CNEAZUL

MIHAI CIUBOTARU

Când se lăsa noaptea, o luminiţă răzbătea prin ferestruica îngustă de la subsolul unei clădiri cu cinci etaje. Era un semn că în acest loc cineva îşi găsise adăpost. Şi, într-adevăr, de coborai pe nişte scări în subsol şi pătrundeai în adâncul acestui spaţiu larg, dădeai într-un colţ de mai multe saltele. Saltele în acest loc rău famat? Îndată te încerca un gând de compasiune, dar în acelaşi timp şi de umilinţă.
Ieşiţi cu noaptea-n cap cu oarecare treburi ţinute în taină, stăpânii domeniului dosit de ochii lumii se întorceau, ca de obicei, înspre amiază pentru a-şi potoli poftele trupeşti. Totuşi cine erau aceşti locuitori ai subteranei? Pe unul dintre ei, cel mai mare, îl chema Vasiliok, hai să zicem capul liotei de vagabonzi. Ceilalţi: Jeka, Moldovanu, Micu, Zelionâi erau de diferite vârste, însă pe toţi îi unea acelaşi destin – strada. Cel mai mic dintre dânşii era un puştan dezgheţat şi energic. Se trăgeau cu toţii din familii unde beţia părinţilor stătea în capul mesei, erau lăsaţi în voia soartei, puşi la cheremul unei vieţi în care trebuiau să supravieţuiască.
La urma urmei bestialul instinct îi împingea la luptă. La o luptă zilnică de supravieţuire, de a rămâne în viaţă cu orice preţ, ştiind că nu aveau de nicăieri un sprijin. Erau foarte prost îmbrăcaţi şi murdari, purtând plete lungi. Se vedeau fugăriţi de prin toate părţile, aidoma unor câini de pripas, pe care nu-i apăra nimeni. Fiecare îşi ştia meseria. Câţiva dintre dânşii erau hoţi de buzunare. Când se dovedea mare înghesuială în troleibuze şi autobuze, şi asta se întâmpla, ca de obicei, la orele de vârf, ei porneau la vânătoare, şi cu atâta abilitate şi dexteritate îşi executau operaţiile încât raidurile efectuate treceau fără a stârni scandaluri, nelăsând barem o urmă de bănuială. Portmoneele şi alte lucruri de preţ se vedeau înstrăinate, fără o câtuşi de puţină şovăială, potolind setea de răzbunare, dar şi de izbândă a acestor copii excluşi din societate. Alţii câţiva cutreierau pieţele şi magazinele, care cerşind, care furând merinde, ori făcând alte munci grele, de care aveau parte în acele zile de căutare a unui noroc, pe care ei îl înţelegeau în felul lor.
Ieşiţi de sub controlul statului, şi cine astăzi se mai interesează de copiii străzii, aceşti vagabonzi duceau o viaţă liberă, de boem. Romantic, nu? Să fi fost asta, într-adevăr, chiar o existenţă romantică, să fie oare asta o normă în societatea noastră?
Ei uite, şi astăzi cam pe la amiază subsolul se vedea dominat de gălăgia, râsetele şi argourile lor, care îşi descărcau buzunarele şi torbele pline de prada zilei direct pe duşumeaua de pământ, lăudându-se fiecare cu isprăvile şi succesul nesperat. Tot atunci fu aprins un primus. Marea lor dorinţă era să-şi facă o cafea neagră, şi aidoma unor domni să savureze amarul-dulce atât de plăcut şi atât de dorit de toţi oamenii. Nu făceau parte şi ei oare din societatea oamenilor? Nici vorbă că le-a mers astăzi. De la prânz nu va lipsi nici salamul cel mai gustos, nici pâinea albă, ca în alte zile, când erau nevoiţi să mai postească. Cineva scoase mai multe sticle de bere. Deşi copii încă la faţă, modul lor de viaţă avea asemănare cu cel al celor mari. Îmbătrâniseră devreme. Prea devreme. Fumau. Se putea parcă altfel? Şi acum îşi scoaseră câte o ţigară, după ce cu o mare poftă isprăviră cu cele de-ale gurii şi sticlele de bere fură aruncate într-o moviliţă de alte sticle de vin, bere şi rachiu. Curând cafeaua îi făcură să se simtă domni. Scoţând rotocoale de fum şi sorbind din nişte ceşti pline ochi de cafea, se lăsară pe aripile unor visuri frumoase. Aveau într-un fel noroc aceşti copii, căci locatarii din clădire ştiau de existenţa lor, însă miloşi îşi dădeau seama că nimeni nu-şi mai bătea capul de dânşii, lăsându-i în pace. Dacă aveau să semnaleze la poliţie, nu erau siguri că aceştia îşi vor face onest datoria, aranjându-i în vreo casă de orfani, mai ales că părinţii lor trăiau, existau în carne şi oase. Pe urmă veni o partidă de cărţi, tipii se distrau şi se relaxau.
