă simţi o durere sfâşietoare, un dor imens, un ţipat lăuntric, golul pe care nu-l putuse umple cu nimic.
Lacrimi îi inundară ochii căci îşi revedea întreaga acea viaţă, totul, inclusiv despărţirea care le-a fost dat să fie, ruptura firului lor de teama lui în faţa iubirii, de oscilaţia şi neîncrederea lui.

[ Omul înfruntă moartea după o durată foarte mică a vieţii sale, iar viaţa lui pare să nu fi valorat prea mult. Chiar nimic!
Slăbirea vederii ne face să credem că soarele, luna şi stelele sunt mai palide. Timpul zboară, experienţele triste urmează una după alta, norii se întorc după ploaie. ]

Ieşiră din templu scăldaţi de lumina blândă a apusului de soare. Totul căpătă un farmec aparte atunci când se lăsă seara. Porniră spre aleea de unde veniră, ca Pasărea de Foc să reapară din văzduh, ducându-i la capătul Porţii Stelare.
Cu lacrimi in ochi, Shanti Ramya îl îmbrăţişă strâns, îi mângâie chipul şi-l sărută redându-i gustul tuturor primăverilor, acel dor nedesluşit după care tânjea.
” - Ne vom reîntâlni, nu plânge, nu te-ntrista, hai zâmbeşte Chanchala Sarvaga. Ştii doar că ţi-am înţeles frica, te-am înţeles şi te-am iertat, doar tu trebuie să reuşeşti să te ierţi, să fii liber, dar singur va trebui sa descoperi paşii pierduţi. Ai repetat lecţia prin atâtea vieţi şi-o vei repeta până o vei parcurge. Eu te voi aştepta, voi avea răbdare. Nu plânge, ne vom reîntâlni! ”

Tânărul trecu prin oglinda apei fântânii şi fără să-şi dea seama se trezi în camera sa, la masa de lucru.
Să fi fost totul un vis atât de real?? Atunci de unde durerea lăuntrică, de ce simţi lacrima curgându-i pe obraz?? Şi parfumul ei, şi chipul, şi gustul ei totul sa fie doar vis??
Pe masă o floare albastră de nu-mă-uita şi-o foaie de hârtie în care caligrafic era pictat cu cerneală asemeni unei ideograme:
” Ne trezim amândoi
dintr-o altă realitate
încercând să oprim clipa,
continuarea unui alt timp în acest timp ”

iar dedesubt el completase:

” Oare ne vom întoarce?
oare ne vom regăsi?
mai tineri decât moartea ce ne-a chemat despărţindu-ne?
mai curaţi decât cerul primăverii?
copil plutind în lacrima timpului,
ţipând după mireasma gândului tău?
oare ce-naltă iubire ne-a pedepsit cu uitarea?
te văd alergând lângă mine cu surâs de mărgele,
cu privirea ta caldă întinzând mâna să-mi prindă suflarea,
să-mi alunge întristarea… oare vom mai fi NOI? ”
…………………………………………………………………………………………………………………………………………
Oare visele, trăirile avute pot fi visate de două ori, precum scăldatul în acelaşi fluviu de două ori sau va trebui să renunţi la ele?
Amintirile, temelia pe care poţi zidi înscrisurile culese de-a lungul întâmplărilor, preţioase fragmente, cu care poţi întregi tot!
O coloană trunchiată, un capitel sfărâmat, treptele pe care încerci sa le urci îţi amintesc de splendoarea unui templu, toate, alcătuiesc comoara de absolut necesară unui suflet.
Viziunea, oricât de puternică ar fi, doarme dacă nu e deşteptată prin întâmplare de un lucru de nimic, care a concretizat-o… şi, când nu le mai ai toate acestea, e greu să te regăseşti.
Ca într-un obscur subteran trebuie să cobori în sufletul tau proiectând lumini, ca să poţi afla ceva.
Te apleci asupra inimii şi asculţi cum bate în ea trecutul, ca şi cum ai pune urechea la pămînt, ca să auzi din depărtare un zgomot surd.

Inima bate, mintea nu poate uita câte a adunat; arome, culori, sunete şi forme, văzul şi auzul urmează să le păstreze, scânteia aceea ce a dormit o clipă sub cenuşa parfumată, scânteia aceea mică, energia, iar odată cu primăvara, cu vântul care bate, simţi că va renaşte.
(povestea, poate, va continua)

Const. MIU

- ‘Nea Dumi e acasă? întrebă femeia.
Tânărul nu-i răspunse. Trase din ţigară, după care apucă sticla de gât şi turnă alene în pahar. Bău cu sete, pe nerăsuflate, aproape tot paharul. Se şterse cu dosul palmei,luă apoi între degete câteva alune, pe care le aruncă în gură, dând capul pe spate.
Femeia se apropie din spate şi-i puse palma pe umăr. Abia atunci acesta tresări şi, după ce dădu mai încet sonorul aparatului la care asculta manele, întoarse capul.
- Marcelică, ‘nea Dumi e acasă?
- Doarme, tanti,doarme, repetă tânărul, părând deranjat de cea care îl întrebase de tată.
- Cum o fi putând să doarmă pe hărmălaia-asta?! se minună femeia.
- Cu spume la gură, după ce-a dat gata două sticloanţe de Săniuţă! veni explicaţia.
- Ia, dă fuga şi scoală-l!
- Nu pot, bre, tanti Maria, că abia ce-a aţipit.
- Şi ce dacă…
- Face urât dacă-l scol înainte să-şi fi făcut efectu’ Săniuţa! O ia ca medicament şi-i trece de toate alea!… Dacă nu-şi face efectu’ siropu’, face urât moşu’!… Odată, am luat-o pe coajă, că tot aşa, m-a frecat la icre un vecin, să-l scol…
- Las’ că n-o iei pe coajă, că i-am adus pensia, lămuri poştăriţa.
- Tanti, ştii ceva?… Mai bine lasă-mi mie cuponu’ şi banii, că moşu’ nu-şi face somnu’, ne ia p-amândoi la ture, iar pentru mata nu răspund!…
Pentru că femeia nu dădea semne că s-ar învoi, Marcel Pestriţu insistă:
- Ai, că-ţi las de-o prăjitură şi-o ciocolată…
- La pensia lu’ dom’ colonel, zău c-ar merge un Garone!… Mi-e frică, zău, să nu dau în diabet, că pensionarii ăştialalţi din cartier, cân’ le duc pensia, în ziua respectivă, mă tratează ba c-o prăjitură, ba c-o şarlotă, cu multă frişcă…
Marcel Pestriţu se uită atent la poştăriţă, de parcă ar fi vrut să-şi dea seama dacă diabetul decare-i tot vorbea şi-a arătat vreun semn.
- Dacă-mi dai pensia lu’ moşu’, îţi las şi matale d-un Martini, încercă el să negocieze.

*
- Ce tot mă baţi la cap, mă ‘nea Fichiret, şi vrei să ştii unde-i Marcel? se răţoi Gina Priboianu la cel care o sunase.
- Cocoană, am o urgenţă! mai insistă omul.
- Ai greşit număru’. Sună la 112 ! Şi-i închise în nas.
De felul ei, Gina Priboianu era iute, dar în acea zi, când a fost sunată de turcu-ăla, băşit, cum îi spunea ea în secret, era chiar nervoasă. Îi spusese soţului să nu-ntârzie cu transportu’-ăla, pentru că avea de gând s-o ducă în piaţă, să facă mai multe cumpărături.
Telefonul sună iar.
- Ţi-am spus, abi, că nu ştiu pe unde golăneşte Marcel! ţipă femeia. O fi la biliard, cu golanii lui, dracu’ să-l pieptene!… La noi vine numa’ cân’ are nevoie de ceva, şi nu face pui p-aci…
- Sigur nu ştii unde-o fi?
- Alaltăieri, l-a rugat pe soţu’ să vină cu furgonu’ la Altex, că voia să ia un frigider pe cuponu’ de pensie a lu’ ‘nea Dumi… Nici nu l-am întrebat p-al meu dacă l-a rezolvat pe Marcel…
- Cocoană, e belea mare! Avertiză Fichiret, d-aia întrebam la tine de Marcel.
- Ce dracu’ o mai fi făcut?! se sperie femeia.
- Nu el, moşu’…
- La câtă votcă bagă-n el, o fi căzut pe stradă. Nu e prima oară! vorbi sentenţios cea care fusese sunată.
- Căzut, căzut, repetă grav tătarul. Sculat la el, nu puteam!
- Ai dreptate, abi, cine să poată urni matahala-aia?!
- Cocoana, nu puteam sculam… E mort, cocoană!
- E, pă dracu’!… A dat colţu’ ‘nea Dumi?… ‘Ai dă mine şi dă mine!
- Cocoana, vino repede, să iei ploconu’!… Io musuluman eram şi nu putem să-l ţin în casă… L-am târât în curte. Aman-aman, tare greu era!
‘Ai dă mine şi dă mine! se văicări femeia. Bine că m-ai sunat, ‘nea Fichi… Vin cât pot de repede, numa’ să dau dedeşteptu’-ăsta, al meu. Nu-ş’ pe unde umblă, că nu răspunde la telefon…

*
Gina Priboianu se lăsă moale pe pat. Nepoata lu’ ‘nea Dumi (cum îi spunea omului toată lumea din oraş colonelului Dumitru Pestriţu, fost comandant al unităţii de rachete) era cea care avea grijă de bătrân – de când aceluia îi murise soţia de inimă rea – şi de unicul fiu, care la aproape 40 de ani n-avea loc de muncă, mulţumindu-se să trăiască din pensia tatălui. Mergea o dată pe săptămână acasă la bătrân (impropriu spus „acasă”, căci după moartea soţiei vânduse repede vila, iar banii îi băgase într-un cont, la o bancă, mulţumindu-se să stea în gazdă la un tătar, într-un cartier mărginaş), pentru menaj: gătit, spălat şi călcat. De mai bine de un an, trecea tot mai rar – la două, trei săptămâni –, căci Dumitru Pestriţu, cicălitor din fire, stătea cu gura pe ea, cât femeia trebăluia. „Decât să mă freci pe mine toată ziua, bună-ziua, mai bine-ai face instrucţie cu fi-tu, că l-ai scutit de-armată, repede-repede, şi-acum a ajuns un necioplit cu burtă de popă!” îi mai întorcea Gina vorba.
Puse mâna pe telefon şi sună la Protoierie.
- Săru’-mâna, părinte!… Te deranjez şi eu… Am dat de necaz…
- Ce s-a-ntâmplat?
- A murit ‘nea Dumi…
- Dumnezeu să-l odihnească!
- M-a sunat ‘nea Fichiret Osman, la care stătea în gazdă… Cică l-ar fi găsit înţepenit în casă, de unde nu mai ieşise de trei zile…
- Fi-su ştie?
- De trei zile, nu-i de găsit! De când a pus mâna pe banii de pensie ai moşului… Cine ştie pe unde-i toacă?!…
- Păcat, mare păcat… Mai făcea donaţii pentru biserică…
- Nu ştiam…
- S-au mai văzut cazuri de atei, care la bătrâneţe au găsit Calea Domnului…
- Părinte, n-am timp de necrolog!… N-am un’ să-l duc! Ajută-mă, că nici nu ştiu ce trebuie pentru înmormântare!…
- Adu-l la noi, la capela mortuară… Am acolo o rezervă, unde am toate facilităţile: îl îmbăiem, îl ferchezuim şi-l îmbrăcăm în paltonu’ de scânduri… Nu mai pierde vremea! Adu-l acolo; de rest, ne ocupăm noi!…
- Da, părinte,aşa o să fac, săru’-mâna!
- Chiar dacă nu o să fiu eu, îl găseşti pe administrator. Îi spui că eu te-am trimis… Nu-i dai nimic!… Ne socotim după aia, că şi-aşa ai de alergat… Acu’ tre ‘ să merg la un botez; naş e frate-miu şi mai schimbăm şi noi o vorbă,două acolo, că nu ne-am mai întâlnit la sindrofii cam de multişor. De, fiecare cu afacerile lui…
Gina Priboianu se mai linişti. Preotul paroh era un om de inimă. Dr, după numai cinci minute o sună el pe femeie.
- Doamna Gina, să ştii că nu facem nicio scofală!
- Cum adică, părinte? se sperie femeia.
Păi, dacă zici că Fichiret l-ar fi găsit după trei zile, tre’ să suni mai întâi la Poliţie, să preia ei cazu’… După ia îl aduci la noi…
- Da, părinte, bine că mi-ai zis. O să-l sun pe adjunct. E văr primarcu soţul meu şi cre’ că până vii de la botez, ne rezolvă el.
- Aşa să fie!

*
De trei ore stăteau la poarta de la Morgă şi nu-i băga nimeni în seamă… De sute de ori au apăsat butonul soneriei şi tot nimic! Soţul Ginei Priboianu aţipise. Îi dădu un cot.
- Cum poţi să dormi cu mortu’ lângă tine?
- Pe ‘nea Dumi l-am pus în spate. Doar tu eşti lângă mine!… Io-te, s-apropie cineva, mai spuse omul, frecându-se la ochi.
Într-adevăr, cineva se apropiase de poartă şi le făcu semn să coboare din maşină.
- A sunat dom’ doctor şi a spus să vă-ntreb dacă aveţi hârtia…
- Ce hârtie?
- Trimiterea de la Poliţie; fără ea nu puteţi intra! avertiză paznicul.
- Stăm aci de-atâta timp şi n-ai ieşit să ne spui de treaba-asta?
- Nu-i mare scofală, dar nu sunase doctoru’!… Aşa că vă duceţi frumos la Poliţie ţi veniţi cu hârtia-aia. Pân’-atunci, poate apare şi don’ doctor. Zicea că seducesă-şi cumpere un şorţ nou…

La Poliţie, era doar ofiţerul de serviciu. Îi spuseră pentru ce-au venit, iar acesta îi avertiză că mai întâi trebuie îndeplinite câteva formalităţi.
- Nu-i bine c-aşi mişcat mortu’ din loc!
- Subcomisarul Abagiu zicea să ne ducem la Morgă…
- O fi zis, dar mai întâi se cuvenea întocmit un proces-verbal de constatare… Ei, lasă, că n-o fi foc! Daţi şi voi un coniac şi ne înţelegem… Dacă tot l-aţi cărat pân’ aci, tre’ să scriu cum l-am găsit…
- ‘Ai mai repede, mai repede! îl zori femeia.
- Bine că e întreg! remarcă bucuros ofiţerul.
- Da’, ce, dom’le, voiai să ţi-l aducem tranşat? se interesă vădit supărat soţul Ginei.
- În cazu’-ăsta, era nevoie să daţi şi voi declaraţii: cine, cum şi cu ce?
Cei doi soţi se uitară miraţi.
- Nu vă mai uitaţi aşa la mine, că mă deochiaţi!… Vă duceţi înapoi, unde-aţi găsit mortu’ şi luaţi declaraţii de la ăia care l-au văzut.
- Cu-atâtea referinţe, parcă-i facem dosar de angajare, fu de părere Gina.
- Să le luaţi în dublu exemplar: un rând la noi şi altu’ îl puneţi în coşciug, că poate o avea nevoie pe lumea-ailaltă…
- Vorbeşti prostii, dom’le! se apără Gina Priboianu. Acolo, nu se munceşte!
- Până dimineaţă, mă găsiţi tot pe mine aci! Mai spuse ofiţerul.

