Victoria Duţu

Daniel a ramas singur de straja muntilor si manastirii iar ceialalti patru au plecat in locuri pustii in cautatrea luminii lui Dumnezeu.
Aveau sa se intalneasca toti, laolalta, odata cum primeau semn de la Dumnezeu ca oamenii din lume aveau nevoie de duhovnicii lor si de cuvantul lor minunat si luminat. Plecara in sfantul post al Pastelui. Erau hotarati sa-l petreaca in singuratate, de vorba cu natura, cu frumusetea lui Dumnezeu.

* * *
Calinic poetul pleca spre rasaritul de soare, caldura de primavara il privea din fata. Avea o traista in care-si pusese cele cateva lucruri necesare, avea un bat in mana cu care se sprijinea in a urca muntele. Ocolea orice carare batuta, se indeparta de ea. Traversa un munte, se indrepta in jos. In vale era o apa ce venea vijelios din munti. Copacii inca nu-si dadusera frunzele. Cele cazute si udate de zapada iernii lasau sa se inalte spre cer aburii diafani ai caldurii .Nu era hotarat unde sa ramana, stia ca trebuie sa-si faca o coliba sau chiar un bordei din pamant, desi ceva il chinuia din launtrul lui.
Pe frunzele moi se aseza, se lungi, isi puse tolba sub cap si adormi indata. Cand se trezi era intuneric, putea vedea luna si stelele printre crengile copacilor gata sa dea in muguri. Se scula si incepu sa mearga fara sa constientizeze ca de fapt mergea in noapte. Era parca intr-un vis, intr-un vis frumos de iubire. Era in cautarea unei frumuseti si era sigur ca o va gasi candva. Merse asa prin noapte, parca condus de o stea, de o stea anume condus, si urca pe un munte, si tot urca. Obosit se aseza jos pe un strat gros si moale de frunze si fiind noapte adormi din nou. Raza luceafarului ii mangaia ochii lui inchisi si obositi de drum. Toata aceasta frmusete a naturii i se supunea ca unui stapanitor, ca unui imparat, chiar daca el nu se considera asa.
Se trezi inainte de rasaritul soarelui si cand se uita spre nord, spre steaua polara ce n-o mai zari, luceafarul inca nu disparuse. Vazu in departare gura unei pesteri, in stanca unui munte. Fericit, ii multumi lui Dumnezeu ca-i aratase calea si se indrepta acolo. De fapt nici nu stia cat mersese si pe unde. Foarte mult calatorise, pierduse notiunea timpului, se departase de manastirea lui, ocoli satele si locurile populate de oameni, timp de o saptamana.
Pestera era minunata. Din ea putea privi rasaritul de soare si apusul de soare. Putea privi stelele, putea privi cerul in noapte, in zi. Ferict ca insfarsit isi gasise locul, ii spuse inima ca acolo va sta, se apuca sa-si faca cateva lucruri necesare traiului. Un pat din crengi si din frunze uscate, manca cele cateva ciuperci pe care si le gasise pe drum si fructe uscate, stafidite de anul trecut, parca pregatite pentru el anume. Pesmetii ce-i avea in traista ii lasa pentru alta data si se duse prin imprejurimi sa cunoasca locurile.
Colindand isi aduse cateva radacini de plante, necesare hranei, gasise un loc nu departe de aici unde sa-si cultive cateva legume. Tot timpul se ruga. Intors din scurta lui calatorie se puse pe scris, si asternea pe hartie tot ce-i trecea atunci prin minte. Deodata auzi cativa pasi si se indrepta spre gura pesterii, crezu ca e poate un urs si-l lasa in pace, in gandul lui. Nici nu se uita. Zgomotul inceta, dar zari o umbra in gura pesterii, se uita, nu-i venea sa creada ochilor. In fata lui un sfant, un batran, anii lui nici macar nu-i mai puteai numara, cu barba alba, plete lungi, cu o haina neagra ce abia se mai tinea pe el din cauza peticilor. Nu stia ce sa creada de e vis sau realitate.
-O, iti multumesc Doamne ca mi l-ai trimis pe acest fiu al tau si nu am murit singur, nestiut de nimeni in aceasta pustietate. Bine ai venit fiule in imparatia mea. Siu ca esti ales si binecuvantat de Dumnezeu sa-mi continui viata, acest trai deosebit de aspru pe care si eu l-am dus. Eu nu mai am de trait decat cateva ceasuri. Ai grija te rog de trupul meu ce vei face cu el. Eu sunt calugarul Emin si stiu ca tu esti poet si vei ajunge un mare poet al neamului tau. Vino te rog sa-ti arat locul meu unde ma vei pune pe mine si dupa aceea vom putea discuta tot ce vei voi. Stiu ca esti nerabdator sa afli ce-ti voi spune ca abia astep sa ma auzi vorbind despre Dumnezeu si sa te minunezi de toata aceasta intamplare. Noi nu suntem nimic, Dumnezeu le face pe toate.
Batranul il lua de mana si-i arata locurile sale si fericit ca ii trimisese Dumnezeu pe cineva, se intoarsesera impreuna la pestera. -Parinte Emin, nici nu stiu ce sa spun, pentru mine tot ce mi s-a intamplat pana acum sunt minuni ale lui Dumnezeu. Nu pot sa spun absolut niciun cuvant. Abea astept sa te aud vorbindu-mi. Ii saruta mana lui si il ajuta sa se puna pe scaunul lui ce era o lespede din piatra. Abia atunci observa Calinic ca pestera arata locuita de cineva, lucru pe care nu-l vazuse.

* * *
Ajunse in pestera si uitandu-se in fund gasi semne ca cineva locuise sau locuia acolo. Semnele de ierburi uscate si de neoranduiala aratau trecerea timpului nelocuibil. Uimit merse putin mai in fund si uitandu-se pe unul din peretii de la intrare cateva icoane agatate pe piatra zidului te priveau, cateva carti bisericesti, un toc si o calimara deschisa, cu cerneala uscata in ea, un caiet deschis scris mai bine de jumatate te asteptau sa le cercetezi. Toate acestea erau pe o masa mica cu trei picioare, si un scaunel mic langa ea, semn ca cineva statuse si scrisese aici. Cateva linguri de lemn, un ceaun mic, afumat si o farfurie puse intr-un colt pe o masa, ca un bolovan de piatra. Si un pat din scanduri putin mai in fund cu o blana mitoasa de oaie. Toate acestea erau pline de praf, lasate in uitare, iar paianjenii teseau in cea mai mare liniste si harnicie plasa lor de matase. Pe un raft din scanduri gasi mai multe caiete adunate cu grija si legate cu o sfoara.
Calinic se duse imediat la caietul ramas deschis pe masa si descoperi un scris ordonat si tremurat, un scris intelept si clar din care citi: “Acesta este Muntele Sfant al Romanilor. Cred ca Dumnezeu nu va lasa in uitare aceasta pestera si va aduce aici tineri minunati, dornici de desavarsire, care sa-mi continue opera si sa duca mai departe lumina. Doamne, ai grija de batranetile mele, ajuta-mi Doamne, Dumnezeule sa mor linistit! In aceasta pustietate si Doamne, asa cum mi-ai dat puterea sa scriu toate aceste lucruri, ai grija Doamne ca toata aceasta lumina pe care Tu ai adus-o in cuvinte sa nu se piarda. Adu Doamne aici pe cel care poate continua aceasta lumina. Doamne, iti multumesc din toata inima mea de om pacatos ca m-ai ajutat sa-ti percep maretia. Prea semeritul pustnic Emin.”
-Doamne, Iisuse Hristoase, daca eu sunt cel care trebuia sa vina da-mi Doamne forta de a duce mai departe lumina. Doamne, Dumnezeul meu, eu am visat, eu am scris despre asa ceva. Cetate de sfinti, muntele sfant al romanilor. Iisuse Hristoase, Dumnezeule, Fecioara Marie, de fapt, de fapt unde sunt. Cum am ajuns aici? Nici nu stiu. Doamne, si soarele-n asfintit. Fantastic. Cum se vede de aici, de pe acesti munti, de pe aceasta inaltime. Toata frumusetea ta, Doamne parca am iesit din timp, parca sunt in lumea de vis a poeziei mele, parca Doamne, ajuta-ma sa inteleg, nu ma lasa sa ma ratacesc in aceasta tacere. Parintele Emin trebuie sa fie un geniu sfant aici Doamne, Dumnezeul meu, Dumnezeule mare.
Se facu deja intuneric si Calinic nu mai putea citi. Scoase din buzunar iasca si cremenea si cu ajutorul catorva fie de iarba uscate aprinse repede un foc la lumina caruia continua, continua sa rasfoiasca caietul gasit pe masa. Se pare ca in acest caiet erau ultimele ganduri ale lui Emin, da, pentru ca parintele Calinic il numise sfantul Emin, pe acest poet al lui Dumnezeu.
Dadu inapoi cateva file de versuri si se opri asupra unor scrieri din care citi: “Învingeti raul si uitati-va cu demnitate la el, nu va mintiti in sinea voastra, nu decadeti in launtrul vostru! Raul nu are ce va face, nu are ce sa va ia, va ia doar ceea ce-i pamantesc, ceea ce-i al lumii, nu are puterea sa va ucida. Ridicati-va si priviti-l in tacere, drept in fata. Prin meditatia si rugaciunea voastra alungati-l, alungati-l pe acest bufon care se crede stapan peste toate ale lumii. Aduce numai suferinta, dar tu prin suferinta te inalti si te indepartezi de el. Ajungi atat de departe incat nu te mai poate ajunge nimeni. Nici macar nu te mai vede.
Iti vede trupul tau stors de munca, iti vede fruntea ta incretita de ganduri, iti vede ochii tai cu atat lumina, iti vede privirile tale atat de frumoase. Doar atat, mai departe nu poate ajunge. Leaga-te de Dumnezeu, fii cat mai aproape de El, nu cata la micimea oamenilor, la pacatul lor. Apropie-te de Dumnezeu si vezi lumina. Atunci vei fi vesnic tanar, vei fi vesnic frumos. Cu ochii tai plini de inteligenta, devii torta si deveniti torte creatoare ale acestei lumi create de Dumnezeu prin care El va cheama sa fiti cu El.

Apoi un poem.
Muntii rascoala muntii
Timpul rascoala vremea
Locul asteapta sa vina sfarsitul
Omul asteapta sa vina iubirea
Mantuitorul priveste de sus
Cu ochii de cer si glas de izvoare
Si cheama, cheama pe sfinti
Somn.somnul raspunde acum
Peste toata privirea de stele
-Ma duc sa-i trezesc,
raspunde in taina un glas de fecior.
-Hai du-te, iata cararea!
Apare ingerul, tinandu-i faclia in noapte.
Pamantul are nevoie de sfinti
cum are nevoie o floare de soare.
Raspunde feciorul in taina si soapte
Prin noapte.

Focul s-a terminat de ars si Calinic ramane uimit ca i s-a terminat lumina. Se tot intreaba ce s-a intamplat de nu mai vede sa citeasca si gandindu-se, tot uitanadu-se la jar isi dadu seama ca lemnele au ars complet. Iesi afara si-l izbi lumina lunii in fata si un miros caldut si dulce de mugur gata sa crape a viata se auzea in departare. In adanc vuietul apei rascolea tacerea. Stand in picioare se rezema de zidul de piatra al pesterii si cu mana in barba incepu sa cante incet si din frunza singuratatii, muntilor, codrului de stejari, stelelor si lui Dumnezeu.

***

Intotdeauna am asemuit poezia mai degraba cu filosofia si teologia decat cu literatura. Forma de literatura care se practica acum e ceva asa de estompat, se amesteca aceleasi idei si aceleasi intrebari ale existentei umane, dar in alte forme, mai sofisticate si goale de continut, e o indepartare de fiinta umana. Spre exemplu, oala minune cu microunde. Imi gatesc mancarea la ea si nu la focul de vreascuri sau gunoaie nefolositoare sau paie. Gatesc la curentul electric, la gazele naturale si la alte forme de incalzire. Parca literatura scoate in evidenta uratul existentei umane. Si uratul este o parte a noastra, o realitate a vieti noastre, dar uitandu-ne mereu la el ne imbolnavim si mai tare. Ori aceasta realitate ar trebuie corectata prin forta credintei si a frumusetii care ne vine din credinta, nu descrisa cu lux de amanunte ca sa ne socheze, imbolnavindu-ne sufletele.
Ori literatura pentru mine e foarte mai strans legata de harul lui Dumnezeu peste noi, in comuniunea noastra cu El, iar poezia, literatura, cultura in sens larg, tocmai acest lucru trebuie sa exprime, asa cum e poezia sacra. Tocmai aceasta izbanda a spiritului asupra lucrurilor triviale trebuie sa o aduca. Dar cum, printr-o suferinta si o munca permanenta a fiintei umane. Tocmai aceasta scuturare de imperfectiunea noastra trebuie sa exprime poezia. Ideea poeziei trebuie sa fie una teologica, pentru ca teologia este cea care-l invita pe om sa fie tot timpul cu gandul la Dumnezeu. Filosofia la fel trebuie sa fie, parca ea e mai concreta si mai apropiata de modul cum Dumnezeu este vazut de fiinta umana in diferite trepte sau etape ale istoriei sale, care ramane eterna. Cred ca acest lucru trebuie sa exprime poezia. Ea trebuie sa fie aceasta cautare a drumului catre Dumnezeu si atunci poezia din tine este perfecta si tu trebuie sa lupti sa fii plin de Dumnezeu.
Esti tot mai mult timp in cautarea ta, pentru a putea tinde spre perfectiune si asta cat mai mult cu putinta. Iar dupa mine un poet desavarsit este cel care-si paraseste toate lucrurile neinsemnate ale lumii, este cel care se leapada si de sine insusi si-l urmeaza pe Dumnezeu, dupa cum a spus Mantuitorul.
Asta cred eu ca e poezia, aceasta cautare. Iisus a fost poet, un poet mare, un mare poet, un poet desavarsit, cel mai mare poet al tuturor timpurilor. Este poetul lui Dumnezeu pentru ca El insusi este Dumnezeu. Poezia noastra trebuie sa exprime lumina iubirii lui Dumnezeu, il avem drept model pe Mantuitorul si din acest punct de vedere il putem deci si urma. Si poti face lucrul acesta numai daca esti calugar, calugar intr-o manastire, sau printre mireni dar sa duci o viata de curatie si puritate si sa-l cauti si sa fii si sa te apropii cat mai mult de Dumnezeu. Lupta e puternica, e crancena, dar ea merita sa fie data, purtata. Ce altceva pe lume am putea face mai bun. Sa cautam iubirea lui Dumnezeu. Sunt sigur ca acum cand noi vorbim despre Dumnezeu, cand punem inceput bun luptei noastre, Mantuitorul este langa noi iar Dumnezeu din ceruri zambeste.
Asa ca feciori si fecioare sa facem acest lucru pentru ca altfel nu ni se vor mai parea caile Domnului prea aspre. Dumnezeu sa ne ajute, iubitii mei frati si sa izgonim raul de pe aceste meleaguri stravechi si sa intemeiem Cetatea sfintilor pe Muntele Sfant al romanilor, al nostru.
Si-au dat toti mana, ca haiduci luptatori din atatea armate biruitoare ale stramosilor si si-au pus juramantul de credinta, de lupta cu raul, in fata altarului, aici pe pamant si in fata lui Dumnezeu din ceruri.
-Vedeti, noi trebuie sa facem ceva pe calea luptei, a armelor spiritului si a gandirii, a creatiei, dar nu cu sabii si omor de oameni cum se duce astazi in lume, cautand cele mai sofisticate si tehnicizate forme de distrugere a fiintei umane. Stramosii nostri au fost razboinici desavarsiti as putea spune dar lupta pe care ei au dus-o nu a fost pentru a cuceri. Nu au faurit imperii, nu au fost mari in toata lumea, ca romanii, turcii, ca germanii, ca americanii acum. Vedeti, noi trebuie sa dam o altfel de lupta, pe calea spiritului, armele noastre trebuie sa fie rugaciunea, iar izbanda este lumina lui Dumnezeu. Trebuie sa-i urmam pe inaintasii nostri, sa fim razboinici, viteji desavarsiti, dar impotriva raului nu impotriva omului. Campul nostru de lupta sa fie spiritual, intelegeti.

* * *
Principalul scop al luptei noastre sa fie sfintenia. Raul, raul, nu poate fi inteles, el nu are nici o logica, vine de undeva de aiurea, din partea unor minti bolnave. Raul nu poate fi explicat, el este in afara fiintei umane, dar a patruns in gandul omului si l-a indepartat de Dumnezeu. Atatea razboaie, atatea dezastre, atatea decimari, cate s-au petrecut de-a lungul timpului, de-a lungul istoriei, nu pot fi explicate. Eu nu pot pricepe raul. Dar cu ajutorul puterii lui negative se distrug vieti si se ingenuncheaza popoare. Cand apare binele cu puterea lui Dumnezeu raul nu poate fi explicat in tine, pur si simplu vezi ca el nu mai este, a disparut. Raul se explica numai prin rau.dupa cum lumina se explica cu ajutorul luminii lui Dumnezeu.

* * *
Starea de lupta.
-Hei, parinte Emin, esti cel mai invatat dinte toti, da-i in cap atunci acestui dusman, care ne biruie, nu vezi ca vin peste noi, cu o armata intreaga. Hai parinte, esti urmasul lui Stefan, capitanul ostirii noastre, sunt in oastea de tineri ce-ti asteapta ordinul. Hai capitane, ostasii asteapta sa lupte, da un ordin si vom invinge cu sabiile cuvanului asupa raului ce mistuie si pluteste deasupra. -Cautam esenta devenirii umane, devenirii noastre intru lumina!!
-Manastirea aceasta prin slujba ei este aproape de cer, dar uitati-va parinte Dosoftei spre pamant si vedeti cata nelumina este! Vedeti. -Prin creatia noastra trebuie sa luminam pamantul.
-Emin, te rog, patrunde in vis la fiecare calugar, mirean, calugarite si fecioare din lume ce sunt desavarsite si care au lumea aceea singuratica si da-le putere sa lupte pe pamant.

-Va spun voua astea pentru ca stiu ca faceti! Altfel nu as fi putut sa va spun. In noi trebuie sa fie adevarul, in noi insine trebuie gasit si trait, sa-l facem sa lumineze printr-o chemare din adanc!
-Vedeti, vedeti parinte Daniel, sunt cateva lumini jos, pe pamant, dar atat de izolate, haideti sa le unim si sa ne-intalnim si lumina va deveni mai puternica.

O! A rasarit soarele !
Priviti, canta ciocarlia
Si e ata de cald, si e atat de bine
Iarba e atat de verde
Si teiul atat de inflorit
Cad florile de tei
In ritmul tainic al slujbei
Totul e o inaltare la cer
Toate merg spre eternitate
Prin plansul sublim al suferintei
Cu fiecare minune blonda de
Floare de tei ce naste zarea de cantec
Si mireasma de sfant..

-Unde ne vom duce parinte Calinic, in uitare, unde se duc toate legendele?
-Vedeti cersetori la portile templului.Vedeti, priviti! Dati-le ceva!
-Ce sa le dam?
-Nu stiu? Suntem ca ei?
-Nu simtiti ca daca mai priviti mult spre pamant devenim mai rai decat ei? -Ce sa le dam dar?
-Dar noi ce cautam de fapt? De ce anume avem nevoie?
-Priviti!..Vedeti steaua de sus?! Sa intelegem lumina ei si sa lasam ca ea sa cada peste ochii celor de jos care stau cu mana intinsa. -Sa ne intindem mainile a zbor spre albastrul instelat al cerului sa zburam pana sus si sa devenim o raza de stea.

-Ai o frumusete atata de pura incat e pacat sa o pangaresti casatorindu-te cu cel ce nu te iubeste si nu-l iubeste pe Dumnezeu. -Si la nunta mea a cazut o stea, dar de fapt la nunta mea s-a nascut o stea.

* * *

In templul de lumina al intelepciunii Emin pasi cu sfiala, tanar monah, de douazeci si cinci de ani si se uita mirandu-se ca tot ce e aici el cantase in poeziile sale. Tot ce vedea aici nu-i era nou, tot ce vedea aici el traise in lumea sa de vis si in lumea gandirii sale, acolo, jos, pe pamant. Nu-i venea sa creada ca a devenit Hiperion chiar asa cum scrisese in Luceafarul sau. Sui scarile Templului si intra in bisericuta din stanga, frumoasa ca o bijuterie si se inchina lui Dumnezeu, se ruga inca o data Fecioarei Maria, il chema pe Iisus in ajutorul sau sa-i dea forta sa reziste pana la capat, sa poata lumina neamul sau, caci iarasi a cazut, iarasi a ajuns in impas, iarasi e jos. Veni un inger la el si-i spuse sa mearga la Imparatul Slavei ca i-a auzit rugaciunea. L-a chemat Iisus la el si i-a spus ca-i da voie sa mearga sa-si ajute neamul, sa-si ajute tara, in lupta aceea de pe pamant, dar nu singur, ci impreuna cu cineva.

* * *
-Mergi afara caci il vei vedea.
S-a inchinat Emin si a iesit ganditor si astepta acolo in biserica, pe cel cu care trebuia sa mearga. Vazu deodata un tanar cam de treizeci de ani si-l recunoscu pe data, era poetul:
-Maria Ta, Sfefan cel mare si Sfant, tu aici?
-Da! Print al romanilor. Eu sunt imparatul lor, asa ne-au numit ei, ei cei luminati. Si pe tine print te-au numit. Haidem sa mergem sa mai dam inca o lupta! Suntem ingeri pazitori ai neamului nostru. Inca o data sa-i ajutam pe romanii nostri, sa le trezim constiinta lor adormita, caci prea s-au inmultit prostiile lor. Au devenit numai trup.

* * *
E un timp istoric vesnic prezent. Suntem in timpul domniei lui Stefan cel Mare si Sfant, marele imparat al romanilor. Eminescu marele poet, calugarul Emin, geniul sfant al romanilor, printul, unicul print al romanilor. Ei se roaga pentru tara, pentru omenire, luptatori si aducatori ai legii noi a Mantuitorului, aici pe pamant si in zilele noastre.
Ceilalti sunt calugari desavarsiti ce se nevoiesc izolat, citind enorm si rugandu-se permanent, cu o cultura vasta, sunt calugari ce au depasit stadiul cultural al lumii.

* * *

Poezia Dorinta ce exprima teoria inalta a poetei ce se intalneste cu Calinic in pustie, dupa ce poetul traise clipele acelea inalte alaturi de marele sfant, zeul Emin, acolo sus, in pestera pe muntele sfant al romanilor.

* * *
Rafaelia continua sa-si scrie drumul si sa-si gandeasca devenirea . Era atat de fericita ca Dumnezeu i-a trimis semn ca poate merge in pustie sa lupte acolo cu fortele oarbe ale neadevarului.
Ea se intarea mereu prin rugaciune si parca un nou sens capatase cautarea ei, un nou inteles reusea sa desluseasca in aceasta cautare a dumnezeirii, in acest foc launtric ce se mistuia prin cuvintele ei launtrice. Lacrimile durerii, toate exprimate prin cuvant de poezie. Era nevoie sa fie intru adevar, pentru ca devenirea sa-i fie totala, avea nevoie de tentativa pustiului. Acolo ea trebuia sa cunoasca adevarata duritate si inaltime a luptei cu vrajmasul oamenilor. In acelasi timp acolo putea cunoaste cele mai inalte momente de unire a sufletului ei cu dumnezeirea prin lumina Duhului Sfant, pentru ca era cu ea Dumnezeu. O bucurie parca fara margini o cuprinse si o fericire nespusa persista in sufletul ei. Simtea ca se nascuse pentru a nu stiu cata oara si ii multumea lui Dumnezeu ca atata fericire i-a cuprins sufletul. Ii multumea ca a invrednicit-o pe ea, pacatoasa, sa mearga pe asemenea drum prapastios si greu al pustiei.
Rugaciunea ei era parca si mai adanca. Gandurile si imaginile despre pustie ii veneau mai multe si mai negre, dar prin rugaciune se sfintea si gasea raspuns la toate pentru ca Dumnezeu ii daduse aceasta putere. Abea astepta sa se faca primavara sa plece, sa o urmze pe Sfanta Paraschiva si pe Sfanta Teodora de la Sihla. Asa au fost si ele in pustie si s-au luptat cu vrajmasul oamenilor si au reusit sa se desprinda din toate lanturile pacatelor, devenind sfinte. Adica perfecte in lumina dumnezeiasca.
Se ruga tot timpul Maicii Domnului sa-i lumineze ei mintea si sa-i arate ce sa faca si Mantuitorului se ruga sa-i dea forta sa invinga toate. Simtea cum in ierarhia spiritului mai urcase inca o treapta. Dar tocmai aceasta inaltime o punea in imposibilitatea de a mai scrie, pentru ca nu avea cuvinte, nu putea sa exprime ceea ce simtea, pentru ca era sfera abstractului divin ce nu are achivalent in sfera concretului lumesc.

* * *

Fecioara
Cetatea era sus pe stanca. Zidita din piatra, era cetatea. Si fecioara se indrepta cu pasi ganditori spre locul unde batea vantul mai tare. La poalele muntelui curgea raul iar suvoiul clocotind isi trimitea sagetile sunetului pana aici sus.
Fecioara imbracata in alb, cu parul pana la pamant, ingenunche pe piatra, opunandu-se vantului ce trecea prin pletele ei si prin hainele ei tremurandu-le. Fecioara inalta mainile sus, spre cer si-n aceasta bataie a vantului apa din jos ridicandu-se pana la ea prin lumina, o lungi asa de tare ca ea deveni raza de soare. Asa putea fi vazuta de la distanta, ca ceva ascuns ce contopeste si mistuie in sine toata lumina naturii, toata lumina ce se revarsa din cer. Din aceasta contopire se mistuia in sine toata lumina naturii, toata lumina ce se reavrsa din cer. Si se nastea inaltarea cuvantului la ceruri, dar mai presus de cuvant e tocmai sufletul ei ce vedea poarta cerului deschisa si pe Hristos acolo, pe tronul sau, de-a dreapta tatalui, raspunzandu-i rugaciunilor ei.
Fecioara era lumina in timpul rugaciunii ei, stand ingenuncheata in aceasta cetate de piatra, sus, in varful muntelui, unde bate vantul mai tare. Fecioara era imbracata in alb, in tacere si rugaciune ii era cuvantul iar raspunsul la toate ii era intelepciunea ei revarsata prin cuvintele ce le scria mereu cautand sa le dea forma cea mai clara, atat cat ii era ei cu putinta. Lupta in sufletul ei sa isi redea perfectiunea cuvintelor, pe cat omeneste posibil si sa exprime frumosul peste toata aceasta tainica asprime a drumului spre Dumnezeu.
Sclipirile apei erau ca cele de stele. Era noapte si fecioara in meditatia ei permanenta, era cu gandul la Dumnezeu. Isi aprinse faclia de ceara si reluandu-si rugaciunile ei citea si canta mereu sau scria mereu, descriind drumul ce duce la cer.
Focul iubirii de Dumnezeu ce se aprinde in sufletul omului, captand lumina dumnezeiasca, devine atat de puternic incat face ca omul cu sufletul lui sa fie atat de fericit si sa se inalte pana la El. Si sufletul lui se prelungeste in infinit pana sus la ceruri, pentru ca este infinitul care sustine finitul existentei omului. Flacarile devin raze de lumina ce cuceresc cerul, ce prind mana lui Hristos intinsa spre lume, inaltandu-l pe om pana la El. Prin aceasta rupere de lumea banalului si urcarea in lumina dumnezeiasca si in dragostea de Dumnezeu omul nu mai poate vedea lumea decat prin acest drum care duce la creatorul sau si nu-si mai doreste decat pe El, pentru ca El devine unicul sens al lumii. Pentru aceasta iubire de Mantuitorul lucrurile devin din ce in ce mai clare dar cu o conditie, sa nu te mai uiti inapoi. Exact ca Sara sa nu faci. Sa faci ca Lot si fiicele lui care nu s-au uitat inapoi pentru a deveni stanca de sare in mijlocul marii in care nu traieste nici o vietuitoare.

* * *

CAUTARE

Unde e Iisus?!
Unde e Iisus, hei frate!
Tu de la El vii!
Spune-mi si mie unde-l gasesc?!
Fecioara alearga cu pletele-n vant, cu pletele ei despletite. Si-si tine marama pe cap sa nu-i cada, intreaba de Iisus pe oricine vede in cale, pe tanar si pe batran, pe copil si femeie, alearga cu pletele-n vant si alearga, si hainele-i tremura spulberate de vant. In fata ei vede un drum, o poteca de tara. Nu mai e mult si intunericul vine. Stie ca Iisus e plecat undeva in pustie sa se roage, nu e in sat acum. Paseste din fuga paraul din vale si alearga spre munti, alearga prin iarba si luna e sus, si stelele sunt sute si mii. Toata natura e plina de-un cantec sublim, divin, si Ilinca plange si canta si canta cu ochii spre stele, spre luna, si alearga mereu cu capul in nori si ochii in luna, si alearga disperata in munti. Si incepe sa strige prin cantec de se cutremura valea: “Iisusss…Iiiissuusss! Mantuitorule! Unde esti! Raspunde-mi! Iisusese…Unde esti! Si plange si alearga in munti si e noapte. A intrat in padure si urca poteca pieptis. Se tine cu mana de crengi si de creste de stanca si canta, si canta!…de pare ca inima ii sare din piept. Deodata un om ii apare in cale. Din cauza somnului nu-i aude intrebarea: -Pe cine cauti fecioara si ce-i cu tine aici, putini pamanteni au ajuns in aceste tinuturi! -O, Doamne, Iisuse.
-Voiam sa Te vad, voiam sa-mi vorbesti, voiam sa-mi raspunzi la toate intrebarile lumii! Voiam sa-mi alungi teama si spaima si frica din mine, voiam sa fii cu mine si sa-mi vorbesti, sa ma-nveti, sa ma-nveti ce sa fac, sa ma-nalti prin lumina.Voiam, voiam. Si lacrimi mari, diamante mici ii lucira in ochi, coborara pe fata, se oprira pe piatra de stanca.