Când afară era cald, timpul frumos, se simţeau în largul lor, dar când veneau vânturile reci, cădeau ploile, şi se întâmpla să cadă ploi dese şi mărunte, de lungă durată, erau nevoiţi să-şi caute adăpost pe undeva, îngheţând de-a binelea şi răbdând de povara la care erau supuşi şi care-i consuma şi-i seca de puteri. Ba uneori cu picioarele ţapene ca nişte buşteni, mureau de oboseală, aşteptând ora reîntoarcerii la cuibul lor dintotdeauna. De parcă aici începuse viaţa lor, ca fraţi de sânge, venind de la o mamă, şi nu de oriunde aiurea.
Primii fulgi de zăpadă îi făceau să redevină iarăşi copii şi când stratul albului imaculat cu steluţe strălucinde se aşterneau în curtea din preajmă atingând o înălţime bunicică, aşa ca prin minune răsărea în faţa clădirii un om de zăpadă cu o cratiţă mare pe cap, o mătură lungă, semn al hărniciei Moşului, cu ochi de cărbune şi nas de morcov bucurând inimile celor din jur. Se veseleau şi ei, aducându-le aminte de vârstă, dar vai, societatea în care trăiau i-a exclus, se purta rece cu aceşti copii, coborându-i până la condiţia de vagabonzi. Adicătelea copii ai străzii. Ai lumii interlope. Adică ai nimănui. O mână de lucru ieftină, de sclavi în înţelesul adevărat al cuvântului.
Curând aveau să dea şi gerurile grele, se apropia încetul cu încetul Anul Nou, un an pentru toată lumea al unei speranţe noi, şi de ce oamenii n-ar spera, de ce n-ar spera şi ei, aceşti vagabonzi, un an mai bun, mai omenesc, altminteri oare ce or mai fi devenind oamenii, dacă ar fi lipsiţi de facultatea de a spera, de a visa, de a aştepta o schimbare, de a-l aştepta pe minunatul Moş Crăciun să aducă în dar o pereche de ghete nou-nouţe, hăinuţe de catifea, o cuşmuliţă miţoasă şi bomboane câte vrei, turte dulci care ţi se topesc în gură. Seară de seară, când Măria sa frigul trona afară, ei se adunau în cuibul lor, şi atunci Moldovanu lua chitara din cui şi îngâna o melodie din astea mai pipărate, iar ceilalţi ţinându-i hangul. Căci tipul ştia zeci de melodii, şi nu numai din cele cu iz vulgar, dar şi multe altele, mai curate, mai dulci şi mai sentimentale. De unde oare le-o fi învăţând? Capul lui roia de cântece şi de o mulţime de versuri. Un mare talent, nu glumă. Nimic de zis.
Dar buna dispoziţie era buna dispoziţie, însă viaţa de toate zilele era viaţa de toate zilele. O lovitură mare se planifica pentru mâine. Operaţia fu pregătită minuţios, fiecare detaliu gândit bine şi pus la punct. Şi atunci când afară se lăsă o noapte profundă, când majoritatea oamenilor sunt pradă somnului şi a visurilor dulci, micii noştri eroi porniră la drum, băgând de seamă să nu fie observaţi de nimeni, înspecial de o patrulă nocturnă, care câteodată se mai întâmplă să circule prin oraş, deşi cam rar, de la caz la caz. Se aflau deja în raza bisericii peste oarecare vreme. Aţi ghicit bine, puştanii noştri şi-au pus în gând să treacă prin foc şi sabie o biserică. Şi de ce anume o biserică? Se făcea asta intenţionat? Ori din dorinţa de a se pricopsi cu ceva bani şi bunuri, siliţi de situaţie, de nevoile zilei? Suntem înclinaţi să credem că varianta a doua era mai aproape de adevăr. Vizitaseră biserica în mai multe rânduri, dându-şi seama de punctul vulnerabil de apărare al lăcaşului sfânt. Acum însă erau hotărâţi să-şi aducă planul la îndeplinire. Îşi aduceau aminte cum zeci şi sute de oameni îşi depuneau contribuţia în bani într-o cutie mare, îmbrăcată într-o stambă cafenie.