*
La poartă, a ieşit o persoană necunoscută.
- Păi, unde-i ‘nea Fichi? se interesă Gina.
- S-a mutat d-aci. A vândut de grabă tot şi dusa fost! Unde anume, nu pot şti, că n-a spus la nimeni!
- Ei, cum aşa?… A plecat… Şi n-a spus la nimeni!…
- Nu… La nimeni!
- Şi când a plecat?
- Are câteva ore bune… A-ncărcat tot calabalâcul în trei camioane şi p-aci ţi-e drumu’…

S-au întors din nou la Poliţie şi i-au spus ofiţerului ce-au păţit.
- De, ce să-i faci; sigur n-aveţi noroc, conchise acesta. Legea e lege!
- Acu’, ce facem?
- Fără declaraţii, nu po’ să vă dau nimic la mână!… Să găsiţi nişte martori… Aşa că, faceţi săpături! îndemnă el. Da’, nu vă grăbiţi, că tot pe mine mă găsiţi. Aci sunt până dimineaţă!
- ‘Ai, nevastă, să luăm un târnăcop şi două lopeţi.
Gina Priboianu se uită la ceas.
- Are dreptate omu’… La Fero-metale n-a-nchis… Ai auzit ce-a zis – ne-aşteaptă…
- Da, şefu, facem săpături.
- Şi nu ne grăbim…
- Aşa e, oameni buni: Graba strică treaba!… Eu v-aştept. Până dimineaţă sunt aci!… Da’ numa’ să faceţi săpături!…

Victor TELEUCĂ

Îl suna din vremi un bucium, cornul, clopotul din turnul vechiului saturn de codru neurnit mereu din loc cu a lui întunecime plin de mândră adâncime şi de veghe taciturnă dintr-o linişte nocturnă;

îl suna un tainic foc, îl sunau bătrâni stejarii, îndărătnicii şi crunţii;

munţii-mândrii şi cărunţii îi puneau pe gândul frunţii umbra lor să se anunţe, când îl aşezau la masă plin de strigăt şi-ndoială şi că el muia nu pana, ci un deget în cerneala sângelui şi-l ascuţea cât mai mult, mai mult să doară – vara, toamna, primăvara, iarna cu deosebire, când a cerului sclipire gerul l-aşeza pe geamuri, iar pe geamuri dalbe ramuri şi urca la sobă preţul;

el îşi aştepta dezgheţul în îndelunga-nsingurare şi vedea cum prin perete mândrul bourul apare, coborând din stema ţării, în perete să rămână herb făcut să lumineze, coarnele-i erau lumină, ochii bourului, negri, îl priveau iscoditori, el să fie unsul vremii când păşeşte vremuri darmă! El simţea sub frunte gândul cum se simte prafu-n armă, mai simţea cum se revarsă arsă lumea-ntr-o alarmă până-atunci necunoscută şi de care te-nfiori şi-auzea cum demiurgul stă cu bezna în dispută, creşteau clopote-n alamă, cornul în scântei de săbii şi venea să-i bată-n masă tot argintul viu al mării, neştiutele corăbii, cu tristeţe încărcate, ce porneau spre nicăiurea aducând de nicăiurea dintre flăcări foc s-aleagă şi îl fremăta pădurea, clipa cât o eră-ntreagă şi din şuierul de frunză, şi din fluier de poveşti, el cu fiecare cântec se năştea atunci, fireşte, însă nu era întregul, erau numai emineştii cu mulţimea lor de ghiersuri şi de doine şi de moine care dulci şi-amar răsună, căutând cu tot firescul celui încercat de soartă şi-ntr-o noapte de furtună frământată de lumină, ca într-un focar de lună să se-adune unul singur, botezându-l Eminescu;

desfăcând o rază-n patru, fiecare iar la rându-i o mai desfăcea în patru ca să caute în nimbul razelor cum creşte timpul şi cu zeii făcând teatru, din lumina lor obscenă, îi punea să joace-n scena lumii lui şi să-i recheme, le da replica la vreme când se dezmorţea din frigul gândului, şi el o vină şi lumina din lumină se isca a treia, alta, cosmică, dogoritoare, zburători cu chip de fluturi se-ntorceau spre începuturi, fulger încăput în noapte, dar şi într-un strop de rouă şi de-acuma de la sine fiecare rază nouă iar se desfăcea în patru şi-n a trudei nepieire, luminând în timp şi spaţiu, un nesaţiu de iubire care schimbă veşnic vremea într-o altă viscolire însetată de frământuri;

din noian de nălucire, scutura frunze de cânturi, frunza-n cântece s-o schimbe într-un codru dus de gânduri, bourul ce sta-n perete, avea coarne-n semilună, luna-n cap Aliotmanul, nelăsându-se bătut;

bun a fost să fie anul, prima dată-n vers intrase univers neşters de vremuri şi-ntre vremuri nu se pierde, tot pornind din frunză verde, din iertare de păcate, de ciocniri a două vârste într-un suflet ce se-mplină, crezând timpul nemurire, isca eposul vorbirii cu un fel de multă vină;

între litere lumină turna să se-nchege bine, spus apoi să lumineze din cetatea vorbei noastre ca prin antici metereze, umbra lui era Ciobanul fără oi şi fără nume, sumbră ea-i venea din urmă ca să-l apere de lume pentru lume să-l păstreze şi cu lumea să se-ndrume şi prin lume să se cheme;

din aceeaşi noapte plină de-adevăruri şi misteruri s-a făcut mai mândră-n ceruri steaua ce-n apus de soare din adânc de bolţi răsare, cea fără a şti ce-i moartea, el, pândit de Lucifer, să-i dea soartă de Luceafăr, înger răzvrătit ce vine dintr-un timp din nou născut;

raza ce se-mparte-n patru sub magia vorbei simple care sufletul ni-l umple, împletindu-ni-l cu lumea unei lumi ce el pe scut o aduce dintr-o luptă-n care graiul s-a născut şi-a rămas în devenire când şi sfânt de nemurire şi timp sfânt de regăsire pentru-acest pământ ce-ncape într-un fulger de cuvânt;

când se revărsară zorii şi-adormi pe cele scrise fruntea lui mai grea ca munţii, nici el nu-şi închipuise care lege se alege din cuvinte şi din vise, un ceva ce n-are capăt, un simbol din vremi cernut, altfel nu era ce este şi ce-a fi cu timp şi spaţiu într-o soartă încăput;

dormea bouru-n perete şi pe capul lui temut care-a stat în stema ţării, Lucifer lucea tăcut, raza împărţită-n patru raze tot atât de multe iar se desfăcea în patru şi din nou în patru iar desfăcându-se în patru chiar atunci, neprevăzut, timpul îndărăt se-ntoarce renăscând de la-nceput.
1988

MELANIA CUC

( fragment de roman)

Armurile cavalerilor medievali şi toate armele reconstiuite după artefacte unicat, de muzeu, rezemă valul de paiantă al cârciumei din care un beţiv iese cu un şut în fund şi înjurând cârciumarul de Precestă.
Mirele, şi el în pauză de cafea, repetă rolul, scenariul, citeşte atent, cu ochelarii puşi pe şaua nasului acvilin. Azi are barba rasă şi sprijinită în pumnul cu care, el, Regele Arthur, îi dă replica sultanului Saladin.
- Cabotin incorigibil! – îi zic şi, dacă aş fi un mujic aş scuipa sigur în făraşul cu nisip, în care câteva mucuri de ţigară ieftină se sting încet, ca fetele bolnave de ftizie.
Văd cum Lebăda se apropie de el, merge cu bărbia ridicată, cu un zâmbet afişat în colţul gurii şi cu sandalele legate pe gleznele-i subţiri în nojiţe de naylon extrem de transparent.
Poartă rochie cu decolteu asimetric tăiat peste locul de sân.
-Psss, iubita! - o abordează golăneşte careva dintre soldaţii-figuranţi.
Lebăda, din instinct, îşi trage fibra de mătase peste piept, să-şi ascundă astfel infirmitatea ca pe un păcat.
Se împiedică, alunecă, se prăbuşeşte sub povara coşului cu vişinele mustind.
Mirele zvâcneşte, vrea să se apropie, s-o ridice… dar, duce doar pe jumătate gestul până la capăt.
- Camera! Filmeazăăă!!
Aşa, OK, bre… mai trage o cadră! Acum… Cum nu mai ai peliculă???! Te ucid cu mâinile mele! Aşa o scenă de viaţă nu mai prindem niciodată.
Hai, blegule, schimbă registrul… Aşa, frăţioare, şi tu, tu, femeie…stai, stai aşa nemişcată în baia de sânge …
Asta-i Femeia! Ăsta-i Graalul, doar o pată roşie pe o rochie albă. Atât!
Sânge! Vreau mai mult sânge!
Aduceţi vopsea din aia care se ia… Găleţi cu vopsea, turnaţi peste ea.
Filmează, filmează… ţipa Regizorul, din scaunul lui de dumnezeu al unei simple pelicule, dar care spera să-i aducă nu gloria, ci bani, o sumă cu mai multe zero-uri în cont, cât să-i plătească pensia alimentară fostei neveste.
-Dom’ Regizor, femeia e moartă… se găsi un milos să-şi dea cu părerea şi chiar încercând, cu puterile lui, să-i potolească pe vlăjganii care, incitaţi de ritmul şi ineditul filmării, turnau găleată după găleată de vopsea roşie peste Lebădă ca fără de răsuflare.
- Jigodii, la o parte!…Tună vocea Mirelui, care aruncase din mers paginile cu scenariu şi singura lui pereche de ochelari buni, direct în lentila cameramanului, una super-sofisticată şi care costase o avere casa de filme.
Aleargă spre femeia lui – către un trup nici mort, nici viu - zăcând în balta de suc vişiniu şi la care o mulţime de insecte de tot felul se avântă, plonjează, înoată, cu disperare asigurându-şi plinul stomacului.
De acolo, de sus, îl văd cum îi trage fusta peste fesele dezvelite, cum o ridică pe braţe, mireasă, purtând-o ca pe o floare de hibiscus din care cad picuri roşii.
Cineva a sunat Ambulanţa şi când nu se mai aştepta nimeni, a sosit la faţa locului şi felcerul cu adidaşii Made USA.
Mirele a urcat-o şi a urmat-o pe Lebădă, pe lângă targă.
Îi văd mai apoi, tot în pereche, pe brancarda din pânză şi oţel, în drum spre spitalul municipal.
Stau îmbrăţişaţi pe cearceaful pătat, aşa, ca după o noapte de dragoste, pe un pat nupţial.
Ea e palidă şi cu unicul sân viu adunat, strâns în corsetul feşelor de tifon.
El e calm, mult prea calm pentru un astfel de deznodământ trist.
Ea are mâinile umede şi foarte fierbinţi, prinse în ţesătura mantiei lui, una albă şi cu cruce roşie, de cavaler teuton.
Nu înţeleg nici acum cum reuşesc să formeze perechea perfectă - el, un derbedeu fără identitate precisă; ea, numai suflet în rochia aia, cu o aripă de lebădă în loc de mânecă stângă.
El, fiu de contrabandişti, născut în puşcărie; ea, prinţesă cu blazon dar… fără noroc şi fără moşie.
Ea, cuminte şi educată în pension; el, un fost soldat cinic şi irascibil.

N. Bălaşa

- Aşa,… una, alta… – mi-am repetat în gând, privind undeva, departe, spre munţii care, parcă, mă chemau. Am urcat, iarăşi, la volan. Drumul a şerpuit printre pădurile din stejar rămase încă în picioare. Peste tot, în jur, alături nouă, liniştea, simfonie a zărilor şi a aducerilor aminte. Alături ei, viaţa, oricând gata, parcă, să trădeze. La ţărmul clipei, misterul! …Sau, alternativ, când Dumnezeu, când diavolul! Totuşi, ultimul, mai rar. Între unul şi celălalt, urcuşul, destinul, ruleta, cifra 6. Repetată, punere pe gânduri! …Apoi, moartea, cortină a zădărniciei! Domnule, dacă ai putea să mori în picioare, semn?! Să rămâi, aşa, stană de piatră şi să te îngropi singur, perpendicular pe axa vremurilor! Să fii un fel de antenă, prin care, musai să treacă şi timpurile, şi cuvântul! În realitate, noi, tot una cu pământul, un fel de umbre stinse în amurgurile disperării. Te zbaţi să fii şi… Una, două, ţi se încurcă iţele. Păcat de oasele frânte şi de alergatul pe te miri unde! Asta e! Una e să vrei şi alta e!… – mi-am zis tăcut.
- Nick, mai e mult?
- Până departe, e! Veşnic e! Te-ai plictisit?
- A, nu! Am sentimentul că mă duci, acolo, unde ziceai, spre marginea lumii, şi…
- ,,Ăla cu femeia frumoasă în braţe şi Dumnezeu în spinare. Pâş! Pâş!” Mai zii şi tu ceva! Tăcerea parcă ne sfărâmă sau ne face tot una cu pajiştile astea ofilite.
- Şi dacă te superi?
- Eu?! Ce să zic?! Şi supărarea e un fel de a fi, deşi… Amărăciunea, e unde e, că întoarce sufletul cu furca şi-l aşează, căpiţă, pe povârnişiurile vieţii.
- Ce romantic! Miroase a suflet şi fragi coapte, la fiecare tresărit de soare! Ah, dealurile Bucovinei, vara!… Nick, mi-e dor de acasă… Nu vrei să vii cu mine?
- Şi eu, care credeam că am să te pun stâlp în pridvorul casei părinteşti…
- Cum să-ţi spun?!… Când ne-am oprit, acolo, în vârful dealului, îmi venea să bat cu pumnii în pieptul tău şi să-l întreb pe Dumnezeu, de ce te-am cunoscut?
- Păi, baţi la mine şi-L întrebi pe El?
- Altfel, cum?
- Da, mă rog, ai şi tu dreptate! Şi?
- Tu ştii?!… Eu eram eu!… Acum, parcă sunt, parcă nu sunt…
- De ce?
- De-aia! Că o să plec…
- Mă laşi singur şi besmetic, aici.
- Îmi vine să plâng.
- Păi, plângi, dacă vrei să plângi! …Şi altă idee n-ai …
- Ce-ai zis? Mă! Ţie nu-ţi pare rău?
- Ba, da, dar… Lacrimile mai spală păcatele firii! Ideile o tulbură.
- Da?! Ca să vezi! Eşti cinic! Şi?
- Şi…sufletul iar cere!
- Astăzi, însă… Parcă, prea sfinţi!
- Vezi, aşa te vreau! Numai că, asfinţitul, ehe, prea departe!

***
În mai puţin de două ore, eram deja lângă Coloana Infinită. Parcul din jurul său mai păstra parfumul de epocă şi amintirea unui Brâncuşi rezemat în pridvorul casei, trăgând din pipă.
- Scara spre cer! Căderea-n infinit! Spune-i cum vrei tu!
- Sau viaţa, curgere! Da, viaţa! Priveşte! Când te strânge, când te lasă…
- Interesant! …Şi de ce nu?! Ciclicitatea, semn! Doar noi, muritorii, ne scufundăm, orbi într-un Dumnezeu, fără să ştim de ce. Nu avem simţul proporţiilor.
- Fii serios! Ne îndoim. Altfel, am fi sfinţi!
- …Şi dacă nu ne-am scufunda?
- Cred că ne-am otrăvi cu albastrul ăsta, de deasupra coloanei, sau cu azurul fiecărei înserări.
- Până una, alta, la vârsta mea, îl caut în ochii femeilor frumoase. Dumnezeu mai poate aştepta, câtă vreme doar m-a azvârlit în lume, şi atât! Nu tu una, nu tu alta… De liniştea inimii, nici vorbă!
- Răule!
- Eu?!
- Da! Şi cu mine şi cu El.
- …Şi bun cu diavolul. Unul de la Balta Verde…
- A, nu! Nu! Numai că te-aprinzi de-aiurea! Ca sufletul în cimitir, deasupra celui deja coborât în groapă.
- De! Ai şi tu dreptate! E ca şi cum aş bate un cui în golul dintre stele şi aş spune: ,,aici e bucata mea de cer!”
- Bine, a ta e! Şi?…
- Şi?! Ăla care a bătut un cui în cer, ca să-şi pună şuba! Iauzi, şi?!