* * *
Eu nu pot dansa decat ca ciocarlia in fata soarelui, acela e dansul care ma reprezinta pe mine, dansul acela eu il caut, dansul si cantecul ciocarliei in fata soarelui, cantecul ei si dansul ei unite toate intr-o cautare vreau sa fie prezente in mine mereu. Dansul acela si cantecul ei de fata de imparat nespus de frumoasa, indragostita de soare, indragostita de lumina lui, indragostita de Dumnezeu. Ciocarlia, cea mai frumoasa fata de imparat, imbracata numai in alb, in manastirea ei construita numai din raze de soare, de lumina, cand apare soarele ea merge fuga, in manastire si ii canta si ii slujeste lui Dumnezeu.

* * *
Nu parinte, eu trebuie sa fiu libera ca pasarea cerului!

* * *

Si ciocarlia e singura cand canta singură cu dragostea ei. Ea, fata de imparat, cea mai frumoasa fata, e indragostita de soare. Ea, ciocarlia, e acum o fata smerita. Nespus de frumoasa trebuie sa fie de canta si se-nalta la tatal ei din ceruri. Ciocarlia reprezinta zborul rugaciunii. Ciocarlia ii reprezinta pe romani, ei au venit la sapa, la coasa, la secere si-si inaltau sufletul pana la ceruri, pentru ca ei erau tarani tematori de Dumnezeu si iubitori de Dumnezeu.

* * *

-Ciocarlia, fata soarelui
-Caprioara-fata padurii, fata pustiului, fetica crangului.
Ciocarlia-eu cred ca fata aceea de imparat era la romani, era romanca, pentru ca era asa de frumoasa si s-a indragostit ea de soare.
Eu nu pot dansa decat ca ciocarlia in fata soarelui, acela e dansul care ma reprezinta, dansul acela il caut eu, dansul si cantul ciocarliei in fata soarelui. Cantecul ei si dansul ei unite toate in cautare sa fie prezente in mine, mereu. Dansul acela si cantecul ei, cantecul ei de fata fecioara de imparat nespus de frumoasa, indragostita de soare, indragostita de lumina lui, indragostita de Dumnezeu. Ciocarlia, cea mai pura, cea mai frumoasa fata de imparat imbracata numai in alb si prezenta.in imparatia luminii.

***
O, Doamne, daca mi-ai da aceasta tarie, aceasta forta sa ma desprind de tot ce-i lumesc si sa simt acel dor nesecat ce ma cheama la Tine, asa ca Sfanta Casiana, ca Sfanta Teodora, ca sfanta Paraschiva. O, Iisuse, daca mi-ai da aceasta forta sa ma nasc si sa merg prin iubirea de Tine. Sa fiu un om prins cu mainile sufletului de tortile cerului, de albastrul cerului, asa sa merg eu prin viata. Cu ochii mintii mele si ai sufletului meu si ai inimii mele atintiti la ceruri, atintiti la Tine,
pentru ca si Tu cand erai pe pamant singur, tot asa erai. Erai cu mintea si cu inima in ceruri la Dumnezeu, la Tatal cel ceresc, pentru ca Tu insusti erai cerul. Vreau sa ma imbrac ca Sfanta Filofteia.
Soarele a patruns intr-un bob de roua devenit un gand si o permanenta cautare a cuvantului, printr-o lumina. Cum, unde, cand? Printr-un raspuns venit de undeva din soare. Hei, din soare!
Soarele a patruns, a patruns intr-un bob de raua si firul subtire de iarba mi-a patruns in priviri si raza de soare mi-a patruns in aripa, in aripa gandului meu.
Doamne, de e cu putinta, fa ca dorul din mine sa fie mai mare. Doamne, ceva nestiut m-a cuprins, am cantat naturii intregi si lacrimile nu au curs. Doamne, as vrea sa fiu ca Tudor Vladimirescu in spirit, sa nu ma mai sperie nimic. Si Doamne, Iisuse, Tu esti atat de minunat.

***
In sufletul parintelui Natanael e multa lumina dar si confuzie, si neliniste.
“Eu caut iubirea si nu pot trai fara ea, si o caut, si o caut mereu. Sunt aici in poiana lui Merisor si aud fosnetul frunzelor de argint, frunze ce asteapta deznadajduite picaturile de ploaie. Picaturi de ploiae ce sunt tot mai rare si mai rare, iar vantul e acum mai rece, acum mai cald, si-mi da fiorii frigului si fiorii singuratatii. Gaia parca ma trezeste prin tipatul ei puternic, ma trezeste din visare. Parca toate aduc rugaciunea lui Dumnezeu ca sa ne dea ploaie.

* * *
Singurul lucru care merita sa-l facem in viata este acela de a muri. Ceea ce ne-a ramas este credinta. Iar drumul spre credinta este drumul suferintei. Vreau sa exist ca si cand nu as fi, sa trec printre oameni neobservata, sa-mi mistui focul in tacerea mea. Sa merg ca un abur, ca o umbra, ce nu atrage atentia la nimeni. Neiubita de nimeni, neurata de nimeni, ca si cand nu as fi, pur si simplu si sa ma mistui atunci cand nu voi mai putea suferi.
Dumnezeu sa fie tot mai aproape de mine, sa pot patrunde in lumea absoluta, ideala a lui Iisus si sa merg spre centru, spre centrul de foc, ca o umbra neobservata de nimeni.
Mergi spre moarte, prin credinta, pe drumul suferintei. Este ceea ce avem si toate inseamna iubire!

***

Anonima
Rafaela
Ea, Rafaelia, statea in intuneric, in pustiul ei din lume si astepta un raspuns de la Dumnezeu. Mai mult o putere in suflet, o idee care sa-i dea forta. Simtea ca ea traieste pentru Dumnezeu si asta credea si despre toti. Pentru ea toti oamenii traiau pentru Dumnezeu. Statea in chilia sufletului ei. Era intuneric acum si astepta ca Dumnezeu s-o lumineze. Cat de mult si-ar fi dorit ca ea sa-I vorbeasca lui Dumnezeu, sa-I spuna Lui toate, dar toate erau in zadar. Simtea ca putea deveni o poeta mare, o poeta adevarata, sa-l caute pe Iisus prin poezia ei, asa ca sfanta Tereza. Dar nu putea sa mai creada asta, pur si simplu nu mai putea. Avea nevoie de un model pe care sa-l vada cu sufletul ei, avea nevoie de o putere. Se gandea la Iisus, dar il pierdea din imaginea ei, din sufletul ei, din gandul ei. Simtea uneori ca poate deveni perfecta!
Si atunci se ruga lui Dumnezeu sa-i dea putere sa vrea sa ajunga perfecta, sa-l caute pe Dumnezeu asa cum l-au cautat toate sfintele de-a lungul timpului. Dar pierdea repede acest inteles! Tot timpul se pierdea in ea si tot timpul pierdea intelesul rugaciunii. Cat de mult ar fi vrut sa fie statornica in ideile ei, dar mai ales sa aiba putere!
Ceea ce o inebunea si o facea sa nu inteleaga era tocmai dorinta ei de a picta si mai ales tendinta ei launtrica de-a pune in forma si culoare ideile din ea. Pictura era un fel nebun de a-si dori sa vada, sa-si vada forma ei interioara, mai ales esenta ei launtrica, esenta gandului ei. Picta si scria! Dar o facea sa inebuneasca si sa se piarda in ea cand nu se putea ruga. Cand picturile ei si poeziile ei ii dadeau sens de rugaciune, era asa de fericita. Si cu rugaciunea nu stia ce sa faca pentru ca nu se putea ruga.
Nu avea destula putere sa se roage si mai ales nu putea sa inteleaga de ce trebuie sa se casatoreasca. De ce trebuie sa iubeasca un barbat, daca barbatul acela nu o iubeste, asa cum are ea nevoie sa fie iubita, pentru ca iubirea e o mare forta. Neiubirea unui barbat o anihila psihic. De ce nu putea sa renunte la aceste idei? De ce se simtea si acum dupa trei ani indragostita de acelasi barbat, de ce nu putea sa renunte la aceste idei? De ce se simtea si acum dupa trei ani, indragostita de acelasi barbat, care o uitase!? De ce inca se mai gandea la el? Nu intelegea de ce purta cu ea moartea acelei iubiri, inca nu putea sa renunte la frumusetea pe care o traise in imaginar, o durea atat de tare lipsa acelei iubiri, nu putea sa devina libera?! Nu stia cum sa se elibereze de aceasta teroare a sexului! Simtea ca patima trupului o invaluia de multe ori cu atata putere, c-o inebunea! Si atunci ii era frica de ea. Nu stia cum sa se elibereze!! Ii venea sa planga si nu putea. Nu intelegea de ce trebuie sa se casatoreasca!
De ce s-a indragostit aiurea de cineva care nu are nici o legatura cu sufletul ei si cu ceea ce este ea? Din prea multa nevoie de a iubi. Barbatul acela era asa de departe de ceea ce ea voia sa devina si cu ceea ce simtea. Unde sa gaseasca acum un al barbat si cum sa il gaseasca, cum sa traisca aceasta stare de scindare, ce, iubirea e o marfa de schimb, un obiect?
Doamne, cata decadere in lume, in aceasta iubire! Nu exista iubire, decat iubirea Ta care ne vindeca si ne da putere. Da-mi Doame iubirea Ta si sa nu mai sufar.
Rafaelia! De ce mai este inca si acum indragostita de acel barbat care e un strain, de ce nu are putere sa se rupa de aceasta inselare, de ce? De ce atata chin?
Cum sa-si elibereze sufletul de asemenea obsesii? Incepea sa-i fie frica si sa tremure de spaima! Nu intelegea nimic din ceea ce se petrecea cu ea! Cat de mult isi dorea sa scape! Cat de mult isi dorea sa fie libera! Se simtea cateodata libera cand se ruga. Dar asta pentru scurta vreme, pentru ca imaginile care-i veneau in trimpul rugaciunii o terorizau! Nu le putea alunga! Nu le putea controla! Era pentru ea ceva imposibil de descris. Si o chinuia sufletul si i se incalcea mintea, si nu mai putea gandi asupra sa si nu se mai putea ruga. Ii aparea de multe ori in fata imaginea Mantuitorului crucificat. Atunci nu putea sa se roage! Nu putea sa constientizeze aceste
imagini si o cuprindea frica! Nu stia ce se intampla cu ea. Se simtea singura si se gandea la El, la Iisus, cat de singur era, cat de singur se simtea El in fata mortii.
Alta data se vedea pe ea cum sta cu mainile intinse spre cer si se roaga. Se roaga la Dumnezeu? Si dupa aceea cadea in ea si se intreba. Oare de ce ma rugam eu la Dumnezeu? Sa ma rog ca eu sa urc la El. El sa ma cuprinda si mai mult pe mine. Dar cum? Caci totul imi este necunoscut! Totul imi este strain de mine?! Cum as putea sa ma agat de imaginea lui Iisus daca mereu ma pierd in mine si-l pierd si pe el din mine!
Cum sa fac oare ca sa fiu libera? Absolut libera? Sa nu ma mai terorizeze nici un gand vrajmas! Sa nu mi se mai opuna nici o neputinta, dar cum sa fac sa fiu tot timpul cu gandul la El! Cum sa fac sa ma indragostesc de El? Asa cum il iubesc pe acest barbat care nu ma iubeste, sa il iubsc pe Dumnezeu, caci numai iubirea lui imi poate linisti sufletul, imi poate reda demnitatea mea de femie. Dar cum sa fac sa scap de aceasta durere a neiubirii, care ma arde atat de tare si ma indeparteaza de Dumnezeul meu? Daca totul mi se usuca in mine si ma pierd si simt ca ma indepartez de Dumnezeu? Oare cum sa fac sa ma rog neincetat si sa nu mai plang atata? Cum
sa ma eliberez de aceasta suferinta a neputintei de a iubi?

* * *

Ea statea in camera ei singura si se gandea acum la el, ca era singur, cu Dumnezeu, intr-o pestera, undeva, nici ea nu stia unde. Nu statea mai mult timp intrun loc, pleca mereu, de pe-un varf de munte pe un alt varf de munte! De la un izvor la un alt izvor! Voia sa cunoasca tot, tot, toate frumusetile naturii, tot ce era mai frumos in tara sa, toate minunile care-l legau pe el de El, le nota, le scria! Era un calugar nebun! Si ea era nebuna! Ea picta si scria mereu! Isi scria toate rugaciunile si voia sa picteze totul, totul din sufletul ei, pe care si-l simtea nemarginit si voia sa existe prin aceasta nemarginire. De multe ori isi zicea ca ea este undeva, la marginea unei paduri si El, Iisus este chiar langa ea, iar cele mai frumoase ganduri, cele mai minunate imagini de la Iisus vin, El i le spune, de aceea sunt prezente in mintea ei.
Ceea ce i se parea extraordinar, era ca putea sa vada, sa simta intr-o forma noua cu ochiul ei launtric! Acum insa se gandea la el, la Calinic si se ruga la Iisus pentru Calinic sa-i dea putere sa fie un calugar desavarsit si sa-si duca menirea pana la capat si sa se intalneasca impreuna acolo, in ceruri! Cat de mult isi dorea sa fie perfecta!
Si de multe ori se gandea :”Oare Dumnezeu e multumit de mine? Oare fac bine ce fac? Oare sunt pe drumul pe care-l vrea El? Daca n-as fi, cred ca Dumnezeu mi-ar spune, mi-ar arata ca nu este corect ceea ce fac! Cat de mult isi dorea sa fie singura si sa creeze?! Cat de mult isi dorea ca Iubirea ei sa fie numai rugaciune! Cat de mult voia sa fie cu Iisus! Si mai voia sa fie asa cum era Calinic, puternic, intr-o padure, dar ea voia sa fie o pustnica in lume, pentru ca ea percepea lumea ca pe un pustiu.

* * *

Calinic

Calinic era cu ochii atintiti la cer si voia sa primeasca lumina drept in fata! Voia sa simta caldura inundandu-i ochii, privirile, respiratia, plamanii, inima, voia sa-i fie cald in inima. Dar mai avea nevoie si de o altfel de caldura, de caldura rugaciunii, de caldura iubirii pentru Dumnezeu. Asta se muncea el sa dobandeasca aici, langa pestera, in aceasta vara! De aceea s-a retras aici, in aceasta singuratate, pentru ca voia sa-si descopere rugaciunea! Voia sa se invete cum sa se roage, avea nevoie de acest timp de singuratate ca sa poata descoperi in el iubirea pentru Dumnezeu! Simtea ca daca sta izolat o vreme de lume poate ajunge la o curatenie si mai mare si poate scrie altfel! Poezia lui poate capata o alta dimensiune, dimensiunea rugaciunii celei mai inalte! Avea nevoie de caldura, de multa caldura ca sa se poata elibera de tot ce-i incorseteaza sufletul si sa devina liber, absolut liber in rugaciune si apoi sa creeze cantecul lui inaltat la ceruri. Avea nevoie de aceasta singuratate, de aceasta izolare. Avea nevoie de aceasta perioada de asceza pentru a descoperi calea, sa descopere cum isi poate elibera spiritul si sa ajunga la forma lui pura. Numai prin oglinda aceasta putea el vorbi cu Dumnezeu. Putea el sa se roage. Simtea asta Calinic, caci numai daca spiritul ramane pur si liber poate ajunge la rugaciunea adevarata. Calea, calea spre asa ceva o cauta Calinic. De ea avea nevoie! De aceea era mut. De aceea nu putea vorbi cu nimeni. De aceea trebuia sa fie sungur, absolut singur o vreme, si apoi sa vina sa spuna lumii intregi prin opera lui, care este adevarata libertate a omului si cum se poate ajunge la ea! Dar mai intai trebuia s-o descopere pentru sine, trebuia sa-si descopere rugaciunea, dragostea lui pentru Hristos. Trebuia sa si-o descopere si apoi s-o reverse prin poezie si sa vorbeasca despre

Dumnezeu, despre
Hristos, intregii lumii!

Simtea ca trebuie sa spuna ceva lumii intregi, tocmai asta trebuia el sa spuna lumii, despre Hristos, dar nu el, ci opera lui, creatia lui. Voia sa dea un nou curs umanitatii, lumii intregi! Tocmai aceasta manastire in varful muntelui culturii, luminata cu focul rugaciunii lui, care este viata lui, va atrage privirea lumii si oamenii il vor descoperi pe Hristos! Hristos a inviat in sufletul omului! Hristos a inviat! Hristos a inviat!

***
Intre toaca si clopot

***
A sunat clopotul in cer. Eu l-am auzit.

VICTORITA DUTU

El plutea prin univers si gandea.

* * *
Ea voia sa fie deasupra lumii. Sa gandeasca, sa isi puna probleme si sa le rezolve. Voia sa vada. Sa-i inteleaga pe oamenii care sunt tot mai departe de acel ceva esential pentru viata lor si pentru viata noastra spirituala.Voia sa ajunga o vedeta culturala si nu prea stia cum. Voia sa sparga acesta pargii ale socialului si economicului. Pentru ea sa fii scriitor era ca si cand ai fi seful unei companii. Trebuia sa fii un mare om de afaceri ca sa fii scriitor. Asta voia sa faca permanent si la asta se gandea. Cum sa faca sa devina cunoscuta si in felul acesta sa schimbe lumea. Pentru ca ea stia ca putea sa devina cunoscuta si sa schimbe lumea. Sa incante oamenii cu ideile ei si cu parerile ei si cu tot ceea ce ea voia sa faca. Stia ca ceea ce face este pentru devenirea ei spirituala. Stia ca poate sa devina aceasta vedeta, sa fie cunoscuta de oamenii din lume. Trebuia doar sa se foloseasca de aceste parghii care sunt televiziunea, radioul, magazinele, pietele. Trebuia sa stie si sa cunoasca, sa vada ce nu merge si ce merge, sa gaseasca aceste solutii ale vanzarii. Suntem intr-o epoca a marilor vanzari nu, intr-o epoca a megacometului si cartea pana sa fie o mare idee materializata este un obiect ce trebuie vandut. Deci ideea in epoca noastra se si vinde. Pentru antici asta era o mare blasfemie, pentru noi, o mare onoare, o glorie, ai dat lovitura, esti mare.
Si mai stia un lucru, ca in aceasta afacere era singura, ca lupta de una singura si in felul acesta trebuia sa se inconjoare de oameni cat mai cinstiti si mai corecti pe care sa se bazeze, daca acestia exista. Oamenii care mint o data mint mereu, oamenii care jignesc o data jignesc mereu. Oamenii care sunt buni, sunt la inceput fraieriti dar dupa aceea ei se invata minte si fug.
O, nu, marea ei problema era crestinismul. Citea prin ziare expresii de genul “crestinismul se afla in agonie pentru ca oamenii nu mai cred in Dumnezeu”. Ce tampenie. Ei, da, asta este problema, ca oamenii chiar cred in Dumnezeu, ca oamenii fara Dumnezeu nu pot sa traiasca.
Ea voia sa creeze aceste personaje puternice care sa-si duca viata lor cu si prin puterea lui Dumnezeu. Cum sa faci asta? Ea insasi trebuia sa traiasca ca o calugarita in lume si sa nu-i fie frica de nimeni si de nimic. Calugaria aceasta lumeasca o speria si o inalta totodata. Fuga de rautatile din sufletele oamenilor o facea sa fie tematoare dar in acelasi timp o determina sa se indeparteze de toate aceste realitati care o injoseau, care o faceau sa sufere si care o determinau sa fie undeva tot mai departe de aceasta existenta.
Ii placea foarte mut sa zboare si chiar facea acest exercitiu al zborului, al desprinderii mentale de tot ceea ce este rau in lumea asta a noastra, si totul devenea in mintea ei clar, sigur, precis. Oamenii o speriau, si asta o facea sa se gandeasca si mai mult la neputinta noastra de a fi buni. Noi nu putem fii buni fara Hristos. Voia sa cerceze cat mai adanc in sufletul ei si in sufletul altora ce inseamna sa fii bun. Cu altii o ducea mai prost pentru ca nu puteai sa fii bun si sa cercetezi asta la altul. Dar putea sa o faca intr-un fel deosebit. Se putea cerceta pe ea insasi si apoi incerca sa vada rezultatele acestei neputinte si la cei din afara si la ea insasi.
Cat de mult cauta puterea launtrica, cat de mult cauta aceasta putere, care era una spiriuala. Voia sa aiba aceasta forta si sa stearga cu buretele tot ceea ce era in mintea ei rau. Sau sa opreasca acest rau ca venind de la altii si sa fie curata si libera fara nici un fel de compromis. Cum putea sa aiba in ea aceasta putere si sa nu mai traiasca nici un fel de moleseala, nici un fel de neputinta sufleteasca. Sa fie puternica si sa creada asa de mult in Dumnezeu incat sa nu mai poata trai fara aceasta stare si asta sa fie totul pentru ea.

* * *
Pentru fiinta ei interioara lumea era o durere. Privea de undeva de deasupra celor care se intamplau si nu stia ce sa creada. Se indepartase de aceasta lume si traia undeva doar in propria ei minte. Nu voia sa stie ce este durerea. Sau poate numai durerea acestei singuratati asa de mari care este lumea asa cum este ea. Aceasta realitate a lumii nu poate fi cunoscuta pentru ca mai intai trebuie sa cunosti realitatea asta a noastra, vazuta, asa cum este ea si apoi sa stii ce este dincolo de ea sau ce se ascunde in ea. Aproape ca traia un sentiment de nepasare pentru ca nu voia sa stie de oamenii pe care nu ii cunostea si trecea asa pe langa ei fara sa le mai poata spunce ceva. De ce oare atata limitare. Dar ce anume sa le poata spune ea, care nu stia incotro merge si incotro se duce, si de unde se ducce ca sa poata veni. Nu putea decat sa observe si sa taca, ori sa ascunda suferinta si durerea celor care se vedeau.
De multe ori se intreba oare omul acesta nu poate fi o fiinta abstracta ca sa nu mai fie asa de mult concreta. Oare acest om nu se poate sustrage propriilor lui nevoi, astea vitale, care sunt asa de ridicole pentru ca sunt expresia decaderii. Fiinta aceasta asa de ridicola sta sa se planga de niste lucruri pe care daca le-ar avea s-ar cai amarnic ca le are. Si asa, pentru ca nu le are, sufera. Oare omul acesta asa de subjugat unor lucruri marunte si de nimic, nu se poate sustrage celor asa de neainsemnate. Dar daca ar face asta, ar insemna sa nu mai poata face lucruri marete si ca sta degeaba? Dar de unde atunci aparitia unei indei in mintea lui atat de omeneasca? Daca ii iei omului serviciul el constata ca nu mai are ce face, ca nu mai are din ce trai si ca exista ca un parazit. Fuga de munca nu inseamna nimic, nu inseamna decat sa te degradezi si mai tare. Cine fuge de munca nu mai poate sa evolueze. Atunci care e munca ta? Dar munca la o idee? Pentru cei mai multi asta e o imensa pierdere de vreme. Si totusi numai ideile au facut ca lumea sa evolueze, si numai cei care au lasat tot si s-au lasat dominati de ea au putut sa miste umanitatea cu un pas inainte. Dar ei nu au avut nimic. Au vandut ei idei? Asta face secolul nostru, e specialist in comert.
Dar spre ce vrea sa evolueze acest om care nu spune nimic, care nu face nimic esential pentru el insusi. El traieste in acest univers infinit care e asa de mare incat fiinta asta asa de mica si de marginita nu se limiteaza decat la aceasta suferinta care este permanenta si nu se poate elibera de ea, pentru ca nu poate sa priveasca undeva mai departe de ziua de astazi si de ziua de ieri.
De ce aceasta dependenta de ceva asa de concret si de viu, de real, pentru aceasta lume asa de limitata in cunoastere. Oare ce se intampla cu aceasta lume a omului asa de mica si de marunta, cu sufletul acestui om asa de neputincios, cu trairi mici, la nivelul trupului. E aproape ridicola orice suferinta in fata universului. Daca noi am putea sa traim la nivelul acesta abstract al lumii, si sa privim catre universul acesta dincolo de noi, sa privim catre un cer launtric, catre o inaltare cosmica care este creatia celui mai presus de noi, poate ca am putea vedea altfel aceste lumi si aceste lucruri care ne sunt asa de grave si de neputincioase fata de ceea ce suntem noi insine.

* * *
Ea a calatorit undeva departe de lumea asta si a stat in meditatie. Parca ar fi zburat undeva asa de departe de tot ceea ce este in lume si ar fi stat intr-o pestera. Aici lumea era asa ca la inceputuri, inainte de cadere sau imendiat dupa cadere. A vrut sa devina ea in aceasta lume.
Nu ii era jena de trupul ei, nu ii era jena de ceea ce ea ar fi vrut sa faca, sa devina, sa stie, sa cunoasca, sa vrea, sa faca ceva. Nu ii era frica de puterile ei pentru ca ea nu mai traia la acest nivel al trupului. Pentru ea trupul era cumva asa de indepartat pentru ca traia doar la acest nivel al mintii si al insingurarii. Trupul ei participa la spiritul ei. Se obisnuise asa de mult cu singuratatea si cu tacerea incat, parca era o umbra pentru aceasta lume si pentru aceasta realitate a oamenilor pe care acestia o traiau. La inceput ii fusese extrem de frica, de ceea ce ar fi putut sa devina. Dar isi descoperise parca ei insasi ca in felul acesta avea parte de o cunoastere, alta decat aceea pe care ar fi vrut sa o poata domina si sa o poata sti.
Statea departe. Padurea o alina acuma cu vantul, iar fascinatia oamenilor o traia la intensitatea maxima. Cat de importante i se pareau suferintele marunte care erau asa de legate de stres, de neputinta vederii catre ceva mult mai inalt fata de lumea aceasta a noastra.
Cat de ridicole sunt starile noastre, dorintele noastre, cat de mici, cat de marunte, fata de aceasta vesnicie a lui Dumnezeu care ne-a creat.

***

E seara de Craciun. Ninge afara cu fulgi mari si poeta primeste cativa copii pe care-i invata la scoala din sat. Ii primeste s-o colinde, ii primeste s-o vesteasca. Acum, in asta serara cu doua mii de ani in urma s-a nascut Iisus Hristos, Dumnezeul nostru. Cel ce s-a jertfit pentru pacatele noastre, Cel ce ne-a chemat spre lumina la desavarsire. Ca niste magi calauziti de o stea copiii au urcat pana aici, in varful dealului. Mult, prea mult drum au facut fata de sat. Dar ei au venit la domnisoara invatatoare s-o colinde, s-o vesteasca despre marea minune, unica in lume. In timp, atunci, Dumnezeu a venit pe pamant si de atunci pana acum El este prezent peste tot si mai ales in sufletul celor care il cauta.
Copiii colinda! Sunt incarcati de zapada. Rosii la fata de frigul de-afara, dar sunt fericiti. Rafaela era in genunchi, in casa si se ruga adanc si tainic. Abea auzi strigatul copiilor de-afara! -Primiti colindul?
-Da, raspunse ea, aproape inconstienta. Si acest da se prelungi in interior ca un raspuns parca la o intrebare ce si-o pusese in simtirea ei mai demult, despre Dumnezeu si la care inca nu-si raspunsese. Copiii colindau afara cu glasul lor de cristal pur si curat. Focul ardea in soba.
In casa e cald, trosnesc lemnele, si ea, invatatoarea se roaga. Si rugaciunea ei e atat de pura, e atat de alba si fulgii cad afara si maresc inaltimea zapezii. In casa nu e nici lumina, nu e nici intuneric. Afara nu e nici noapte nu e nici zi. Si ea se roaga, se roaga si lacrimile ii curg. Copiii si-au terminat colinda! Au inceput alta! Rafaela se trezeste amintindu-si ca trebuie sa-i primeasca in casa. Sunt o ceata de baieti si de fete, ii primeste langa soba, se strang toti ciorchine la caldura. Ea merge si le aduce mere, dulciuri, bani, ii saruta pe fiecare si-l strange la piept. Le da la fiecare darul si-i mai pune sa mai cante o data colinda care-i place cel mai mult si pe care chiar ea i-a invatat. Si copiii sunt asa de fericiti si atat de puri in glasul lor. Colinda e atat de frumoasa, parca toti ar fi in cer si i-ar canta lui Dumnezeu. Copiii s-au incalzit la foc, au baut vinul fiert cu scortisoara si zahar si au mancat dulciurile facute de invatatoarea lor si pentru ca nu mai e mult pana ce vine noaptea cea intunecata, ei trebuiau sa plece.
Rafaela e foarte fericita si cu un zambet abea observat pe chipul ei meditativ si ganditor isi petrece copiii pana la poarta, prin zapada moale si catifelata. Afara ninge cu fulgi mari. O cuprinse putin frigul si lipita de soba incepu din nou sa se roage. Simtea cum in seara aceasta, ea era cu totul si cu totul deosebita. Avea un simtamant de liniste si pace cum nu avusese niciodata pana acum. Copiii cu frumoasa colinda o inaltasera si mai mult, dar parca ceva aparte se intampla cu ea. Nici ea nu sesiza decat foarte putin.
Retrasa aici in acest sat de munte a putut fi mult mai aproape de Dumnezeu decat in oricare alt loc ar fi fost. Aici nu ii era frica nici de oameni, oamenii acestia concreti, fara complicatiii de cuvinte si idei, oamenii acestia simpli, prinsi in grijile lor lumesti si copiii acestia curati o purificau si ii daeau o mare putere. Lucra cu ei si ii iubea foarte mult, ei erau bucuria ei.
Simtea ca este aproape de Dumnezeu. Mai ales atunci cand scria, cand isi picta pe foaie toate imaginile si cuvintele care deveneau culoare, deveneau sunet, deveneau gand, deveneau lacrima. Atunci era fericita cu adevarat, cand putea sa scrie despre Dumnezeu si lui Dumnezeu, cand ii scria dorintele, visele si neajunsurile sau caderile ei.
Dar in aceasta seara, starea ei sufleteasca era cu totul si cu totul alta. Nu i se mai intamplase sa fie intr-o asemenea stare niciodata pana acum. Era ceva mult mai inaltator decat atunci cand ea scria sau studia cu indarjire, privind si gandind cu atentie la tot ceea ce este mai inalt si mai valoros pe acest pamant. In seara aceasta poate era mai sus si decat in alte seri cand se ruga. Era bucuroasa ca nu poate sa scrie ci doar ca poate sa traiasca fericirea asta. Se putea gandi la Dumnezeu intr-un fel uluitor, pe care nu stia cum sa-l controleze si cum sa-l primeasca. Cum sa faca sa se inalte si mai mult de la o asa mare bucurie.
Statea ca intepenita langa soba si parca intr-o stagnare a gandului, a mintii si a inimii sale. A stat asa foarte mult timp fara sa se gandeasca la ceva anume si parca percepea o lumina ce venea de undeva de sus si-i intra in ochi si in toata fiinta ei. Lacrimile ii curgeau atat de puternic ca nici nu le putea opri si culmea, nici macar nu putea sa le sesizeze. Era cu o bucurie mare in interior. In camera era intuneric si numai lumina flacarilor din soba juca pe icoanele ce-i impodobeau peretii.
Deodata Rafaela simti un indemn de a scrie. Isi aprinse cu viteza lampa, masa era la geam, puse mana pe condei si slobozi scrisul din inima ei. In aceasta revelatie si beatitudine a cuvantului ei simti ca si cum cineva se aseaza langa ea la masa si-i spune sa se pregateasca de lupta pentru ca ea este vrednica de a purta sabie de lumina si sabie de cuvant.
-Vei primi un semn iar tu atunci sa iesi din casa ta si sa pleci in pustiu pentru ca acolo alaturi de ceilalti ostasi va trebui sa lupti pentru a elibera Muntele cel sfant al romanilor de puterea raului si vei construi acolo, alaturi de ceilalti frati ai tai, „Cetatea sfintilor”.
Era ingerul lui Dumnzeu ce venea sa-i vesteasca ei despre aceasta lupta. Dar totul se petrecea in mintea ei asa de clara ca un diamant.