S-au strecurat până la geamul anexei bisericii. L-au spart într-un mod dibaci, fără mare zgomot. Afară nu se vedea nimeni. Nu era nimeni în jur. Domnea un întuneric beznă. Au pătruns înăuntru şi ţinând în mâini câţiva dintre ei câte o lumânare aprinsă, s-au orientat la început în ce loc se aflau, apoi au înaintat, dându-şi seama că biserica în acea noapte de pomină nu era păzită de nimeni. Prinseră curaj şi porniră să scotocească întregul lăcaş sfânt. Curând dădură peste cutia cu donaţii spre care le erau îndreptate toate gândurile. Bucuroşi că au găsit-o, o sparseră pe loc, puseră mâna pe bani şi-i împărţiră frăţeşte. Aruncară o privire în jur. Câteva icoane îi ademeniră şi ei le înşfăcară şi le puseră într-un sac. Când au văzut Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce, le-au sticlit ochii, şi cu toate că la început nu prea îşi dădeau seama ce valoare deosebită reprezentau acestea, ceva în sufletul lor atât de măcinat şi înăsprit îi împinse să sustragă şi aceste două obiecte preţioase.
Se vestea o noapte norocoasă. Ciulind urechile o tuliră de la locul crimei, folosind aceeaşi filieră prin care pătrunseseră în biserică: geamul spart al anexei. Curând doar bezna din noapte le era tovarăşul de drum.
Fericiţi că planul le izbutise fără mari eforturi, şi se petrecuse într-o formă desăvârşită, încet-încet făcură să le dispară urmele, în cazul dacă poliţia avea să recurgă la câini specializaţi cu astfel de operaţii. Şi atunci când ajunseră la subsolul lor ferit de lume, răsuflară uşuraţi şi, de mulţumiţi ce erau, se aruncară pe saltele şi adormiră buştean. A doua zi, toată presa scria despre această lovitură de graţie. Indignarea nu mai avea margini. Pe prima pagină a unui cotidian important apărea fotografia bisericii, iar ceva mai jos se găsea comentariul preotului bisericii: „Comiterea unui jaf în sfântul lăcaş este calificat de toţi creştinii drept cea mai gravă crimă. Fiindcă tâlharii au ignorat canoanele religioase şi au intrat în Altarul bisericii, mă tem că Dumnezeu îşi va vărsa mânia asupra lor. De hoţi se va ocupa poliţia. Ieri, lucrătorii bisericii au sesizat organele de drept”.
Fireşte că aceşti copii vagabonzi nu citeau ziarele, nu ascultau nici radioul, nu priveau un post de televiziune, dar vestea spargerii bisericii de către nişte necunoscuţi porni să circule din gură în gură şi ajunse şi la urechile lor, care, când auziră ce amploare luă cazul şi cât de tare era condamnat de societate, nu se speriară, ci, dimpotrivă, şi mai mult îi aţâţă acest fapt, îi umflă în pene, făcându-i să se gândească la alte planuri şi lovituri, căci pofta vine mâncând, mai ales când cucoana nevoie îţi dă ghes. Asta-i n-ai ce-i face.
Iarna se înstăpânea de-a binelea. De bună seamă că puştanii noştri făcură şi alte raiduri, şi zi de zi, seară de seară se adunau, povestindu şi isprăvile de vitejie prin prisma excluşilor din societate.
Începură să-şi facă apariţia brazii, adevăraţii brazi cu ghimpi, verzi-verzi, frumoşi şi înalţi în diferite locuri ale oraşului. Era semnul că dădea peste noi năvală Anul Nou. Nu azi, dar la sigur mâine, poimâine, grupuri multe, multe de copii vor umbla din casă în casă cu hăitul, dovedind că nu s-au lăsat de tradiţii, ţineau la datinile strămoşeşti.