***
Lângă Masa tăcerii, am tăcut. Cel mult, şi eu şi Olesya am spus un fragment de rugăciune, în gând, privind, mai tot timpul, spre pământ. Altfel nici că se putea! Dumnezeu Însuşi primea acatiste!

***
La Poarta Sărutului, istoria înţepenită într-o îmbrăţişare. Lângă ea, atunci, doar noi, muritorii, abur al unui prezent destrămat. Şi, totuşi, ne-am sărutat !
***
Aproape lihniţi de foame, ne-am retras la Dolce Vita, un restaurant plasat în partea de nord a parcului, pe malul ştrandului, atunci, gol şi pustiu. La intrare, ne-au întâmpinat gazdele, două doamne elegante, drăguţe, cu ospitalitatea parcă în priviri. Ne-au aşezat la o masă, lângă fereastră. De-acolo, puteam admira coloristica unei toamne târzii.
- Te simt la tine acasă! – mi-a şoptit Olesya. Lumea te cunoaşte, te salută… Vii des aici?
- Când vreau să văd lumea, la nivel de simbol. Cum ţi se pare?
- Păi, cum să spun?… Gând, semn şi interpretare.
- Interpretarea, ca poveste! Iar povestea, un fel de a fi al omului în lume…
- Mi le spunea bunica, seara, când împletea ciorapi. ,,Doamne, ce-om căuta pe aici?” Vorbea ea cu Dumnezeu şi îl tot întreba, spre miezul nopţii, când punea ghemul şi cârligele pe masă.
- Ei, ce?! Praful din stele, busuioc şi tămâie cu iz de veşnicie! Facem şi desfacem, iar când nu prea mai avem ce…
- Croşetăm!
- Mda! Croşetăm piramide! Asta în caz de… n-a pus la cale vreo mândră, cine mai ştie ce fel de război.
- Avea şi dintr-ăsta! Adică război, război! Zestrea ei. Venise cu el în spinare, din Moldova, de la voi. Îl aşeza, iarna, lângă fereastră şi, vorba ta, vâşti încoace, vâşti încolo… Cu suveica!
- Şi Dumnezeu se uita la ea, nu?!
- Eu ştiu?! N-am auzit-o! Apoi, zbang, cu spata! Ce ştii tu?! Jurebii, fire…
- Fire de a fi în fire…
- Ce-ai zis?
- E, şi eu…
- Mă încurci rău! Mă, ia vezi! Bunica mea era artistă… Făcea velinţe în iţe, făcea…
- Făcea, făcea! Şi le aşeza pe gard, la soare, primăvara…
- Da! Ca să răsufle şi să se primenească. Apoi, punea mâinile în şolduri şi le privea… „ Fă fată, pe-asta o să ţi-o dau de zestre, când te-ai mărita”…
- Păi, şi?…
- Şi?! Mă iei tu? Hai, mă iei? Că tot veni vorba, şi lada cu zestre o am gata… E în odaia de la drum. Nu glumesc, stai să îţi spun: mi-a pus în ea şi cămaşa din întâia noapte… Of! Trebuia să o fi avut acum, cu mine, la drum… Fir-ar să fie!
- Presimţeai tu ceva, nu?
- Presimţeam! Unde dai şi unde crapă?! Zii, mă iei?
- Da!
- Mda! Aşa sunteţi voi, bărbaţii! Dacă m-ai lua, acum ai zbura cu mine în braţe, până la cer, m-ai plimba printre stele şi mi-ai culege luceferi…
- Auzi, nimic nu se compară cu un pat parfumat şi o pernă moale. Faci ce faci şi…Te odihneşi şi tu, ca omul! Nu umbli, creanga, cu capul prin nori!
- Păi, şi copii?
- Îi aduce barza… Că de-aia e barză! …Şi altă treabă, din câte ştiu, nu are!
***

N. BALASA

(FRAGMENT DIN ROMANUL ,,ACVARIUL CU FATE”

– Bă, moş Gogule, lasă copiii cu ale lor ! – a strigat Matei al lui Ghici.
Mai bine spune drept !… Bă, dar drept, baba ce zice, mai vrea ?
– Bă, nene, nărod ai fost de când te ştiu şi aşa o să şi mori ! Sunt ei aici, că ţi-aş spune eu…
– Şi cine te ţine ? Ăştia, din ziua de azi, ştiu mai multe decât noi ! Crezi că mai e ca pe vremea lui Stalin ?! Să stea fata, fată mare, până… ehe, în noaptea nunţii ? Şi, a doua zi, să mai scoată şi cămaşa în văzul lumii ?!
– Bă, Matei, ce vârstă ai, mă nene ?…
– Nu cât dumneata, dar de avut, am ! Dar de ce ?
– Uite, aşa, să văd cât de nărod eşti şi dacă mai ai timp să-ţi revii ! Dar să zicem că mai şi glumim, şi că gluma e tot un fel de vorbă ! Treaba aia, cu cămaşa, şi mie mi s-a părut o prostie ! Un fel de a intra satul sub fusta femeii ! Iar muierea îşi are rostul ei ! Nu se poate despuia, aşa, în văzul lumii, că vrea mahalaua, Bircă, beat, sau eu, că mi s-a urcat la cap ! Dar de stat, trebuie să stea ! Altfel, unde mai e respectul ? …Faţă de bărbat, faţă de părinţi ?! Iar, fără respect, începe strâmb ! În plus, şi cu stângul ! Iar viaţa de aici începe – de când se împreună bărbat cu femeie ! Abia atunci eşti – cum s-ar zice – la începutul lumii, al facerii de casă, de rânduială, de altă lume…
– Bă, moş Gogule, eu o dau dracu de treabă ! Ne-ai băgat pe toţi în ceaţă ! Eu una întreb şi dum¬neata alta zici… Spune, bă ,drept, mai poţi sau ba ?!
– Ptiu ! Bată-te să te bată ! Dar păcătos mai eşti !
– Acum, să nu crezi că n-am priceput, sunt eu nărod, dar nu şi prost ! Însă, vezi dumneata, fiecare vede lumea de pe locul său ! Eu, de la anii mei, copiii, de la vârsta lor ! Şi, de-acolo, fiecare cu dreptatea lui ! Dar, lasă asta, văd că nu ne înţelegem. Cu politica aia, cu ce se-aude, ce zici ?
Moş Gogu a privit, o clipă, parcă dincolo de noi. A făcut ochii roată şi a oftat.
– Gata ! Cu cei de-acum s-a sfârşit ! Ceauşescu, cât a fost el de Ceauşescu, s-a urcat în elicopter şi… Mă, nene, nu ştiu ce să zic… parcă, totuşi, nu-mi vine să cred că a fugit !
– Tataie, e revoluţie ! Poporul face revoluţie ! – i-a zis Elena – Dumneata n-ai văzut ? Că ne-am uitat împreună la televizor !
– Poporul face ce i se spune ! – mânca-o-ar moşu’ !
– Mă, tată, mai bine hai să schimbăm vorba, ne mai aude careva şi.. ! – l-a rugat Gheorghe.
– Poporul, de când e lumea, a făcut ce i s-a spus ! – a continuat Moş Gogu. Poate să audă, tată ! Mie, oricum, nu mai au ce-mi face ! Şi nici vouă ! Gata !
– Uite, eu nu cred ! – s-a opus Ghici. Acum, depinde cine-i spune şi ce-i spune… Că nu face aşa, orbeşte, chiar tot !
– Ba face ! Ce, nu am făcut !? 50 de ani am tot făcut ! Şi apoi, în noaptea trecută, voi n-aţi văzut ? Au tot vorbit, au dat indicaţii.
– Cine ?
– Cei ce vor fi mâine !
– Unde, omule ? Că ne înnebuneşti de cap ! a întrebat, revoltat, Ghici.
– La putere ! Unde, altundeva ? Ori, voi credeţi că se zbat degeaba ? Sau spre binele nostru, al tuturor ? Mai vedea !
– Are dreptate ! – a aprobat bunicul meu. Şi Nicolae are dreptate ! E informat ! A ascultat şi, uite, că i-a prins bine ! Nu degeaba trage el clopotul ! Să se deştepte lumea !
– O fi ascultat el pe unii, alţii, însă, până acum vreo două-trei luni în urmă, nimeni nu ar fi crezut. Doar, poate, tata ! Dumnezeu să-l ierte ! ,,Bă, Gogule, – mi-a zis cu o vară înainte de a muri, prin 77, să-ţi arăt pe unde am avut noi curelele, adică pământul, că mâine, poimâine, al tău o să fie !
– Fugi, bă, moşule, de-aci !… Să dea Tropăneaţă pământul înapoi ? Păi, ăştia crapă, iar el îşi pune laţul de gât ! Ce dracu, bă, voi credeţi ? – s a revoltat Ghici. L-a lăsat baba dezvelit şi o fi răcit uncheşul ! Lozăşte ! De când e lumea, mortul de la groapă nu se mai întoarce !
– Uite, că de data asta… A zis şi, în iarnă, de Sfântul Ion, a închis ochii !
– Na, ca să vezi ! Moş Gogule, poimâine e Crăciunul ! Ce-ţi veni ? Că nu ai lua-o din loc tocmai acum ! Nouă de înmormântare ne arde ? Ia o ţuică fiartă şi hai să ne vedem de ale noastre ! Dă-i în mă sa ! Că n-o fi doar după ei !

   *
*   *

Strânşi în jurul lui Moş Gogu, cei de faţă aproape că uitaseră de porc. Doar o mâţă şireată cerşea, fără a o băga nimeni în seamă. Îşi încovoia, din când în când, coada şi i se ridica părul pe spinare. Alături, o potaie a Elenei îşi arăta colţii spre ea. Mai spre fundul curţii, dădeau târcoale şi alţii.
– Marş, javra dracu ! Mă, fraţilor, hai să facem porcul omului, că de-aia venirăm aci ! Altfel, noi ne tot dăm cu părerea şi javrele îi iau omului bucătura după masă ! Că sunt peste tot ! Rămâne sărac şi are şi el copil de crescut ! Bă Matei, dă-o dracu de treabă, te găsişi tu, ba cu politica, ba cu baba, ba că nu ştiu ce cu Moş Gogu… – l-a certat tata Costică.
– Ho, mă, că-l facem ! Mai e până diseară ! Să scoată şi Gheorghe o oală cu vin şi gata, nu ne mai oprim până nu punem şuncile pe coş, la fum. Şi, după aceea, pomana porcului ! Altfel, nu e în rândul lumii ! Am dreptate, Moş Gogule, sau n-am ?
Bătrânul nu i-a mai răspuns, însă tatăl Elenei, parcă din ce în ce mai abătut, a intrat în beci. A ieşit de-acolo gâfâind, şi, din nou, vânăt la faţă. Le-a turnat în pahare, au băut şi, fără a mai sta pe gânduri, s-au apucat de treabă.
– Apă clocotită e ? – a întrebat Ghici.
– Este ! – i-a răspuns Elena.
– Atunci, toarnă aici, să-l spăl, să iasă şoricul moale !… Dar, vezi, să nu mă opăreşti, că am mai păţit-o ! Uite, vezi mâna asta ? S-a mai luat pielea de pe ea o dată ! Atunci, n-am simţit, că eram beat, dar după aceea… Pe la doctori… Ăştia nu te bagă-n seamă dacă nu le dai ! Vai de mamă de om ! …Şi să am pe aproape sarea, să-l frecăm, că aşa se face ! Ori aţi uitat ?!
În timp ce Matei punea în practică cele învăţate din tată în fiu, iar ceilalţi mai mult se învârteau pe lângă el, un soi de vacarm se rostogolea dinspre Satul Nou. Parcă se adunaseră, la comandă, şi cei de pe Stupineaua şi cei din Frăţila de sus, iar acum curgeau şuvoi, în cârduri, la vale, spre centrul comunei, la primărie. Dintr-o dată, Ghici a încremenit.
– „Libertate ! Ceauşescu, nu uita, a venit şi ziua ta !“ „Huăăă ! „Ceauşescu judecat pentru morţii din Banat !“ „Jos Ceauşescu !“ „Huăăă !“
– Bă, voi aţi auzit ?
Niciunul nu a răspuns nimic.
– Ce dracu, bă, aţi surzit ? I-auzi :
– „Hoţilor ! Hoţilor ! Hoţii Ceauşeştilor ! Jos Ceauşescu ! Primaru-i şarlatan ! Primaru-i şobolan ! Afară ! Jos primarul, şarlatanul ! Huăăă !“
– I-auzi ! Să fiu al dracu dacă aş fi crezut !
Toţi cei de lângă porc muţiseră. Gheorghe se învineţise din nou la faţă, iar Ghici parcă era năuc !
– „Hoţilor ! Hoţilor ! Hoţii Ceauşeştilor ! Jos Ceauşescu ! Primaru-i şarlatan ! Primaru-i şobolan ! Afară ! Jos primarul, şarlatanul ! Huăăă !“
– Ce să mai… I s-a înfundat, a dat de dracu ! – şi-a zis Ghici, ca pentru el, şi a înfipt cuţitul în slănina porcului.
– Am dat ! Adică, v-am spus eu, am dat !
– Bă, nea Gogule, zău, mă pui în încurcătură ! – s-a supărat tata Costică – Ba zici una, ba zici alta ! O întorci aşa, ca la Ploieşti ! După cum bate vântul ! Noi, ăştia de aci, ce Dumnezeu să credem ? – vorba lui Ghici, că nu om fi toţi tâmpiţi !
– Mă, Costică, mă copii, ascultaţi-mă pe mine, o să vină vremuri grele !
– Dă-o dracu de treabă ! Mai greu decât aşa nu se poate !
– Ba se poate !
– Bă, moşule !… Gheorghe, ia mai pune, mă, un pahar ! Deci, unde rămăsesem ?… A, da ! Ia spune, mă, de unde ştii dumneata ce se poate şi ce nu se poate ? Ai ? Ai visat azi-noapte ? Ţi-a dat baba cu bobii ! ? Spune, bă, frate, dar spune drept, ca să ştim şi noi !
– E, şi cu tine ! Bă, Ghici, eu vorbesc serios ! – l-a întrerupt bunicul. Acum, chiar că nu-mi arde de băşcălie ! Se schimbă sau nu lucrurile ?
– Dar ce, mă copii, au fost vreodată înţepenite ? Mai uitaţi-vă şi voi pe câte-o carte de istorie sau citiţi măcar Vechiul Testament ! Că la şcoală aţi fost ! Bă, Matei, câte clase ai, mă ?
– Patru ! Dar diplomă, am parcă de şapte, dacă nu o fi de opt ! Dracu ştie, că nu m-am uitat ! Că doar ştiţi ! Diplome ne-au dat !
– Patru, zici ?! E, câţi domnitori a avut, mă, Ţara Românească ?
– Moşule, ne scoţi dracu din minţi pe toţi, şi vorba fetei ăştia, vine revoluţia peste noi ! Ce are sula cu prefectura ?
– Are ! Dacă ştii, răspunde !
– A avut… câţi o fi avut ! Ce, eu am stat să-i număr ?
– Spune, mă, şi tu măcar unul ! Să văd că ai auzit măcar de unul !
– Nu ştiu !
– Dar zici că a avut ! Află atunci şi tu că fiecare domn, cu domnia lui ! Cu rânduielile lui ! Când s-a urcat pe tron… au mai căzut capete… Dregătorii vechi au mai tras pe dreapta ! Adică, vreau să zic că se schimbă câte ceva ! Ce-i drept, din rău, în mai rău, iar între două belele şi câte un pustiu de bine, ca să orbească poporul… De ! Osul de ros !…
– Ehe, vai de mama noastră !
– E, şi, în concluzie, ca la ăştia, la şedinţa de partid : bă, tată, se schimbă ceva sau nu ? – a întrebat, revoltat, şi tatăl Elenei.
– De schimbat… da şi nu prea, şi nu cine ştie ce !
– Moşule, ce să mai… ne-ai lămurit ! Gheorghe, ia mai toarnă, mă, un pahar şi hai să terminăm dracu de ciopârţit porcul ăsta, că ne-apucă miezul nopţii aci ! Şi te pomeneşti că mai găsesc acasă şi pe altul în pat ?!
„Hoţilor ! Hoţilor ! Hoţii Comuniştilor ! Huăăă ! Primaru-i şarlatan ! Primaru-i şobolan ! Afară ! Jos primarul, şarlatanul ! Huăăă !“