* * *
Ea adormi cu greu punand capul pe caietele sale. Si cand se scula a doaua zi pe la pranz afara era zapada mare si un soare atat de puternic incat ea cazu in cerdac strapunsa de atata lumina. Cata lumnina avea acum ziua de zapada si cat de fericita era in singuratatea asta asa de frumoasa. Se ruga lui Dumnezeu si mai adanc sa-i arate cum anume trebuie sa-i slujeasca Lui, cum anume trebuie sa fie pregatita de lupta si cand sa plece in pustiu. A intrat in casa si s-a dus la masa de scris. Acolo si incepu sa citeasca poemul pe care il scrisese noaptea.

Poem
Doamne, mi s-a parut o data
Ca daca intend mainile spre cer
E cineva acolo si le prinde…
Doamne.. .mi s-a parut o data
Ca mainile mele intinse,
impreuna cu mine
s-ar prelungi
si s-ar inalta
si cineva m-ar trage sus la Tine.
si parca ceva usor, a plutire
un falfait de aripi poate,
ma-nalta si-l aud asa de lin
suna incet cugetarea mea.
Doamne, gandul acesta
imi lumineaza chemarea
si privirile mele sunt prinse de stea.

* * *

E atata zapada in jur. Manastirea e pe malul apei, ce vine vijelioasa din munti. E o manastire mica, tainica, cu foarte putini calugari. Viata aici e foarte aspra. Si ninge, ninge cu fulgi mari si desi, ninge atat de frumos peste toata zarea de munti. In cele cateva chilii ale monahilor, ard numai candele, iar slujitorii lui Dumnezeu sunt gata de slujba.
Se auzi un ciocanit tacut in usa chiliei parintelui Calinic, un fecior cam de douazeci si cinci de ani. -Parinte Calinic! Parinte Calinic! Nu vii la slujba? E miezul noptii. Se deschise usa chiliei si un frate intra in launtru.
-Stai aici Calinic cu capul in cot si nu vii la slujba, spuse acesta zambind. Iar te-ai inlenit, nici focul nu ti-ai facut. E o zapada afara! E atat de frumos si ninge, ninge. E Craciun, haide si nu mai dormi, am sa te parasc. Si fratele Irineu nu mai zise nimic si se indrepta spre biserica.
Calinic se trezi din visare, nu raspunse nici un cuvant, nici nu avea ce spune. Visator, la fel ca si Irineu, pasi spre biserica singur, rugandu-se. „Da, asta noapte s-a nascut Iisus, Iisus Hristos. Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, Fecioara Marie, Fecioara Marie… ”
Ajunse intre timp in biserica, strabatand cararea proaspat inzapezita. Cativa fulgi ii sarutara fruntea si ochii. Cazu in genunchi sfasiat si incepu sa planga cu amar, tacut, rugandu-se tainic si singur, si nevazut de nimeni. Asta ii era poezia, poezia lui cea mai inalta. Si fara sa stie lacrimile lui deveneau diamante in lumina de candela, dar nu puteau sa fie vazute inca de nimeni.
Slujba era inceputa cand el intra si se cufunda in esenta ei. Totul era o unire intre sufletul lui pur si lumina lui Dumnezeu. Toti acesti calugari de aici erau aproape desavarsiti fara ca ei sa stie asta. Calinic in seara acesta mai puse inca o umbra inaltatoare eternitatii prin gandurile lui.
Deodata ii aparu in gand un glas, parca era al Mantuitorului: “Propovaduieste! Propovaduiti legea noua prin cuvantul vostru launtric si creator, prin viata voastra de sfinti, caci Imparatia cerurilor este aproape!’”
Slujba era spre sfarsite, dar el nu mai percepu acest lucru. Incepura sa-i apara in fata ochilor atatea imagini si atatea ganduri, incat era pur si simplu rupt de realitatea concreta. Se obisnuia ca in astfel de stari, fratele sa fie lasat in continuara in biserica, fara sa fie deranjat de ceilalti. Dupa terminarea slujbei, ceilalti patru monahi se retrasesera in chiliile lor, pentru a-si continua rugaciunile si parintele Calinic ramase in biserica singur.

* * *
„Iisus, Mantuitorul, in camasa lui alba, de lumina, rezemat de o stanca de piatra, vorbeste cu Emin.
-Emin, esti printul romanilor, ti-ai ispasit pacatele tale, esti calugat desavarsit in manastirea eterna a creatiei. Du-te la cei de jos, la toti cuviosii calugari si pregateste-i pentru razboiul nevazut al raului. Mergi in sus, in munte, spre izvorul acestui riu, ca te vei intalni cu cineva care te va ajuta.
Calugarul Emin se inclina si pleca ganditor la cele ce-i spusese Mantuitorul si se intreba:”oare tot ce am scris eu, ce m-a indemnat Dumnezeu sa scriu, nu este suficient?”
-Emine, ai vorbit cu Imparatul slavei, cu Mantuitorul?
-Sa traiesti Maria ta, Stefane cel Mare si Sfant, spuse tresarind Emin, nu-l observase pe calugarul Stefan.
-Emin, draga poete, ai catat spre pamant, la romanii tai, la cei de jos? Cu mine trebuia sa te intalnesti, nu sunt decat un calugar de treizeci de ani, sunt frate cu tine si avem ceva de facut.
-Slavite imparate, nu m-am mai uitat de mult spre pamnt, la oameni. Oamenii ma plictisesc si imi vine sa plang cand ii privesc. Si nu mai voiam sa ma mai uit, nu mai voiam sa plang. Am zis ca nu ma mai uit niciodata spre pamant, spre oameni. Mi-au dat foc la opera in loc s-o continue. Mi-au distrus frumusetea versului meu, mi-au pangarit numele, la fel si cu tine Stefane, au facut. Ce sa facem, ce sa facem? Sa mergem spre pamant si ce sa le spunem si ce sa le spunem, sa-i trezim, dar cum sa-i trezim.
-Print neastamparat, priveste, hai priveste spre cei de jos, de pe pamnt. Sunt cateva lumini care stralucesc prea puternic, singuratice, prin ele putem lucra. Hai sa le unim. Prin acele luminite putem comunica si lumina lor va fi mai puternica daca vom reusi sa-i unim. Ii putem uni pe toti intr-o singura lumina si-i vom chema sa lupte. Stiu ca nu putem elibera tot pamantul de rau, dar vom elibera numai o parte din tara noastra straveche si vom construi acolo o cetate de sfinti. Du-te si scoala-i catre lupta cea mare.

***

E vara si-i cald si canta greierii prin ierburi. Dupa slujba de miezul noptii, calugarii s-au retras tacuti in chiliile lor. Stau toti treji, in genunchi, rugandu-se. Sunt in asteptarea unui semn de la printul Emin. Emin, in hainele lui de print viteaz, in haine de calugar, intra visator si hotarat, pluteste incet peste ierburi si bate incet la usa fiecarei chilii.
Ies monahii la acest semn, cu ochii lor de diamante, stralucitori in lumina razelor de stele si de luna. -Haideti feciori, luati-va rasele pe voi, sa fiti in tinuta voastra de calugari adevarati, altfel sunteti niste statui de zeitati, cu bucati rupte din ele, datorate trecerii timpului. Luati-va caii, spada si fiti gata de zbor, caci caii vostri au aripi. Toti o pornira tacuti spre ses unde pasteau linistiti caii. -Unde e Marian, ucenicul cel mai mic dintre voi, intreba Emin. -Da, sunt aici, sunt aici Emin.
-Bravo, hai, esti si tu vrednic ca si cei mari, chiar daca esti un baietandru! Suntem toti, da?
-Da!
-Ma duc la Golia, sa-i luam si pe cei cativa calugari de acolo, pentru ca sunt si ei desavarsiti.Vin imediat, va ajung din urma.
-Vin si eu cu tine Emin, striga Marian in noapte.
-Du-te la ceilalti, numai eu trebuie sa merg, trebuie sa merg singur.
Pleca Emin plutind lin si repede ca gandul. Batu incet la fiecare chilie, erau pregatiti, asteptau. -O, Emin, ai venit! -Erati pregatiti, da? -Bineanteles!
-Ceilalti frati sunt la slujba, da?
-Da, se roaga tainic in altar, in genunchi. Ei se roaga pentru ca Dumnezeu sa dea forta celor alesi de tine, Emin, sa-si poarte cu desavarsire spada metaniei lor.
-Se pare ca au dobandit forta credintei. Haideti sa-i ajungem pe ceilalti.Toti erau tacuti prin meditatia lor, prin rugaciunea lor.
-Calinic, poetul, unde e? intreba Dosoftei in soapta pe Emin?
-Lasa, acum suntem toti ostasi ai Mariei Sale Stefan. Il intalnim sus si pe el.
Ii ajunsera pe ceilalti din urma. Intre timp mersera pe camp atat de mult, tacuti, isi lua fiecare calul sau si asteptau cuvantul lui Emin. -Incalecati acum, acum! comanda Emin. Suntem gata de zbor?
-Gata!
-Tineti-va bine in sa! Esti gata, Marian?
-Foc!! Striga Emin si toti plutira spre luna. Parasira pamantul, se departara de el. Il vazura ca o minge de foc, inconjurata de pete negre. Ajunsera pe un loc verde, era acolo o oaste de calugari, nu prea mare dar suficienta. Le iesi in intampinara Calinic.
-Hei, Emin! I-ai adus si pe moldoveni.
-Pe ai mei i-am adus mai la urma, sa fie cu mine.
-Sa traiesti Maria Ta, Stefane! Saluta Emin, impreuna cu ceilalti care venisera.
-Bravo, ostasi, suntem putini dar destui, pentru a dobora raul. Conteaza cat de sus sunteti in libertatea voastra, nu cat de multi. Eminule, inca o data repetitia de lupta. Tu esti cel care vei conduce oastea. Hristos este cu noi. Dumnezeu ne asteapta sa iesim biruitori. Putem asta, avem forta asta in noi.
Sabiile lor erau raze de lumina a dreptatii, cuvantul lor, rugaciuna lui Iisus, gandul lor, gandul la Dumnezeu si la biruinta, imaginea lor interioara, infatisarea de sfinti. Maria Sa, Stefan Cel Mare si sfant, dadu ordinul de incepere a luptei. -In numele Mantuitorului nostru Iisus Hristos „inaite ostasi!”
Incepura cu eliberarea fiecarui munte inalt si frumos, nu mai ramase nici urma de umbra, de pete de intuneric aici nici urma de rau. Pe unde treceau lasau lumina in urma lor si faceau ca raul sa dispara. Printesele sfinte imbracate in hainele lor albe, veneau cu ploaia zeiasca a florilor de tei. Odata patrunsa imparatia Mantuitorului pe pamant, nu mai putea fi distrusa. Ea nu mai putea fi inlocuita, gandea Calinic.
-Maria Ta, ai sunat din corn si m-ai chemat. Am eliberat muntii si nu mai putem de oboseala.
-Se pare ca oamenii nu ne primesc. Usile lor sunt inchise luminii, spuse amarat Emin.
-Nu-i nimic, raspunse Stefan. Lasam ostasii sa se odihneasca. Daca am eliberat acesti munti ai Vrancei, sapte la numar, sa infiintam cetatea sfintilor aici si cei insetati de Dumnezeu vor veni aici sa se lumineze.
-Luminile mici, spuse Emin, care erau separate, s-au unit printr-un singur cuvant, formand o lumina puternica, luminand toata aceasta tara, acest neam prin cuvantul care zideste.
Emin si cu Stefan se indreptara spre ostasii care se odihneau pe iarba jos. -Printul Emin seamana cu Toma Nour, spuse Marian.
-Voi toti sunteti Toma Nour, voi ati continuat romanul Geniu Pustiu, iar generatii si generatii de-a randul il vor continua prin viata lor creatoare, viata traita in adevarul si lumina lui Dumnezeu.
-Voi ati infiintat aici, spuse Stefan, Cetatea sfintilor, v-ati eliberat neamul pentru o vreme de ceea ce este urat si ati redat tinerilor frumusetea gandului si puritatea sufletului si a trupului. Intoarceti-va, priviti catre rasaritul de soare!
S-au intors toti catre rasarit, toti acesti feciori minunati si deodata o lumina, toti erau siguri ca seaman cu cea de pe Tabor, o lumina plutind usor si venind spre ei.
-E Iisus, Mantuitorul, toti ingenuncheara, cazura fara sa stie in genunchi si apoi cu fata la pamant, si Stefan si Emin, si Daniel, si Calinic, si Marian, toti din oastea cea mica, care era asa de mare. Da, minunea aceasta negraita ochii lor o puteau vedea acum, priveau toti la Hristos. Hainele lor de calugari se transformara in haine de lumina, iar Iisus Hristos, iubirea lor dumnezeiasca, le spuse cu glasul lor de fericire, imbratisandu-i pe toti.
-Haideti, feciori si fecioare, tineri adevarati ce v-ati eliberat si ati dobandit fericirea divina prin truda, veniti, veniti la masa luminii, la masa de lumina a mintiii voastre, caci sunteti asteptati, nimic nu se incepe far cei ce vin.
Iisus, unica iubire a celor ce plang, ii conduse in palatul de lumina a imparatiei Sale.

* * *

Deschide ochii Calinic si vede altarul in fata. Se uita in jur si intelege ca a ramas singur in biserica. Ardea o lumina de candela sus, sus, iar el era inca in genunchi.
-Doamne, Iisuse, Iisuse Hristoase, Mantuitorul meu, ce e cu mine Doamne? Ce s-a intamplat? Doamne…cetate …de…sfinti!!! Plangea mai cu amar Calinic.
-Dumnezeul meu, Dumnezeul meu!! Stau in genunchi de atata timp, slujba s-a terminat de mult, ceilalti calugari sunt plecati in chiliile lor, iar eu sunt in fata altarului. O, Doamne, eu nu mai pricep nimic. Cetate de sfinti, cetate de sfinti, cetate de sfinti!!
Usa e incuiata, i s-a mai intamplat asta de nenumarate ori, ce mai poate face, decat sa se roage in continuare. Sa planga mai mult in noapte, in fata altarului in genunchi.
-Doamne, Dumnezeule, ce pot sa fac? Dumnezeule mare.
Plangea mai cu amar Calinic, cu lacrimile lui de diamante, ce devin parca icoana in lumina eterna de candela.

Dimineata, cand au venit ceilalti frati, si l-au gasit adormit pe covoare, jos, cu fata la pamant, foarte aproape de altar l-au intrebat: -Hei, Calinic, ce faci aici? L-au tras usurel de mana.
-Nu stiu ce face baiatul acesta, spuse Danniel, dar cred ca se intampla ceva cu el, cand se trezeste, sunt sigur ca o sa ne spuna. N-a scos nici un cuvant de o saptamana de zile, scrie in continu tot ce-i trece prin cap si plange.
-Trebuie sa-l scoatem din starea asta ca se distruge singur, spuse Dosoftei.
Se trezeste din nou Calinic si uitandu-se speriat in jur le spuse la toti:
-O, Doamne, fratilor, va rog din inima nu plecati ca avem de discutat foarte mult. Despre ceea ce vreu sa va zic este chiar in sufletul vostru, in inima voastra, in asteptarea voastra. Noi despre asa ceva am mai discutat de multe ori si de aceea suntem in nevointa in aceasta manastire din creierii muntilor, manastire uiata de lume dar nu si de vrajmas. Suntem aici cinci calugari care au trecut prin cultura lumii, toti studenti de inalta valoare, suntem studenti si acum pentru ca nu am facut decat sa ne luam intregile tratate cu noi si sa continuam cercetatrea inceputa la facultate. Unul poet cu filosofia terminata, Daniel medic si cu teologia terminata, Dosoftei cu facultatea de litere si teologia terminata la fara frecventa. De fapt toti avem teologia terminata pe langa facultatile noastre. Rafael matematica, Marcu fizica iar Daniel e pe cale sa ajunga Mitropolit. Nu stiu, cred ca a sosit momentul unei rascruci in viata noastra de calugari si trebuie sa facem ceva pentru tara noastra. Daniele, trebuie sa fim calugari desavarsiti si sa ne straduim, sa avem mai multa nevointa, sa traim mai izolat, sa citim enorm sa avem o cultura extraordinara. Sa fim calugari adevarati ca sa depasim cultura prin intelegere, prin inteligenta noastra si prin dorinta noastra de Dumnezeu. Trebuie sa fim cei desavarsiti, cei care vorbesc cu Iisus in inimile lor, in serile de taina a rugaciunii lor, dar fara sa stim lucrul acesta si fara sa stim unul de altul, sa fim absolut liberi in cautarea noastra.
-Trebuie sa organizam marea revolutie culturala a romanilor, sa fim cei care unesc luminile ce stau izolate prin muntii si codrii tarii noastre si mai ales asa de legati de gandurile noastre, determinand o adevarata avalansa de opre de valoare in toate domeniile de cultura. Creatia sa fie singura devenire a tinerilor si astfel unim devenirea prin spiritul creator intr-un singur sens, adica acela catre Hristos. Acesta sa fie raspunsul dat la chemarea divina din noi. Si astfel intreaga creatie a omului devine comuniune cu Dumnezeu, prin toate formele ei de manifestare si exprimare a adevarului revelat.
-Da, da, pentru ca de fapt cultura este raspunsul umanitatii dat lui Dumnezeu la chemarea divina din noi.
-Si astfel realizam comuniunea cu Dumnezeu prin Iisus Hristos, Mantuitorul nostru.
-Trebuie sa fie cineva care sa-l readuca pe Iisus in randul oamenilor si asta numai prin cultura.
-Pentru ca aceasta cultura este sansa existentei umane. Este expresia evolutiei sale, este dovada vie a dezbvoltarii sale in lumea de aici si de acum si din timpul sau si din istoria timpului sau.
-Calugarii nu mai pot fi in afara mersului cultural al timpului in care suntem acum.
-Sa-l readucem pe Mantuitorul in randul oamenilor, a acelora care au facut din cultura un idol si astfel au pierdut legatura cu Dumnezeu, spuse Marcu, cultura s-a pus ca un zid intre individ si divinitate si impiedica lumina sa vina in plinatatea ei. Cultura a fost inaltatoare, i-a inaltat numai pe cei ce care au creat-o, ceilalti oameni care iau de-a gata toate aceste adevaruri nu au facut decat sa-si adoarma constiinta. Toata aceasta hrana spirituala nu le-a trezit la cei mai multi dorinta de a-l cauta pe Dumnezeu si i-au ajutat sa-si gaseasca o ameliorare. Si pe altii sa uite de adevaratul sens al vietii. -Trebuie sa dam culturii un nou sens, acela al luminii lui Dumnezeu prin Iisus Hristos. -Trebuie sa-i adunam pe toti acesti preoti, printi ai culturii care sunt sigur ca exista in tara asta si sunt destui. -Sa dam un sens de munca trainica tineretului. -Sa-i unim pe toti, sa-i chemam pe toti spre viata luminata si curata. -Tu Daniele, daca ajungi mitropolit poti face lucrul acesta.
-Si in decurs de cativa zeci de ani vom avea un adevarat vulcan de opere si lumina va lumina din nou frumoasa si limpede in ochii tinerilor si a celorlalti. -Si astfel, aici, in munti, in aceasta manastire si in altele ca acestea va fi un templu etern al intelepciunii si al rugaciunii.
-Trebuie sa construim cateva manastiri cu biblioteca, avand carti si tratate din toate domeniile si sa oferim sansa tinerilor de a studia. Rupti de pacatele lumii din jur sa cerceteze in hainele lor de calugari sau mireni, dar numai cu dorinta de a vedea lumina lui Iisus.
-Sa le asiguram un minim de existenta materiala, sa fie asceti desavarsiti in trup si in minte, sa fie uniti cu lumea lui Dumnezeu.
-Sa chemam intregul tineret al tarii la desavarsire, la puritate, la curatenie, prin propia lor devenire spirituala, prin capacitatea lor de a se jertfi prin creatie.
-Toate aceste idei de trezvie a natiunii adormita de spiritul satanic al comunismului trebuie sa lucreze in tineri, sa-i trezim prin versurile noastre, prin scrierile noastre, prin viata noastra desavarsita.
-Putem acest lucru, sunt sigur ca si Dumnezeu ne va ajuta. Mantuitorul e aici langa noi, prezent chiar acum, cand noi discutam aceste lucruri.
-Cred ca exista si vor exista intotdeauna cei ce cauta sensul adanc al existentei umane. Dar trebuie sa existe ceva, o forta, o putere din afara care sa-i mobilizeze pe cei multi si singuratici.
-Sa scoatem o publicatie noua, o revista noua la Golia, exista deja o tipografie in care sa ne publicam tot ce scrie tineretul nostrum crestin, toate operele. Sa scriem numai cultura, numai despre Dumnezeu, numai esenta sa scriem, fara politica bisericeasca si politica tarii.
-Sa ne rupem de toata prostia de-afara, sa scriem si sa publicam, sa continuam vremea aceea minunata a lui Eminescu cand erau convorbirile literare ale junimistilor. -Trebuie sa avem aceasta libertate in creatie si in a cauta adevarul. -Trebuie sa depasim cultura.
-Trebuie sa fim ca niste genii sfinti si ca niste sfinti de geniu. Pacatele pe care geniile le savarseau sa le alungam de la noi, sa ducem o viata de sfinti, sa acumulam si sa rasturnam cultura, sa o depasim prin creatia noastra.
-Sa fie cateva manastiri in care timpul dedicat acticvitatii fizice sa fie mai mult orientat spre activitatea intelectuala. Sa fim in mijlocul naturii. Aceste locasuri sfinte ale culturii sa fie advarate centre de revigorare spirituala si de dialog intru Hristos. Si calugarii sa imbine perfect activitatea fizica cu cea psihica. Sa li se ofere o hrana minima, o viata de ascet foarte aspra, o hrana suficienta si timp indelungat pentru studiu foarte bine organizat. Sa poti sa imbini armonios timpul de lucru in aer liber si cel de slujba.
-Trebuie sa scoatem in evidenta prin cuvantul nostru legatura adanca a culturii cu religia, cu teologia cu viata traita in adevar, prin iubirea revelata de Dumnezeu. -Nu stiu, dar cred ca exista tineri adevarati, care-si pot continua viata lor de puritate.
-Romania are mare nevoie acum de astfel de manastiri de feciori si fecioare, de astfel de tineri desavarsiti. Manastiri in care cercetatrea sa fie continua, sa se pastreze in permanenta legatura cu universitatile din toata tara si din toata lumea, internetul este baza fantastica de acces la informatie. Si sa-i invatam pe cei care au ajuns la o inaltime mare cu mintea sa fie si cu sufletul, altfel nu se poate.
-Manastirea sa fie un adevarat centru de cercetare unde monahii pot realiza legatura dintre cultura si Dumnezeu. -Pai da, pentru că un calugar adevărat este ca un cercetator ce cauta in permanenta legatura dintre el si Dumnezeu.
-Perfect.perfect, calugarii preoti sunt cei care au cel mai mult timp liber si Romania tocmai de acesti feciori si fecioare are nevoie. De cei care sa-si consume energia in studiu, sa cerceteze matematic, fizic, teologic, sa cream arta, pictura, muzica, poezie, proza, sculptura, stiinta, toate acestea in numele lui Iisus. -Avem nevoie de tineri invatati in conformitate cu ideile sacre, cu frumusetea sacra, sa se raporteze permanent la ce s-a creat pana acum, sa fie in lumea lui Dumnezeu. Tineri eliberati de toata grija lumeasca, saraci materialiceste si numai cu dorinta de a fi geniu prin cultura si sfant in toate.
-Frati monahi, sa realizam aceasta forma de existenta a vietii noastre. O viata pur spirituala, curata, care da sens chemarii divine din noi, prin lumina lui Dumnezeu. -Sa facem din neamul acesta ajuns de ocara sa dainuie printr-o cetate de sfinti. -Perfect, perfect, asta voiam sa spun si eu.
-Sa devenim noi insine, sfinti romani ce au trait pentru o clipa prin propria lor creatie revelata de Dumnezeu aici pe pamant. Am trait prin sensul adevarat al Legii Noi a Mantuitorului, reactualizata in cultura.
-Daniele tu vei ajunge mitropolit si vei face toate aceste lucruri, poate chiar pariarh. Noi vom pleca fiecare pe cate un munte, vom lua cartile si caietele noastre si-ti vom trimite pe rand tot ce-am scris pana acum si tot ce vom scrie spre a le publica in revista ta. Vei gasi acolo la Iasi, tineri care au in inima lor dorul dupa Dumnezeu, dorinta de desavarsire. Tu lupta si-ti continua opera, nu o lasa balta, nu fi trist ca nu esti ca noi. Tu esti mai destept, ai o cultura mai mare ca noi, stii atatea limbi straine, asta e chemarea ta. Tu asta trebuie sa faci, fara tine e mult mai greu, trebuie sa ajungi la propriul tau sistem dogmatic. Poti asta, crede-ma, ii spuse Calinic.

***

Dupa dialogul acela aprins din biserica toti ramasera trasniti cum putura sa discute atat de inalt. Erau idei, erau ganduri care mistuiau, clocoteau in fiecare din ei si a iesit in lumina gandirii lor tocmai acum si au putut vedea toata aceasta inaltare minunata. S-au retras tacuti in chiliile lor si nu stiau nici ce sa spuna nici ce sa gandeasca de fericire, de uimire. Erau fericiti ca le-a dat Dumnezeu aceasta forta de a se putea izola si mai mult. Erau fericiti ca a sosit ceasul din care puteau incepe pregatirile pentru tentativa pustiului. Atata tacere, atata munca, atata meditatie. S-au adunat in aceasta manastire dintre munti si au trait impreuna timp de sapte ani. Au lucrat si au studiat, au studiat si s-au rugat, au discutat impreuna si au trait adevarate momente de inaltare pana la Dumnezeu. Erau constienti ca trebuiau sa scrie, ca trebuiau sa creeze, ca trebuiau sa arda prin aceasta flacara, sa dea lumii intregi din lumina lor, din gandul lor, din viata lor. Iubeau atat de mult frumusetea si orice pacat oricat de mic al lor sau al oamenilor devenea pentru ei o adevarata tortura. Aveau in ei dorinta sincera ca tot omul sa fie cat mai luminat. Cu oricine s-ar fi intalnit acesti tineri minunati nu discutau decat despre Dumnezeu. Dadeau din ei aceasta lumina ce te-nalta. Incercau sa rascoleasca in fiecare om lumina ce o purta in suflet, sa-l provoace la discutie. Se straduiau si ii chemau pe oameni sa cerceteze si sa vada singuri lumina si lumea lui Dumnezeu.
Erau cuminti, tacuti, frumosi, o frumusete de ingeri aveau. Erau puri la gand si la fapta, puteau lupta cu ispitele care veneau asupra lor, cautau in permanenta lumina, erau cu gandul la Hristos si tot timpul Mantuitorul era pentru ei unicul sens al vietii.
Nu erau in afara culturii ci traiau prin ea si au reusit sa o depaseasca, au reusit sa treaca dincolo de ea, pentru ca ei traiau prin actul creatiei si isi doreau sa ajunga sa-l vada pe Dumnezeu.
Izbucnirile in discutii de acest gen erau tot mai multe, dar majoritatea timpului il petreceau in tacere si rugaciune. S-au hotarat sa stea impreuna pana cand se va topi si ultima zapada din munti. Pana atunci isi vor revizui tot ce creasera si vor pune deoparte la pastrare pentru mai tarziu. Erau constienti ca plecand in pustie vor scrie altfel decat pana acum, fiecare ajunsese sa-si dea expresie luminii sale prin opera creata, si era totul asa de romanesc si atat de specific acestei tari, Romania.

***

Sosi primavara, sosi caldura soarelui, sosi momentul cand trebuiau sa se desparta, s-au pregatit de drum pentru a-si alege locul in pustie, unde trebuiau sa stea fiecare din ei. Daniel trebuia sa ramana singur in manastire, pana cand vor veni cei din lume sa-l puna in rangul lui ce-l merita prea bine. S-au adunat toti tacuti si fericiti, au mai facut pentru ultima data slujba impreuna, fiecare isi gasise locul sau pe cate un munte singuratic. Si-au luat cartile, caietele, doua randuri de haine, stilorui cerneala. Dupa terminarea slujbei s-au imbratisat cu lacrimi in ochi ca niste frati adevarati si s-au despartit, indreptandu-se fiecare cu raza de soare in priviri si spre rasaritul ce le imbratisa pasii.

( Va urma)

Const. MIU

După o şedere de doi ani în Patagonia, unde a fost la specializare, revenit în ţară, doctorul Stere Buşu s-a pus pe fapte mari. Avea de gând să restructureze din temelii serviciul medical de la spitalul municipal din provincie, al cărui director nici el nu mai ţinea prea bine minte de când era.
La scurt timp de la sosire, a convocat Consiliul de administraţie şi timp de douăsprezece ore neîntrerupte şi-a prezentat planul, în cele mai mici detalii, precizând că a întocmit şi a depus documentaţia necesară pentru atragerea de fonduri europene.
- Voi nu vedeţi că e bine documentat! a spus la un moment dat doctorul Lazarovici, pe când directorul ieşise din sală pentru câteva minute. E bine intenţionat omu’! Nu mai strâmbaţi din nas şi recunoaşteţi măcar acu’ că v-a luat-o înainte cu programu’-ăsta!… O să vedeţi câte avantaje o să avem!
- Nu despre asta e vorba, îndrăzni doctorul Eugen Ştefănescu. Nimeni nu-i contestă capacităţile manageriale!… Singuru’ lucru ce s-ar putea reproşa e că în toate secţiile spitalului vom avea câte un şantier – aşa cum prezintă el situaţia – şi asta va impieta desfăşurarea actului medical în condiţii optime…
- Bătrâne, şi dumneata cunoşti – şi nu de ieri, de-alaltăieri – viziunea de ansamblu a domnului director… Toată lumea s-a lămurit, deşi la început a fost reticentă, când fiecare secţie a spitalului nostru a fost dotată cu aparatură de ultimă generaţie… Eu pot să-ţi vorbesc o săptămână-ntreagă despre noua viziune a detaliilor, cu care doctoru’ Buşu s-a prezentat la comisia de validare a documentaţiilor…
- Nu e nevoie, o să ne convingem curând…
- Atunci, înseamnă că vom avea unanimitate în aprobarea planului de restructurare!
Primul lucru pe care l-a făcut doctorul Buşu, în acest vast plan, a fost să mute secţiile de la un etaj la altul. Apoi, a gândit şi modificat total planul arhitecturii clădirii spitalului. Maternitatea a mutat-o definitiv la demisol, pe motiv că mamele sunt femei cu picioarele pe pământ, iar cele slabe de înger sau cele care se simt abandonate nu vor mai fi tentate să se arunce de la etaj. La secţia Interne, a pus să se spargă zidurile despărţitoare ale saloanelor şi, de la un capăt la altul al culoarului, să fie un singur salon, cu tot ce ar putea avea omu’ nevoie: frizerie şi coafor, cofetărie, sală de lectură digitală, cinematograf „3 D”, discotecă, piscină şi patinoar – la dimensiuni olimpice. Pentru Pediatrie, a avut ideea ca paturile să fie sub formă de hamac, să nu mai fie nevoite mamele să-i legene pe cei mai mici, iar jucăriile, ca să nu mai fie accidente, prin spargere sau lovire, să fie desenate chiar de copii, pe toţi pereţii, inclusiv pe tavan. În cazul acesta, pemperşii vor secunda paleta pictorilor. Doar culoarea varului se schimba săptămânal, spre a fi în ton cu ambitus-ul copiilor. În felul acesta, erau stimulate imaginaţia şi creativitatea celor mici.
- Chirurgia va avea un statut aparte. Nu doar că e specializarea mea, ci mai cu seamă pentru că aici şi numai aici avem posibilitatea să amenajăm rezerve pentru vip-uri, a explicat directorul în şedinţa cu şefii de secţie. Dotările vor fi ca la hotel: plasmă şi combină muzicală. Însă, dimineaţa – la sculare şi seara – înainte de culcare, pacienţii or să aibă audiţie muzicală specială: Odă bucuriei! Bucuria va fi şi de o parte şi de alta: pentru ei, că suntem cu ochii pe ei; pentru noi, că ne ţin rezervele ocupate şi, în felu’ ăsta avem „material” şi nu stăm ca să luăm bani degeaba de la stat!
*
După numai trei luni de la demararea lucrărilor de reabilitare a spitalului municipal, acesta arăta ca o construcţie futuristă. Se muncise pe brânci, zi şi noapte! Au fost chemate echipe de la televiziunile locale şi de la canalele de ştiri de la televiziunile naţionale, să transmită live inaugurarea, ocazie când se prezenta şi o premieră mondială: sub clădirea spitalului fusese amenajată cea mai mare parcare din sud-estul Europei. Municipalitatea a interzis parcările publice şi a dat dispoziţie să fie demolate toate garajele. Staţionarea aleatorie a maşinilor pe străzile municipiului era strict interzisă! Parcarea de sub spital fusese parcelată şi numerotată, iar la ea, şoferii aveau acces pe baza unui card personalizat, după ce erau transportaţi cu taxiul de la locuinţa fiecăruia, până la spital.
La conferinţa de presă, doctorul Stere Buşu, avea să vorbească şi despre apropiata sa primire în Academie. Publicase un studiu care atrăsese atenţia Ministerului Mediului. Chiar şi o seamă de foruri din lumea întreagă se interesaseră de soarta lui, pentru că revoluţiona din temelii întreaga civilizaţie pentru viitorii mai bine de o mie de ani! Titlul studiului semnat de doctorul Buşu era de-a dreptul bulversant: SCUIPATUL PE JOS ŞI IMPACTUL STRĂNUTULUI ASUPRA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR.

NICOLAE BĂLAŞA

fragment din romanul Pe apa sâmbetei

Când Dumnezeu a fost scos din lume, omul a devenit bestie. Bestie şi slugă. Sau invers. Oricum, absurd. Când a putut înscrie până şi mortul în colecti, absurdul s-a absolutizat.Citiţi!

Nu a mai trecut mult timp şi au venit iar de la raion cei trei cu o dubă. Nici nu au intrat bine la primar şi, fără ocolişuri, au întrebat :
– Să auzim, tovarăşe ! Ce ai făcut din tot ce am zis ?
– Păi întâi… să trăiţi şi bine-aţi venit pe la noi, domnilor… domnilor, tovarăşi ! – a încercat primarul să fie primitor, chiar dacă valuri de căldură l au sufocat şi năduşeala nu se mai oprea de pe frunte.
– Ceva… s-a făcut şi se mai face. Cum să zic ?! Am adunat satul şi-am dat vestea.
– Lasă palavrele ! Fapte concrete vrem ! Câţi s au înscris, câţi nu vor să se înscrie ?
– Păi de înscris, numai trei ! Unul sunt eu ! Ceilalţi doi… nu mai vor. I-am băgat la beci.
– Auzi, Pandele, te văietai de clientelă ? Îţi era că pleci cu duba goală. Umflă-i, ce mai stai ! – au vorbit între ei cei veniţi.
Prost, chiar foarte prost ! – s-au arătat, dezamăgiţi, activiştii.
– Ce să facem, tovarăşe ? Dacă ne daţi o mână de ajutor… – a început, linguşitor, primarul. Hârtiile sunt făcute, numai să…, să pună degetul, dar, ai dracu, nu vor !
– Or să prea vrea ! Ursul nu joacă de bună voie ! Asta ai uitat ?
Şeful a făcut câţiva paşi prin încăpere, gânditor, apoi a strigat la jandarm :
– Ordin, tovarăşe şef !
– Ia primele zece case şi adu aici din fiecare casă câte un om ! Să văd ce-au de zis, zice le ar popa la cap ! Tu pune într-un lighean apă caldă şi leşie ! – a dat dispoziţie primarului. Rubleo, tu scoate trusa să avem totul la îndemână ! – i a ordonat şi unuia din colaboratori.
Între timp, miliţienii îşi făcuseră datoria şi aduseseră oamenii.
Tristeţea şi întunericul, perdelele învechite, duşumeaua jilavă înjghebau încăperea tristă ce aştepta sărmanii oameni. Aburii, deasupra ligheanului, împrăştiau o putoare greu de suportat. Uşa s a deschis. Primul în încăpere a fost Leancă. Un bătrân cocoşat, cu haine zdrenţuite, numai petice, cu opinci şi obiele ponosite. Ochii lui împăienjeniţi, sub sprâncenele stufoase, căutau înspăimântaţi un loc de scăpare.
– Cum te cheamă, bă tăgârţă ? – s-a răstit tovarăşul la el, şi, în scârbă, a scuipat într-un colţ, după uşă.
– A ? – abia a putut zice Leancă, aplecând urechea.
– Ăsta om e, sau corcitură de măgar cu catâr ?! Văd că, în loc să vorbească, mârâie, hârâie, dracu să-l ia !
– Nu prea aude, şefule ! – i-a răspuns Cercelaru. Pandele a ţipat către Leancă încât au auzit şi cei ce erau afară, apoi i-a repezit şi o cizmă în c…
– Cum te cheamă ?
– Leancă ! – a răspuns, şi, săracul, de frică, a scăpat o b…
– Leancă şi mai cum ?
– Leancă ş-atât ! Dumnezeu să mă ierte !
– Pământ ai ?
– N-am ! Dumnealui ştie ! Sunt sărac, domnule !
– Minţi, hodorogul dracu ce eşti ! Din ce trăieşti ? Mănânci coji de copac ?
– Mămăligă, de pe unde apuc şi eu, Doamne, iartă-mă !
– Care va să zică, milog ? l-a repezit Rublea şi i a înmuiat degetul în cerneală, apoi l-a pus pe hârtie.
– Ieşi, neghiobul dracului !
Rublea a rânjit de parcă ar fi făcut cine ştie ce ispravă, apoi, îngâmfat, a cerut jandarmului să intre următorul. Al doilea a fost Gogu lui Guiţ. Abia a putut să intre. Era înţepenit pe o parte, de la mijloc în sus, cu cap cu tot.
– Aoleo…, şefu’…, aici a tunat şi i-a adunat ! Numai unul şi unul vezi ! – s-a văicărit Rublea în timp ce a făcut câţiva paşi spre Gogu.
– Stai, bă, drept în faţa tovarăşului şi scoate căciula din cap, nesimţitule !
– Eu aş sta, dar nu prea pot. Vezi dumneata ?! M-a prins iarna fără lemne de foc !
– Furi, ai ?! Hoţ, deci ! Furi de la stat !
– Ba să-mi fie cu iertare ! Am luat din salcâmii mei de pe coastă ! Am acolo un pâlc de pădurice !
– Ai, după cum spui ?! Ei, bine, n-o să mai ai ! O înscrii la colectiv !
– Uite ce, domnule, cu colectivizarea asta : m am gândit şi răzgândit ! Eu n-am ce face cu ea ! Nu-mi trebuie ! Cine vrea e treaba lui, eu…
– Uită-te, al dracu ! Auzi, gândeşte ! Pandele, fă-i un pic clăbuci la cap, să-l mai limpezim ! N auzi ?! I s-a pus funingine pe creier de-atâta gândire !
Rublea l-a luat de după ceafă şi l-a înmuiat cu capul în lighean. Pandele i-a îmbârligat părul. Când a încercat Gogu să se ridice, şeful i-a aruncat o mână cu sare în ochi. De usturimi, a început să geamă. Nu l-a ascultat însă nimeni. Între timp, Pandele îi mânjise cu o pană de gâscă muiată în cerneală, vârful nasului, şi-i lipise de el hârtia de înscriere.
– Şi mai ziceţi că nu vrea ?! Vedeţi cum pune singur degetul ?
Când s-a dezmeticit Gogu şi a vrut să-şi aranjeze părul, i-au dat o ţesală de vaci.
– Ieşi, nespălatule !
– Eşti mare, domnule ! Deşteaptă treabă cu spălatul şi cu sarea ! Asta nu mi-ar fi trecut prin cap ! – i-a lăudat Cercelaru pe mai marii lui, însărcinaţi cu colectivizarea.
Lui Guiţ i-au dat lacrimile de usturimi. Cei din curte însă, când l-au văzut albăstrit, l-au luat în râs :
– Unde ai băgat, maică, nasul ?
– În cur la ăştia ! La dracu ! Staţi că vedeţi voi când vă vine rândul !
– Următorul ! – a strigat jandarmul.
Din cei ce stăteau afară nu mai îndrăznea să intre niciunul. Se îmbrânceau unul pe altul. Până la urmă, au înghesuit pe uşă o biată bătrână.
– Numele, femeie ?!
– Ce e ăla ? N-am nimic ! – le-a răspuns femeia.
– Cum te cheamă, maică ? – a urlat Pandele, cel mai priceput în chestiunile cu urlatul şi iar s-a plâns şefului :
– Auzi, tovarăşe, ăştia toţi sunt loviţi cu leuca ! Nu mai e unul de Doamne-ajută !
– Aaa… ! Bată-vă să vă bată ! Ce să fac, mamă ? De unde să ştiu eu ce vreţi ?
– Lasă cleanţa şi răspunde !
– Stanca, Stanca lui Ciupag, mamă ! Ăla de i tremură capul din gât ! Îl ştie dumnealui, dom’ primar.
– Zii, câte oi, capre, vaci, pământ şi alte alea ai pe acasă ?
– Auziţi dumneavoastră ? Eu am fost săracă de când m-a făcut mama şi săracă o să mor ! N am nimic al meu ! Ce este… e al omului şi al soacră mii, bat-o sfântul s-o bată ! N-ar trebui să zic aşa, că e moartă !
– Îţi înscrii averea în colectiv ?
– Ce să fac, mamă ?! Păi, eu de înscris sunt ? Şi apoi nu e averea mea ! Vreţi să mă audă cumva aia din groapă ? Odată se suceşte în tron şi se face moroi, de mă trezesc noaptea cu ea în pat. Ce ştii dumneata ? N-ai văzut-o când a murit ? Au, Doamne, asta mi-ar trebui ! Uite cum tremură carnea pe mine, numai când mă gândesc !
– Înseamn-o, bă, nu vezi că toacă ceva mai decât meliţa, dar de scos nu scoţi nimic de la ea !
Pandele i-a dat cu pana pe vârful nasului, i a lipit hârtia şi, înfuriat, i-a zis :
– Ieşi de-aici, hoaşcă ce eşti ! Numai încurci lumea !
– Ies, mamă, ies, dar de ce vă bateţi joc de mine ? Îmi daţi cu albăstreală să zică lumea că v am dat cu nasul în… ?!
– Asta e împotriva turbării ! Nu vezi cum bântuie ?
– Văd, cum să nu văd ! Turbarea bată-vă să vă bată ! – a blestemat femeia.
La ieşire, au întâmpinat-o cei de afară.
– Ce ţi-e, fată, şi tu dăduşi cu nasul… ?
– Huiduhu, spurcaţilor ! Lovi-v-ar ciuma să vă lovească !
– Următorul ! – au strigat cei dinăuntru.
A intrat oblojit, cu căciula îndesată pe cap şi încins cu bete ce atârnau de un capăt, moş Vasile. El stătea în bojdeuca lui, pe Cioarecul, dar fiindcă l au prins jandarmii pe drum, îl băgaseră în aceeaşi oală cu ceilalţi. Oricum îi venea rândul şi tot acolo ajungea.
„Măcar de mă primeneam şi eu, nene ! Cum se cade să intru cu nădragii rupţi în tur, spintecaţi printre picioare, la ditamai comenduirea ?“ – s a ruşinat în sine, până a intrat.
– Bă, târâie brâu, cum te cheamă ? – l au întrebară tovarăşii.
– Ce vorbă e asta, taică ? Adică cum e aia ?!
– Cum te strigă muierea acasă ?
– Vasile, vino dracului odată ! Uite, aşa mă strigă !
– Bă, nene, cum te iscăleşti ?
– Ehe, domne, de ştiam eu să iscălesc, ajungeam om mare ! General ! Eu… pun degetul. Ce să fac, dacă nu m-a dat tata la şcoală ?
– Mare comedia dracului ! Ăsta ori e prost, ori face pe prostul !
– E prost ! E prost ! – a răspuns Cercelaru. Vasile Brichiseală îl cheamă, domnule, ă…, tovarăşe !
– Tovarăşe ?! Eu tovarăş cu dumnealui ?! – s a supărat Brichiseală pe primar, fiindcă nu înţelesese despre ce tovărăşie era vorba. Cum vine asta ? Mai pe toamnă a zis că mă bagă la gloabă cu capre cu tot, dacă mai ies din curte cu ele. Parcă ar mânca, săracele, şiţa de pe casă, nu frunză din pădure ! Şi acum auzi… „domnule tovarăş“ ! Ptiu, bat-o gloaba de tovărăşie !
– Tacă-ţi fleanca, taică, şi răspunde ! Te-nscrii la colectiv ?
– Mă, nene, umblaţi cu pungăşii ?! Asta ce e ? Vreun partid ceva ? A, lasă că ştiu eu ! Eşti cam oacheş dumneata, dar, de, nu mă duci uşor cu una, cu două ! Să mă gândesc ! Aşa mi-a zis naşu. Îl ştii ? Al lui Păsat ! Om deştept, dat dracului ! Ia zii, dai şi dumneata ceva, acolo ? Ştii cum e ! Nici broasca nu cântă pe uscat !
– Fă-i clăbuci, Pandele ! Fă-i clăbuci ! Prea e întunecat la minte ! Ăsta are râpul de un deget pe creier !
O clipă mai târziu, moş Vasile avea să fie cu capul în lighean şi apoi cu jalba în vârful nasului.
– Marş de-aici, tontul dracului ! Staţi niţel, că punem noi japca pe voi !
– Uite ce, marş să zici la căţeaua lui tactu, bă ! Nu mie ! – s-a răstit Brichiseală.
Au urmat, rând pe rând : Goage, Riţa lui Făsui, Boşca, Liţă al Liţei…
Trecuse mai bine de o lună de când Cercelaru şi mai marii lui îşi începuseră trebuşoara, dar de colectivizat nu colectivizaseră încă tot satul. Miliţienii alergau zi şi noapte. Casele erau însă ca şi pustii, nu le răspundea unul. Rar se mai întâmpla să mai fie prinsă câte o babă, să o ia pe sus şi să o aducă la primărie. Acolo, nu mai avea scăpare. Se întorcea fie bătută, fie mânjită-n vârful nasului şi înscrisă la colectiv. A doua zi, miliţienii îi goleau curtea.
Soarele şi un vânt călduţ dinspre miazăzi topiseră zăpada. În sălciile de pe malul apei, pleznise mugurul. Colţul ierbii şi grâul semănat din toamnă, schimbaseră negrul pământului în verde crud.
„Al cui o fi, cine l-o culege şi încotro va apuca, Dumnezeu ştie ?!“ – se mâhneau, cu lacrimi în ochi, oamenii.
Durerea încolţise şi ea la tot pasul. Nimeni nu mai avea tragere de inimă. Spătaru, fierarul satului, privea şi el cu amărăciune în toate părţile.
„Până anul trecut nu mai pridideam cu ascuţitul şi bătutul fiarelor de plug. Acum…“ – se îngrijorase el.
– Stai, după cum văd ?! Nu îţi merg deloc tre¬burile ?! – l-a întrebat Brichiseală într-o zi când se afla pe drum, fără să aibă vreo treabă anume.
– Stau şi-o să-mi stea norocul ! Ce au de gând ăştia cu noi… nu ştiu. Dacă ne-ar lăsa-n pace să ne vedem de ale noastre !
– Lasă, că e bine ! deocamdată am ceva strânsură în pătul. Numai de nu mi s-ar îngărgăriţa ! În rest, ce-mi pasă ?! Câte griji aveam anul trecut în vremea asta ? Ba cu aratul, ba cu semănatul, ba să plivesc neghina şi pălămidele din grâu. Acum, umblu ca Vodă prin lobodă, cu capul gol. Aştept.
– Ce aşteptaţi, taică ? Să plouă cu bucate ?
– Nu, mă… ! Aştept moartea. A dat a mea cu bobii…
– Ei, şi ?
– A zis că mai e un bob zăbavă.
Asta înseamnă o săptămână, o lună, poate un an şi se-alege praful şi pulberea. Peste tot o apă şi un pământ. Care moare să-i fie ţărâna uşoară, care nu, vai şi amar de capul lui ! Iadul s-a mutat aici, pe pământ !
– Mă, nene, crezi că Dumnezeu doarme, sau a băut ţuică şi acum e beat ? Eu zic că nu. Are el grijă !
– O avea, dar, deocamdată, nu vezi ?! Îşi fac diavolii mendrele cu noi. Pe tine te-au înscris ?
– Până acum nu, dar ce să înscrie ? Pământ nu am, vite nu, şi de unde-aş avea ? Patru buradei îţi mănâncă şi urechile. Bojdeuca s-a lăsat pe o parte. Dacă nu o să i pun nişte propte în căpriori, până la toamnă cade.
– Nu mai e mult ! Se duce dracului de râpă tot ! O să vezi !
De ce îi era frică lui Spătaru, nu a scăpat. A doua zi, a venit miliţianul şi l-a luat.
– Hai !
– Unde, dom’ miliţian ?
– La primărie să te înscrii, nenorocitule ! Nu rămâi tocmai tu aşa, că eşti mai cu moţ.
– Uite-acum ! Numai stai să-mi iau averea cu mine. În câteva clipe, Spătaru era cu copiii după el. Toţi, desculţi, în cămăşuţe jerpelite şi înnegriţi până în albul ochilor de tăciunii de la foale. Nu apucaseră să intre pe uşă la primărie, şi Cercelaru a strâmbat din nas.
– Cu ăştia ce e, bă ? Ori crezi că aici e pomană ?!
– Aoleo, dom’ primar, păi se poate să-mi las eu copilaşii pe drumuri ? Îi înscriu şi pe ei. Poate le aţi da ceva de mâncare. De când cei din sat nu mai ară pământul, nici eu nu mai am de lucru.
– Pandele, e de-ai noştri, înscrie-l ! – a ordonat şeful. După Spătaru, lăutarii din Gura Lupei au simţit că le vine curând şi lor rândul.
– Ce ne facem, vere ? Îmi cânţi tu mie şi eu ţie, să ne treacă de urât ?! Pân-acum mai o sârbuliţă, mai o bătută pe loc, la un pahar, – scotea rumânul paraua. Trăia şi ţiganul bine ! – s-au văietat, între ei, pe drum, spre primărie.
Când au intrat, Pandele, i-a luat în focuri.
– Bă, vă-nscrieţi, ori… la Bug cu voi ?! V-aţi dat dracu !
Ţiganii au pus degetul.
La întoarcere spre casă, Ţârei s-a gândit o bucată bună de drum la cei de la primărie. Îi intrase la inimă şeful pe care îl asemăna cu unul „Culae Patraulea“, neam cu el de prin Romanaţi.
„Mă, şi de-o fi el ? Să-mi facă mie una ca asta ?“

Primăria devenise locul ocolit de oameni. Sătenii se temeau de ea ca de cazanul iadului. Toţi o înjurau şi o blestemau. Cât despre cei de acolo, nu trebuia să-şi amintească bine careva, că îşi şi făceau cruce, scuipau în sân, aprindeau lumânări, sau aruncau tămâie în foc.
Dacă trebuia să meargă vreunul din Trântorul, în partea cealaltă a satului, o tăia pe vale sau ocolea peste dealuri. Numai prin faţa primăriei nu voia să treacă, chiar dacă se înscrisese sau nu în colectiv.
Colhozul, între timp, se încherbase. În Gura Văii, la Ţiganu, se strânseseră de-a valma, pluguri, grape şi unelte luate cu forţa din curţile oamenilor. Lângă ele, în câteva oboruri improvizate, erau ţinute animalele adunate tot din sat. Amărâte, săracele, puseseră coarnele-n pământ.
Bucuria din sufletele celor mulţi devenise o amintire. Numai Cercelaru şi mai marii lui dăduseră de trai. Chefurile lor se ţineau noapte de noapte, până în zori, când alţii, neînscrişi, le încăpeau în mâini.
Un ordin însă a schimbat lucrurile. Rublea, Pandele şi mai ales şeful lor erau chemaţi la datorie, în altă parte. Ţara era mare, iar ei se numărau printre cei ce aveau experienţă şi puneau suflet în tot ce făceau.
Primarul a avut grijă ca ei să nu plece ca din târgul spart. Le-a pus în dubă câteva damigene cu vin, câţiva mieluşei, ouă, pâine.
„Oameni, domnule, sunt şi ei !“
Şeful şi-a luat rămas bun de la miliţieni şi mai marele satului, nu înainte de a întări dispoziţiile ce le dăduse.
– Deci, tovule, bagă bine la cap ! Îţi rămâne o sarcină importantă ! Să se înscrie toţi în colectiv ! Dacă rămâne cumva unul, schimbăm placa. Stricăm prietenia. Ai înţeles ?
– Înţeles, şefule !
– Până şi ăl de intră în groapă să fie înscris ! Înţeles ?!
– Înţeles, tovarăşe şef ! – le-a răspuns Cercelaru. Întors în primărie, el şi-a reluat „funcţia“. A oftat mai întâi, uşurat. A gândit apoi că importanţa lui pentru sat crescuse. În sine, se bucura de încrederea pe care i o acordaseră mai marii lui. Scârbit totuşi de el însuşi, a ordonat miliţienilor somn cu veghe câteva zile.