   *
*   *

Mulţimea zgomotoasă, ca un tăvălug, se apropia din ce în ce mai mult şi strivea parcă, în cale, şi trecutul şi prezentul. Din spatele ferestrelor sau de pe prispa caselor, oamenii trăgeau cu urechea şi priveau uimiţi. Unii, parcă fără să vrea, ieşeau la poartă şi se alăturau celor de pe drum. Un steag găurit flutura deasupra lor. La fel, am făcut şi noi. Lângă porc, străjer a rămas doar Gheorghe, tatăl Elenei. Când au ajuns în dreptul nostru, un grup de tineri, ca nişte colindători, s-au oprit.
„Şi voi aveţi copii !“ „Şi voi sunteţi copii !“ „Şi voi aveţi copii !“ „Veniţi şi voi cu noi !“ „Veniţi şi voi cu noi !“ – au scandat întruna.
Ca şi paralizaţi, toţi am aplaudat, iar eu, aproape inconştient, am sărit şanţul şi m-am alăturat lor. Câţiva, deşi necunoscuţi, m-au îmbrăţişat. Erau de vârsta mea.
– Ştefi, te rog ! Ştefi !… Nu vrei să asculţi ? Atunci, merg şi eu !
– Elena, fata mea, să nu-l lăsăm pe taică-tău singur ! Casa e încurcată… Nu vezi că nu mai sfârşim cu ăl porc ?! – a oprit-o moş Gogu. – Lasă l, de-acum e bărbat şi trebuie să lupte ! Poate ei, copiii ăştia, dacă-i ajută Dumnezeu, o să schimbe multe ! Dar nu acum, nu la noapte şi nici mâine ! Trebuie timp ! Încă 50 de ani, să îndrepţi ce-au stricat alţii în 50 ! Nici dracu nu mă crede, dar asta e ! – şi-a zis moş Gogu, mai mult ca pentru el, însă l-am auzit.
Dinspre cimitirul cu lilieci, s-a auzit iarăşi dangătul clopotului, iar de-a lungul văii, bubuitul puştilor. Pentru o clipă, m-au trecut fiorii.
– Ştefi, tu n-auzi ? Ce să cauţi acolo ? Hai, vino, vino, că vreau să îţi spun ceva ! Te rog ! – m-a implorat Elena, copilăreşte.
– Când mă întorc, trec pe la tine ! – i-am răspuns şi i-am zâmbit stângaci.
– Bă, tată, fata are dreptate ! Vino şi… hai să ne vedem de-ale noastre !– mi-a zis şi bunicul.
Nu am mai putut renunţa. Necunoscuţii mă ţineau pe după gât şi cântau Desteaptă-te, române !. Am început să cânt şi eu. În juru-mi, nu mai auzeam nimic. Mi se părea, că, în curând, vom cuceri lumea, vom schimba dealul cu valea şi invers, că munţii vor îngenunchea la picioarele noastre şi că soarele va răsări tot timpul când şi de unde o să vrem noi. Cu greu, am răsucit doar capul spre ei şi am ridicat din mâini, în semn de victorie.
– Lasă, că vii tu ! Ţi-arăt eu ! – m-a ameninţat Elena în timp ce şi-a acoperit cu podul palmelor ochii înlăcrimaţi.
După câteva sute de metri, parcurşi alături de ceilalţi, sentimentul de frică a dispărut, chiar dacă auzeam, din ce în ce mai bine, şi clopotul bisericii şi focurile de armă. La un moment dat, ultimele au tăcut. Cei ce se aflau în faţa grupului s-au oprit şi au schimbat sloganurile :
„Armata e cu noi !“ „Armata e cu noi !“ – au strigat ei, iar noi am repetat milităreşte.
La un moment dat, din casa lui Chirţu, ani la rând, magazin sătesc, au ieşit mai mulţi. Printre ei, şi Bircă beat. În mână, ţinea o sticlă cu ţuică.
– „Ceauşescu reales la al nouălea congres“ ! „Ceauşescu şi poporul !“ „Ceauşescu reales la al nouălea congres !“ – a strigat el şi a ridicat, în semn de cinste, sticla.
– „Huăăă !“ „Huăăă !“ „Ceauşescu judecat pentru morţii din Banat !“ „Huăă !“ „Jos Ceauşescu !“ – am replicat noi dintr-o dată furioşi.
– Na, că n-aţi nimerit-o ! „Ceauşescu şi poporul !“ Asta e ! „Ceauşescu şi poporul !“
– „Huăăă !“ „Jos dictatorul !“ „Huăăă !“
– V-a dat să mâncaţi, băăă, fir-aţi ai dracu, v-a trimis la şcoală, că mureaţi proşti… „Ceauşescu şi poporul !“ V-a făcut fabrici, bă ! Fabrici, bă, fir-aţi ai dracu de orbeţi ! „Ceauşescu reales la al la al nouălea congres !“
– „Huăăă !“ „Huăăă !“ „Jos Ceauşescu !“
– Jos pe mă-ta ! Fir-aţi ale dracu de puşlamale !
– Pe cine înjuri, mă ? Crucea mă-tii de nenorocit ! – şi-a ieşit din fire un tip care auzise bine injuriile, şi l-a luat de piept.
– Eu… ce să spun… ! „Ceauşescu reales“… Eu… „Ceauşescu şi poporul !“
– Băăă, lua-te-ar dracu cu el cu tot ! Băă, te strâng de gât ! Ai înţeles ?
– Înţeles, adică… Da ! Trăiţi !… Înţeles…
– „Fără violenţă !“ – au dat din nou tonul cei din capătul coloanei, iar noi am repetat.
– Lasă-l, domnule, dă-l, Doamne, iartă-mă ! Ăsta aşa e de când îl ştim noi, cei de pe aici !…
– Aşa o fi, dar de-i ca el !… Eu i-aş trimite în mijlocul Bărăganului ! O palmă de pământ, la fiecare…
– 15 ari ! – l-a completat un altul.
– Atât ! Şi să trăiască… Să stea acolo cu Ceauşescu lor şi să facă tone de grâu pe metru pătrat. Mă, pe ăştia i-aş ţine aşa, măcar vreo 20 de ani, doar cu măceşe şi porumbe… Din ălea sălbatice, să vadă şi ei ce e aia foame ! Sau aş mai croi un canal ! Uite, unul, pe-aci, pe vale, pe la noi, până la munte, sus ! Să mă duc pe el cu barca, să-mi iau brânză de la Novaci ! Că de săpat, s-ar găsi destui !
În dreptul lui Mardale, ne-am oprit din nou. Peste drum, Dragu, cel mai vechi activist din sat ! Casa îi părea pustie. Iarăşi, m-am temut. Clopotul tăcuse. I-am simţit lipsa. O clipă, am tăcut şi noi, apoi am început din nou să cântăm Deşteaptă-te, române ! şi am plecat.
,,Of, bine că am scăpat. Puteau să-i dea foc şi… nu era bine !“ – mi-am zis în gând. „Am fi şi noi ca ei ! Aşa, are Dumnezeu grijă ! Şi-apoi, câţi l or fi blestemat, numai El ştie !“
– Să se ducă preotul să tragă iar clopotul ! … Să se deschidă Biserica şi să facă slujbe pentru victoria poporului !… – a îndemnat unul aflat mai spre capătul coloanei.
– Popa ? Lasă-l, bă nene, în plata Domnului ! Că s-au mai dus şi când cu colectivizarea şi… ce-au făcut… s-a văzut ! – s-a arătat, supărat, unul mai în vârstă, Lulea, de prin Prejoi, care tocmai trăgea cu foc dintr-o pipă ce abia scotea fum.
– Ptiu, fire-ai să fii ! S-a înfundat, bă, nene ! – a vrut omul să-mi spună.
– Tutun prost ! Foi din grădină, din faţa casei, că altul, de unde ? Şi baba, hoaşca dracu, l-a pus tocmai la ştreaşină şi-a tras ! Că, pe sobă, cică pute ! E, o să vadă ea ce pute ! Păi aşa cum ?! Tutun neam, rachiu, neam ! Turtă, mai rar ! Trăieşte, dacă poţi, dintr-un căcat de pensie ?! Aud că ne-ar mai da o sută, două… Dumneata ce zici, o da ?
– Cine, domnule ?
– Partidul, ăştia ai mari… Că Ceauşescu, aud că s-a dus dracu, a fugit…
– Eu nu cred, adică, nu ştiu !
– Cum nu ? Păi, noi ce facem aci !?
– Facem ! Eu ştiu ce facem ?! N-auzi ce zice lumea ? Ascultă !
– „Huăăă !“ „Huăăă !“ „Jos Ceauşescu !“ „Jos dictatorul !“
– Lasă-l, bă nene, asta e altceva ! Eu, adică eu… s-a bâlbâit el supărat, din ce în ce mai rău, pe pipa sa. A dracu, se-nfundă definitiv ! Eu am înţeles – a revenit el – că schimbăm primarul ! Porcul dracu, mi-a luat lotul ajutător ! Auzi dumneata, să n-ai o palmă de pământ ?! Bă, nici cât să te piş ! Zice că n am muncit la colectiv şi baba n-a făcut norma. Păi, n-am muncit, că am fost la mină ! Tocmai la Moldova Nouă ! Scoteam de-acolo, de sub pământ, nu ştiu ce şi uite, mi-au căzut dinţii ! Mi-a picat părul… Mi-a căzut şi sula şi… neam !… Ăştia o ţin pe-a lor !
Lângă Mardale, cârciuma, alături, Căminul cultural, iar lângă el, şcoala în care învăţasem carte. Tot acolo, şi Sfatul Popular !
,,Mărine, pleci ? Iar pleci ? Und’ te duci, mă ? Că mi-ai mâncat dracu zilele !“ – mi-am amintit-o pe Foaca, vecina Elenei. Făcea farmece, iar, dacă înfigea cuţitul în grindă, ăla erai ! ,,La sfat, fă, la sfat !“ – îi răspundea Focu, singurul pe care nu-l dovedise, bărbatul ei de-al doilea, iar, peste un ceas, se întorcea acasă beat. Fără să vreau, am zâmbit. Lulea şi-a ieşit din fire.
– Ce e, bă, de râs ? Ai ? Pământ n-am, aia n am, baba s-a dat dracu…, iar luleaua nu ia foc ! Şi tu râzi ! E, lasă că-l schimbăm noi pe ăsta şi o să vedeţi voi… !

Diana Adamek

(n. 26 aprilie 1957, Baia Mare) Critic literar, eseistă. Facultatea de Filologie a UBB, Cluj-Napoca (1980). Debut absolut 1980, în Tribuna.. Doctorat cu teza Privirea, temă şi limbaj, 1997.
Volume: Trupul neîndoielnic, 1995; Ochiul de linx barocul şi revenirile sale, 1997, Castelul lui Don Quijote, 2003, Transilvania şi verile cu polen. Clujul literar în anii ’90, 2003, Pata-Tata. Şah, 2004; Eseuri creole, 2005; Melancolii portugheze, eseuri, 2007; Vasco da Gama navighează, roman, 2007; Pădurea mătuşii Clematis, 2009; Vasco da Gama navega, 2009 (în portugheză)..
Co-autor la Portret de grup cu Ioana Em. Petrescu, 1990.
Membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj.
(dianaadamek@yahoo.fr)

Richardis şi-a îmbrăcat rochia de sărbătoare cu mult înainte să se deschidă serbarea, dar se ştie deja că ea n-are răbdare, şi aşteaptă să-l zărească undeva pe Giorgio Drogo şi să-şi primească darul, oglinda pe care i-a promis-o încă de când au ajuns la Mantova. Vrea apoi să fie prima care va păşi în palatul cel ciudat, despre care s-a dus vorba în toate părţile, şi pentru care s-a strâns deja lume la porţile palatului, ştiut fiind că mulţi vor fi şi cozonacii şi prăjiturile, ca să nu mai pomenim vinul, ce se vor împărţi celor săraci. Sticlarii însă n-au ieşit încă de sub cortul uriaş întins anume ca să apere de priviri construcţia labirintului de oglinzi, se aud doar sunete cu ecouri prelungi şi fine, ca de instrumente muzicale, şi din când în când câte o şoaptă. Apoi, înainte de căderea serii, veneţianul cel mai tânăr, Matteo, iese să aşeze în suporturile dinainte pregătite făcliile cu ceară parfumată, după moda vieneză, cu iasomie. Şi le cere tuturor, mai cu seamă slujitorilor care stau gata să ducă în fugă vestea şi să-şi cheme stăpânii, să mai aştepte puţin. După asta se întâmplă ceea ce a dorit atâta pitica, Giorgio îi face semn că poate intra, dar numai pe furiş, ceea ce pentru trupul ei mic, deprins să se strecoare, nu va fi deloc greu. Eşti şi mai frumoasă azi, zâmbeşte el, deşi şi vocea şi chipul îi sunt obosite. Vino, am să-ţi arăt palatul, iar la sfârşit îţi vei primi oglinda. Richardis păşeşte după el până în pragul a ceea ce pare de afară mai mult un tunel, o grotă sau o peşteră, nicidecum un castel, cum a crezut, cu creneluri şi minarete. Trebuie să-ţi scoţi însă pantofii şi să păşeşti tot timpul pe vârfuri, cu grijă să nu aluneci şi nici să atingi ceva. Bine, spune fata, gata să accepte orice, doar să intre să vadă. Sunt prima care calc aici?, Înafară de noi, sticlarii, da, răspunde bărbatul, mângâind-o din nou, cu duioşie şi o undă de tristeţe, pe umeri. Trebuie să ştii însă că înăuntru, unde eu te voi însoţi, ca nu cumva să te sperii, nu va fi nimeni altcineva decât noi doi, şi tot ce vei vedea acolo în fel de fel de chipuri tot noi vom fi, doar că altfel. Dacă-ţi va fi frică, vom ieşi imediat., Nu-mi va fi!, răspunde ea tot în şoaptă, şi voi urma tot ce mi-ai cerut, dar acum să mergem, să nu pierdem timpul.
Giorgio ia una dintre luminile pregătite lângă intrare şi deschide uşa. Mai întâi fata nu vede nimic, decât strălucirea înmulţită a flăcării, fiindcă lumânarea din mâna bărbatului s-a desfăcut parcă dintr-o dată în mai multe, unele prelungi şi subţiri ca nişte aţe aprinse, altele umflate, iar câteva răsturnate, încât ea e gata să ţipe de teamă că focul se va întinde pe podea, ceea ce într-un fel ciudat s-a şi întâmplat, căci şi din pardoseală ţâşnesc lumini care se ridică, dansând, spre tavan. Însă nici una, deşi păşeşte printre ele cu picioarele goale, n-o arde, întinde mâna spre perete ca să se încredinţeze de asta şi atunci vede cum şi braţul şi tot trupul ei se repetă în forme din care doar unele îi seamănă, cele mai multe fiind însă necunoscute, iar ele se amestecă, deşi toate repetă acelaşi gest. Nu te teme, aude din spate vocea sticlarului, e camera cu oglinzi curbe, concave şi convexe, de asta te vezi aşa, dar tu eşti cea care vine spre tine de peste tot. Pitica nu răspunde şi nici nu mai face alt pas, năucită. Figurile dimprejur nu se mişcă nici ele, doar flacăra lumânării izbucneşte parcă dinăuntrul lor, ca o respiraţie sacadată, febrilă. Fata îşi apleacă puţin capul, ca să vadă mai bine, şi atunci toate formele acelea strâmbe, umflate, răsucite şi alungite se reped iarăşi spre ea, e o alcătuire cu sute de trunchiuri şi capete care-şi aţinteşte, hipnotic, ochii şi arderea rece spre miezul care o hrăneşte, spulberând-o în acelaşi timp cu fiecare nouă mişcare. Dar Richardis a înţeles deja şi tremurul de teamă de la început s-a preschimbat în fervoare, îşi ridică de aceea braţele şi face o piruetă, pe vârfuri, urmărind cum toate figurile acelea care o urmează îi repetă rotirea. Apoi începe să se învârtă tot mai grăbit, în cercuri largi, cu braţele întinse şi capul dat pe spate, strigând că e în mijlocul lumilor şi ea le dă viaţă, de parcă ar fi soarele. Sticlarul s-a oprit în prag, nu mai face alt pas, o lasă să stăpânească, singură şi ameţită de vrajă, această lume care se va stinge. Şi, în timp ce o priveşte, în ochii lui urcă un val fierbinte, fiindcă de acum nimeni nu va mai putea înfrânge ceea ce e de mult în simţurile ei, această patimă înmulţită de spaimă, acest soare negru care îi cere să se rotească fără oprire şi să se îndepărteze de toate, de pământ, chiar de propria-i suflare. Richardis!, o strigă sticlarul şi vocea lui răsună puternic, ca într-o peşteră cu ecouri, Ajunge! Mai am o cameră să-ţi arăt, te rog. Copila îl ascultă din nou, întinzând mâna spre el, căutându-l, poate ca s-o ajute, s-o sprijine, ori numai s-o atingă. Şi e rândul lui acum să se supună şi s-o ia în braţe, apoi, fără să ştie cum şi de ce, o ridică şi o sărută. Nu e nimic altceva de spus de aici decât că vor păşi împreună şi în cea de-a doua încăpere, cu pereţii şi tavanul clădiţi din oglinzi sparte, cioburi cu forme felurite prinse în rame de cristal albastru, dinspre care se îndreaptă spre ei mii de perechi îmbrăţişate, Noi doi suntem toată lumea, spune Richardis.
Afară slujitorii aşteaptă semnul că pot să-şi conducă stăpânii, câţiva paşi doar, fiindcă ducele şi ducesa n-au mai avut nici ei răbdare şi au coborât deja. După ce sticlarul şi micuţa vor ieşi, iar prin adunare va trece iarăşi un murmur, de uimire, de stupoare, atât de intensă fiind strălucirea de pe chipurile lor, drumul va fi deschis, înălţimile lor trebuie doar să-şi scoată încălţările, să nu zgârâie oglinzile şi să treacă, conduşi de Matteo, pragul, apoi mirajul îi va prinde pe toţi, cocoaşa ducelui va cădea şi tot în aceeaşi clipă se va înmulţi, pielea ducesei se va întinde şi în alt loc se va zbârci, pereţii se vor înfrunta, născând năluciri. Nu e o lume adevărată aceasta, Ba da, e tot ce se poate dori, o clipă inundată de lumină.
În suita ducelui Guglielmo Gonzago şi a Eleonorei de Austria care traversează acum cu inimile tulburate de atâta minunată minciună cele două camere ale palatului de oglinzi, mai este cineva, despre care încă nu s-a spus nimic, fiindcă abia s-a întors din lunga sa călătorie la Moscova. E învăţatul Antonio Possevino, iezuitul, găzduit şi el la palat, în camera din foişor, cu vedere spre toate cele trei lacuri care înconjoară cetatea, Lago Superiore, Lago di Mezzo şi Lago Inferiore, ca frumoasa privelişte să-i aducă uşurinţă în arta descrierii locurilor pe unde a umblat, printre care şi ţinuturile Transilvaniei despre care ar vrea să afle în plus de la patiserul pe care mai nimeni însă, în ultimul timp, nu-l prea vede. Roro stă cel mai adesea singur, chiar şi în noaptea asta se gândeşte să facă aşa, după ce se va îngriji ca tortul de sărbătoarea Anului Nou să ajungă fără vreo stricăciune în marea sală de bal. E un turn alb, cu creneluri, aşa cum a visat în peşteră şi cum a văzut mai apoi în frescele de la Gasthof zum Elefant, a muncit la el, frământând, bătând spuma albuşurilor şi răzuind nuca de cocos mai mult de trei zile. Acum e gata, iar el nu-şi doreşte altceva după asta decât să treacă iarna şi să pornească iarăşi la drum. Dar, abia ce uriaşa prăjitură e luată de slujitorii gătiţi şi ei de serbare, în bucătăria lui, cerându-şi iertare pentru îndrăzneală şi necuviinţă, intră Antonio Possevino. N-am găsit altă cale de a te întâlni, se scuză el, înclinând uşor capul şi spunând mai apoi că acesta e salutul datorat unui cneaz. Apoi uşa se închide, iar ei doi nu vor mai ieşi din bucătărie decât ca să schimbe acest loc cu camera din foişor, după care iar se vor întoarce, vor coborî şi vor urca, timp de mai multe săptămâni. Despre ce vorbesc iezuitul şi patiserul nici măcar Richardis nu va afla, a prins doar, aducând brânza, pastrama şi vinul, câteva vorbe despre un cneaz, Stanislav, care a vărsat mult sânge în multe bătălii. Dar mai târziu, urcând în foişor, unde îi ispiteşte ba cu supă, ba cu tocană aburindă, aude din nou numele Amandei, al Amaliei şi Anitei, între care se strecoară şi altele despre care n-a mai auzit. Ţine minte însă totul şi seara îi povesteşte, la rândul ei, lui Giorgio cum, la Roma, Girolamo Cardano a încercat să prindă imagini cu o cameră neagră, Geronimo Mercuriali din Forli a scris o carte despre bolile pielii, De morbis cutaneis, după care a fost chemat la Viena, asta când încă trăia împăratul Maximilian, el însuşi bolnav pe atunci, şi a fost răsplătit pentru ştiinţa lui cu titlul de conte palatin, cum un altul, Tycho Brahe, a descoperit o nouă stea apărută pe cer şi a scris şi el o carte despre asta, De stella nova, iar un prieten al său, Jost Burgi, a inventat o maşină care să numere singură timpul, un ceas care poate măsura scurgerea fiecărei clipe, ticăind la fel ca şi inima. Istoriile sunt multe şi în celelalte seri, dar Richardis nu le încurcă, ci le înşiră pe rând, aşa cum le-a auzit: despre masacrul hughenoţilor pe care l-a comandat, la Paris, în toiul nopţii, Caterina di Medici, apoi despre un medic, tot de la curtea Franţei, pe nume Ambroise Paré, care a născocit nişte ochi de sticlă care să-i înlocuiască pe cei scurşi în bătălii, şi care a găsit un leac care amorţeşte toate durerile, făcut din albuş de ou, terebentină şi ulei de trandafir, apoi despre o cetate transilvană, pe nume Klausenburg, unde Antonio Possevino însuşi, împreună cu alţi învăţaţi, au deschis o şcoală, şi multe altele încă. Aşa trece iarna.
Pitica Richardis stă tot mai puţin de acum în salonul femeilor, brodatul şi cântatul o plictisesc la fel de mult ca rugăciunile mănăstirii. Umblă îmbrăcată însă la fel de bogat, în brocart, catifea şi mătase, şi cu fundiţe în părul ei lung, castaniu şi buclat, încălţată cu botine roşii, din piele fină de căprioară, pe care nu vrea să le schimbe cu nimic, şi se arată peste tot, fiindcă împlineşte de o vreme alte sarcini, secrete, cu care e atât de obişnuită. La curte s-a reîntors, imediat după sărbători, Vincenzo, fiul cel rău şi hulit al ducelui, care a chemat-o într-o zi pe ascuns, întrebând-o dacă se poate strecura, nevăzută de nimeni, şi să-i ducă o scrisoare., O, dar e ceea ce îmi place şi ştiu să fac cel mai bine, se laudă Richardis, şi astfel în mâinile sale şi, desigur, sub ochii ei (asta însă n-o vor şti decât ea şi Giorgio), îşi vor deschide calea cele mai înflăcărate epistole de amor către Lucrezia Bendidio mai întâi, apoi spre Laura Perperara, Livia d’Arco şi Anna Guarini, culorile hârtiei se schimbă, picioarele ei trebuie să fie iuţi, căci uneori duce şi trei misive într-un drum, nelipsite fiind cele către Barbara Sanvitale, contesa de Sala, care nu se supără pentru nimic din câte află şi îşi deschide mereu punga să sprijine strecurările micuţei şi furişările frumosului ei iubit. Astfel că la sfârşitul primăverii, pitica Richardis e mai bogată decât toţi sticlarii şi ţesătorii de cape, veste şi pălării, decât toţi patiserii şi negustorii de mirodenii, decât chiar doamnele şi domnişoarele de onoare care nu mai isprăvesc de brodat şi cântat. Timpul nostru însă, aici, s-a scurs, asta au hotărât veneţienii, şederea la Mantova a fost prea lungă şi fără mult folos, afară de gloria unui palat de oglinzi pe care le vom strânge şi le vom vinde pe drum, pentru a ne deschide o altă cale, spre regatul însorit al Spaniei. Căci într-acolo vrem să ne îndreptăm, vii cu noi, Roro?, E ceea ce aştept încă din iarnă.
Saluturile de despărţire sunt scurte, ducele şi ducesa nu mai sunt interesaţi acum nici de oglinzi, nici de dulciuri, prea nestăvilite fiind escapadele fiului lor, pe care se pregătesc să-l trimită din nou la Ferrara, doar Antonio Possevino îi va conduce de aceea până dincolo de zidurile cetăţii, coborând împreună cu ei spre lacuri. Sub toţi paşii pe care i-ai făcut şi îi vei mai face de acum stă ascunsă o scriere, asta am înţeles din ce mi-ai povestit, spune iezuitul, îmbrăţişându-l pe Roro, să-ţi dea Domnul iscusinţa şi puterea s-o poţi apăra.
Ceea ce urmează de aici înainte sunt căi în care iarăşi se amestecă multe, dar care, sub soarele verii şi plăcerea lor de a umbla, rămân luminoase, nici tâlharii nu-i vor ataca, nici femeile aproape goale ce-i ispitesc pe la hanuri, nu le vor tulbura paşii şi minţile. Vor trece astfel de Parma şi apoi de Piacenza, fără alte opriri decât cele pe care le cer trupurile lor ameţite de soare şi foamea catârilor, apoi se vor îndrepta spre Genova şi spre mare. Nu se mai adăpostesc de acum la hanuri, ci dorm sub cerul senin, mănâncă struguri şi pepeni şi sunt gata să se piardă de atâta dulceaţă. Richardis se strânge la pieptul bărbatului pe care şi l-a ales, suspinând de nesfârşită fericire, Nu mai vreau nici o oglindă care să mă arate altfel decât sunt, dacă tu mă ţii în braţe, şopteşte ea, Dormi, iubito, o mângâie el. Doar Roro nu-şi găseşte de un timp liniştea, mirosul sării pe care îl aduce uneori vântul îi aminteşte de Camaret-sur-Mer şi se întreabă ce s-o fi întâmplat, oare, cu Féliz şi dacă el s-a stins ori, aşa cum i s-a arătat Katharinei, rătăceşte încă pe câmpiile Flandrei. E de ajuns însă să guste un alt ciorchine de strugure, ca să se întoarcă cu gândul spre podgoriile de pe malurile micului râu Ottakringer şi să dorească din nou clipa în care Rudolf i-a cerut să nu uite, iar apoi să se strecoare, prin desişuri, spre deşertul de la capătul grădinii, şi să se întrebe spre ce pământuri, sterpe ori strălucitoare?, se îndreaptă acum privirile Annei. Vor trece din nou, astfel, mai multe săptămâni.
Când se vor apropia, nu neapărat din voinţa lor, ci din curgerea firească a paşilor, de Genova, nu vor intra în oraş, ci îşi vor tăia calea direct spre port, unde, în schimbul animalelor de povară, speră să-şi găsească puţin loc în cala uneia dintre corăbiile care pleacă spre Spania. Acesta e gândul lor, dar pentru unii dintre ei, alta va fi hotărârea destinului. Căci nici nu apucă bine să-şi isprăvească cina, brânză, turte şi struguri, şi micuţa Richardis îşi duce brusc mâinile spre pântec, ţipând că o taie un cuţit, cere vin şi pentru câteva clipe toate vor fi bine, după care iar simte un ascuţiş fierbinte, ca de săbii cu lame aprinse de foc în tot trupul ei, iar arsura din burtă îi urcă până în vocea care nu mai poate să strige, ci doar să geamă şi să-l cheme pe Giorgio lângă ea. Ce e?, se repede el, fără să înţeleagă, deşi toţi ceilalţi văd cum de sub fustele femeii care se zbate năvăleşte un val de sânge cu spume şi cheaguri negre şi simt mirosul greu, de nămol şi putreziciune, al resturilor pe care corpul ei le respinge cu spasme tot mai puternice. Giorgio se pierde, nu ştie să facă altceva decât s-o ia în braţe şi s-o ridice şi să se învârtă cu ea aşa cum îi plăcea ei pe vremuri, până la ameţeala care s-o îndepărteze de toată durerea şi aceste gemete tot mai adânci şi puternice, ca nişte horcăieli. Şi nici acum nu vede cum din corpul ei ţâşneşte sângele, doar o aude cerându-şi iertare că nu i-a spus, a vrut să-i dea vestea despre ceea ce se zămisleşte în pântecul ei după ce vor fi trecut marea, n-a crezut că va fi cândva prea târziu pentru asta, fiindcă, nu-i aşa?, ei doi au fost toată lumea. Da, iubito, da, îngână Giorgio, continuând să se rotească cu ea în braţe şi rugând-o să creadă doar ce el îi şopteşte acum şi-i va repeta pentru vecie, că nimic din ceea ce e nesfârşit nu se stinge.
Opreşte-te!, aude sticlarul şi ceva ca un trunchi greu i se aşează înainte, ca un buştean răsturnat, ca un elefant uriaş care îi taie calea şi îl atinge pe umăr. E Roro care s-a apropiat şi cu o mână îi curmă rotirea, cu cealaltă răscolind în vechea boccea pregătită de Katharina, Să încercăm cu ierburile astea, Te rog, Richardis, mestecă şi înghite, şi degetele lui năpădite de cruste şi negi îi strecoară printre buze şi ierburile verzi şi praful cel roşu. Fata primeşte totul cu un alt spasm, apoi încet trupul i se destinde şi gemetele dinainte se transformă în suspine, într-un suflu uşor, după care, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, adoarme. Giorgio o aşează pe iarbă, sub o încrengătură de viţă de vie, întorcând din când în când capul spre Roro, ca să-l întrebe ceva, nici el nu ştie prea bine ce. După cum nici Roro n-ar găsi ce să-i răspundă.
Richardis îşi va reveni după câteva zile, îngrijită de toţi, dar mai cu seamă, se înţelege, de Giorgio, care îi pregăteşte şi hrana şi culcuşul pentru noapte. Dorm tot pe câmp, iar vremea caldă le aduce atâta desfătare câtă îngăduie boala, dar după strălucirile noi din ochii fetei, nimeni nu se mai teme de vreo întoarcere a răului dinainte. Apoi, când toate vor trece, şi Richardis se va ridica, fără urmă de suferinţă sau tristeţe în priviri, de parcă ar fi uitat, cei doi vor spune că nu mai vor să treacă marea şi că vor lua un alt drum, pe care îl vor alege pentru ei stelele. Dar că, înainte de a se despărţi, ea vrea să le dăruiască tuturor din avutul câştigat de pe urma scrisorilor, iar lui Roro trebuie să-i spună ceva în secret. Seara despărţirii e ca toate celălalte, vor prăji peşte târguit din port de Matteo, vor bea vin şi-şi vor aminti de multele drumuri pe care le-au bătut împreună. Pentru câteva momente însă Richardis şi Roro se vor retrage doar ei doi, fata i-a făcut un semn şi el o urmează. Vreau să-ţi mulţumesc, spune ea, îmi amintesc totul, deşi e ca şi când aş fi visat, ştiu că mi-ai dat să mestec ierburi şi prafuri vrăjite şi că ele m-au reîntors la viaţă. Nu puteam vorbi atunci, fiindcă nu aveam putere, dar am văzut multe, şi pe voi, cum mă plângeaţi, şi chiar şi pe mine, cum zăceam în braţele bărbatului meu, de parcă m-aş fi înălţat peste toate, iar acolo unde eram o mare lumină îmi dezvelea ceea ce altădată n-am înţeles. Între cele pe care le-am desluşit în clipele acelea e şi peretele pictat de la han, pe care noi l-am tot şters, ca să putem vedea dedesubt, era ceva ca nişte litere, ca o scriere necunoscută, asta ţi-am spus când tu m-ai întrebat ce e sub primul desen, şi doar atât mi s-a arătat în timpul acela. Dar acum ştiu ce stătea însemnat acolo, poate anume pentru tine, ultimul cneaz dintr-o stirpe întunecată, care te întorci pe drumul călcat înainte de un alt elefant. Că Întotdeauna ajungem în locul unde suntem aşteptaţi.