Prima care a văzut când plecase maşina cu „tovarăşii“ fusese femeia lui Ion al lui Fleaşcă. S a uitat lung până s-a convins că dusă este, apoi a dat fuga la vecina din spatele casei.
– Ioană !
– Ăi ?
– Ia ieşi, fată, să-ţi spun o vorbă, că…
– …
– Fă, plecară ăia !
– Plecară ?
– Plecară !
– Ducă-se-nvârtindu-se ! Ai iaca-cui să fie !
– Mărie ! – a strigat Ioana peste gard la Banţa.
– Au ?
– Fată, plecară !
– Cine ?
– Ăia, lua-le-ar Dumnezeu ochii, cum ne au luat ei pământul !
– Ducă-se, arză-i-ar focul să-i arză !
– Leliţă ! – a strigat Măria.
– Ce ţi-e, femeie, arde ?
– Arde, că scăparăm !
– Scăparăm ? De cine ?
– De blestemaţii ăia.
– Aaa…, bată-i-ar ciuma să-i bată ! Ducă se n- vârtindu-se !
– Liţă ! Bă, Tache ! Ăsta a surzit definitiv. Liţă, fire-al focului cu urechile tale !
– Ce-ai, hârba dracului, turbaşi ?
– Bă, plecară ăia ! Se duseră !
– Ducă-se unde s-a dus mama ! Să vină când i oi chema eu !
– Făsui ! Auzişi, mă, că scăparăm de ăia !?
– Scăparăm pe dracu !
– Dacă îţi spun !
– De scăpat vom scăpa noi, dar cine ştie când !
– Treaba ta, crezi ce vrei !
„O fi vreuna !“ – s-a gândit Făsui, apoi s a îmbrăcat şi a dat fuga la Ciocea. A strigat. La poartă a ieşit Ioana, nevastă-sa.
– E, ce e, mă băiete ?
– Al tău unde e ?
– Uite…, e dus.
– Dar vine ?
– Vine, că nu e dus pe lumea ailaltă !
– Auzi, îţi spun ţie, că mă grăbesc. Îmi zise Tache că au plecat spurcaţii ăia cu colectivul. S-au dus ! Ducă-se unde şi-a dus mutul iapa !
– Mă, tu spui drept ?
– Drept ! – i-a răspuns Făsui şi a plecat.
Au auzit : Bebe, Florea, Băcanu, Boderică, Stan, Boade, Vărzaru şi Ciulu, că tot era între ei.
– Strigă, mă, şi la Cioacă ! Să afle şi el, dă l dracu, să nu mai stea cu puşca în mână !
A strigat Boade, dar în zadar. A mai strigat o dată, de două ori, apoi s-a întors către ceilalţi :
– Măi, fraţilor, ăsta e ţeapăn ! Nu mişcă, nu răspunde !
S-au repezit în curte. Cioacă parcă dormea. Dormea însă somnul de veci. Nu-l mai interesa de cei din jur.
– A murit, săracul, la datorie ! Cu puşca în mână !
– Când vine moartea…
– De asta mă gândesc ! Dar de ce vor unii răul altora ? Cui foloseşte ?!
– Vorba lungă, sărăcia omului ! Hai să-l punem în pat ! Mâine, poimâine, să-l îngropăm.
– Noi ?!
– Păi cine, mă ? Chemăm pe ăia ?
Câţiva oameni l-au ridicat. Alţii au chemat femeile. Au scăldat mortul, l-au primenit şi au trimis vorbă preotului.
Boderică s-a apucat să-i cioplească dintr un trunchi de stejar, crucea. Boade a coborât de pe streaşină casei patru scânduri. S-a gândit să-i facă el tronul.
„O fi şi asta o pomană pe lumea cealaltă“ – şi a zis în sine.
Stan şi Băcanu se gândeau însă la câmp.
– Băcane, până poimâine, când îl ducem la cimitir, arăm o postată bună !
Cu plugurile în câmp, au ieşit Florea, Ciocea, Tingirică, toţi care nu se înscriseseră în colectiv. Au arat cu felinarul în mână până târziu. Arau şi nu se mai săturau de arat.
Bucuria a durat doar cât a fost noaptea de lungă. Vestea că ieşiseră cu plugul la câmp, ajunsese la urechile lui Cercelaru şi ale jandarmilor lui.
– Deci, Cioacă a murit şi ei au ieşit la semănat ! Cu de la cine voie, mă ? Am dat eu ordin ? Ei, lasă, că îi strâng mâine pe toţi ! De la cimitir îi iau pe nepusă masă ! – a urlat Cercelaru de unul singur, în cancelaria primăriei.
– Jandarm ! – a strigat către cel ce îi păzea uşa.
– Ordin, tovule !
– Băieţi, mâine pe ei ! Până nu îi facem tot o apă şi-un pământ, nu se liniştesc !
– Să îi strângem de-acum ! Mâine mai vine popa, mai bocesc babele, ştii cum e ! Ne află lumea.
– Fie cum spui ! Cioacă s-a dus. De el mi era mie frică. Aveţi grijă ! Ceilalţi, să nu scape unul !
Jandarmii s-au strâns. Ca o haită de lupi au pornit spre mahalaua Seculeştilor. Pe Tingirică, Cîocea, Crăcea şi Ciulu i-au luat printre primii.
Stan şi Băcanu au apucat să fugă. Florea, Boade şi ceilalţi au îngroşat însă rândurile celor dintâi. Câteva ceasuri, Cioacă a rămas singur. Lumânările puse într-un sfeşnic s-au stins. Norocul lui avea să i fie cu Cercelaru care abia venea prin mijlocul satului, de unul singur, cu o lumânare în mână. Din dosul ulucilor, îl priveau cu ochi speriaţi, femeile.
„Doamne, ăsta nu e om să-l laşi să pună în mână lumânarea mortului !“ – îşi ziceau toţi, fără a îndrăzni să-i iese în cale.
Cercelaru a intrat. S-a uitat în jur. A scos repede hârtia lui Cioacă de înscriere în colectiv, i-a înmuiat degetul în cerneală, apoi i l-a apăsat pe ea. A aprins după aceea lumânările în sfeşnic. S-a mai uitat cu frică într-o parte şi-n alta, de parcă s-ar fi luat mortul după el, apoi a plecat.
„Credeai că scapi ? Ei, uite că nu poţi !“
În vreme ce primarul îşi îndeplinise sarcina, Tingirică şi ceilalţi, luaţi de jandarmi, îşi dăduseră aproape tot ce agonisiseră, după ce mâncaseră bătaie ca hoţii de cai. Pe Stan şi Băcanu, fiindcă nu i putuse prinde, le luaseră jandarmii tot, fără să mai întrebe dacă vor sau nu colectivizare.
La poartă, au rămas Anica şi Băcănica cu mâinile împleticite de durere şi cu lacrimi pe obraji.
Vremea ca Cioacă să intre în mormânt sosise.
Boderică şi Boade au pus coşciugul pe loitrele carului. Crucea au aşezat-o lângă el. Popa şi gornistul au luat-o înaintea boilor. Lângă mort, bocea femeia lui Vărzaru. Din mers, în urma lor, se adunaseră şi alţii.
– Uite, aşa ne ducem unul câte unul, dacă nu ne îngroapă ăştia de vii !
La fântână, aproape de casa lui Ionică, părintele s-a oprit şi a citit din cartea sfântă.
Cu aproape un ceas în urmă, Petrica a fost apucată de chinurile facerii. Pântecul i se lăsase şi durerile nu se mai opreau. Georgica, soacră-sa, şi încă două femei pricepute, o păzeau.
„Doamne, miluieşte !“ – au auzit ele cântecul bisericesc al ţârcomnicului, care aproape că s a contopit cu ţipetele Petricăi.
Abia a apucat mortul să treacă prin faţa casei şi femeia a gemut pentru ultima dată a uşurare. Primele scânceli ale copilului au umplut casa.
Seara, întors acasă după atâta spaimă, Stan nu a apucat să-şi vadă al doilea nepot. Vestea că-i luaseră boii şi vaca, plugul, rariţa şi toate celelalte, l au trântit din picioare ca pe un copac retezat.
Băcanu, mai tare din fire, a venit a doua zi să l vadă.
– Anico, ce face Stan ?
– Ce să facă… ?! Tremură şi lozeşte.
– Doamne, ce mai necaz dădu peste el ! – l a căit omul, amărât.
Târziu, după două săptămâni, timp cât nu băgase mai nimic în gură, Stan s-a mai liniştit.
– Mă, fi-ţi-ar să-ţi fie ! – l-a strigat din curte Băcanu. Ia scoală-te ! Uite ce : mori sau te face Tropăneaţă şef de atelaj ?! Ăsta e preşedinte la colectiv ! Îţi dă boii, carul şi plugul înapoi. Ai cu ce munci ! Cumva, o scoatem noi la lumină !
O pereche de boi au mugit în dreptul casei. Stan i-a auzit şi i-a recunoscut. Erau ai lui. Îi adusese Băcanu. S-a răsucit în pat, apoi s-a ridicat. Cu greu, a ajuns în prispă. a ridicat ochii spre înălţimi, deasupra dealurilor. Cerul era trist şi câmpul mohorât
„Cumva, o scot eu la lumină !“ – s-a încurajat şi el.

P.S.
Stan a murit. N-a apucat s-o mai scoată la lumină. Mă tot întreb, după 20 de ani de democraţie şi alte mari realizări, dacă noi, cei de acum, mai avem vreo şansă? Voi ce ziceţi? Sau o lăsăm aşa şi… Dumnezeu ştie!

Bulzeşti, 31 octombrie 2010

Const. MIU

Când a primit fax-ul, nu i-a venit să creadă. L-a mai citit o dată şi încă o dată, rămânând înmărmurit.
Fără întârziere, a sunat la Mitropolie, spre a cere lămuriri. I-a răspuns secretarul, care i-a spus că Înalt Preasfinţitul e plecat din ţară, la un simpozion ecumenic. Prea multe nici el nu ştie şi, până la întoarcerea aceluia, să se descurce cum o şti. Şi i-a trântit telefonul în nas.
Preotul Demirel nu-l înghiţea deloc pe acest demnitar, care cu toate că îi fusese coleg de studii, îl pizmuia rău de tot, trimiţându-i pe cap controale peste controale. De ce? Doar pentru simplul motiv c-ar fi vrut să-i ia scaunul, pe care stătea „de când lumea şi pământul” – cum explica el înciudat, după a treia tentativă. Acel secretar era vestit pentru comerţul ilicit cu icoane vechi, care an de an luau calea străinătăţii. Presa locală publicase numeroase articole despre această afacere oneroasă, cu filieră în toată ţara, şi chiar dacă Poliţia demarase o anchetă, iar Patriarhia se autosesizase, făcând propria anchetă, nu se dovedise nimic adevărat. Nici când au apărut în presă tot felul de articole despre felul dubios cum se făcea admiterea la Teologie sau cum promovau cei mai mulţi studenţi – pe bani, fără măcar să fi dat măcar pe la vreun curs, nimeni nu l-a putut clinti din loc pe acest Teofil Şpagoveanu – cum îi spunea lumea, bănuit fiind că numai el ar fi în spatele acestor afaceri mai puţin ortodoxe.
Fax-ul cu pricina preciza că printr-o ordonanţă de urgenţă dată de guvern, trebuia făcută privatizarea neîntârziată a cimitirelor – condiţie inerentă pentru reformarea societăţii civile. În Metodologie, erau stipulate trei „trepte”: Redimenionare, Restructurare şi Reciclare. Termenul era împovărător: trei zile!… Preotul a chemat administratorul, groparul, clopotarul şi pe coana preoteasă, şi au întors situaţia şi pe faţă şi pe dos, o noapte întreagă:
- Cu restructurarea o mai scoatem noi la capăt, dar ce facem cu celelalte! s-a văicărit administratorul.
- Nea Lucică, vociferă preotul îmbufanat, dumneata nu spui nimic clar şi concret şi te văicăreşti mai ceva ca o babă! Lasă presupunerile…
- Nu mai avem locuri! avertiză Angheluţă, groparul.
- Aşa e! interveni coana Fulvina – preoteasa. La Adresa înaintată la Primărie, în care solicitam extinderea cimitirului, consilierii n-au răspuns de mai bine de şapte ani!.. Nu se poate face redimensionare prin extindere!
- Aşa e, aşa e, încuviinţară ceilalţi în cor.
- Dar dacă redimensionarea se referă de fapt la mărimea gropii? vru să ştie clopotarul. Că ăştia de la guvern sunt în stare de orice, numai să le facă pe plac ălora de-afară… Parcă văd c-o să organizăm licitaţie: cine face groapa mai adâncă, mai largă şi mai…
- Tu nu eşti în toate minţile, Bebe?! se supără Angheluţă. Ştii doar că gropile sunt standard. Ca la miss!
- Să ştiţi că ăsta micu are dreptate, interveni Demirel.
- Adică de ce, părinte? Se miră Angheluţă.
- Dacă tot nu putem să ne extindem pe orizontală, o facem pe verticală!
Toţi făcură ochii mari, aşteptând explicaţii.
- Cu ocazia asta, facem şi un Regulament de ordine interioară, pe care-l trimitem spre avizare la Primărie. Important e că o să fie primul de acest fel de la noi…
Preotul Demirel luă o foaie de hârtie şi notă:
1. Ţinuta la intrarea în cimitir va fi decentă.
„Nu poţi veni aici ca acasă”, mai explică el.
- Da’, la cine se referă ţinuta decentă, părinte, la mort sau la însoţitori, sări administratorul.
- Normal că la însoţitori, că pe mort îl îmbraci frumos, ca pentru ultimu’ drum… E la mintea cocoşului!
2. Cei care primesc pomană vor avea în dotare o singură sacoşă (nu mai mult!), comercializată prin serviciile noastre funerare.
La acest punct, preotul fu nevoit să dea alte lămuriri: „Nu poţi spune cerşetori, că ăia din UE stau cu ochii pe noi şi iar or să ne bălăcărească în parlamentu’ lor şi în presă… Ca să evităm discriminările şi îmbulzeala – ştiţi şi voi că unii se-ngrămădesc, de se calcă-n picioare, să ia pomană de mai multe ori –, pomanagii trebuie musai să aibă la ei o sacoşă nici prea mică, nici prea mare, că noi nu încurajăm obezitatea!”
2. A. Primitorii de pomană vor achita o taxă lunară de staţionare.
2. B. Pentru cei fideli (care nu se duc şi-n altă parte), punem la dispoziţie abonamente. Pentru pensionari, veterani de război, elevi şi studenţi – reducerile sunt de cincizeci la sută!
3. Se va plăti o taxă de groapă, iar la solicitarea clientului, firma noastră de servicii funerare va efectua lucrări pentru morminte supraetajate, în funcţie de numărul membrilor de familie.
3. A. Di momentul publicării prezentului Regulament în Monitorul Oficial, morţii se îngroapă numai în picioare!
„O să scoatem pe piaţă sicrie cilindrice şi va trebui să facem o campanie serioasă, ca oamenii să înţeleagă avantajele acestei poziţionări strategice, în mormânt. Vor fi primii la înviere!” atenţionă preotul asistenţa, ridicând arătătorul spre tavan.
- Asta înseamnă că noi o să avem cilindru’ la poarta cimitirului, se bucură Fulvina.
- Ajungem şi acolo, nu te grăbi!
Uite, să vă zic acu’ cum facem restructurarea… Morţii vor fi dezgropaţi şi puşi în ordine alfabetică. Nu de când au decedat, că la unii nu se mai ştie!… Ăsta va fi punctul patru în Regulament.
- Nu e bine! interveni administratorul. Sunt de acord să-i dezgropăm, că mai facem şi noi un ban cu parastasele, motivă el acordul, da’ nu să-i aşezăm apoi în ordine alfabetică!
- Da’, de ce nu vrei matale, nea Lucică? se supără Bebe clopotarul.
- Ăştia din ziua de azi sunt nişte analfabeţi!
- Ai dreptate! făcu împăciuitor preotul. Nu cunosc literele şi o să avem bătaie de cap…
- Atunci, ce propui nene? interveni şi Angheluţă.
- Le dăm numere, ca la Loto…
- Ştii că e o idee grozavă! se veseli preotul Demirel. Săptămânal, organizăm o tombolă, iar câştigătoru’ va fi înmormântat gratis de noi!… La punctu’ cinci, trecem tombola!… O să-l invităm pe Înaltu’, să tragă el, cu mânuţa lui, că tot îi place să fie băgat în seamă, şi în felu’ ăsta ne are şi pe noi în vedere…
- Cu osuaru’ cum rămâne?
- Că bine zici, nea Lucică. Nimic nu-ţi scapă!… Eu cred că ăsta e bun pentru a treia treaptă prevăzută de ordonanţa de urgenţă.
Se făcu linişte. Fiecare dintre cei prezenţi se gândea ce i-o fi trecut preotului prin minte cu Reciclarea-aia! Demirel se uită la ei şi observă că stăteau gură-cască, aşteptând minunea.
- Tot eu să vă luminez, că întunericu’ iadului vă mănâncă! psalmodie el pe nas… Punctu’ următor e crematoriul… O să calcinăm oasele!
- Cu aprobarea cui? ceru alte lămuriri administratorul.
- Cum a cui?… A Sanepidului şi a Primăriei… În Nota explicativă o să trecem – MOTIVE ECO: igienizare şi salubrizare. Doar e la modă !… Va fi primu’ cimitir privatizat şi ecologic din lume: igienă la standarde nu europene, ci mondiale!
- Asta înseamnă că pentru cenuşă o să avem nevoie de spaţiu pentru depozitare, fu de părere coana Fulvina. Alţi bani, altă distracţie…
- Banii or să curgă – gârlă, nu alta! Iar de distrat, om vedea pe unde… Lumea e mare!
- Pân’ la urmă, ce facem cu cenuşa, părinte? întrebă Angheluţă, vădit interesat.
- O vindem… Afară!… Am citit undeva că americanii au descoperit o metodă ieftină şi eficientă, prin care fac diamante din cenuşa morţilor… Noi le dăm materia primă, iar ei produsu’ finit… Deschidem şi un magazin, de care o să se ocupe Fulvina.
- Avem o problemă, părinte… Săptămâna trecută, mi-am făcut analizele, povesti coana preoteasă. Şi mi-a ieşit rezultatu’ că am sânge verde!… Le-am repetat la spitalu’ judeţean şi n-au greşit: e verde!… Mi-au zis să nu intrăm în panică, pentru că e ceva normal: o dată cu încălzirea globală, cică primele modificări se văd în sânge…
- Dimineaţă, pleci cu nea Lucică la Bucureşti. Te duci şi refaci analizele! hotărî preotul.

Cu rezultatul analizelor în mână, preotul Demirel se întreba acum dacă n-ar fi mai bine să se declare şi el vegetarian. Citise un nou articol, unde se menţiona că cele mai căutate diamante sunt cele provenite din cenuşa oamenilor cu sânge verde. Cu greu se hotărî să-şi ţină preoteasa numai pe verdeţuri. Apoi, pregăti banii: o să meargă la piaţă, să cumpere salată, o ladă cu banane, două de portocale şi alte citrice, iar pentru el – o friptură, pe care o s-o facă la grătar, cum îi place lui – în sânge!

Const. MIU

La întoarcerea de la inspectoratul şcolar, unde susţinuse proba scrisă la examenul pentru ocuparea postului de director prim, Carmen Titanu a început vânătoarea de vrăjitoare. Nici n-avea nevoie să ştie rezultatul parţial, iar interviul ce urma după prima probă era o formalitate pentru ea. Se baza pe intervenţia promptă a noului ei iubit – viceprimar portocaliu –, fost coleg de facultate cu inspectorul şcolar general.
- Fetiţo, din toamnă, nu mai ai ce căuta la şcoala-asta! a ameninţat-o pe Dana Topoleanu, bibliotecara. Te-a ţinut în braţe destul domnu’ Sică!… Eu am nevoie de oameni calificaţi, a mai adăugat ea răspicat, când a dat ochii cu tânăra foarte timidă de felul ei.
Toată vara aceea, imediat după ce a arătat la secretariat hârtia cu decizia în care i se recunoştea funcţia după care tânjise chiar de la venirea în acea şcoală, a pus la treabă tot personalul auxiliar.
Nici măcar să respire în voie nu i-a lăsat pe bieţii oameni. A renovat tot în cabinet: a pus să zugrăvească pereţii în verde – obsesia ei pentru eco-şcoală –, a cerut insistent la primărie să i se pună parchet şi uşă noi, iar mobilierul, inclusiv scaunul directorial din piele ecologică să fie în diverse nuanţe de verde. Era încântată că i se făcea după bunul plac orice-şi dorea.
Obişnuia să bea cafeaua de dimineaţă cu „fetele” – cum le alinta pe cele de la secretariat, contabilitate şi femeile de serviciu. Era un bun prilej de a afla ultimele noutăţi din şcoală şi din oraş: ce şi-au mai cumpărat („fetele” şi colegele), cine s-a mai certat, dar mai ales cine cu cine s-a mai cuplat, ca şi cine pe cine a lăsat cu buza umflată. În plus, nimic nu se făcea în acea instituţie, fără ştirea ei: „A zis stăpâna!” sau „Nu ne lasă stăpâna!” ori „Aşa vrea stăpâna!” explicau mândre femeile de serviciu, portarii, tâmplarul şi caloriferistul.
Primul consiliu profesoral a avut un singur punct la ordinea de zi.
- V-am convocat, să vă spun, dragi colegi, că din motive bine întemeiate am revenit la vechiul meu nume.
Şi pentru că văzu nedumerire şi confuzie în felul cum era privită, adăugă: „primul meu nume – Ţibanu – de la mama de-acasă.
- Şi să mai ştiţi că mi-am îndeplinit deja unul din punctele forte ale programului meu, cu care am candidat – atragerea de fonduri extraşcolare. Din toamna-asta , avem un nou sponsor: domnul Florinel Ionescu – îl ştie toată lumea pe fostul şef de cantină de la IAS… Acu’ e patronu’ de la Atlas Tour, aşa că vom face multe excursii pe teme de ecologie, a mai lămurit ea.
Cititorul ar trebui să ştie că ultimul ei bărbat – al treilea – un ins cultivat şi la locul lui, nu i-a mai fost pe plac, după ce i-a făcut un copil. I s-a năzărit că era prea moale. E drept că-i plăcea la nebunie ca ea să domine bărbatul, dar ăsta era mămăligă, făcea ce voia cu el, prea îi cântase în strună. Gurile rele mai spuneau prin târg că dacă punea ochii pe un bărbat şi i se căşuna pe el, făcea şi pe dracu în patru, dându-se peste cap, numai să-l aibă. Alţii o vedeau în stare să calce şi pe cadavre, să-l vândă şi pe ta-su, doar aşa, ca să-şi facă damblaua măcar o noapte. Nu degeaba i se spunea Tereza.

*
De câteva săptămâni, şcoala era în fierbere. Stăpâna dorea cu orice chip steagul verde, care consfinţea statutul de eco-şcoală. Discutase cu fiecare diriginte în parte şi propusese un plan ambiţios: voia să ilustreze generalul prin particular, în procesul apropiatei noastre integrări în UE. Ca atare, fiecare clasă îşi va alege un stat şi fiecare diriginte va avea libertatea de a reliefa cum crede mai bine specificul ţării respective, inclusiv a noastră. Le mai ceruse diriginţilor ca fiecare clasă, pentru protocol, să strângă „trei milioane de căciulă”.
- Banu’ îl ţin eu, a avertizat de mai multe ori doamna Ţibanu, că avem multe cheltuieli şi numai eu ştiu rostu’ la fiecare! De cazarea oaspeţilor, mă ocup tot eu. Domnu’ Florinel Ionescu – sponsorul nostru – s-a ofeit, ca un drăguţ ce e, să ne dea o mână de ajutor. Pentru cele trei săptămâni îi va caza la el la hotel, unde stau şi eu. Aşa, voi fi permanent lângă ei, să le satisfac nevoile şi o să ne coste mai puţin, ca intră în preţ şi micu’ dejun… De celelalte mese ne ocupăm noi şi comitetu’ de părinţi… În week-end, o să le oferim o excursie în Deltă şi alta pe litoral. Dar, am să vă rog să nu uitaţi că le trebuie şi un ghid de nădejde. Şi să mai ştiţi că nu o să vă bag la cheltuieli exorbitante, că anu’ trecut, în vară, am absolvit cursurile intensive ale celei mai prestigioase şcoli de ghizi din ţară.
- Da’, la fârşit, după ce ne-or da steagu’-verde, nu le facem şi noi un mic cadou, ca amintire c-au venit pe la noi? Se interesă una din apropiatele directoarei.
- Da-da, propunerea Danei Andronescu mi se pare excelentă!… Am o idee: să le facem cadou câte o plasmă. Le luăm tot de la Florinel, că la magazinele lui sunt mai ieftine decât la Domo sau la Altex. O să vă comunic prin Dana cât e bucata. Banii o să mi-i dea la sfârşit. Nu vreau să mă-ncurc cu atât!
- Ce ziceţi dacă pentru efortu-acesta, Consiliul de administrare al şcolii va primi ca semn de implicare şi recunoştinţă din partea elevilor şi a părinţilor câte o plasmă? vru să ştie Dana. Nu de alta, da’ în consiliu sunt numai nouă persoane.
- OK! Restu’ colegilor va primi doi la sută pentru ajutor. La sfârşitu’ anului şcolar, că tot intrăm în concediu, a concluzionat Carmen Ţibanu.

*
La ora de dirigenţie, profesorul Paul Coleş le spusese elevilor săi despre visul integrării, pe care Stăpâna îl prezentase în cancelarie.
- Ne ia drept slugi! comentase cineva, din ultimele bănci.
- Domnule Tinu, iar te-ai uitat la Cârcotaşi aseară! Mai bine te-ai gândi ce ţară putem ilustra şi cum să concretizăm alegerea. La pauză, trebuie să comunic stăpânirii alegerea şi n-aş vrea să ne-o ia altă clasă înainte, îl avertiză dirigintele supărat.
S-au hotărât pentru Ungaria. Ildiko, una dintre eleve, propusese. Tot ea se oferise să scrie urgent bunicilor dintr-o comună de pe lângă Satu Mare, ca să le facă rost de câteva costume populare. „E o localitate mixtă: români şi maghiari”, a lămurit fata. Cei patru băieţi au promis că vor scoate de pe internet istoricul ţării – date importante, de la întemeiere, până în prezent. „Profa de istorie o să fie mândră de noi! s-au lăudat ei. Că îi căutăm de la începutu’ anului materiale pentru doctorat.”
- Nu uitaţi de geografia fizică şi cea economică! Avertiză profesorul. Ştiţi doar că asta e specializarea Stăpânei şi tre’ s-o băgăm şi pe ea în seamă. Doar îi face plăcere.
- Io o să aduc un indicator telescopic, cu senzori şi baterii, se lăudă cineva.
- Când e vorba de indicator, te cred şi eu. Mia ales să şi vibreze…
- Terminaţi cu aluziile tâmpite! Numai la conotaţii sexuale vă e gându’!… Uite, eu o să mă ocup de o scurtă prezentare a istoriei literaturii maghiare. Tot vă trebuie la literatură universală, schimbă vorba dirigintele. Împuşcăm doi iepuri de-odată, stabili Paul Coleş.
- Iar eu o să fac rost de câteva monede şi bancnote de-ale lor – forinţi, se lăudă altcineva.

*
Uşa de la fumoar fu împinsă cu putere şi izbită de perete.
- Dom’le profesor, de ce nu-ţi faci datoria ca diriginte? se răţoi Carmen Ţibanu. Trebuie să-ţi fac eu programarea elevilor de serviciu pe şcoală! Ştiai doar că e comisia de la minister în şcoală! urlă ea.
Paul Coleş trase liniştit din ţigară, aşteptând ca directoarei să-i treacă furia. Fusese sunat de şefa clasei, care-i spusese disperată: „Dirigu, a venit Stăpâna în clasă şi a început să urle la noi că de ce dirigintele nu ne-a spus că de azi intrăm noi de serviciu pe şcoală. Da’ să ştiţi, dirigu, că nici noi n-am ştiut, nu ne-au zis cei dinaintea noastră.”
În ziua aceea, profesorul avea ore ceva mai târziu şi nu fusese anunţat de nimeni şi – iată – nici şefa clasei nu-l avertizase de aşa ceva. El avea obiceiul ca să anunţe dirigintele clasei următoare că le vine rândul peste o zi sau două. Îi spusese fetei să roage băieţii să se prezinte ei şi când el va ajunge la şcoală, cât poate de repede, vor face o programare calendaristică.
- S-a rezolvat, şefa! spuse omul, fără să se uite la cea care urlase.
- Numai dumneata eşti mereu Gică contra!… Măcar zilele astea, cât e comisia asta de evaluare, să-ţi fi făcut treaba cum trebuie, nu să o fac eu, că dumneata eşti boier!
- Cucoană, spuse el vădit iritat de tonul directoarei, cucoană, să ştii că se bate la uşă şi se spune bună-ziua!, când se intră într-o încăpere, unde – ia, priveşte! – sunt de faţă şapte, opt persoane!
- Atâta timp, cât eu sunt la conducerea acestei instituţii, să ţii minte că eu n-o să bat la nicio uşă şi n-o să spun bună-ziua! zise apăsat directoarea.
O privi de data aceasta cu luare-aminte. I se păru caraghios îmbrăcată. „Parcă se pregăteşte de bal-mascat”, îşi spuse, zâmbind discret. Îşi aminti că la balul bobocilor venise gătită cu o pălărie roz, ce avea o panglică lată, vişiniu. Purta o bluză lila, cu nasturi mari, la două rânduri şi o fustă scurtă, mov. Ciorapii – verde-prăzuliu – distonau enervant. Nu-şi explica de ce tocmai acum îi veni în minte epigrama pe care o premiase la concursul de creaţie, născocit de el ad-hoc. Aflase, la sfârşitul balului, că epigrama – uşor răutăcioasă, dar cu poantă excelentă – era răspunsul unui elev care trecea în ochii fetelor drept unul dintre fluturaşii şcolii, ce se crede mare fante: „Spui că sunt un fluturel/ Şi că zbor din floare-n floare?/ Tu să fii un copăcel, / Iar eu – CIOCĂNITOARE!”
- Ştii ceva, cucoană! mai zise el enervat de obrăznicia directoarei, eşti o nesimţită! Numai un neam prost nu bate la uşă şi nu spune bună-ziua!
Ceilalţi colegi, care asistaseră la scenă, fără să intervină, rămăseseră stupefiaţi, după ce femeia a trântit uşa în urma ei.
- S-o fi crezând ea stăpână absolută, da’ să nu uite că nu e şcoala lu’ mă-sa! mai spuse Paul Coleş, după care părăsi fumoarul.

*
La orele festive, de rămas-bun, la cei de clasa a douăsprezecea, îşi luase obiceiul să vorbească şi, pe lângă săgeţile ironice, trimise la adresa direcţiunii, pe care avea însă grijă să pară a le trimite spre sine, dedica şi câte o poezie clasei la care predase.
Cu trei săptămâni înainte de ora finală la clasa de uman, se întâmplase ceva… La intrarea în clasă, toată lumea râdea de se prăpădea. N-a reuşit să-i potolească decât foarte greu. Însă, când a văzut că tot nu conteneau chicotelile, i-a ameninţat cu o lucrare fulger. Degeaba: avertismentul n-a avut efectul scontat.
- Am ceva rupt, pătat, murdărit? Vreau să ştiu şi eu, poate râdeţi că am ceva caraghios pe mine şi n-am observat…
- Nuuu, dom’ profesor! s-a auzit răspunsul în cor.
- Atunci, de ce nu vă potoliţi?
- Profu’, io vă zic ceva, da’ să nu vă supăraţi, că n-am nicio vină! a avertizat un flăcău mai fâşneţ, apropiindu-se de catedră.
- Mai întâi spune şi-om vedea dacă e vorba de supărare sau nu…
- Înainte de ora cu dumneavoastră, am avut geografia, explică tânărul.
- Şi voi aţi chiulit!… Dar acesta nu-i motiv de râs!
- Ştiţi, ne scoate la tablă, cum are obiceiu’, continuă el în şoaptă.
- Şi care-i problema?
- Păi… ne-a scos şi de data asta, pe cei nouă băieţi, de-am făcut şir indian şi-a-nceput să ne-ntrebe împărăteasa din lecţie…
- Iar voi, ca de obicei, n-aţi ştiut nimic!
- De data asta, chiar nimic-nimicuţa, şefu’!… Toţi eram bâtă… Cizme!… Când mi-a venit rându’, io n-am avut ce face şi m-am scărpinat.
- Dacă nu te speli pe cap mai des… O fi deranjat-o….
- Nu, dom’le, că io mereu fac baie! spuse tânărul supărat… M-am scărpinat şi eu… Da’, mai jos…
- Nu se poate! făcu neîncrezător profesorul. Nu eşti zdravăn!
- Ba da, toată clasa ştie…
- Că eşti zdravăn sau ce anume?
- Că ne-a trecut pe la loc şi ne-a pus nouă la fiecare… Iar ăştia râdeau de mine, că ei au luat nouă de-a moca, iar eu, care am muncit – tot ca ei.
- Te revanşezi tu, muncitorule, concluzionă profesorul
- S-o fi crezând mai ca Tereza! şi se plesni peste gură, semn că i-a scăpat prostia.
- Ei, lasă, nu mai brava!

Paul Coleş îşi aminti de un incident, petrecut în cancelarie, în urmă cu mai bine de doi ani… Erau în grevă. Se făcuse un tabel şi o programare. De dimineaţă, până seara, în cele două schimburi, cât dura programul şcolii, legea stipula ca să se asigure personalul didactic. În ziua aceea, se aflau în cancelarie vreo douăzeci de persoane. Era şi el… Pe atunci, Carmen Ţibanu era lider de sindicat. Tocmai revenea în cancelarie, căci fusese solicitată să stea de vorbă cu cineva. Pentru că sunase de mai multe ori telefonul mobil, aflat în poşeta lăsată pe masă, Paul Coleş a avertizat-o, pe un ton glumeţ:
„Vezi că ţi-a sunat poşeta!”
„Ce te freacă pe tine!”, se răţoise femeia.
„Vezi cum vorbeşti!”
„Te interesează ce marcă e mobilu’?”
„Nesemnificativ!”
„Numai tu şi domnu’ Albulescu vă interesaţi de mobilu’ meu şi cine-mi plăteşte factura! Asta vă freacă pe voi!

S-a gândit că e timpul să-i dea o replică neobrăzatei. Dacă ea a făcut-o de faţă cu atâta lume, îi va răspunde cu aceeaşi monedă, la acea oră festivă. Explicaţia flăcăului nemulţumit că a luat doar nouă pentru un scărpinat i-a dat ideea.
- Aş mai spune doar că nu ştiu dacă elevii de la clasa de uman, care termină anul acesta, a spus el, pregătindu-se a-şi încheia discursul. Nu pot şti dacă au învăţat ceva de la mine… Eu de la ei – da. Cu mâna pe inimă o spun. Am învăţat; mai cu seamă de la băieţi.
- Ce anume? a vrut să ştie asistenţa din sala de festivităţi.
- Mă pot orienta pe hartă… Cu uşurinţă găsesc orice localitate… De la Gura Portiţei, la Fundu Moldovei… Fără indicator… Cu un simplu scărpinat!…

La sfârşitul festivităţii, unul dintre absolvenţi se apropie de profesor şi spuse, în treacăt:
- Am auzit că în loc să facă abdomene, Tereza se scarpină de colţul catedrei…
- E clar: v-aţi contaminat şi voi!… Cred că anu’ ăsta cine dă bacu’ la sport, scărpinatu’ devine probă obligatorie… Şi dacă luaţi toţi nouă, sigur intraţi în cartea recordurilor!

MIHAI CIUBOTARU

Când se lăsa noaptea, o luminiţă răzbătea prin ferestruica îngustă de la subsolul unei clădiri cu cinci etaje. Era un semn că în acest loc cineva îşi găsise adăpost. Şi, într-adevăr, de coborai pe nişte scări în subsol şi pătrundeai în adâncul acestui spaţiu larg, dădeai într-un colţ de mai multe saltele. Saltele în acest loc rău famat? Îndată te încerca un gând de compasiune, dar în acelaşi timp şi de umilinţă.
Ieşiţi cu noaptea-n cap cu oarecare treburi ţinute în taină, stăpânii domeniului dosit de ochii lumii se întorceau, ca de obicei, înspre amiază pentru a-şi potoli poftele trupeşti. Totuşi cine erau aceşti locuitori ai subteranei? Pe unul dintre ei, cel mai mare, îl chema Vasiliok, hai să zicem capul liotei de vagabonzi. Ceilalţi: Jeka, Moldovanu, Micu, Zelionâi erau de diferite vârste, însă pe toţi îi unea acelaşi destin – strada. Cel mai mic dintre dânşii era un puştan dezgheţat şi energic. Se trăgeau cu toţii din familii unde beţia părinţilor stătea în capul mesei, erau lăsaţi în voia soartei, puşi la cheremul unei vieţi în care trebuiau să supravieţuiască.
La urma urmei bestialul instinct îi împingea la luptă. La o luptă zilnică de supravieţuire, de a rămâne în viaţă cu orice preţ, ştiind că nu aveau de nicăieri un sprijin. Erau foarte prost îmbrăcaţi şi murdari, purtând plete lungi. Se vedeau fugăriţi de prin toate părţile, aidoma unor câini de pripas, pe care nu-i apăra nimeni. Fiecare îşi ştia meseria. Câţiva dintre dânşii erau hoţi de buzunare. Când se dovedea mare înghesuială în troleibuze şi autobuze, şi asta se întâmpla, ca de obicei, la orele de vârf, ei porneau la vânătoare, şi cu atâta abilitate şi dexteritate îşi executau operaţiile încât raidurile efectuate treceau fără a stârni scandaluri, nelăsând barem o urmă de bănuială. Portmoneele şi alte lucruri de preţ se vedeau înstrăinate, fără o câtuşi de puţină şovăială, potolind setea de răzbunare, dar şi de izbândă a acestor copii excluşi din societate. Alţii câţiva cutreierau pieţele şi magazinele, care cerşind, care furând merinde, ori făcând alte munci grele, de care aveau parte în acele zile de căutare a unui noroc, pe care ei îl înţelegeau în felul lor.
Ieşiţi de sub controlul statului, şi cine astăzi se mai interesează de copiii străzii, aceşti vagabonzi duceau o viaţă liberă, de boem. Romantic, nu? Să fi fost asta, într-adevăr, chiar o existenţă romantică, să fie oare asta o normă în societatea noastră?
Ei uite, şi astăzi cam pe la amiază subsolul se vedea dominat de gălăgia, râsetele şi argourile lor, care îşi descărcau buzunarele şi torbele pline de prada zilei direct pe duşumeaua de pământ, lăudându-se fiecare cu isprăvile şi succesul nesperat. Tot atunci fu aprins un primus. Marea lor dorinţă era să-şi facă o cafea neagră, şi aidoma unor domni să savureze amarul-dulce atât de plăcut şi atât de dorit de toţi oamenii. Nu făceau parte şi ei oare din societatea oamenilor? Nici vorbă că le-a mers astăzi. De la prânz nu va lipsi nici salamul cel mai gustos, nici pâinea albă, ca în alte zile, când erau nevoiţi să mai postească. Cineva scoase mai multe sticle de bere. Deşi copii încă la faţă, modul lor de viaţă avea asemănare cu cel al celor mari. Îmbătrâniseră devreme. Prea devreme. Fumau. Se putea parcă altfel? Şi acum îşi scoaseră câte o ţigară, după ce cu o mare poftă isprăviră cu cele de-ale gurii şi sticlele de bere fură aruncate într-o moviliţă de alte sticle de vin, bere şi rachiu. Curând cafeaua îi făcură să se simtă domni. Scoţând rotocoale de fum şi sorbind din nişte ceşti pline ochi de cafea, se lăsară pe aripile unor visuri frumoase. Aveau într-un fel noroc aceşti copii, căci locatarii din clădire ştiau de existenţa lor, însă miloşi îşi dădeau seama că nimeni nu-şi mai bătea capul de dânşii, lăsându-i în pace. Dacă aveau să semnaleze la poliţie, nu erau siguri că aceştia îşi vor face onest datoria, aranjându-i în vreo casă de orfani, mai ales că părinţii lor trăiau, existau în carne şi oase. Pe urmă veni o partidă de cărţi, tipii se distrau şi se relaxau.
Când afară era cald, timpul frumos, se simţeau în largul lor, dar când veneau vânturile reci, cădeau ploile, şi se întâmpla să cadă ploi dese şi mărunte, de lungă durată, erau nevoiţi să-şi caute adăpost pe undeva, îngheţând de-a binelea şi răbdând de povara la care erau supuşi şi care-i consuma şi-i seca de puteri. Ba uneori cu picioarele ţapene ca nişte buşteni, mureau de oboseală, aşteptând ora reîntoarcerii la cuibul lor dintotdeauna. De parcă aici începuse viaţa lor, ca fraţi de sânge, venind de la o mamă, şi nu de oriunde aiurea.
Primii fulgi de zăpadă îi făceau să redevină iarăşi copii şi când stratul albului imaculat cu steluţe strălucinde se aşterneau în curtea din preajmă atingând o înălţime bunicică, aşa ca prin minune răsărea în faţa clădirii un om de zăpadă cu o cratiţă mare pe cap, o mătură lungă, semn al hărniciei Moşului, cu ochi de cărbune şi nas de morcov bucurând inimile celor din jur. Se veseleau şi ei, aducându-le aminte de vârstă, dar vai, societatea în care trăiau i-a exclus, se purta rece cu aceşti copii, coborându-i până la condiţia de vagabonzi. Adicătelea copii ai străzii. Ai lumii interlope. Adică ai nimănui. O mână de lucru ieftină, de sclavi în înţelesul adevărat al cuvântului.
Curând aveau să dea şi gerurile grele, se apropia încetul cu încetul Anul Nou, un an pentru toată lumea al unei speranţe noi, şi de ce oamenii n-ar spera, de ce n-ar spera şi ei, aceşti vagabonzi, un an mai bun, mai omenesc, altminteri oare ce or mai fi devenind oamenii, dacă ar fi lipsiţi de facultatea de a spera, de a visa, de a aştepta o schimbare, de a-l aştepta pe minunatul Moş Crăciun să aducă în dar o pereche de ghete nou-nouţe, hăinuţe de catifea, o cuşmuliţă miţoasă şi bomboane câte vrei, turte dulci care ţi se topesc în gură. Seară de seară, când Măria sa frigul trona afară, ei se adunau în cuibul lor, şi atunci Moldovanu lua chitara din cui şi îngâna o melodie din astea mai pipărate, iar ceilalţi ţinându-i hangul. Căci tipul ştia zeci de melodii, şi nu numai din cele cu iz vulgar, dar şi multe altele, mai curate, mai dulci şi mai sentimentale. De unde oare le-o fi învăţând? Capul lui roia de cântece şi de o mulţime de versuri. Un mare talent, nu glumă. Nimic de zis.
Dar buna dispoziţie era buna dispoziţie, însă viaţa de toate zilele era viaţa de toate zilele. O lovitură mare se planifica pentru mâine. Operaţia fu pregătită minuţios, fiecare detaliu gândit bine şi pus la punct. Şi atunci când afară se lăsă o noapte profundă, când majoritatea oamenilor sunt pradă somnului şi a visurilor dulci, micii noştri eroi porniră la drum, băgând de seamă să nu fie observaţi de nimeni, înspecial de o patrulă nocturnă, care câteodată se mai întâmplă să circule prin oraş, deşi cam rar, de la caz la caz. Se aflau deja în raza bisericii peste oarecare vreme. Aţi ghicit bine, puştanii noştri şi-au pus în gând să treacă prin foc şi sabie o biserică. Şi de ce anume o biserică? Se făcea asta intenţionat? Ori din dorinţa de a se pricopsi cu ceva bani şi bunuri, siliţi de situaţie, de nevoile zilei? Suntem înclinaţi să credem că varianta a doua era mai aproape de adevăr. Vizitaseră biserica în mai multe rânduri, dându-şi seama de punctul vulnerabil de apărare al lăcaşului sfânt. Acum însă erau hotărâţi să-şi aducă planul la îndeplinire. Îşi aduceau aminte cum zeci şi sute de oameni îşi depuneau contribuţia în bani într-o cutie mare, îmbrăcată într-o stambă cafenie.
S-au strecurat până la geamul anexei bisericii. L-au spart într-un mod dibaci, fără mare zgomot. Afară nu se vedea nimeni. Nu era nimeni în jur. Domnea un întuneric beznă. Au pătruns înăuntru şi ţinând în mâini câţiva dintre ei câte o lumânare aprinsă, s-au orientat la început în ce loc se aflau, apoi au înaintat, dându-şi seama că biserica în acea noapte de pomină nu era păzită de nimeni. Prinseră curaj şi porniră să scotocească întregul lăcaş sfânt. Curând dădură peste cutia cu donaţii spre care le erau îndreptate toate gândurile. Bucuroşi că au găsit-o, o sparseră pe loc, puseră mâna pe bani şi-i împărţiră frăţeşte. Aruncară o privire în jur. Câteva icoane îi ademeniră şi ei le înşfăcară şi le puseră într-un sac. Când au văzut Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce, le-au sticlit ochii, şi cu toate că la început nu prea îşi dădeau seama ce valoare deosebită reprezentau acestea, ceva în sufletul lor atât de măcinat şi înăsprit îi împinse să sustragă şi aceste două obiecte preţioase.
Se vestea o noapte norocoasă. Ciulind urechile o tuliră de la locul crimei, folosind aceeaşi filieră prin care pătrunseseră în biserică: geamul spart al anexei. Curând doar bezna din noapte le era tovarăşul de drum.
Fericiţi că planul le izbutise fără mari eforturi, şi se petrecuse într-o formă desăvârşită, încet-încet făcură să le dispară urmele, în cazul dacă poliţia avea să recurgă la câini specializaţi cu astfel de operaţii. Şi atunci când ajunseră la subsolul lor ferit de lume, răsuflară uşuraţi şi, de mulţumiţi ce erau, se aruncară pe saltele şi adormiră buştean. A doua zi, toată presa scria despre această lovitură de graţie. Indignarea nu mai avea margini. Pe prima pagină a unui cotidian important apărea fotografia bisericii, iar ceva mai jos se găsea comentariul preotului bisericii: „Comiterea unui jaf în sfântul lăcaş este calificat de toţi creştinii drept cea mai gravă crimă. Fiindcă tâlharii au ignorat canoanele religioase şi au intrat în Altarul bisericii, mă tem că Dumnezeu îşi va vărsa mânia asupra lor. De hoţi se va ocupa poliţia. Ieri, lucrătorii bisericii au sesizat organele de drept”.
Fireşte că aceşti copii vagabonzi nu citeau ziarele, nu ascultau nici radioul, nu priveau un post de televiziune, dar vestea spargerii bisericii de către nişte necunoscuţi porni să circule din gură în gură şi ajunse şi la urechile lor, care, când auziră ce amploare luă cazul şi cât de tare era condamnat de societate, nu se speriară, ci, dimpotrivă, şi mai mult îi aţâţă acest fapt, îi umflă în pene, făcându-i să se gândească la alte planuri şi lovituri, căci pofta vine mâncând, mai ales când cucoana nevoie îţi dă ghes. Asta-i n-ai ce-i face.
Iarna se înstăpânea de-a binelea. De bună seamă că puştanii noştri făcură şi alte raiduri, şi zi de zi, seară de seară se adunau, povestindu şi isprăvile de vitejie prin prisma excluşilor din societate.
Începură să-şi facă apariţia brazii, adevăraţii brazi cu ghimpi, verzi-verzi, frumoşi şi înalţi în diferite locuri ale oraşului. Era semnul că dădea peste noi năvală Anul Nou. Nu azi, dar la sigur mâine, poimâine, grupuri multe, multe de copii vor umbla din casă în casă cu hăitul, dovedind că nu s-au lăsat de tradiţii, ţineau la datinile strămoşeşti.
Puştanii noştri se uitau cu invidie la copiii din cartier, care aveau părinţi şi care puteau să beneficieze de o noapte de revelion în sensul deplin al cuvântului în cercul familiilor. Gândul unui revelion frumos, ca-n basme, îi mistuia şi pe eroii noştri, şi fantezia lor avea acest drept, când iată că în preajma celui mai fericit eveniment din viaţa omului, în mintea piciului poreclit Moldovanu încolţi un plan diabolic. Nemaiauzit şi nemaiîntâlnit în breasla lor. De ce n-ar merge şi ei să-l hăiască pe Cneaz? Pe Cneaz, ca să vezi, pe primul în ţară. Ideea era frumoasă, ideea era interesantă, dar pe ideea ceea cum s-o realizezi, iată întrebarea? La început nu prea credeau în realizarea ei.
Cneazul era păzit cu străşnicie, şi dacă era hăit, atunci se făcea după un plan bine programat şi în scop propagandistic. Fireşte că accesul la Domnia sa nu era la cheremul oricui. Dar dorinţa era atât de mare şi atât de arzătoare încât se jurară s-o realizeze cu preţul chiar al unei eventuale deconspirări şi pedepsiri. Te puteai, nici vorbă, trezi într-o colonie de copii, dat fiind că ai încălcat interdicţia autorităţilor şi ai pătruns nechemat şi abuziv în zona mult stimatului Cneaz. Da dacă veneai cu gând rău? Atunci?
Însă ispita fu atât de mare – iar faptul, că, pe deasupra, mai erau şi copii, de ce nu? – încât îi făcu să se pună pe treabă, şi fiind isteţi şi ingenioşi de la Dumnezeu, învăţară în primul rând o hăitură grozavă, pe care o scrise cu acest prilej Moldovanu fire de poet şi cântăreţ, nu? – calităţi care-l deosebeau de ceilalţi băieţi, ceva mai brutali şi mai neciopliţi, dar buni la suflet cu toată copilăria lor grea. Apoi îşi găsiră un buhai, un harapnic, nişte cuşme miţoase ciobăneşti, repetară bine scenariul, şi îmbrăcaţi în nişte paltoane jerpelite, ghete nevăxuite înaintară în seara marii împliniri şi întâlniri spre centrul urbei, trecură prin vestita grădină publică centrală, făcându-şi apariţia la vreo 30-50 de metri de casa Cneazului care era păzită la poartă de un poliţist din garda de pază, şi fără a-i trezi bănuieli, îşi văzură de drum ceva mai încolo, pe urmă o cotiră la stânga, mai făcură câteva zeci de metri, apoi se opriră, sărind unul după altul un zid înalt, căci erau maeştri la sărit gardurile, se furişară prin grădină în vârful degetelor şi ajunseră la un geam mare, de fapt erau mai multe geamuri din care răzbătea o lumină puternică, lumină care se întindea pe pământ în forma unei ferestre înalte şi lătuţe.
Se opriră, aşadar, lângă un geam mare şi cu inima în dinţi, făcându şi semnul crucii, strigară într-un noroc, cât îi ţineau puterile: „Primiţi cu uratul!?”, căci ştiau că aşa se începe actul hăitului neaoş. Nu zăbavă, cineva trase de perdea. Şi se aflau cam în conul umbrei şi feţele lor nu se vedeau prea desluşit, doar siluete de copii se profilau în întunericul de afară.
„Cine o fi fiind?” se gândiră puştanii. Nu bănuiră că de fereastra cea mare se apropiase şi trase de o perdea albă de mătase chiar Cneazul în persoană, obişnuit de obicei cu astfel de ritualuri, de data asta, la început, un pic dezorientat, mai ales ştiind că nimeni nu fuse deocamdată programat la acea oră, totdeauna subalternii obişnuind să-l avertizeze din timp.
Fiind crescut la ţară, mai păstrând deci într-un fel în suflet încă ceva din acele vremuri, îşi călcă pe inimă, se muie, dându-şi seama că erau nişte copii, şi el, nu-i aşa, era tot om; pe urmă îşi zise, probabil, subalternii vroiau să-i facă o surpriză plăcută trimiţându-i nişte copii fără a-l preîntâmpina, aşadar, lăsă prudenţa la o parte şi, ca un gospodar bun ce se credea, răspunse tare, aşa cum se cade unui iubitor de folclor, după datina strămoşească, ca să-l audă afară: „Primim cu dragă inimă!”
Ei, atunci imediat un pluguşor sadea răsună în tăcerea din curte încât geamurile toate câte erau porniră a tremura, iar întreaga lume care se afla în casa Cneazului avea să se apropie de fereastră, de la cel mai în vârstă până la cel mai mic copil, căci cu toţii erau curioşi să audă o hăitură făcută ca la carte, cu buhai, cu pocnituri de harapnic, mai rar aşa ceva, iar copiii din casă să le ţină hangul în momentul-cheie, pluguşorul însă începuse să-şi croiască drum bărbăteşte în felul urmat mai jos, compus cu mare har şi spus din suflet, sincer şi în care era pus mult sentiment. Aşadar, pluguşorul prezentat în curtea Cneazului, într-adevăr, era un Pluguşor deosebit şi trebuia să rămână înscris în analele istoriei. Şi ce mai Pluguşor:

Bună seara gospodari,
Politruci şi oameni mari
Tot mereu la datorie
Pentru neam şi pentru glie
Slugi statornic devotate
Cum altminteri se mai poate?
Vestită nomenclatură,
Dârză şi bună de gură,
De la mic şi pân’ la mare
Să vă facem o urare
Despre viaţa ce-o urmăm
Fete tinere, neveste,
Daţi-vă pe la ferestre
Am venit noi… fără veste
S-ascultaţi aşa cum este:
Mâine anul se-nnoieşte,
Pluguşorul se porneşte!
Am pornit şi noi acum
Cu al nostru plug la drum,
După datina străbună-
Sună clopoţelul, sună-
Dacă vreţi să-l ascultaţi,
Lângă noi vă adunaţi,
Urmăriţi urarea noastră,
Ici la geamul Dumneavoastră,
Culeasă-ntr-un an de zile
Fărâmiţe, fărâmele.
Am umblat în lung şi-n lat,
Viaţa bună n-am aflat
Ş-am oprit aici la voi,
V-am crezut fără nevoi,
Să începem uratul-aratul
Că ne prinde semănatul,
Iar veneticii ne pun hatul
Şi încrâncenează satul,
Chiar la mijloc de moşie
Pe nedrept, lumea o ştie,
Dar acolo sus, măi frate,
Ei tot cred că aşa se poate,
Dar hai să pocnim din bici,
Piară diavolii de-aici!
Să strigăm mai vredniceşte
Cu nădejde, voiniceşte,
Toţi odată, cât mai tare
Să sune peste hotare,
Să tresară mic şi mare
Chiotul ce azi porneşte
De la noi se prăvăleşte!
H-ă-ă-i-i! H-ă-ă-i-i!
Mâine este Sfânt’ Vasile
Politrucilor mult bine
Dar şi nouă de folos
Cei cu-obielele pe jos
Şi cojoacele din spate
Tot cu aţă ni-s legate,
Iar căciulile de miel
Le-am arendat frumuşel
De la alţii mai bogaţi
Şi poate mai devotaţi!
Că nu ştim să-ngenunchem
Şi nici mită cui să dăm
Ş-am rămas mai dezbrăcaţi
După cum şi toţi ceilalţi
Ce muncesc cu înfocare
Pe întinsele ogoare
Din Naslavcea-n Giurgiuleşti
Pe de lături cât priveşti
Oameni muncitori sărmani
N-au nici „papă”, n-au nici bani
Bieţii intelectuali,
Pensionari, foşti „hamali”
Cu cea soldă hărăzită
Ce n-ajunge nici de pită…
Sindicatul ştie bine
Partea leului cui vine
Se preface că veghează
Iar dezastrul avansează.
Tot mai mulţi feciori voinici
Părăsesc plaiul de-aici
Pribegind peste hotare
După mărci, după „dolare”.
În Moldova azi măi frate
Fură toţi care cum poate
Începând cu cel mai mare
Ce duce peste hotare
Avuţia strămoşească
Numai să se-mbogăţească.
Fură chiar şi cei mai mici
„Harnici” ca nişte furnici,
Care duc din furnicar
Tot mai mult peste hotar!
Au licenţele plătite
De la „mase” chinuite:
Umiliţilor din sate
Cu sudorile vărsate
Şi cu pensii neplătite
Pe hârtie pomenite!
Profesori… ca proletari,
Fermieri şi gospodari,
Cosânzene, Feţi-Frumoşi
Staţi aici! dim moşi-strămoşi!
Strângeţi-vă la un loc
Ş-aruncaţi nevoia-n foc
Ca să ardă pân’ la scrum
N-o lăsaţi să mai stea-n drum!
Pentru cei viteji, măi fraţi
Lângă noi vă adunaţi
Glas buhaiului să daţi
Să răsune văile
Deştepte câmpiile!
Apele să clocotească
De urarea haiducească,
Toţi odată, haideţi măi!
H-ă-ă-i-i! H-ă-ă-i-i!
De urat urăm ş-un ceas
Dar încă n-am dat glas
Despre cele obţinute
În rocadele de frunte
Vin miniştrii şi se duc
Şi se duc şi se răsduc…
Şi se duc ca apele
Pustiindu-şi satele
Am rămas săraci la vatră
Nici dulăii nu mai latră!
N-avem cai, n-avem nici boi
N-avem nici turme de oi…
Şi nici parte de moşie
Cum a fost o veşnicie
De când Ştefan Voievod
Da pământuri la norod!
Împărţea câmpii bogate
Pentru cei viteji în toate…
Alte vremuri azi trăim
Alte pacosti chinuim,
Nici ştiinţă, nici cultură
Nu-ntâlneşti în bătătură…
Doar bande de bolşevici
Ce s-au stabilit aici
La „Preş-Parla-şi-Guvern”
„Personalităţi” avem
Că-n mileniul care vine
Vrem s-o ştie orişicine:
Că-i urăm ăstui popor
Muncitor şi primitor
Şefi de-ai noştri, devotaţi,
Nu dintr-aşa-zişii „fraţi”!
Dar şi prieteni, fraţi voinici,
Să pocnească brav din bici,
Peste Prut să vină aici
Numai nu din bolşevici!
Roata măi şi roata măi
Că-mi îngheaţă un călcâi!
H-ă-ă-i-i! H-ă-ă-i-i!
De urat v-am mai ura -
E uşor a asculta -
Teamă mi-e vom înnopta
Şi vom rătăci pe-aicea
Pe la palatul dumneavoastră
Departe de căsuţa noastră
Multe-am spus şi v-am mai spune
Haiduceşte, „vorbe bune”
Noi nimic n-am născocit
Tot ce sus am pomenit!
Şi cu glas mai răspicat
Pe mulţi i-am cam criticat
Pe puţini i-am lăudat
Câte-o vorbuliţă-am dat
Că… ştim noi c-am ce păţesc
Cei ce… limba n-o păzesc,
Altă breaslă noi suntem:
Nu poeţi, dar vă urăm
La fereastră floricele
Să zâmbim frumos la ele.
Flori de iarnă, flori de gheaţă
Să zâmbim pe sub musteaţă.
Dar să ne oprim aici
Şi să mai pocnim din bici
Ca să vă urăm de toate
Mult belşug şi sănătate
Câte fire de ţărână
Atâţia saci de făină
Câte pene pe cocoşi
Atâţia copii frumoşi
Câte pene sunt pe raţă
Tot atâţia ani de viaţă
Să trăiţi, să înfloriţi
La anu’ să ne primiţi
Tot ca merii, tot ca perii
Plini de roadă-n toiul verii!
Şi la urmă, roata măi
Să răsune peste văi!
Să răsune-n toată ţara
Să-nfloriţi ca primăvara!
La anu’ şi la mulţi ani
Şi mulţi saci de gologani!
H-ă-ă-i-i! H-ă-ă-i-i! Ah-o-o!