Const. MIU

Noroc cu cei de la Primărie, care având un consilier destoinic la departamentul Cultură şi învăţământ, au organizat Tabăra internaţională de pictură şi sculptură – Lucian Grigorescu. Aşa a ajuns să-şi descopere talentul în pictură. Mentorul o asigurase că era înnăscut, nu ca la alţii – „scremut” –, dar până nu-l întâlnise pe el, marele caricaturist Leo, nimeni altcineva nu ştiuse să i-l scoată la lumină şi să-l facă să explodeze dintr-o dată, aşa cum procedase el.
Ediţia de anul acesta era a zecea şi era deosebită faţă de precedentele. Nu numai pentru că fuseseră invitaţi pictori şi sculptori contemporani din Basarabia, Ukraina, Bulgaria, Serbia, Voivodina, Albania şi Ungaria – câte trei de la fiecare Academie de bellearte, ci mai cu seamă că avea să aibă loc vernisajul primei sale expoziţii de autor. Mai participase la alte asemenea manifestaţii, dar toate fuseseră colective. La concursurile din zonă obţinuse câteva premii, la ultimul – Menţiunea a XII-a din cei o mie de participanţi – considerase că fusese furată. De astă dată voia să dea lovitura, ieşind în lume, prilej cu care avea să fie cunoscută şi admirată de ceilalţi confraţi.
De la prima ediţie şi până acum, citise o groază de cărţi de specialitate, dar şi publicase mult în mai toate revistele cu renume din ţară şi din străinătate. Plătise cu bani grei traducerea textelor în engleză, germană, franceză, italiană, spaniolă, portugheză şi malgaşă. Iată, pentru deplina lămurire a cititorilor, cele mai importante titluri ale studiilor de referinţă, intrate definitiv în dicţionarele de specialitate:
- Puncte cardinale în artă – raportul dintre centru şi periferie
- Ipostaze ale feminităţii ignorate - Medeea
- Autoportretul în arta contemporană
- Corpul public şi corpul intim – studiu de caz
- Peisajul – de la comuna primitivă, la contemporaneitate (douăzeci şi patru de tomuri)
- Transcendenţa vidului din tatuaje
Mai nou, terminase două studii: unul de interes local şi altul – naţional. Primul viza planul de urbanism al oraşului: sistematizarea pieţei centrale, parcul industrial şi cimitirul ecologic – o noutate absolută în domeniu. Făcuse o excursie în Japonia şi venise de acolo cu idei revoluţionare, de ultimă generaţie. Cosciugele vor fi depozitate în terase supraetajate, până la nivelul 250, în adâncime (ea propunea chiar până la nivelul 251!), iar deasupra – ronduri de flori şi alei cu arbuşti. Fiecare familie îşi va recunoaşte morţii după stratul de flori sau soiul arbuştilor. Comemorarea şi parastasul se puteau face într-o incintă special amenajată. Rudele tastau un cod, după ce introduceau o cartelă biometrică. Apoi vor aştepta mortul să fie adus acolo cu un lift special… Cel de-al doilea studiu – de interes naţional – avea în centrul atenţiei afişul electoral. Pleca de la experienţa personală, în campania electorală, pentru postul de primar. Atunci, avusese surpriza să vadă că dintre toate afişele doar al ei avea urme vizibile de grafitti, în dreptul buzelor… Propunerea pe care o făcea era imaginea în 3 D, având la bază puzzle-ul. Trimisese la toate partidele şi ONG-urile câte o scrisoare de intenţie, în care expunea pe larg oferta sa şi avusese grijă să anexeze şi documentaţia cu preţurile de cost – de cinci ori mai ieftine, iar produsul finit avea estetica uimitoare. În plus, nu se mai foloseau panourile publicitare tradiţionale – o mare pacoste pentru faţadele clădirilor. Locul acelor panouri era luat de holograme, acestea putând fi întrebuinţate oriunde, în funcţie de gusturile utilizatorului.
Fella Tecucianu rezervase marea surpriză participanţilor la tabăra artiştilor la cea de-a zecea ediţie: va executa tablourile de faţă cu invitaţii. Ideea îi venise în clipa când aflase de la consilierul cultural durata acestei tabere internaţionale – 366 de zile, pentru că era an bisect. Deviza ei era Ziua şi tabloul.

Numai că de la intenţie la faptă e cale mult prea lungă!… Toată lumea din oraş era un du-te-vino, pregătind febril, cu mic cu mare, festivitatea de închidere a taberei. Ea însă nu pictase încă nimic! Zilnic, fusese pe rând: ghid, gazdă, animatoare pentru invitaţi şi autorităţile locale. Noaptea, târziu, cădea frântă de oboseală, Dimineaţa o lua iar de la capăt şi simţise că deocamdată inspiraţia îi dă ocol. Când i-o da târcoale, se va apuca de lucru.
Dacă primarul şi celelalte somităţi erau agitaţi nevoie mare, căci anunţaseră vernisajul ei în presa locală şi judeţeană, ba chiar aşteptau din clipă în clipă sosirea câtorva reporteri de la principalele posturi teve naţională, ea nu se sinchisea deloc. Ştia ce are de făcut: portrete în miniatură pe boabe de fasole. Însă, avea nevoie de pensule speciale. Cele din comerţ (intern sau cel de import) nu erau pe placul ei, pentru o asemenea lucrare migăloasă. De aceea, dăduse anunţ la mica publicitate: PICTORIŢĂ. CUMPĂR PĂR UMAN. DE PE PICIOARE ŞI DE LA SUB BRAŢ. PREŢ NEGOCIABIL.
Şi pentru că un an întreg nu avusese încă nici o ofertă, se întrebă acum dacă ar fi trebuit să precizeze nu numai culoarea, ci şi felul. Adică păr creţ sau drept.

Const. MIU

Liviu Pitilică era îmbrăcat la patru ace. În cancelarie, fremăta de nerăbdare, să vină comisia-aia odată şi să scape de stress-ul ce-l chinuia de mai bine de o lună.
Cu mai mult de trei ani în urmă, de când se hotărâse la titlul lucrării de grad, stătea în fiecare noapte on-line, la calculator, căutând cu înfrigurare materiale, care să-l lumineze măcar pentru tema de care era mândru pentru alegere. Însă, în ciuda acestor investigaţii nocturne şi aproape detectivistice, Liviu Pitilică nu găsise măcar o frază, care să-i satisfacă exigenţele de teolog adevărat, cum îl socotea soţia, lăudându-l în stânga şi în dreapta.
Abia aştepta să scape de povara susţinerii lucrării şi să se vadă cu poetul Dima Zer, ca să-i recite ultima lui compoziţie – un poem fantastic despre o şopârlă ce se visează dragon.
Cei doi poeţi locali îşi făcuseră bunul obicei de a se întâlni săptămânal la o cafea, citindu-şi unul altuia poeziile şi filosofând îndelung pe marginea lor. Şi unul şi celălalt aveau propriile fixaţii în aşa-zisele comentarii: dacă Dima Zer vorbea despre geometria cuvintelor şi repeta de fiecare dată aceeaşi „teorie” (al cărei unic părinte se revendica), spunând cu emfază că numai un matematician cum era el poate fi şi poet autentic, pentru că fiecare cuvânt are o geometrie interioară, venită de la geometria dorului divin, profesorul de religie, Liviu Pitilică, nu se lăsa mai prejos şi-i repeta amicului său aceleaşi fraze despre cuvintele îndumnezeite şi revoluţia negativistă în gândire, făcută de Nice, al cărui discipol se considera a fi.
După miezul-nopţii, când terminase poemul-fluviu, la care lucrase febril aproape o săptămână, se dusese în baie, spre a-l declama în faţa oglinzii. Îi plăcea teribil să-şi studieze mimica, pe care o considera definitorie pentru înţelegerea mesajului de către public. Şi pentru că cineva bătuse în ţeava caloriferului, îşi mutase „scena” în holul mare de la intrarea în apartament, unde teatraliză fiecare strofă, modulându-şi vocea, însoţită de o gamă întreagă de gesturi hamlet-iene.
- Actor trebuia să te faci, puiuţ! îi spusese admirativ soţia.
Îşi aminti că Doina îl aplaudase îndelung, din pragul sufrageriei. Venise apoi cu agenda ei – mica biblie a sufletului, cum îi plăcea ei să alinte agenda ce avea copertele în filigran auriu – şi-i ceruse un autograf. „Pentru îngerul meu blond, cu ochi nenumiţi de căprioară labişiană!” – îi scrisese el şi semnase citeţ, aşa, „pentru eternitate”.
- Mă simt onorat să scriu în biblia sufletului tău, ca slujitor preaplecat!
- Pentru mine e o noapte sfântă, dragule, că te-a luminat Bunul Dumnezeu, fiindcă prea te căzneai să scrii poemu’ ăsta afurisit!
- Nu afurisi, păgâna mea neştiutoare şi iubitoare, ci mulţumeşte-i în genunchi Tatălui Ceresc, pentru că mi-a străluminat cugetul şi simţirea şi să mă nemuresc în carnea acestui poem fantastic, pentru care inima mea a lăcrimat după fiecare strofă.
- Numai tu, maestre, ştii cu adevărat ce-nseamnă chinurile facerii artistice! îi mai spusese ea admirativ, ştergându-şi o lacrimă. Îmi dau seama că pentru o mamă chinurile de a aduce pe lume un prunc sunt o bagatelă.
- Aşa-i că sunt blagoslovit cu talent! Or să moară de ciudă toţi duşmanii mei! Dima îmi repetă în van că e cel mai mare poet în viaţă. Se autosugestionează doar, bietul de el.
- O să aranjez cu Mioara, să te vadă tot oraşu’ a teve, recitând în premieră absolută capodopera asta, i-a mai promis Doina.
- Să-l invite şi pe Dima, că nu mi-e frică de concurenţa neloială. Să cadă lumea în extaz, când o să recit, că acela e un gângăvit. Şi cu acela de faţă, o să se lămurească, în sfârşit, cine e cel mai bun. Poemu’ ăsta va eclipsa toate cele şase volume ale poetaşului ăstuia naţional-local!
- Sunt sigură că o să se lase de scris. O să aibă coşmaruri, că-l scoţi în direct, la vedere, la teve, pe linie moartă, iar lumea îl va da uitării.
- O să fie anonimu’ nostru drag. Îl iubesc sincer pe pigmeul ăsta ce se închipuie mare poet. Nu pot fi decât trist pentru asemenea fumuri.
- Acum, hai puiuţ, să furăm puţină somnică, îl îndemnase soţia. Mai avem numai trei ore, pân’ la ziuă! Ştii că mâine tre’ să fii freş la comisie.

*
Venise la şcoală, de la prima oră, o dată cu femeile de serviciu, deşi comisia avea să apară mai pe la prânz, când îi va invita mai întâi la masă pe domnii universitari. Nu mai avea răbdare şi pentru că habar nu avea cum o să se descurce, se hotărâse să scape de soţia grijulie, dar agasantă peste măsura suportabilului, şi venise să-şi ude florile din cabinet.
Toată lumea din şcoală cunoştea pasiunea lui pentru flori şi plante decorative. Femeile de serviciu, când intrau acolo, aveau impresia că au nimerit într-o grădină botanică. Pentru el, cele câteva flori şi plante însemnau Ochiul Neadormit al Raiului Preadamic. Făcuse rost de mai multe specii de ficus, asparagus, rosmarin, trandafiri şi crini japonezi, palmieri pitici şi jardiniere cu ferigi. La intrarea în sală, se putea citi un fragment din Divina comedia a lui Dante. „Vuoi, qui entrate qui, lasciati ogni speranza!”

*
- În sfârşit, în sfârşit, am văzut şi eu azi un intelectual adevărat! se lăudă în cancelarie Doina Pitilică. Restul sunt umplutură!
- Cum a fost la prezentarea lucrării? Vrură să ştie câteva colege mai curioase.
- Dragă, să ştiţi că domnu’ Liviu a fost bruiant! A prezentat totu’ liber. Îşi făcuse el nişte fiţuici, da’ n-a mai fost nevoie. Comisia a rămas bouche-bé. Expozeul a fost miraculos! Original, cum îi e felu’, domnu’ Liviu a ilustrat tema, recitând un mega poem fantastic, scris az-noapte, despre o şopârlă care se visează dragon… Asta aşa, ca să vă rezum despre ce e vorba, da’ o să-l vedeţi la sfârşitu’ săptămânii la teve, unde va recita în premieră absolută această superbă creaţie dumnezeiască.
- Şi ce impresie a făcut comisiei?
- Domnu’ profesor universitar, Nicu Rondeţ, a promis că o să facă o adresă la Patriarhie, să includă poemu’ lui Liviu în programa şcolară.
- Care e titlul lucrării? mai întrebă cineva.
- Moralitatea creştină contemporană. Şi pentru curioşi, vă spun că protocolu’ ne-a ajuns la cinşpe milioane pentru trei persoane. Merită, dragă, toată comisia l-a aplaudat în picioare! Şi n-a scris nimic. Lucrarea o să o facă după ce venim din concediu, că pentru performanţa asta merită şi el un asemenea efort. De mâine îşi ia concediu medical. E surmenat, drăguţu’ de el!

MIHAI CIUBOTARU

Luptase la început mult cu gândul să se aşeze ori ba într-o zi în careva loc de pe stradă şi să înceapă să cerşească mila trecătorilor. Îi era într-un fel ruşine. Nimeni din familia sa nu făcuse niciodată un asemenea lucru umilitor. Şi totuşi, iată-l acum stând, tânăr precum era, în pasajul subteran de lângă Gara feroviară din Chişinău, aşezat jos, ţinând în faţă o pălărie veche, demodată şi uzată de vreme, în care cădeau din când în când cei câţiva bănuţi pe care-i aruncau trecătorii veniţi în această parte a oraşului cu ceva treabă sau nevoie. Făceau asta, se prea poate, înduplecaţi de faţa slabă a tânărului, cu ochii întunecaţi de jale, lângă care stăteau sprijinite de peretele pasajului împodobit cu fel de fel de afişe de publicitate două cârje de aluminiu.
Dar se găseau şi dintre aceia care-i aruncau priviri reci, ajungând până a-l lua peste picior. Părăsit de rudele sale şi în primul rând de soţie, care, văzându-l invalid, divorţă, fără a se uita în urmă, făcând tot posibilul ca să-l alunge din ungherul unde mai putea să se adăpostească.
Acest tânăr, care nu avea nici treizeci de ani, ajunse să cerşească milostenia oamenilor. Venea încoace zi de zi, mai bine zis se târa anevoie pe cele două cârje, servindu-se doar de un picior care-i rămăsese dintr-un mare noroc, venea încoace să-şi cânte soarta amară la un acordeon, făcând asta cu atâta durere şi uitare de sine, încât gândurile sale îl purtau un timp oarecare prin hăţişurile nesfârşitelor amintiri.
Se vedea cum mama îl trimitea după apă la fântână, biata mamă care trecuse de mult în lumea celor drepţi. Iar el, fecior ascultător, lua căldăruşa, mergea cu cea mai mare plăcere să scoată mult dorita apă dulce şi potolitoare de sete. Apoi, alergând pe toloacă în mijlocul unei cete de copii după zmeiele meşterite din hârtie cu mintea lor iscoditoare, care făceau elemente acrobatice în aer. Pe urmă revenea din călătoria amintirilor dragi pe acest pământ al suferinţelor, privind cu luare aminte la lumea aflată într-o mişcare febrilă, la acest du-te-vino fără încetare.
Ce ştiau aceşti oameni? Ştiau oare că în ţara în care trăiau nu exista o cât de mică morală, că lipsesc principiile, cufundată fiind într-un haos iremediabil, din care era îndoielnic dacă avea să iasă într-un timp scurt, în care jaful oamenilor simpli, crima organizată, corupţia demnitarilor era un lucru firesc, dacă nu poate chiar virtuţi? Iar în caz că ştiau, de ce se prefăceau că nu ştiu, de ce tăceau?! Ce vor lăsa în urma lor? O zidire nouă sau doar vorbe goale. Din nou degetele sale virtuoase porneau să se mişte vertiginos pe clapele acordeonului, cântând balada celui respins de societate. Plângea sufletul său de durere. Un zid se crease în jurul lui, era zidul indiferenţei.
Când prinse a amurgi urcă în troleibuz şi se întoarse acasă. Locuia la un camarad de arme împreună cu care gustase din amara pâine a conflictului transnistrean. Aici, în locul acesta, de fapt singurul loc unde îşi găsise adăpost, înconjurat de căldură sufletească şi de înţelegere, se apuca să răsfoiască un şir de ziare. Dădu de eseul “Moldova şi moldovenii”. Bandiţii! Din nou atacă tema aceasta. După ce s-au scris atâtea lucruri adevărate, cu atâta convingere şi pasiune, cu vădită sinceritate că suntem acelaşi popor, că suntem români, iarăşi au început să mizeze pe această carte, să prostească lumea neiniţiată… Bandiţii! Mai călăi decât comuniştii şi acoliţii lor n-au existat cred că alţii vreodată în istorie. În pagina a doua a unui cotidian citi un titlu cu litere mari, strigător la cer, un titlu, care avea să sfâşie inima a mii de basarabeni de bună-credinţă: “Întreg patrimoniul Moldovei este în mâinile Rusiei.” Din nou prădată sau mai totdeauna prădată fără nici o schimbare. Dar de astă dată pe fundalul altor figuranţi.
Urmă să citească în continuare veşti mai îmbucurătoare: “3000 de bursieri basarabeni sunt aşteptaţi în liceele din România.” De obicei iubea să citească ziarele din scoarţă-n scoarţă. Era curios în general din fire. Se temea să nu scape un amănunt important. Deodată câteva rânduri îi atrase atenţia: “În spitalul de psihiatrie din Chişinău…” Brusc sângele începu a-i zbura prin vine, iar inima să i se zbată ca o nebună în coşul pieptului. Întors din pârjolul de pe Nistru şi convins de dreptatea sa, se postase atunci lângă gardul de piatră cu grilaj şi, îngrădindu-se cu o panglică, ţinea în faţă o tăbliţă mare pe care era scris cu litere de-o şchioapă: “Jos comuniştii! Jos călăii!”. Declarase greva foamei. Stătu acolo o zi-două, când la capătul zilei a treia se apropiară de dânsul doi poliţişti, somându-l să plece, căci acţiunile de acest gen sunt interzise în locurile publice fără încuviinţarea autorităţilor. El refuzase, cerând să vorbească cu factorii de decizie ai Guvernului.
Oamenii prinseră a se înghesui în jurul lui. Unii chiar se alăturaseră la protest. Opinia publică începea să fiarbă. Se cerea o atitudine umană faţă de participanţii la conflictul de pe malul stâng al Nistrului. Mai trecură câteva zile. Când pe nepusă masă, cam pe la miezul nopţii, se apropie de ei o dubă cu poliţişti, care îi bocăniră măr pe grevişti, îi urcară în maşină şi-i duseră la postul de poliţie cel mai apropiat. Peste câteva zile de acolo se trezise la spitalul de psihiatrie. I se agăţă o boală psihică. Fu repartizat într-o cameră cu mai mulţi bolnavi psihic, oferindu-i-se să doarmă în acelaşi pat cu un debil. Era îngrozit de ceea ce vedea aici. Îi era greaţă. Îi venea să verse la fiecare pas. Câţiva bolnavi băteau cu mâinile în perete. Alţi câţiva se strâmbau. Intrase infirmiera. Le propuse bolnavilor să bea mai multe pastile. Ea zicea că erau calmante, care duceau treptat la pierderea memoriei. Îi dădu şi lui. El s-a orientat pe dată şi a început să ascundă aceste pastile, să le arunce în veceu. Până când cineva îl văzu şi-l trădă. Încasă atunci o bătăiţă bună. Din ziua aceea porniră a-i pune injecţii. El cădea după asta într-o transă totală. Când revenea din reveria forţată, îşi dădea seama că i se consumau puterile, se simţea epuizat. Într-o bună zi, după ce primi o doză solidă, începu a da din mâini şi din picioare, faţa căpătându-i o expresie schimonosită de durere. Infirmiera, când îşi făcu apariţia în salon, se sperie de tabloul jalnic ce i se oferea vederii. Repejor deschise fereastra şi-l întinse în pat. I se făcu milă de dânsul. De obicei, ca să-i distrugă pe indezirabili li se administra o doză exagerată de neuroleptice. Noroc de prietenii săi care prinseseră a bate pragurile pe la diferite ministere, să roage, să implore puterea ca să-l elibereze, să-l ierte, punând un cuvânt bun pentru el. Ei erau gata pe viitor să răspundă de acţiunile lui. Puterea în cele din urmă, după multe rugăminţi şi intervenţii, îi dădu drumul. Şi el se văzu datorită solidarităţii prietenilor în libertate. Dar acest şoc avea să-l urmărească întreaga viaţă.
În partea de sus a străzii Bănulescu-Bodoni clocotea de zor munca la schimbarea conductelor de canalizare începând cu luna august. Iar mai jos, pe aceeaşi stradă, colţ cu strada 31 august, la intrarea în parcul “Ştefan cel Mare”, răsuna mereu acelaşi acordeon. Plângea întruna. De câteva zile tânărul se mutase aici, în centrul oraşului, mai aproape de vâltoarea fostelor evenimente de odinioară, când străzile oraşului şi parcul vuiau de revolta oamenilor protestatari, mai aproape de locurile marilor speranţe, de locurile care au văzut atâţia lideri politici şi personaje politice, atâtea lozinci patriotice. Orele şi zilele se scurgeau sub semnul unei nostalgii. Pe la începutul lui septembrie în această zonă au început să mişune elevii liceelor din apropiere. Lucru interesant, dar mulţi dintre ei se opreau lângă dânsul, ascultau cu plăcere muzica, aruncându-i niscaiva bănuţi în pălărie. Nu-i plăcea ceea ce făcea, dar nevoia îl împinse la asta.
Însă dintre toţi aceştia se evidenţia totuşi un băiat, care purta un ghiozdan în spate şi care se oprea cel mai des şi pe mai mult timp. Se aşeza pe marginea fundamentului de la zidul parcului şi asculta, asculta povestea acestei inimi sângerânde. Făcea asta din motivul de a pierde timpul sau era o altă motivaţie cu mult mai profundă, cu mult mai gravă? În orice caz se vedea că se lega o prietenie sinceră între aceşti oameni, o prietenie mare. Într-un fel băiatul simţea în adâncul sufletului că trebuia să-l ajute pe omul nenorocit. Simţea şi vedea că nu era o haimana oarecare, ci mai degrabă un om căzut la nevoie. La început îi dăduse împreună cu ceilalţi băieţi nişte bănuţi pe care îi ceruse de la părinţi. Pe urmă îi aduse mai multe pungi cu fructe şi turte dulci. Apoi, după ce intră în vorbă cu acesta, îi făcu rost de ochelari, de care avea mare nevoie. Atunci când se lăsă frigul îl pricopsi cu un trenci, făcând toate astea fără ştirea părinţilor. Curând prinse a-l însoţi prin oraş. Acel echilibru necesar începu să-şi găsească loc în sufletul lui, având în permanenţă contact cu acest băiat, care părea să-i devină colac de salvare şi să fie un intermediar de nădejde între dânsul şi lumea aceasta atât de rece şi preocupată doar de afaceri.
Când într-o bună zi, stând lângă Teatrul Naţional M. Eminescu, păşi pe dinaintea lui un bărbat îmbrăcat într-un impermeabil cenuşiu, cu faţa bronzată, la vederea căruia tremură, trecând pentru a doua oară prin noianul unor emoţii tulburătoare. Îşi încordă memoria. Pe ecranul amintirilor porni să ruleze straşnicul film al cărui personaj a fost chiar el în persoană. Nu i-a iubit niciodată pe aceşti sovietici care i-au sfârtecat harta ţării şi au făcut să sufere atâţia oameni. Ori de câte ori au încercat să-l cumpere, propunându-i să intre în partid, să-i ofere un loc călduţ sub soare, a refuzat, invocând totdeauna un motiv plauzibil. Aceştia au insistat până l-au lăsat în pace, dându-şi seama că nu era nimic de făcut.
De câteva luni stătea în tranşee, apărând satul Cocieri de atacurile demente ale cazacilor. Zi şi noapte se găseau în tranşee, fiind într-o tensiune continuă. Moartea îi zbura pe deasupra capului. După ce adversarul era respins, se făcea o vreme linişte, apoi din nou reîncepea canonada rachetelor “Alazan”. Ei se ascundeau pe fundul tranşeelor aşteptând să se termine calvarul, însă cum numai ridicau capetele erau împroşcaţi iarăşi de gloanţele mitralierelor şi automatelor cu care erau înzestraţi cazacii, ce veneau înspre dânşii ca nişte turbaţi, urlând ca fiarele de ură că nu puteau să ocupe satul. În aceste zile înţelese că soarta îi încredinţase o misiune mare, care consta în a lua iniţiativa în momentele cele mai grele, când camarazii erau gata să cedeze, trebuia să-i oprească prin puterea cuvântului cald şi sincer, prin exemplul său de luptător neînfricat. Da, în aceste zile el nu se temea de gloanţe, ştiind că era pusă în joc demnitatea poporului deşteptat. Iată că din nou zboară rachetele semănătoare de moarte, rănind adânc acest pământ sărman. Şi de data aceasta stătea lipit de fundul tranşeei, acoperit cu bulgări. Într-un târziu simţi nevoia să se întoarcă pe o coastă. Se sprijini pe cotul stâng. Îşi îndoi picioarele, chircindu-se. Şi atunci, la câţiva paşi, văzu un tip cu ţeava revolverului îndreptată spre dânsul. Ridică mâna dreaptă vrând parcă să se apere. În aceeaşi clipă răsună o împuşcătură, după care şi a doua. O durere groaznică în burtă îl făcu să-şi ducă mâinile la locul de unde începuse să se prelingă sângele cald. Apoi îşi pierdu cunoştinţa. Când îşi reveni, se afla pe o targă, urmând calea spre spital. Trecu un timp şi graţie lui Dumnezeu, se văzu pus pe picioare. Dar nu pe mult timp. Căci, întors înapoi la locurile fierbinţi, avu din nou marele nenoroc să nimerească peste o mină care-i şi smulse o parte de picior. Şi totuşi rămase în viaţă şi de data aceasta, de vreme ce Cel de Sus prin mila şi bunăvoinţa sa dorise aşa ceva.
Acum el se uita în urma acestui om sinistru care se îndepărta tot mai mult, şi în cele din urmă văzându-l că intră, spre surprinderea şi uimirea lui, în clădirea Securităţii orăşeneşti. O tristeţe infinită îl cuprinse atunci şi acele voci care cândva aveau să-i spună, trăgând concluzia despre războiul transnistrean, că uite generalii sovietici se prefac că se bat între dânşii, iar soldaţii moldoveni mor, îi revenise în minte. Îşi făcu semnul crucii. Şi scoase un “Of, Doamne!” prelung. Îl văzu pe acest tip şi în altă zi. Dar când încercă să-l oprească şi să-i vorbească, acesta se uită la el ţintă, pe urmă îşi întoarse repede ochii, iuţindu-şi paşii. Apoi tipul dispăru pe mult timp din câmpul vederii sale.
Acest băiat, acest suflet de înger, care intrase în singurătatea sa în zilele următoare ca buni prieteni ce erau, îl pofti la dânsul acasă. Locuia într-un apartament cu multe odăi. De cum intră în antreul apartamentului îşi dădu seama că familia respectivă era bine aranjată şi că avea de toate, nu ducea lipsă de nimic. În odăile vizitate se găseau garnituri de mobilă străină, toate fiind diferite. De plafon atârnau candelabre de cristal. Pereţii şi podelele erau acoperite cu covoare scumpe, pretutindeni stăteau agăţate tablouri cu natură moartă şi peisaje. Pecetea unui gust aparte se vedea în toate, un rafinament ieşit din comun te izbea în ochi. Stăpânul casei, probabil, era un om cu maniere alese. Mergea pe covoarele moi, care înăbuşeau apăsările cârjelor sale spre odaia în care locuia băiatul. Ştia doar că-l chema Dorian. “Ce nume frumos are, îşi zise el. Poartă numele unui erou de roman. Nu mai ţinea minte acum titlul şi autorul cărţii.” Băiatul, deîndată ce intrară în odaie, se aşeză pe canapea, iar el, se aşeză la masa de scris. Pe masă se afla caietul lui de versuri. Îl deschise şi aidoma unui actor profesionist purcese să-şi declame modestele poezii scrise cu atâta ingeniozitate şi măiestrie despre guralivele şi săltăreţele vrăbiuţe, despre piţigoiul îmbrăcat în haine colorate şi despre ciocârlia care vesteşte primăvara, despre jucăuşa şi zburdalnica rândunică, despre cintezoiul iubitor de viaţă, despre mândrul cocostârc şi cocorii în veşnică pribegie. Era o paradă a culorilor şi a calităţilor acestor păsări, dar şi o expresie a neţărmuritei dragoste umane pentru bunele şi credincioasele prietene ale omului, care-l însoţesc în scurta lui vieţuire pe pământ plină de mister şi de taine nedezlegate. Era plăcut să-l asculţi pe acest copil în care clocotea viaţa, căutându-şi drumul cel drept. Pe urmă porni a-şi răsfoi albumul cu desene. Mai bine zis cu caricaturi şi portrete de oameni vestiţi şi simpli, pe care-i numim muritori, caracterizându-i în parte, descifrându-i. “Iar acesta este tatăl meu!” zise copilul când ajunse la portretul unui bărbat frumos, cu ochii inteligenţi. “Sângereanu!” nu putu să nu exclame oaspetele tânăr. Şi atunci băiatul îl întrebă: “Dar de unde-l cunoaşteţi pe tatăl meu?” “De unde-l cunosc?” Era mult să povestească, putea să povestească zile întregi. 7 noiembrie. Câteva mii de oameni de bună-credinţă barează drumul tancurilor care veneau să defileze pe piaţă prin faţa tribunei de lângă monumentul lui Lenin pe care se aflau şefii P.C. al R.S.S.M. Parada militară n-a avut loc. Era o mare victorie a tuturor forţelor democratice, a blocului naţional. Mai târziu va avea loc asaltul Ministerului Afacerilor Interne. Mulţimea înfuriată va arunca în această clădire, care simboliza reacţiunea şi nedreptatea, cu pietre şi sticle incendiare. După care lucru miliţia sovietică a încercat să împrăştie lumea adusă la o stare de sacrificiu, gata la orice ca să pună mâna pe unele documente secrete de aici, totuşi cedând până la urmă, baricadându-se înăuntru, stând cu mâna pe trăgaciul armelor. Şi atunci în acel moment îşi făcu apariţia Sângereanu şi calmă mulţimea dezlănţuită, făcând-o să se retragă şi să plece.