Înmărmuriţi de-a binelea şi tulburaţi de superbul Pluguşor prezentat cu aşa dăruire şi har de aceşti puştani, parcă hăitori de când lumea, gazdele îşi reveniră în cele din urmă, coborând cu picioarele pe pământ, şi primul fu Cneazul – care, bineînţeles de-o viaţă îşi exercita meseria de politician şi avea calitatea de a se adapta repede la orice situaţie, la orice împrejurare şi atunci când o tăcere monumentală se instalase şi părea să fie una magică – şi fără de capăt – interveni prompt, aşa cum făcea totdeauna în toate cazurile… delicate, excepţionale – căci, ca să vedeţi, avea responsabilităţi şi griji mari – aşadar, interveni prompt şi, cu politeţea-i ce-l caracteriza, arborând acelaşi eternul, încântătorul, superbul şi frumosul lui zâmbet, îi pofti ca un gospodar vrednic şi adevărat credincios pe neaşteptaţii oaspeţi-hăitori în casă şi, surprinzător, deschise uşa chiar el, cu mâna proprie, albă-albuşoară cu mare-mare dragoste.
În câteva secunde în cadrul uşii îşi făcură apariţia cei câţiva viteji, copii ai străzii, ce intrară la început chiar dacă ceva mai timid. Curând bărbăţia şi curajul reveniră în comportamentul lor, şi, orientându-se, cât ai clipi din ochi, făcură un poclon adânc, o temenea până la podea, în semn de bineţe, lucru pe care gazdele îl acceptară cu plăcere, hai să zicem chiar cu o mare plăcere, deprinşi întotdeauna să li se acorde onorurile cele mai înalte. Între timp Cneazul – ştia el ce ştia, fire tare prudentă şi circumspectă – nu? cătă cu privirea la intruşii-oaspeţi şi, văzându-i îmbrăcaţi în paltoane jerpelite şi ghete roase, vechi, începu cu îngrijorare să-şi pună întrebări: el care se aşteptase până la urmă să vadă nişte copii în costume naţionale, însă, naţi-o bună? starea de lucruri se pare că lua o întorsătură cu totul surprinzătoare. Şi primul lui gând fu cum de aceştia izbutiseră să pătrundă în curte fără a fi observaţi de pază. Însă aşa cum era politician de când lumea, şi pe deasupra… democrat al ultimului deceniu, democrat la cel mai înalt grad, adică vârtos, – cremene, nu glumă! simţi de datoria sa să facă faţă situaţiei, aşezându-i pe puştanii noştri viteji la masă. Ar fi putut să le dea nişte daruri şi să-i petreacă repejor din casă, mai exact să scape de dânşii, dar cum era şi mare clarvăzător în plus, se gândi că n-ar strica să stea la taifas cu dânşii cel puţin o clipă-două, să-şi trateze musafirii cu respect. Oare nu era el democrat desăvârşit, nu era oare lucru sfânt pentru dânsul lozinca: egalitate, fraternitate, libertare, a?! Aşadar, care va să zică, îi aşeză la masa încărcată cu cele mai felurite şi rare şi delicioase bunătăţuri: de la icre roşii şi negre, cărniţă de fazan, peşte afumat, măsline grozave, tartine din cârnaţ ales, roşii proaspete, struguri rupţi parcă mai ieri din butuc, până la sticle de coniac fain, şampanie de export, limonadă, – mai dulce ca mierea! – şi multe alte, alte delicatese, încât la vederea lor puştanii-eroi au rămas cu gura căscată. Dar aşa cum erau bărbătoşi, ştiau ce-i aceea viaţa adevărată, se luară din nou în mâini şi porniră a se înfrupta din masa aleasă cu atâta zel şi râvnă încât Cneazului îi creştea inima de bucurie, ca o pâine caldă, zicându-şi în sinea sa că n-au decât să mănânce măcar acum sărmanii, dovedindu-şi totodată sieşi că era un cneaz filantrop şi nu numai el, ci şi întreaga lui familie…
Când colo îi zbârnâi telefonul mobil, un prieten şi subaltern de mare încredere îi raporta cu profund respect că afacerea cu avioanele începea să capete contur, înclinând înspre dimensiuni exacte. Nespus de mult îl bucură această informaţie şi încurajat de buna veste porni personal să servească puştanii vagabonzi cu un păhărel de şampanie, spunând şi ascultând fel de fel de glume, de la cele mai nevinovate până la cele mai deocheate. Negreşit că la masă i se aflau soţia, consoarta de-o viaţă şi feciorii, cei doi feciori cu nevestele şi odraslele, adică nepoţii Cneazului. Într-un cuvânt, întreaga familie se desfăta cu acest eveniment neaşteptat.
Se pare că povestea era pe cale să se lungească, pentru că oaspeţii un pic „cinstiţi” începură a cânta, simţindu-se „ca la ei acasă în subsol”. Şi atunci Cneazul, diplomat mare, rugă servitoarea din casă să pregătească pentru fiecare câte o torbă de dulciuri şi alte copturi bune şi gustoase. În fine, sculându-se în picioare le ură o copilărie fericită şi, fireşte, că-i aştepta cu alte hăituri, colinzi, căci sărbători mai erau şi vor mai fi întotdeauna. Dar cum musafirii cunoşteau simţul măsurii, din nou făcură o temenea până la podea, retrăgându-se încet-încetişor din casă, însoţiţi de câţiva gardieni, pe faţa cărora se citea de fapt „alarma” şi îngrijorarea.
Ah, ce mai noapte frumoasă a fost!…
Încurajaţi de-a binelea de această faptă, vitejii noştri „vagabonzi” porniră să colinde întreg oraşul şi să meargă din casă în casă, să-i hăiască pe concetăţenii lor, aducându-le în casă bucuria şi speranţa unui an mai bun… Pe urmă se întoarseră la cuibul lor dintotdeauna, în subsolul îndrăgit, depănând întreaga întâmplare ore şi ore în şir.
Ah, o amintire de neuitat!…
Nu fiecăruia îi era dat să treacă printr-un asemenea nemaipomenit caz, – şi adevărat pe deasupra – al cărui martori se dovediră a fi … stelele, luna şi copacii.
Sărbătorile trecură curând şi zilele cenuşii ale cotidianului începură din nou să le marcheze existenţa. Mizeria şi sărăcia îi înghiţea. Viaţa oamenilor deveni atât de scumpă încât pe ici-pe colo se auzea să moară câte un bătrân ori o bătrână. Situaţia pe care o trăiau îi făcu pe „subsolari” să fie şi mai ageri, şi mai diverşi în acţiuni, şi mai ingenioşi.
Într-o bună zi Moldovanu cel isteţ se postă în faţa cazinoului celebrului hotel „J.A.” cu gândul să-i pice în palmă ceva de pomană. Afacerea părea într-adevăr avantajoasă şi încurajatoare. Seară de seară, cam pe la ceasurile 21 se adunau în acest cazinou oamenii bogaţi ai oraşului, ba chiar şi oameni de afaceri veniţi din străinătate cu proiecte de colaborare şi cooperare şi, ca să-şi petreacă timpul liber într-o atmosferă mai agitată trăind cu gândul acel cuceritor sentiment de competiţie şi dorinţă acerbă de câştig, zi de zi se dedicau total unor jocuri de noroc.
Isteţul băiat stătea cât stătea şi, zău, palma lui, cu zi ce trecea, devenea tot mai „doldora”. Pe scurt, mai erau şi oameni miloşi pe lumea asta, aruncându-i câte un gologan mai de preţ. Aşa că isteţul prinse gust. Acasă, noaptea târziu, se întorcea cu torba plină. Cei lucrători de la barul cazinoului îi făceau un gest de solidaritate şi binefacere.
Când – Doamne fereşte! – într-una din zile ca toate zilele, dădu cu ochii de feciorul Cneazului! Acesta când îl zări îl salută călduros, mai ales că se cunoşteau… de-o bucată de vreme.
– Ce mai faci, frăţică? Cum o mai duci? Mai eşti viu, teafăr, nevătămat? Dar să ştii că prietenul la nevoie se cunoaşte. Hai cu mine înăuntru! Cred că niciodată n-ai văzut interiorul unui cazinou adevărat, în special al unui celebru ca al nostru! Las’ c-am să te fac cunoscut cu alţi fraieri de-ai noştri şi treburile tale or merge ca pe roate de azi înainte.
Zis şi făcut. Îl introduse înăuntru pe băiatul isteţ, bun versificator şi cântăreţ. Deşi l-a criticat atunci, de Anul Nou, în acea hăitură, i-a supranumit bolşevici, el nu s-a supărat pe un copil, un copil sărman, de altfel. De fapt în alte cazuri i-ar fi dat un brânci, l-ar fi alungat, ca să-şi cunoască lungu’ nasului: pe ăsta însă l-a îndrăgit de la prima vedere.
De cum îl văzu pe feciorul Cneazului, toată lumea, adică toţi oamenii deveniră mai înalţi, mai exact: se lungiră… de drepţi ce se făcură. Era totuşi feciorul Cneazului şi nu altcineva. Avea în orice situaţie un cuvânt greu de spus. De dispoziţia şi toanele sale depindeau multe.
Cu toţii porniră a se învârti în jurul lui. Şi atunci când feciorul Cneazului avea să-l prezinte pe băiatu’ isteţ, toţi ca unul înţeleseră cum trebuiau să se poarte cu noul lor coleg de… distracţie. Feciorul Cneazului înaintă cu mare aplomb şi importanţă desăvârşită către masa de joc. Se aşeză curând pe un scaun, înfăţişând o privire vulturească şi un cogeamite zâmbet aidoma celui al tatălui.
O mare îmbulzeală domnea în sala de joc. Se adunase atâta lume lacomă şi avidă de câştig rapid şi nemuncit; şi asta pentru că în câteva clipe puteai să te faci foarte bogat, tratat ca un „triumfător” şi urcat în carul marelui norocos şi învingător, dar şi foarte sărac, lipit pământului, gol-goluţ, fără o leţcaie în buzunar, un ordinar falit… care-şi „rezolvă” în final problemele, recurgând la cel din urmă gest – cel al sinuciderii.
Fireşte că progenitura Cneazului nu venea încoace aşa de flori de cuc. Mai ales acum venise pentru că avea nevoie de nişte bani cheş, „gheaţă”, să zicem, o foarte importantă sumă; erau zile când făcea asta din plictis… sau de dragul distracţiei şi al plăcerii.
Marea lui pasiune era ruleta. Majoritatea de fapt din ei care veneau încoace, atât de tare se înfierbântau, cu atâta ardoare şi patimă intrau în joc încât de la o vreme ieşeau de sub controlul raţiunii şi, până nu-şi pierdeau ultimul sfanţ, nu părăseau sala; dar şi atunci se aflau cu gândul tot acolo, trăind clipa revanşei. În plus, în comportamentul şi pe feţele tuturor acelora care onorau cu prezenţa în seara aceasta celebrul local, se zugrăvea înstăpânirea unui aer de mare gravitate.
Înainte să vină odrasla Cneazului jocul a decurs raţional, cei ce jucau se ofereau să mizeze pe sume modeste, în accepţia, pe înţelesul şi pe limba lor, fireşte, a marilor aventurieri şi cruciaţi în domeniul descoperirii a noi şi noi zone de îmbogăţire. Dar o dată cu apariţia şi intrarea spectaculoasă în joc a puiului Cneazului, calmul şi calculul rece dintr-o dată se risipiră, ca de obicei, instalându-se cuceritoarea atmosferă a marilor emoţii.
Iată că în sfârşit prinse momentul, anunţând suma… anunţând suma, ca să vedeţi! şi toată lumea cu gura căscată, da, aude suma de 500.000 dolari! Pentru unii din cei care veniră cu gândul să-şi rezolve problemele lor financiare, era o sumă… formidabilă!
Miză pe roşu totuşi. Pe culoarea cea frumoasă şi „combatantă”. Nebunatică, bila îşi porni cursa de viteză, ţinând întreaga asistenţă într-o tensiune neverosimilă vreme de mai multe secunde, şi ajunse la finiş ca un alergător ambiţios, găsindu-şi locul şi adăpostul pe roşu. Toată lumea fericită… tremură de emoţie! Aşadar, Cneazul-junior se vedea deja în posesia unui prim câştig mare… Ridică mâna în sus, în semnul împlinirii unui mare câştig. Şi, să fim mai exacţi, a unui început de mare, mare triumf! Miză în continuare pe roşu, şi, îmbărbătat şi sigur de noroc, triplă suma.
Toată lumea ştia că era născut în zodie bună. Şi nu doar asta. De mic copil se scăldase în lapte. Aşa i-a fost dat să-i fie destinul. Să se scalde în lapte! Era el oare de vină că se născuse într-o familie de Cneaz?!
Din nou, arţăgoasă, bila porni să se rotească cu înverşunare, ca până la urmă să sară graţioasă peste şanţuri aidoma unei căprioare nimerind fericită în capcana culorii roşii. Cu siguranţă că victoria era pe aproape, iar acei ce-l şantajau cu datoriile pentru dânsul nu mai erau un obstacol şi o presiune continuă.
„Aţi văzut! Aţi văzut! tresăltau de bucurie toţi. El, el este marele nostru jucător!”
În faţa sa şedea un munte de bancnote, făcând să stârnească admiraţia şi invidia celor din jur. Aidoma unui bujor de primăvară i se aprinse faţa. Şi mai mult curaj prinse, simţind cum îi sălta inima. Şi în acea clipă luă hotărârea să pună tot pe roşu, pe acel norocos roşu, suma de 3 milioane de dolari!
O, ce mai linişte se făcu, ce mai grozavă linişte, pe care celebrul local nu o mai cunoscu vreodată de la crearea sa!
Iarăşi roata a plecat în căutarea norocului. „Roşu”, anunţă crupierul, fericit de vestea pe care o aducea Cneazului-moştenitor care, se pare, era pe cale să cadă în nada serii, deja nemaiputând să se stăpânească!
Unii prieteni îl sfătuiră să plece, dar era prea târziu, urcase de-acum pe calul nărăvaş al cursei care gonea într-un trap nebunatic prin hăţişurile necunoscutului şi ale norocului! Ar fi putut fi marea lovitură a lunii! Nu-şi închise nici ochii, nu-şi făcu nici semnul crucii, drept mărturie c-ar fi apelat la ajutorul Celui de Sus, dar îşi aştepta verdictul aidoma unui adevărat gentleman…
Se crea impresia că roata se învârte o veşnicie. Când deodată crupierul se făcu mic de statură, tremură ca varga de frică, însă anunţă în virtutea faptului că era obligat să-şi exercite meseria cu toate consecinţele unei dizgraţii, – naiba să-l ieie! blestematul cuvânt negru”! Aşadar, bietul „cneazin” pierdea dintr-o dată totul! Tot ce câştigase într-o seară! Se afla în faţa contractării unei datorii uriaşe! 4 milioane de dolari… Nu-i glumă!
Calm, „triumfătorul cneazin” zâmbi, nereuşind să-şi mascheze crunta amărăciune, nenorocita înfrângere… În orice împrejurare şi situaţie a vieţii un fecior de Cneaz trebuia să dea dovadă de stăpânire şi să-şi demonstreze obârşia „de os”, distincţia. Îi salută pe toţi cei prezenţi zgomotos, apoi dădu din mână că era un fleac pentru dânsul pierderea din astă seară, „mare pagubă că a pierdut nişte bani, că nu avea să-şi curme viaţa din cauza lor, nişte hârtii, mare lucru”, iar în clipa când unele voci îndrăzniră să-i ceară socoteală, rugându-l să-şi onoreze obligaţiunea de gentleman şi să-şi achite uriaşa datorie, Cneazul cel Tânăr îi privi şi-i trată ca pe nişte nimicuri, ca pe nişte plebei, declarând pe un ton oficial şi grav: „Calmaţi-vă, rogu-vă, şi nu încercaţi să faceţi mare zarvă. Tatăl meu are 4 milioane 300 mii de robi! Aşa că vă va întoarce cumva datoria!” Şi ieşi din cazinou ca o vijelie.
Curând vestea marii întămplări prin care tocmai trecuse feciorul Cneazului se lăţi în tot burgul. Ajunse şi până la urechile băbuţelor celor mai părăsite care cerşeau zilnic pe la colţurile străzilor. Ba chiar şi mai departe – a tuturor acelora care plecat-au după o bucată de pâine în lumea largă…
Aşa cum se obişnuieşte, mai toţi făptaşii trăiesc cu clipa reîntoarcerii la locul crimei: acelaşi lucru avea să se întâmple şi cu puştanii noştri vagabonzi. De mai mult timp dădeau târcoale bisericii pe care au jefuit-o şi au pângărit-o într-un mod inconştient. Ce puteai să mai aştepţi de la nişte băieţi ai străzii?!
Nu rareori îl vedeau şi pe părintele bisericii. Bunătatea lui îi împinse într-un fel într-o bună zi, fără a se teme să intre în lăcaşul sfânt şi să asiste la mai multe slujbe. Ceva în forul interior, în adâncul sufletului lor îi îndemna să se poarte bine în biserică, să înfăţişeze un chip smerit – nu unul ipocrit, ci serios. Încetul cu încetul porniră să şi facă cruce ca toată lumea, să sărute mâna părintelui, care nu bănuia deloc cine erau. Mă rog, de la prima vedere se putea constata că erau nişte copii sărmani, mai ales după hainele pe care le purtau. Ciudat, dar copiii începură a se simţi aici, în lăcaşul sfânt, mai bine decât oriunde în altă parte… Anume în această Casă a lui Dumnezeu ei găsiră ceea ce le lipsea cel mai mult, căldura sufletească a semenilor. În aceste suflete schilodite de mizeria şi dezmăţul vieţii prinse a încolţi, ca să vedeţi, sămânţa remuşcării. Cu fiecare zi se simţeau tot mai ruşinaţi de faptele lor, şi în special de crima săvârşită în biserică. Acum îşi dădeau seama că nu au jefuit decât darurile făcute de nişte oameni sărmani din acel puţin pe care-l mai aveau, căci cine alţii dacă nu oamenii simpli, de rând, se grijesc de sufletele lor: aşadar, până la urmă au jefuit nişte creştini. Şi oare ce păcat mai mare ca ăsta, să-l furi pe aproapele tău, există în lume? Lume care fără să te cunoască îţi deschide inima, împarte cu tine ultima fărâmă de pâine, te cinsteşte cu un păhărel de vin bun şi, cel mai minunat lucru, stă de vorbă cu tine, se căzneşte să te înţeleagă, iar în ochi îi citeşti întreaga dragoste de frate, de creştin? Şi oare ce putea fi altceva mai trist pentru aceşti copii ai străzii decât aceste clipe de mari remuşcări şi tulburări de conştiinţă?!
Văzând cum copiii veneau la biserică tot mai des, dintr-o necesitate acută a sufletului, găsind aici dragostea şi liniştea, părintele îşi dădu seama că trebuia să-i apropie mai mult tocmai pe ei, încercând să le vorbească la început de credinţă, ca mai apoi aflând de destinul lor dramatic, să-i invite la dânsul acasă chiar, destăinuindu-le că pe lângă biserică activa o Asociaţie pentru copii orfani, care se ocupa, evident, cu învoirea lor, în unele cazuri a rudelor, copiii fiind luaţi spre a fi crescuţi în familiile unor gospodari iubitori de suflete tinere, aşadar, Asociaţie care se îngrijea de toţi acei ce nu aveau adăpost şi mângâierea părinţilor.
Vizitară mai multe familii şi, fireşte, acestea nu trăiau ca în paradis, dar orfanii aveau întotdeauna o bucată de pâine, o masă caldă, şi haine curate, un cuvânt bun pornit din suflet, şi se vedeau înconjuraţi de inima creştinească şi pururea devotată a frăţiorilor şi surioarelor mai mici, mai mari… aici fiind copii de toate vârstele.
Mai aveau şi dascăli care-i şcoleau şi mergeau zilnic să-şi facă datoria şi să deprindă o meserie în cele câteva ateliere în care meştereau scaune lungi, taburete, mese simple, cruci de diferite dimensiuni şi destinaţii, incrustări în lemn pentru iconostas, rame fel de fel, iar acei care erau înzestraţi cu harul picturii zugrăveau icoane ce-ţi fermecau privirea şi te răvăşeau până-n adâncul sufletului. Veni ziua când şi lor li se făcu propunerea de a se stabili într o familie. O, Doamne, nicăieri aceşti copii ai străzii nu găsiră şi nu întâlniră atâta dragoste şi înţelegere ca aici, şi iată că sosi şi ceasul când, îmbărbătaţi şi încurajaţi de grija şi respectul cu care erau trataţi, prinseră curaj şi se spovediră în faţa părintelui, cerându-i iertare pentru fapta nedestoinică săvârşită odinioară. Că numai condiţiile vitrege ale vieţii generate de regimul în care trăiau i-au silit la aşa ceva, iar acum, în sfârşit, au înţeles că pe lumea aceasta mai există şi altfel de oameni şi alt fel de a fi…
Aşa că nu era totul pierdut. Existau oameni buni. Stâlpul şi speranţa lumii de mâine. De la zămâslire şi până-n zilele noastre. Din acea zi copiii noştri, copiii străzii şi-au găsit o familie, trăind mai departe cu sufletul împăcat, având un acoperiş deasupra capului şi un cuvânt bun spus din inimă. Suferinţele şi coşmarul pe care aceşti umeri tineri au avut neşansa să le poarte erau deja de domeniul trecutului. În faţa lor se deschidea o altă viaţă, o viaţă nouă, cea a slujirii Binelui, a Omului.

2001

( Urmare )

MIHAI CIUBOTARU
Inundată acum în lumină, piaţa centrală se simţea părăsită şi goală, iar bulevardul pustiu semăna cu un râu cu apă lucind pe marginea trotuarelor căruia copacii îşi întindeau în părţi braţele înfrunzite. Rarii trecători se afundau în răcoarea serii, care se consuma puţin câte puţin, pregătind terenul venirii unei nopţi depline. Arcul de triumf, înălţat în cinstea victoriei oştirilor sovietice contra hitlerismului, astăzi primea o palmă straşnică. Cine erau, totuşi, fasciştii? Se crea impresia că oraşul se cufundase într-o singurătate adâncă. În răstimpuri se auzea pe străzile oraşului un taxi grăbit sau o ambulanţă mobilizată să salveze viaţa unui om. Pe fruntea oraşului care-şi cânta singurătatea era înscrisă cronica miilor sale de griji. Pretutindeni, în curţile cartierelor, se lăsase tăcerea, o tăcere mare şi grea. În casele oamenilor se vorbea mult despre evenimentele din această zi. Şi mic şi mare erau antrenaţi în aceste discuţii. Un procent bun din populaţia capitalei se simţea enervată, stânjenită, îndeosebi, pentru că confortul moral pe care-l avuse până nu demult atâţia ani, se spulbera văzând cu ochii; o altă parte, acei situaţi pe poziţiile naţionale, trăia pentru prima dată sentimentul de mândrie, odată cu care în sfârşit se năştea marea speranţă: i se descătuşase voinţa, iar imaginaţia începu să vâslească pe valurile unor visuri pe cale de a se realiza. Oraşul, frumosul nostru oraş, trăia şi el cu grija acestei mari şi minunate zile. Dintotdeauna calculaţi, dintotdeauna reci şi pragmatici, cu o bogată experienţă de dirijare, ei, ciocoii sovietici, nu doreau nici în ruptul capului să capituleze, cinici în toate şi fără scrupule întocmai ca în perioada tuturor celor mai barbare timpuri, ei, uite, ei, ciocoii sovietici, care aveau repulsie faţă de tot ce era vis şi om de bună-credinţă, înţelegeau foarte bine că numai contraofensiva îi mai putea salva. Până şi astăzi se mai vorbeşte de un scenariu mare şi amplu vizavi de Basarabia modernă, pregătit cu multă minuţiozitate în birourile serviciilor secrete ale Moscovei, despre care noi, contemporanii, puţin ce ştim. Totul este ţinut în mare taină. Din păcate cei care în virtutea funcţiilor deţin secretele nu îndrăznesc să le dea în vileag, iar istoricii noştri nu încearcă să taie nodul gordian.
Lumea noastră trebuie să ştie temeinic un lucru, să-l conştientizeze bine, să ţină minte o dată şi pentru totdeauna, o vor sau nu o vor, dar lupul îşi va schimba părul atâta timp cât va exista pământul, dar năravul ba. Cine sunt în general comuniştii? Ei spun una, gândesc alta, şi fac complet al treilea lucru. Este o realitate groaznică, dar să ne aducem aminte de un dicton de-al lui Aristotel: “Mi-e prieten Platon, dar mai scump - adevărul.” Aşadar, nu trecu multă vreme de la acel eveniment de mare înălţare şi verticalitate, că istoria avea să se repete, avea să se repete anul 1949. Abia sosind acasă într-o seară, abia înfruptându-se dintr-o bucată de pâine şi salam, abia dovedind să-şi mai tragă sufletul, că Ion Polonezul, acel bărbat cu pălărie, se trezi în casă cu o echipă de doisprezece miliţieni înarmaţi şi un procuror în fruntea lor, îmbrăcat într-un trenci de piele, aidoma celor mai fanatici bolşevici. Întrebările care i s-au pus şi ameninţările nu se deosebeau deloc de cele din perioada stalinistă. Deşi tânărul era operat la un rinichi, totuşi, după ce i se percheziţionase casa, şi confiscându-i-se nişte texte scrise cu caracter patriotic şi anticomunist, i se puse cătuşele pe mâini şi fu dus cu forţa şi închis într-un izolator, în care deja se găseau prietenii săi de luptă, de rezistenţă contra ocupanţilor sovietici.
A doua zi iată-l urcând pe Ion Polonezul, însoţit de câţiva miliţieni, pe scările Procuraturii republicane. Apoi mergând pe covorul coridorului până la biroul pe care stăteau fixate iniţialele “M.P.” Îl introduseră înăuntrul biroului. Procurorul care-i pusese cătuşele şi-l arestase îl întâmpină rece şi ostil. Pe birou zăcea tricolorul confiscat în timpul percheziţiei din casa lui din D. Câţiva lucrători ai organelor de drept se mai găseau în birou, care, după cum aveau să afle ceva mai târziu, erau nişte anchetatori de la Moscova veniţi special cu scopul de a înăbuşi cu orice preţ această răbufnire naţională puternică.
- Luaţi loc, tinere! se adresă deodată procurorul către Ion Polonezul.
Acesta se aşeză pe scaun.
- Prenumele, numele, profesia, continuă stâlpul regimului sovietic. Ion Polonezul stătu un timp pe gânduri, pe urmă răspunse totuşi concis la întrebări:
- Ion Smolenschi. Lucrez vânzător la un magazin.
- Cine a organizat această demonstraţie neaprobată?
- În primul rând, orice aţi spune, legală sau nelegală, asta nu contează, principalul este că revendicările noastre coincid cu aspiraţiile tuturor basarabenilor de bună-credinţă, şi acest lucru ne este de ajuns să fim satisfăcuţi moral. În rest, nu ne interesează, puteţi numi acţiunile noastre cum doriţi: extremiste, naţionaliste. Noi ne-am îndeplinit datoria sfântă şi vom face asta întotdeauna, indiferent ce ne-aţi zice şi ce ne-aţi face. N-avem frică de nimeni şi de nimic.
- Cine v-a impus să participaţi la manifestaţie?
- Vă mai repet o dată. Nimeni. Doar propria conştiinţă.
- Cunoaşteţi al cui este drapelul acesta?
- Fireşte, este tricolorul nostru, drapelul neamului românesc.
- Vă întreb drapelul cărei ţări este?
- Al tuturor românilor.
- Ştiţi că atentaţi la integritatea şi onoarea statului sovietic?
- La integritatea statului sovietic? Basarabia este şi va fi cât va exista suflarea omenească pământ românesc. Domnule procuror, dumneavoastră ori nu cunoaşteţi istoria sau o faceţi pe niznaiul. E trist să vezi, domnule procuror, un basarabean care poartă un nume de familie românesc, dar care se află în tabăra ocupanţilor. Ori numele dumneavoastră de familie nu este românesc?
În clipele acelea procurorul se schimbă la faţă. Ochii i se injectară de sânge şi ură. Strânse pumnii şi se ridică brusc în picioare. Nu era un om înalt. Ajunse printre şefii procuraturii republicane datorită soţiei sale, care era fiica unui comunist foarte mare. Porni să meargă încolo şi încoace prin birou, tunând şi urlând: “Tu, scorpie naţionalistă, să-mi faci morală? Ţine minte că te nenorocesc acuşi, te trimit în Siberia şi vei putrezi acolo până la adânci bătrâneţe!” Pe urmă ca un turbat înşfăcă tricolorul cu mâinile, îl duse la gură şi începu să-l rupă cu dinţii, iar bucăţile rupte să le arunce şi să le calce în picioare. Doamne, cât de groaznic era să vezi această scenă.
În cele din urmă ţipă tăios:
- Vezi, aşa veţi fi striviţi toţi, vă vom strivi ca pe nişte gândaci, golanilor, ca pe nişte muşte, să-ţi bagi asta în cap, nespălatule!” Iată-l, aşadar, pe procurorul basarabean - buricul pământului, om de soi, iar semenii săi - nişte golani. Dădu un timp din mâini, ţipând şi urlând, făcând spume la gură, aruncând priviri scăpărătoare la arestat. Pe neaşteptate se opri şi se adresă autoritar subalternilor:
- Luaţi-l de aici, luaţi-l de aici cât mai repede. Piei din ochii mei, viperă naţionalistă!”
Şi porni să calce în picioare bucăţile de tricolor, care se tăvăleau pe podea, în timp ce Ion Polonezul, cu cătuşele pe mâini, era scos afară din birou şi dus înapoi în camera de detenţie.
Câteva zile mai târziu, în urma unei greve a foamei în toată legea, Ion Polonezul şi prietenii săi fură mutaţi la închisoarea de pe strada Tighina şi instalat în celula 84. De fapt, în această celulă au mai stat şi alţi mulţi basarabeni renumiţi. Aici condiţiile erau mai salubre. În această celulă fu pus împreună cu dânşii un oarecare Florărescu, care avea să se dovedească ulterior că era un provocator, o iscoadă a autorităţilor. O metodă mai veche, de a trage de limbă deţinuţii, de a-i induce în eroare, de a-i dezinforma şi de a-i înfrânge. De mai multe ori pe zi erau duşi la interogatoriu. Uite-l pe Ion Polonezul aşezat pentru a doua oară să ţină piept presiunilor şi subterfugiilor unor anchetatori experimentaţi. “Tatăl lui putea fi mândru de dânsul, gândea el. Nu, el nu l-a făcut de ruşine şi lucrul ăsta îl liniştea, îi dădea puteri. Părinţii lui care, atunci, după război, datorită unui concurs de împrejurări, informaţi la timp că se aflau în lista celor ce urmau a fi deportaţi, luaseră drumul pribegiei, ascunzându-se mai bine de un an de zile printre străini, iar cei patru copii ai lor să rămână pe seama satului să-i hrănească şi să-i îngrijească.”
- Cine sunt forţele care stau în spatele vostru? Pentru care servicii secrete lucraţi? Cine este iniţiatorul acestor manifestaţii? – răsună în celulă?
Ion Polonezul se dezmetici:
- În spatele nostru? Care forţe? Dragostea de ţară. Adevărul. Ideea creştină. A venit timpul, domnilor sovietici, timpul eliberării noastre de sub jugul străin.
- Jug străin? Zici că jugul ăsta este străin? Dar tu, oare tu, nu eşti şi tu slav? Oare nu faci parte şi tu din marele trunchi slav? Iar Rusia nu este puterea unificatoare a popoarelor slave? Nu pot înţelege, tu eşti slav, dar te-ai înhăitat cu aceşti români sărăntoci.
- Da, sunt slav, într-adevăr. Tatăl meu este polonez, dar mama este româncă. Neamul nostru s-a stabilit cu traiul în Moldova cu 400 de ani în urmă. Basarabia a devenit patria noastră. Deci, mă simt şi român. Ne tragem din viţă de şleahtici. Noi niciodată nu ne vom vinde moscalilor. Suntem oameni de cuvânt, de onoare. Niciodată! Nu scuipa în fântâna din care bei apă. Pământul românesc ne-a primit şi noi suntem datori să-i purtăm dragoste şi să-l servim cu credinţă. Numai voi, moscalii, pe unde aţi trecut şi treceţi, lăsaţi în urma voastră doar dezastru, nenorocire, barbarie. Toate relele vin de la voi. Porcul oricât ar face propagandă că vrea să se schimbe, totuna râmă şi se tăvăleşte în glod. N-aţi fost oare alungaţi în ultimul timp din toate ţările ocupate şi acest proces continuă şi în alte părţi şi va continua negreşit?”
În acele clipe Ion Polonezul ridică două degete a victorie. Emisarul moscovit se uita la acest tânăr, care nu se dădea bătut, nu se lăsa înfrânt, coborându-şi mâinile în jos a neputinţă. Anchetările acestea aveau să urmeze mai multe zile. Da, totuşi, erau nevoiţi să se grăbească. De urgenţă trebuiau să obţină un document semnat de aceşti tineri patrioţi care să-şi ceară iertare de la puterea sovietică pentru cele ce-au făptuit în acele zile memorabile, aşadar, să cadă în genunchi, să plângă, să cerşească eliberarea lor. Mai ales se grăbeau pentru că îi presa pe deasupra şi strada. Zi de zi se adunau în preajma închisorii mii şi mii de basarabeni care cereau eliberarea camarazilor lor de luptă. Dimensiunea actului de susţinere lua amploare. În această puşcărie comunistă stăteau închişi fraţii lor şi nu aveau dreptul moral să-i părăsească. Ar fi fost o trădare de neiertat. O trădare a cauzei lor. Unii, cei mai aprinşi, propuseră chiar să arunce cu pietre în acest bastion blestemat, să-l ia cu asalt şi să-l distrugă până-n temelie. Dar ceilalţi, care înţelegeau lucrurile mai lucid, raţionau la rece, au ales altă cale. “Vom învinge cu poezia şi cântecul, vom învinge criminalii cu dragostea de ţară”, aşa îşi ziceau ei, siguri de izbândă.
Şi, într-adevăr, poezia şi cântecul învinseră. Curând arestaţii fură puşi în libertate. Era o nouă victorie în lungul drum spre emanciparea naţională.
Anul 1989. Anule, mă închin în faţa ta, tu ai demonstrat că Basarabia n-a murit încă. Inima ei mai bate. Nobilă şi puternică.
Mai mulţi ani vor trece. Vom îmbătrâni cu toţii încă cu câţiva ani. Nu o singură familie se va întemeia. Elevii şi studenţii vor învăţa de acum după cărţile cu alfabet latin. Vom avea relaţii mai strânse cu ţara. Librăriile de carte românească vor creşte, nu cu mult, dar vor creşte. Ţăranilor li se va da pământ, nu la toţi, dar li se va da, o mişcare cât de mică, totuşi, dar era.
Într-o zi, obosit de forfota ce domnea în stradă, mă dusei să mă refac niţel, să respir aer proaspăt, aşezându-mă pe o bancă în grădina publică din centrul oraşului. Jeturile de apă ale havuzului din faţa mea urcau năvalnic în înalt, căzând în jos aidoma unei cascade, meşterind curcubeie neasemuite, grămădind în jur cete de copii rămaşi să-şi petreacă vacanţa în urbe. Parte dintre acei adunaţi acolo se bălăceau în apa havuzului. Alţii se îmbrânceau, stropindu-se reciproc. Din când în când câte o pereche de tineri sau membrii unei familii se apropiau de un fotograf întru a se eterniza pe peliculă. Stăteam pe bancă, captivat de tot ce se petrecea în jur, de pulsul vieţii oamenilor absorbiţi de problemele lor cotidiene, când deodată se aşeză alături de mine un bărbat tânăr, îmbrăcat într-un costum gri, ţinând în mâini mai multe ziare. Se aşeză, probabil, să se odihnească şi el un pic, să răsfoiască ziarele. Îl recunoscui îndată. Era Ion Polonezul. La tâmple îi apăruseră fire argintii. Faptul că era trist mă puse pe gânduri. Îl ştiam om sociabil, vesel şi şugubăţ. El era însă trist. Nu mai zâmbea. Era abătut. Din când în când se uita la tricolorul de pe Casa Guvernului. Ca un copil nevinovat, acesta, tricolorul nostru sfânt, se zbenguia la adierea uşoară a vântului. Nu rezistai şi-l întrebai: “De ce eşti trist, frate Ioane, tu, care eşti întruchiparea voii bune şi a bunătăţii?”
Tristeţea lui, într-adevăr, mă durea.
El se uită lung la mine. Apoi zise:
- Sunt trist, fiindcă mi-e greu să-l văd pe fratele nostru tricolorul cuprins de tristeţe, de o tristeţe mare. Deşi la prima vedere pare jovial. Nu vezi că ochii lui sunt stinşi. Stinşi de durere. Iar sufletul sfâşiat de mari nedumeriri.
Ion Polonezul se simţea mândru. Era mândru să vadă cum deasupra Casei Guvernului se înălţa tricolorul nostru. Era mândru că atunci, în acea perioadă sovietică, atât el, prietenii săi, cât şi toţi oamenii de bună-credinţă din Basarabia, datorită acelor puternice mişcări populare de neuitat, au reuşit să impună autorităţile să adopte prin lege limba de stat, alfabetul latin şi să arboreze tricolorul. N-a trăit degeaba până-n prezent, totuşi. Nu putea accepta însă că de toate roadele astea să se folosească alţii, oamenii negri, trădătorii, aceşti oameni cu sufletul murdar, cameleonii de profesie. Doamne! Prin ce calvar îi este dat basarabeanului să treacă?! Şi în acea clipă el începu să povestească cum într-o zi, întors acasă, avu ocazia să vadă la televizor o secvenţă în cadrul unei emisiuni de informaţii, care ulterior avea să-i tulbure nopţile luni în şir. Era calm în general din fire, dar în ultimul timp nu se putea linişti. Doamne! La sigur că şi strămoşii nu-şi vor putea găsi pace în mormintele lor. Acel procuror, care-l arestase pe vremuri şi-i pusese cătuşele pe mâini, îl băgase să stea mai multe luni la închisoare, ei, uite, acel procuror era numit ministru de interne. Culmea însă era să-l vezi să stea în genunchi şi să sărute tricolorul, jurând credinţă. Acesta, care în acele zile fierbinţi avea să rupă tricolorul în bucăţi cu dinţii, făcând spume la gură, numindu-l pe fratele nostru drapel al fasciştilor, săruta acum tricolorul. “Doamne! exclamă Ion Polonezul. Doamne! exclamă el, făcându-şi cruce. Oamenii aceştia n-au nimic sfânt. Făţărnicia şi lipsa de scrupule este idealul lor, postul şi bunăstarea proprie. Da! Dar ceilalţi oameni, ce fac ceilalţi oameni, dacă îi lasă să guverneze? Dacă ar fi camarazii săi din zilele acelea mari şi fierbinţi. Gheorghe Căuşăneanu nu mai trăieşte. A fost ucis mişeleşte în războiul din Transnistria. Fioghin, pictorul, a fost nevoit să plece în America. Iar ceilalţi s-au împrăştiat care încotro.
Cine suntem noi oare basarabenii? Nu zic toţi, că ar fi incorect, dar avem şi în perioada aceasta de epocă contemporană nu puţini Golia.
N-au nimic sfânt. Doar parvenirea personală îi călăuzeşte. Idealul naţional pentru ei este ceva de care îşi pot şterge picioarele. Ce putem aştepta de la aceşti oameni, dacă ei calcă în picioare lucrurile noastre sfinte? Numai huzurul şi binele propriu îl doresc. Că sufletul lor este de mult terfelit, în stare de decădere şi putrefacţie, asta nu-i interesează pe dânşii, nu-i doare. Lozinca lor este: “După mine măcar şi potopul.” De calibru mai mare ori mai mic, aceştia şi-au urmărit întotdeauna interesul personal, făcând să crească rândurile lor în progresie geometrică. Dându-se în spectacol, ei şi-au lăsat biletele de partid, dar mentalitatea le-a rămas aceeaşi. Dacă am fi mai puţin indiferenţi, mai puţin laşi, atunci curajul oamenilor negri, al acestor trădători de neam, ar scădea. Este bine ştiut cinismul lor, dar dacă vrem să avem un viitor mai bun, vrem ca urmaşii să ne fie fericiţi, e cazul să-i oprim, scumpi basarabeni, să nu le îngăduim a ne corupe sufletul şi fiinţa, gândirea şi demnitatea. Altminteri…
Îmi aduc aminte de un film în care un popor asiatic, ţinut în foame şi deznădejde, adus la o stare de sălbătăcie şi îndobitocire, se întâmplase ca dintr-o scânteie să devină o flacără, şi aceşti oameni, pe care cei mari şi tari, cei bogaţi, îi numeau calici, să se ridice cu bâtele în mâini şi să pornească în masă spre metropola pe care o urau şi să distrugă tot ce întâlneau în cale, să taie şi să spânzure, să se răzbune şi în felul acesta să-şi uşureze sufletul şi suferinţele. Dar asta s-a petrecut într-o ţară asiatică. Acţiunile noastre de pe timpuri au dovedit o dată în plus că noi, basarabenii, suntem europeni, înclinaţi spre dialog şi spirit etic. Din punct de vedere moral, oamenii negri, aceşti comunişti travestiţi şi ipocriţi, aceşti farisei, oare pot avea dreptul să ne conducă în continuare?! Ion Polonezul, acest basarabean simplu, om ca toţi oamenii, modest, cu toate slăbiciunile şi defectele sale, avea să zică în acea zi: “Nu, nu, n-au dreptul moral, nu-l au!” Frate basarabean, priveşte în jur, priveşte la tricolorul nostru sfânt şi cugetă, cugetă bine, ia aminte, că doar un suflet curat, o inimă onestă ne mai poate salva. Să trecem, aşadar, totul prin prisma moralităţii, în caz contrar de hău nu poate să ne despartă decât un singur pas. Ia aminte, frate. Priveşte la tricolorul nostru sfânt, şi aminteşte-ţi întotdeauna de anul 1989, de anul demnităţii noastre măreţe şi falnice.