Urmară mai târziu podurile de flori, Marile Adunări Naţionale, deschiderea frontierei între România şi U.R.S.S., reprezentată pe atunci de R.S.S.M., fapt, care după unii politologi se produse, aşadar, fusese deschisă datorită existenţei atât la Bucureşti, cât şi la Chişinău a unei administraţii loiale Kremlinului. La naiba, zile pline de tensiune au fost, pline de speranţă. “De unde-l cunoaşteţi pe tatăl meu?” se auzi din nou aceeaşi întrebare. De unde-l ştia? A fost întotdeauna un admirator al lui. Se cunoscuseră la una din şedinţele cenaclului “A. Mateevici”. Pe urmă l-a însoţit împreună cu alţi adepţi în timpul campaniei electorale. După ce acesta se văzu şef mare, relaţiile între ei se cam răciră un pic. Se întâmplase mai târziu să-l întâlnească o dată pe stradă şi să-l roage să-l aranjeze la lucru. Acesta îi dăduse telefonul de la serviciu, îi promisese că-l va ajuta neapărat. Mai apoi a încercat să-l găsească la telefon, dar de fiecare dată secretara acestuia îi răspundea că stăpânul cabinetului era plecat, nu era pe loc, până când într-o bună zi îi dăduse de înţeles că era mai bine să uite de acest număr de telefon. În acea zi el înghiţise în sec şi nu-i rămăsese decât să scoată un “Mda!” şi să dea a lehamite din mână. Găsi puteri în sine, oferindu-i băiatului un motiv care să nu-l întristeze şi tatăl să nu piardă respectul în ochii copilului.
Atunci când frunzele îngălbenesc prea devreme şi pornesc a se roti în aer, aşternând un covor ruginiu pe pământ, se spune din bătrâni că va fi o iarnă grea şi lungă. Dar acest lucru mai trebuie verificat. Ce-i aduse aici: frumuseţea decorului de toamnă sau alte gânduri? Însă iată-i coborând într-una din zile scările care duceau spre lacul din Valea Morilor, pregătiţi sufleteşte să facă o plimbare în locul acesta liniştit şi lipsit de gălăgia străzilor. Coborau încet, treaptă cu treaptă, când pe neaşteptate micul Dorian arătă cu mâna în direcţia unor clădiri din zona “Expo-Business”-ului. “Uite acolo am locuit noi, familia noastră, într-un apartament modest, în care iarna era frig, într-un apartament de tip vechi. Am trecut prin multe nevoi în acei ani.” Ei se mişcau în voie, fără grabă pe aleile parcului cufundat în aur. Ajunseră în raza Teatrului verde. Cotiră la dreapta şi urcară pe deal. Lumea vorbea mult despre această zonă a oraşului. Aici vilele au crescut ca ciupercile după ploaie. Rămaseră surprinşi de ceea ce vedeau. Treceau taman pe lângă o vilă la care lucrau mai mulţi muncitori. Zidită de curând, ei o cimentau, o tencuiau cu mult gust. Îl întrebară pe unul dintre ei a cui este vila. Acesta, după ce-l măguliră, totuşi, catadixi să divulge numele stăpânului. Perplexitatea lor lua proporţii. Ştiau de mult că în acest raion al oraşului nu fiecare putea să obţină loc de casă. Anterior sub regimul puterii sovietice aici mai mult se stabileau ofiţeri în retragere. Iar în prezent, ca să vezi, casta bolşevică îşi păstra poziţiile reprezentată de alt eşalon. Dar ce căutau unele nume cunoscute din opoziţie? Mai erau încă şi vile care erau păzite de câte doi poliţişti postaţi la poartă. Solicitaţi să le satisfacă curiozitatea, ei păstrară o discreţie totală, ba chiar şi mai mult, îi somară într-o formă ultimativă: “Cacoe vaşe delo cto zdesi jiviot? Ubiraitesi otsiuda bâstrei, esli hotite ne imeti nepriiatnostei” (Ce vă interesează cine locuieşte aici? Căraţi-vă mai repede, dacă nu doriţi să aveţi neplăceri!) “La naiba! gândiră ei. Ce se întâmplă? În ce ţară trăim? Dacă ar şti toată lumea adevărata stare a lucrurilor!”
Cufundaţi într-o tristeţe fără margini, părăsiră aceste locuri “străine”, această insulă “străină” la noi acasă.
Nu o dată s-a gândit că până la urmă trebuia să dea ochii şi cu Sângereanu. Era imposibil să nu se întâmple asta, mai ales că întâlnirile cu fiul său se produceau la intervale regulate de timp. Când se aflară faţă-n faţă, în sfârşit, şi asta se petrecu într-o după amiază de brumar, îi zise doar: “Despre dumneata, vasăzică, feciorul meu mi-a povestit în repetate rânduri cu atâta duioşie şi elan?”
Se aştepta la o asemenea atitudine din partea lui Sângereanu. Era pentru el de acum un oarecare. Oare va dori acesta să intre în discuţie pe marginea timpului scurs, a evenimentelor prin care amândoi au trecut?
Îşi scoase haina, o puse în garderobă şi se îndreptă spre bucătărie. Pregăti două ceşti de cafea şi, revenind în odaie, îşi servi oaspetele. Sorbeau ambii din cafea. Prin fereastră pătrundea o lumină caldă a unui soare de toamnă vădit târzie, care tot mai insistent îşi lăsa urmele. Amândoi simţeau că era nevoie de o explicaţie. “Ştii, frate, se auzi deodată (îl numi pe oaspetele său, frate, şi asta îl încălzi ceva pe acesta), am purtat totdeauna în suflet un mare regret că nu te-am ajutat atunci. Ştiu că prietenul la nevoie se cunoaşte, dar aşa-i viaţa, cu multe surprize. De câte ori am fost chemat la începuturi la poliţia secretă, silit fiind să influenţez asupra unor persoane care supărau vădit autorităţile. Da, s-au comis multe greşeli, într-adevăr, recunosc acest lucru. Să dai cetăţenie ocupanţilor, şi apoi şi proprietate este culmea. Dar greşeala a fost comisă, n-ai ce-i face. Şi nu mai poate fi atât de uşor reparată. Cel mai trist este cazul eliberării puciştilor transnistreni. Presiunea Moscovei în această problemă a fost enormă şi n-am avut încotro. Am pus semnăturile noastre, inclusiv şi eu, dovedind încă o dată că suntem nişte oameni slabi. Cedăm tot timpul. Politica este un lucru murdar. Trebuie să spui minciuni la tot pasul, ca să supravieţuieşti ca politician, să te menţii acolo în piramidă, sus. Dar tentaţia este mare să te vezi aclamat de mulţime, ridicat în slăvi, să te vezi acolo sus şi nu jos, la subsol. Ştiu ce aştepţi dumneata de la mine cel mai mult, să dezvălui unele lucruri care aş putea să le cunosc în virtutea faptului că de la bun început m-am aflat în vâltoarea evenimentelor desfăşurate. Însă mă voi abţine, va veni timpul şi vom afla multe taine. Nu insista, am luat o hotărâre fermă, voi spune tot ce ştiu doar cu gură de moarte. Asta e, frate, şi nu insista mai mult, doar cu gură de moarte…”
Se dădea o luptă în sufletul acestui om. O luptă mare. Îi lipsea curajul. La majoritatea politicienilor noştri le lipseşte curajul. Curajul de a spune adevărul. De a-şi servi onest poporul, de a se respecta pe ei înşişi. Este vorba de acel curaj care ne lipseşte de atâtea secole la rând.
Actualmente societatea basarabeană este o arenă politică pe care se dispută cine va purta coroană regească. Pretendenţi sunt mulţi, căci toţi vor să domnească. Toţi vor să facă politică proprie şi toţi au dreptate. Toţi spun că au un ideal. Piesele se aranjează pe tabla de şah şi bătălia se dezlănţuie. Şi odată ce învingătorii obţin posturile, lozincile se coboară, promisiunile sunt ascunse în cel mai de nădejde safeu, sunt puse să stea acolo ca să nu le descopere nimeni şi fiind păzit de bravi flăcăi plătiţi cu solda provenită din avutul ţării. Interesul personal primează în toate. Legea e doar o jucărie în mâinile deţinătorilor de putere, ca să-şi camufleze statul lor feudal, fireşte că nu în sensul literal al feudalismului, ci cu unele evoluţii, numindu-l stat de drept. Cât este de drept, asta se vede în fiecare zi, în fiecare clipă. Dacă în epoca feudală şerbul era legat de pământul moşierului cu persoana şi cu bunurile sale, neputând să se deplaseze după bunul său plac nicăieri, să se stabilească cu traiul în altă parte, în vremurile noastre dreptul deplasării cetăţeanul îl are, dar ce folos, pretutindeni, oriunde ar merge, de la nord la sud, de la est la vest, îl urmăreşte mizeria, sărăcia şi fărădelegile. Peste tot aude unul şi acelaşi slogan: “Trăim prost, pentru că lucrăm prost, trebuie să muncim mai bine. Nu spun că trebuie să fie şi ei mai serioşi, responsabili, să respecte buchia legii. Şi totuşi cu ce gânduri au venit la putere acei care afirmă acest lucru? Au venit cu gândul de a parazita. Ca o lipitoare se aşază pe cetăţeanul de rând, bându-i sângele, fără însă să-i ofere şansa refacerii. Oriunde te-ai deplasa tot rămâi cel necăjit şi umilit, începând cu cel mai neînsemnat şef. Pe de o parte sunt şefii, iar pe de altă parte a baricadei sunt sclavii. De ce n-am numi cetăţeanul de rând sclav? Şefii care parazitează şi-şi satisfac toate dorinţele personale şi ale familiilor lor şi sclavii care au dreptul să se revolte verbal, să-şi caute dreptatea, dar nu mai mult, căci dreptatea trebuie s-o cauţi tot la şefi, tot la administraţia clanului care a venit la putere. Şi atât cât ei sunt la putere, cu ei trebuie să tratezi, cu ei trebuie să te pui bine. Altminteri eşti pierdut, nici cel mai mic os nu-ţi vor da ca să-ţi potoleşti foamea. Şi vei umbla mult timp să baţi pragurile organelor de drept, dar tot la şef vei veni, căci toate drumurile duc la şefi, la administraţia clanului care s-a înscăunat datorită unei legi despre alegeri nedrepte, făcută tot de acei care guvernează această ţară-colonie de decenii în şir, fără a ieşi de pe orbita puterii. Ăsta-i destinul lor, meseria lor e puterea. Nu ştiu altceva decât să paraziteze. Le place ori nu acest cuvânt, dar asta-i realitatea. Acolo unde se abordează problema progresului naţional într-un spirit principial, cu dăruire şi sinceritate, unde vorba merge mână-n mână cu fapta, acolo unde banii publici sunt chivernisiţi gospodăreşte, fondurile publice nu sunt deturnate fără pic de ruşine, funcţionarul este funcţionar responsabil şi nu un şurubaş în structurile criminale, iar şefii unor direcţii de poliţie fiind chiar capii acestor structuri criminale, acolo rezultatele se văd imediat: industria este pusă la punct, agricultura modernă, elementul privat ducând la un activism creator al cetăţenilor, iar democraţia este un bun al tuturora, este cartea lor sfântă, de legile căreia se conduc benevol, căci asta este unica deocamdată cale spre bunăstare şi propăşire intelectuală a unei societăţi. Din păcate acum la Chişinău este un pseudostat, o pseudodemocraţie, o pseudoindependenţă, o pseudo-neutralitate, o pseudoconstituţie.
Totul este fals, doar declaraţii, doar teatru, totul se mimează, minciuna şi ipocrizia, hoţia şi deturnările de fonduri stau în capul mesei. Mita este atotputernică. Ea decide totul. Promovarea pe scara ierarhică, obţinerea coroanei regeşti, a guvernării. Introduci mai multe milioane de dolari în timpul campaniei electorale şi când ai pus mâna pe pârghiile puterii ai obţinut totul. Faci ce vrei, ce doreşti, îţi satisfaci orice capriciu, dar cea mai mare plăcere este să-i vezi cum vin să ceară, iar tu, stăpân de plantaţie de negri, le arunci câte un os, iar ei, cei mulţi se bat pentru acest os, admirându-te, proslăvindu-ţi bunătatea.
Cine să se opună fărădelegilor administraţiei la putere? Presa, pe care nimeni nu o ia în seamă? Sindicatele, cumpărate şi acestea? Ai vrea să fugi, să-ţi iei lumea în cap, să pleci unde te duc ochii, dar nici lucrul ăsta n-ai dreptul, la frontieră te opreşte soldatul cu automatul, iar şeful cu ochelari îţi arată din deget că nu faci bine, îţi zâmbeşte dulce, te îndeamnă să-l iubeşti. În timp ce pensionarul neajutorat, bolnav continuă să stea la poartă, aşteptându-şi pensia, studentul descurcăreţ nu mai face carte, ci practică traficul cu valuta, pe când cel modest se uită la salamul şi la caşcavalul din vitrina magazinelor şi înghite în sec, ce are să mai facă, să înghită, o, Doamne! Atunci cine-i de vină de toate astea? Adevărata democraţie se cucereşte pe baricade, libertatea se cucereşte prin luptă şi în ziua când scapi de frică, devii cu adevărat om, om liber, stăpân pe destin. Curajul, este mare lucru curajul!
Atât Sângereanu, cât şi prietenul fiului său, dar şi camaradul lui de acum câţiva ani, se delectau în continuare să soarbă din cafeaua care răspândea o aromă plăcută în odaie, scăldată de lumina unui soare blând, dar zgârcit de toamnă. Cucul ceasului ce atârna pe perete îşi făcea apariţia din când în când, anunţând ora exactă.
În săptămânile care aveau să urmeze mai mult a stat acasă. Acordeonul tânjea după lumea din stradă. Răsfoia ziarele vechi şi le citea pe cele noi. Mai ieşea câteodată să facă piaţă. În general se ocupa de problemele gospodăriei. Dar iată că într-o bună seară se auzi cineva că sună la uşă. Deschise. Era Dorian. Îl căutase în aceste zile, însă nu-l găsise. Venea să-i spună că tatăl lui îi interzicea să se mai întâlnească. O clipă mai târziu se aflau ambii stând în picioare în faţa ferestrei. Pe neaşteptate el apucă de mânerul ferestrei şi o deschise. O deschise cât putu de larg. Un aer proaspăt năvăli în odaie. Răsuflă adânc. Băiatul se apropie şi se lipi de dânsul, prinzându-l de mijloc. El îl îmbrăţişă pe băiat pe după umerii firavi, şi amândoi îşi aţintiră privirile la cerul cuprins încet-încet de vălul nopţii care se lăsa pe furiş. Curând aveau să răsară stelele. Pe ici, pe colo se mai auzeau trecând pe stradă perechi de oameni, râsete vesele şi zglobii, zgomot de maşini. Oraşul îşi mai înscria o zi în istoria lui.

1997