1997

MIHAI CIUBOTARU
Zilnic, indiferent de perioada anului, fie iarnă sau primăvară, vară sau toamnă, vin în piaţa Marii Adunări Naţionale cortegii de maşini împodobite cu panglici albe, o traversează şi se opresc în celălalt capăt al ei. Pe urmă din aceste maşini ies perechi de tineri căsătoriţi, radiind de marea fericire a zilei, se îndreaptă spre monumentul lui Ştefan cel Mare, depun buchete de flori, apoi merg până la Aleea clasicilor şi pun flori pe soclul mai multor scriitori. Este o imagine şi un gest tulburător.
Deasupra Casei Guvernului fâlfâie semeţ tricolorul. Tricolorul nostru sfânt. Acest simbol care nu o dată ne-a ridicat la luptă, ne-a îmbărbătat şi prin care am obţinut nu puţine victorii de-a lungul istoriei noastre zbuciumate. Oare puţini soldaţi au căzut în marile bătălii, ţinând tricolorul în mâini? Cădeau ostaşii noştri cu cuvântul de libertate pe buze. Ciuruit de gloanţe, prietenul nostru tricolorul arată şi mai frumos şi mai drag inimilor noastre. Şi acum stă în bătaia tuturor vânturilor de strajă la conştiinţa noastră naţională. O singură dorinţă are: să fim mai buni, mai viteji, să fim solidari ca odinioară. Când timpul este frumos, când este mult soare, îşi coboară bucata de pânză în jos şi se hodineşte, îşi mai trage sufletul. Iar atunci când vântul se înteţeşte, se îndreaptă, se întinde precum coarda arcului şi-şi flutură bărbăteşte bucata de pânză, înfruntând vremea cea rea. El este şi va fi lucrul cel mai de preţ, cel mai scump pentru noi. Totuşi, un tremur se vede şi se simte în mişcările sale, plânge parcă într-un fel sufletul lui, stă cuprins de o tristeţe mare. Ne priveşte pe toţi cu ochii plini de lacrimi şi tace. De ce plângi, o, fratele meu bun? Te rog, nu mai plânge, că mi se sfâşie inima. O, dacă ar putea vorbi, neapărat şi-ar spune drama prin care trece, şi-ar împărtăşi gândurile de frate, de reazăm veşnic şi de fiecare zi, la greu şi la bine. Dar tricolorul nostru a fost şi va fi înţelept, va rămâne întotdeauna fratele nostru, el nu vrea să ne lase fără speranţă, el este, a fost şi va fi speranţa noastră de mai bine.
Ca mai ieri a fost anul 1989. Anul marelui val naţional. În orice ţară există un an memorabil de însemnătate naţională. Valurile vin, valurile trec. Anii vin, anii trec. Nemilos se scurge timpul. Iată că suntem în pragul celui de-al treilea mileniu. Cu ce împliniri venim noi, basarabenii? Oare istoria se poate mândri cu noi?
În acea zi de 12 martie un bărbat îmbrăcat în palton, cu pălărie pe cap avea să plece din sat şi să vină la Chişinău. Acelaşi lucru avea să facă şi prietenul său Gheorghe Căuşăneanu. Ceilalţi prieteni Fioghin, pictorul, Gheorghe, sudorul, Veaceslav, studentul, şi Iurie, expeditorul, aveau să se îndrepte de asemenea spre centrul oraşului. Către orele 12.00-13.00 lângă monumentul lui Ştefan cel Mare, în scuarul de la intrarea în parc, la fel ca şi pe piaţa din faţa catedralei se adunase o mare de oameni. Călcaţi în picioare pe parcursul anilor de ocupaţie sovietică, umiliţi şi batjocoriţi, ei şi-au ridicat fruntea, şi-au ridicat capul sus, şi-au încleştat pumnii, şi, cu toată interdicţia autorităţilor, au venit să protesteze, au venit să se revolte, au venit să-şi scuture lanţurile robiei. Era pentru a doua oară, când după atâţia ani de cuminţenie, docilitate şi calm, basarabeanul şi-a ridicat capul, s-a revoltat. a spus “Nu!” răului, nedreptăţii. A arătat lumii întregi că şi el este om, are voinţă şi ştie ce vrea, vrea să-şi făurească istoria cu mâinile proprii. Când bărbatul cu pălărie, pe care-l chema Ion Polonezul, şi Gheorghe Căuşăneanu aveau să vină la monumentul lui Ştefan cel Mare, marea imensă de oameni fierbea. Aceşti oameni revoltaţi, înţelepţi până acum şi paşnici, şi-au rupt zăgazurile răbdării şi se uitau cu ură la Casa Guvernului. În aceste clipe ei urau această Casă din tot sufletul, urau din tot sufletul acest cuib de trădători şi de vânzători de neam. Bestiile! Indignarea oamenilor era la culme. Bestiile! Şi, totuşi, ce-i stăpânea pe ei ca să pună mâna pe arme, să se răscoale, să dărâme această Casă blestemată, odioasă, această casă şovino-rasială? Civilizaţia, morala creştină? Probabil, înţelepciunea şi caracterul lor paşnic. Da, mai mult ca sigur. Un tip bărbos, pe care-l ştiau că avea mulţi copii, urcă pe fundamentul gardului făcut din zăbrele de fier, şi porni cu însufleţire să recite nişte versuri patriotice pe care le compuse personal. Într-un fel erau versuri de amator, dar, fiind spuse cu atâta ardoare şi patimă, conţineau un dram personal de adevăr. “Fraţilor, cine suntem noi oare, acasă, dar fără drepturi, mai rău ca papuaşii, n-avem dreptul să ne numim români?! Ca să vedeţi, o mână de oameni au uzurpat puterea şi o deţin de atâţia şi atâţia ani, hotărăsc cine suntem!”
Cu fiecare clipă care trecea ura creştea tot mai mult. La staţia din apropiere tineri şi bătrâni coborau din troleibuze, trotuarele de la marginea pieţei mari din faţa Guvernului se umpleau de oameni. Un grup de flăcăi zdraveni blocară circulaţia la intersecţia strazii Bănulescu-Bodoni cu bulevardul Ştefan cel Mare. Totul fierbea în jur. Nu departe de Arcul de triumf se găseau mai multe maşini în care se aflau oameni îmbrăcaţi în civil urmărind cele ce se desfăşurau în imediata apropiere şi transmiţând superiorilor informaţii prin staţia de radio mobilă. Feţe îngrozite se vedeau pe la ferestrele Casei Guvernului. Care guvern din lume, de-a lungul istoriei omenirii, nu s-a temut de furia poporului? În această zi se vedea că avea să le fie greu de potolit şi de manipulat oamenii. Din când în când pumnii încleştaţi ai oamenilor se ridicau în aer, apoi coborau. Un tânăr înalt şi bine clădit, ţinând tricolorul în mâini, începu în acel moment să cheme lumea să ocupe vasta piaţă din faţa tribunei lui Ilici. Era Gheorghe Căuşăneanu. “Să mergem în piaţă, fraţilor!” se auzea vocea tot mai insistentă a liderului spontan. “În piaţă! În piaţă!” prinseră a vocifera oamenii, intrând în rolul de demonstranţi. Şi oamenii porniră în masă să se îndrepte spre centrul pieţei, strigând în repetate rânduri: “În piaţă!” Încetul cu încetul piaţa din faţa Guvernului şi scuarul din preajma monumentului lui Ştefan cel Mare începură să se golească, toată lumea pornind să umple piaţa centrală a capitalei. Urmaşii lui Ştefan ţineau în mâini cu mare mândrie tricolorul nostru sfânt, purtând pancarte cu fel de fel de texte, care exprimau starea lor de spirit. Aşadar, vulcanul irupse. Acel popor docil şi cuminte se răzvrătea. Jilţul ciocoilor sovietici începea a trosni. Ei erau miraţi să vadă cum basarabenii se treziră, ieşiră din amorţire şi purceseră la acţiune. Venise marele val naţional. Se zdruncina regimul sovietic, la fel cum s-ar scutura pământul în urma unui cutremur. Aşadar, Chişinăul protesta, se răzvrătea. Era extraordinar să vezi această mulţime de oameni scandând lozinci antiguvernamentale, antisovietice. Era un semn că basarabeanul făcea o tentativă de a se impune: “Jos Jucenco! “Jos Demidenco!”, “Jos mafia!”, “Jos Bondarciuk!”, “Jos Pşenicinikov”, “Moldoveni, uniţi-vă!”, “Jos Grosu!”, “Jos Guvernul!”, “Jos rusificarea!”, “Jos corupţia!”, “Jos miliţia în slujba mafiei!” Asemenea lozinci îndrăzneţe oraşul Chişinău n-a mai auzit de prin ‘44 încoace. Iar în mijlocul acestor pancarte şi lozinci domnea pe bună dreptate regele nostru - Tricolorul. Multe, multe steaguri. Toată lumea se afla într-un gând, într-o suflare românească. Din când în când se auzeau să răzbată în această simfonie de glasuri răzvrătite somările brutale ale unor lucrători de miliţie lansate prin mai multe megafoane, dar care erau acoperite şi bruiate, dacă nu şuierate de oamenii veniţi în piaţă ca să-şi descarce ura purtată de-a lungul anilor faţă de regimul tiranic şi odios. Odinioară la tribuna lui Ilici puteau urca de sărbătorile comuniste doar guvernanţii, călăii poporului de zi de zi, acei care ne-au deportat, ne-au siluit credinţa strămoşească şi datinile. Acum, de astă dată, noi eram stăpânii pieţei. Pumnii, pumnii unor români luptători se înălţau şi coborau într-un mod ritmic. Un băiat se căţărase pe Arcul de triumf admirându-şi tricolorul fâlfâind în vânt. În ziua aceasta poporul triumfa. Ascunşi în vizuinile lor ciocoii sovietici erau cuprinşi de o stare de şoc, de panică şi enervare extremă. Iată că de acum nici basarabenii nu doreau să li se supună. “Destul!” striga mulţimea. “Destul cât am îndurat! Jos ocupanţii! Jos călăii!” Era marele val naţional care în acele clipe incandescente se dezlănţuise în toată puterea şi frumuseţea sa interioară. Deodată o parte din demonstranţi se smulse din imensa mare de pe piaţă şi porni curajos să urce treptele tribunei. În fruntea lor se aflau Gheorghe Căuşăneanu şi Ion Polonezul. Ajutaţi de mulţime, ei rupseră lanţul de miliţieni care le baraseră calea, strigând “Victorie!”, “Victorie!” Da, în această zi era victoria lor, victoria tuturor basarabenilor, victoria basarabeanului răzvrătit. De acolo de sus, de la tribună, tricolorul îi îndemna pe basarabeni la luptă. La marea luptă pentru limbă, alfabet, pentru păstrarea fiinţei naţionale. Peste o clipă mulţimea în legănarea a mii de tricoloruri începu să cânte “Deşteaptă-te, române!” Imnul venea din adâncul inimilor şi sufletelor oropsite, revărsându-se peste cele şapte coline ale Chişinăului. Răstignit ani la rând, Măria sa Imnul, împreună cu Tricolorul, prindeau aripi, înviaseră. Zadarnic vociferau megafoanele, marele val naţional nu mai putea fi oprit. Neputincioase, bastoanele de cauciuc ale miliţienilor sovietici se roteau oarbe în aer, loveau năprasnic în demonstranţii urcaţi pe tribună. Entuziasmaţi, basarabenii nu se mai temeau. Toată lumea cânta cu o şi mai mare evlavie şi dumnezeire “Deşteaptă-te, române!” Câţiva miliţieni turbaţi îşi făcură drum spre Ion Polonezul, îl loviră în frunte, îl îmbrânciră. Mai multe chipie cu cocarde roşii se văzură cum zboară în aer. Dar tricolorul rezista, rezista să stea acolo pe tribună, ţinut în mâinile puternice ale unui ţăran basarabean, ale lui Gheorghe Căuşăneanu, care în acele zile avea să uimească Chişinăul, venit să dea o lecţie de bărbăţie şi curaj. Un cerc de tineri îl înconjura, apărându-l pe fratele nostru tricolorul - simbolul perenităţii noastre. Piaţa striga întruna: “Jos ocupanţii!”, “Jos ciocoii sovietici!” Pe urmă avea să se cânte “Treceţi, batalioane române, Carpaţii”. Nu prea des ne este dat să vedem un basarabean mândru. În aceste clipe însă basarabeanul putea fi mândru de faptele sale, şi el voia libertate, voia să scape de închisoarea sovietică. “Ce căutăm noi, fraţilor, români cum suntem, împreună cu slavii şi turcii musulmani?!” Aceste rânduri rebele aveau să înflăcăreze cuvântările mai multor oratori. “Unire cu Ţara!” scandară oamenii eliberaţi de frica acumulată pe parcursul anilor de ocupaţie. Curând tricolorul în ovaţiile poporului deşteptat avea să coboare de pe tribună şi, trecând în fruntea unei coloane de demonstranţi, porni să cucerească capitala. Stând în faţa televizoarelor, guvernanţii îngroziţi se uitau la evenimentele ce se desfăşurau în stradă. Atât pe Casa Guvernului, cât şi pe stâlpii de telegraf atârnau camere video, care supravegheau circulaţia rutieră. Sorbeau câte o ceaşcă de cafea, fumau trabucuri. Un mare nor de fum inunda cabinetul spaţios. Astăzi, în aceste clipe, ei nu mai erau stăpâni absoluţi. Gesticulau din când în când. Înghiţeau în sec. Voiau să spună ceva, dar cuvintele nu doreau să se aranjeze în logica propoziţiilor concrete. Marele val naţional se rostogolea pe bulevardul lui Ştefan cel Mare, zguduind clădirile, zguduind regimul sovietic. Când ajunse în piaţa Academiei, se întoarse înapoi, măreţ şi falnic, aşa cum se dovedi în acest timp o mare de oameni solidari, fermi să-şi ceară drepturile, şi cu mult noroc să dărâme regimul. Din maşina miliţiei care staţiona la intersecţia străzii Puşkin cu bulevardul Ştefan cel Mare se transmitea prin staţia de radio mobilă: “Ăkstremistî napravleaiutsea k zdaniiu Ţ.K.” (Extremiştii se îndreaptă spre clădirea C.C.-ului). De după clădirea Casei Guvernului se văzură ieşind într-un rând disciplinat nişte vlăjgani militari zdraveni, alergând la locul indicat să bareze calea demonstranţilor. Era “Omonul”. Sute de femei, bătrâni şi copii mergeau înaintea coloanei demonstranţilor cu o icoană în frunte, subliniind încă o dată că revendicările lor erau paşnice şi întemeiate. Basarabia îşi cerea drepturile! La numai câţiva zeci de metri de cordonul de militari şi miliţieni din coloana de demonstranţi se auzi un strigăt: “Fraţilor, şi voi, ca şi noi, suntem cu toţii născuţi de unele şi aceleaşi mame, suntem moldoveni, cu toţii venim de la ţară, lăsaţi-ne să trecem, nu loviţi în noi, căci mai mare păcat nu veţi face decât acum. Nu vrem decât să fim stăpâni pe moşia noastră, la noi acasă, pe moşia pe care ne-au lăsat-o strămoşii.” Dacă am răsfoi unele cărţi de istorie ne vom da seama că asemenea fraze au mai fost rostite şi în alte epoci în timpul multor demonstraţii şi care s-au terminat cu vărsări de sânge. Când guvernanţii se uitau la televizor încăierarea dintre forţele puterii şi manifestanţi se dezlănţuise deja şi lua o proporţie uriaşă. În afară de imaginile pe care le vedeau pe ecran, un ofiţer venea să le dea din când în când informaţii. Zeci de copii zăceau la pământ, femei îmbrâncite, bătrâni snopiţi în bătăi cu bastoanele de cauciuc, icoana sfărâmată şi călcată în picioare de forţele de reprimare sovietice. Aceste acţiuni violente şi barbare fură scânteia cea mare. Mulţimea cuprinsă de furie făcu presiuni atât de mari, încât cordonul de militari şi miliţieni nu putu să mai reziste şi cedă. Se formă o breşă prin care demonstranţii izbutiră să treacă, apoi breşa se lăţi şi mai mult şi şuvoiul de oameni, stăpâniţi de sentimentul de victorie, năvăli în piaţa centrală, scandând foarte tare: “Jos ocupanţii!”, “Jos cozile de topor!”, “Moldoveni, uniţi-vă!”, “Vrem dreptate!” Curând piaţa se umplu din nou toată. Între timp mai multe sute de demonstranţi fură arestaţi, bătuţi în adevăratul sens al cuvântului. Şi atunci, în acele clipe, se vărsă prima picătură de sânge în Basarabia, dar marea vărsare de sânge avea să se scurgă câţiva ani mai târziu. Aşadar, drumul spre C.C. era liber. Al doilea cordon nu mai era un obstacol serios pentru ei. Căzuse şi acesta şi imensa mare de basarabeni năvăli peste gazonul de iarbă verde, iar avangarda avea să ajungă până pe terenul din faţa C.C.-ului. La câţiva paşi numai se afla clădirea C.C.-ului. Acea clădire a ciocoilor sovietici era până nu demult pentru ei inabordabilă. Nici vorbă că ciocoii, stând înăuntru, tremurau pentru pielea lor. Un alt cordon de soldaţi înarmaţi cu automate stăteau pe scările care duceau în clădire. Erau ofiţeri şi soldaţi sovietici. Printre aceştia se mai aflau şi colaboraţionişti autohtoni.
Mulţimea se opri aici, dar nu se lăsa bătută, continuând să strige: “Jos ciocoii!”, “Jos cozile de topor!”, “Jos călăii!” Ce-i despărţea oare pe aceşti oameni? Unii, din tabăra adversă, apărau un regim comunist dictatorial, iar ceilalţi, cei mulţi şi oropsiţi, îşi apărau moşia strămoşească, tricolorul, istoria şi demnitatea. Nici un regim nu poate exista mult timp fără susţinerea populaţiei băştinaşe. Ce-i anima pe unii? Şi ce-i anima pe ceilalţi? La sigur că pe Fioghin, pictorul, unul dintre cei mai activi participanţi ai basarabeniadei, l-a ridicat dorul de libertate, de ţară. Şi în aceste clipe tensionate el îi îndemna pe basarabeni la asaltul ultimei redute a tiraniei comuniste. Curios lucru, ce ar fi spus oare fondatorii ideologiei comuniste K. Marx şi F. Engels, văzând această mişcare anticomunistă? În aceste zile se năruia o întreagă ideologie clădită pe minciună, pe demagogie şi pe ideea şovinismului rus. Ne aflam cu toţii în momentul acela la un pas de o mare tragedie. Instalaţi odată cu venirea tancurilor sovietice în Basarabia, ciocoii moldoveni voiau să-şi păstreze cu orice preţ poziţiile privilegiate în societate. Deprinşi de tineri să conducă, ei se credeau de neînlocuit. Oare cât costau poziţiile acestea ale lor privilegiate? Trădarea, trădarea naţională! Ei s-au vândut pentru totdeauna străinilor. Acum cuibăriţi în diferite birouri, analizau şi se gândeau la fel de fel de scenarii, situaţiile noi puteau în orice clipă să survină, trebuiau să prevadă totul, fiecare detaliu trebuia pregătit, chiar şi cel mai neînsemnat. Scopul lor dintotdeauna a fost unul singur, puterea! Era ţelul vieţii lor. Poporul pentru ei era o simplă jucărie. O jucărie care nu valora mare lucru. O turmă de oi. Ce mai vor şi golanii ăştia! Schimbare? Ha! Ha! Ha! Dar borta covrigului nu vor? Vor trece mai mulţi ani, într-adevăr, poporul va primi doar borta covrigului. Dacă e să ne exprimăm printr-un cuvânt mai clar - mizeria. Asta a fost plata ciocoilor sovietici. Ţinând tricolorul în mână, ţăranul Gheorghe Căuşăneanu se adresa armatei să nu tragă în oameni. Apoi, urcând în copac, şi atunci când auzi că autorităţile anunţau prin portavoce că mitingul era nesancţionat şi că femeile şi copiii trebuiau necondiţionat să părăsească spaţiul ocupat de manifestanţi, începu de acolo, din vârf, să cheme lumea să reziste, să nu cedeze, aducându-le aminte că românul mai bine moare, dar nu se lasă învins, nu-şi vinde moşia, nici neamul. Cu fiecare secundă trecută situaţia devenea tot mai critică. Lezaţi în amorul propriu, ciocoii sovietici, erau în stare să transforme această zi într-o duminică sângeroasă, în caz dacă aveau să rămână numai bărbaţii. În momentele acelea de mare tensiune o pădure de mâini se ridicară în sus, dând cu atâta putere din pumnii încleştaţi, scandând cu atâta ură “Jos ocupanţii!”, “Jos cozile de topor!”, “Noi suntem acasă!”, “Soldaţi, nu trageţi în oamenii paşnici!”, încât acest tablou impresionant merita penelul unui mare pictor ori geniul unui regizor vestit. Ce-ar fi zis oare bădiţa Mihai, auzind cum basarabenii, adunaţi într-un cerc larg pe bulevard, declamau pătimaş monumentala “Doină”? Ce-ar fi spus ardeleanul Coşbuc, văzând cum aceşti oropsiţi ai vieţii, aceşti creştini răstigniţi de regimul sovietic, îi citeau în cor profetica poezie “Noi vrem pământ!” Sau ce-ar fi crezut martirul basarabean Mateevici, a cărui moarte până în zilele noastre este învăluită în mister, de-ar fi auzit cum rara sa perlă “Limba noastră” devenise crezul compatrioţilor săi?
Da, Basarabia n-a murit, Basarabia reînvia încetul cu încetul. În Basarabia mai existau încă oameni credincioşi idealului naţional. În ziua aceasta basarabenii aveau să-şi cânte destinul, aducând un omagiu strămoşilor, făcând să înscrie o filă nouă în istoria neamului. Iar tinerii aceştia minunaţi, cu chipul frumos şi paşnic, care au stat până-n adâncul nopţii de veghe la focul aprins în faţa cuibului de ciocoi sovietici, nu meritau oare eternitatea? Imaginaţi-vă doar cum ei stau în jurul focului, iar dincolo, ceva mai departe, la numai câteva sute de paşi, se găsea baricadat monarhul absolut, comunist, păzit de armata de ocupaţie sovietică. Trebuia să ai curaj, totuşi, să faci lucrul ăsta, să ai voinţă şi marea dragoste de ţară şi moşie.
( Va urma )