Puştanii noştri se uitau cu invidie la copiii din cartier, care aveau părinţi şi care puteau să beneficieze de o noapte de revelion în sensul deplin al cuvântului în cercul familiilor. Gândul unui revelion frumos, ca-n basme, îi mistuia şi pe eroii noştri, şi fantezia lor avea acest drept, când iată că în preajma celui mai fericit eveniment din viaţa omului, în mintea piciului poreclit Moldovanu încolţi un plan diabolic. Nemaiauzit şi nemaiîntâlnit în breasla lor. De ce n-ar merge şi ei să-l hăiască pe Cneaz? Pe Cneaz, ca să vezi, pe primul în ţară. Ideea era frumoasă, ideea era interesantă, dar pe ideea ceea cum s-o realizezi, iată întrebarea? La început nu prea credeau în realizarea ei.
Cneazul era păzit cu străşnicie, şi dacă era hăit, atunci se făcea după un plan bine programat şi în scop propagandistic. Fireşte că accesul la Domnia sa nu era la cheremul oricui. Dar dorinţa era atât de mare şi atât de arzătoare încât se jurară s-o realizeze cu preţul chiar al unei eventuale deconspirări şi pedepsiri. Te puteai, nici vorbă, trezi într-o colonie de copii, dat fiind că ai încălcat interdicţia autorităţilor şi ai pătruns nechemat şi abuziv în zona mult stimatului Cneaz. Da dacă veneai cu gând rău? Atunci?
Însă ispita fu atât de mare – iar faptul, că, pe deasupra, mai erau şi copii, de ce nu? – încât îi făcu să se pună pe treabă, şi fiind isteţi şi ingenioşi de la Dumnezeu, învăţară în primul rând o hăitură grozavă, pe care o scrise cu acest prilej Moldovanu fire de poet şi cântăreţ, nu? – calităţi care-l deosebeau de ceilalţi băieţi, ceva mai brutali şi mai neciopliţi, dar buni la suflet cu toată copilăria lor grea. Apoi îşi găsiră un buhai, un harapnic, nişte cuşme miţoase ciobăneşti, repetară bine scenariul, şi îmbrăcaţi în nişte paltoane jerpelite, ghete nevăxuite înaintară în seara marii împliniri şi întâlniri spre centrul urbei, trecură prin vestita grădină publică centrală, făcându-şi apariţia la vreo 30-50 de metri de casa Cneazului care era păzită la poartă de un poliţist din garda de pază, şi fără a-i trezi bănuieli, îşi văzură de drum ceva mai încolo, pe urmă o cotiră la stânga, mai făcură câteva zeci de metri, apoi se opriră, sărind unul după altul un zid înalt, căci erau maeştri la sărit gardurile, se furişară prin grădină în vârful degetelor şi ajunseră la un geam mare, de fapt erau mai multe geamuri din care răzbătea o lumină puternică, lumină care se întindea pe pământ în forma unei ferestre înalte şi lătuţe.
Se opriră, aşadar, lângă un geam mare şi cu inima în dinţi, făcându şi semnul crucii, strigară într-un noroc, cât îi ţineau puterile: „Primiţi cu uratul!?”, căci ştiau că aşa se începe actul hăitului neaoş. Nu zăbavă, cineva trase de perdea. Şi se aflau cam în conul umbrei şi feţele lor nu se vedeau prea desluşit, doar siluete de copii se profilau în întunericul de afară.
„Cine o fi fiind?” se gândiră puştanii. Nu bănuiră că de fereastra cea mare se apropiase şi trase de o perdea albă de mătase chiar Cneazul în persoană, obişnuit de obicei cu astfel de ritualuri, de data asta, la început, un pic dezorientat, mai ales ştiind că nimeni nu fuse deocamdată programat la acea oră, totdeauna subalternii obişnuind să-l avertizeze din timp.
Fiind crescut la ţară, mai păstrând deci într-un fel în suflet încă ceva din acele vremuri, îşi călcă pe inimă, se muie, dându-şi seama că erau nişte copii, şi el, nu-i aşa, era tot om; pe urmă îşi zise, probabil, subalternii vroiau să-i facă o surpriză plăcută trimiţându-i nişte copii fără a-l preîntâmpina, aşadar, lăsă prudenţa la o parte şi, ca un gospodar bun ce se credea, răspunse tare, aşa cum se cade unui iubitor de folclor, după datina strămoşească, ca să-l audă afară: „Primim cu dragă inimă!”
Ei, atunci imediat un pluguşor sadea răsună în tăcerea din curte încât geamurile toate câte erau porniră a tremura, iar întreaga lume care se afla în casa Cneazului avea să se apropie de fereastră, de la cel mai în vârstă până la cel mai mic copil, căci cu toţii erau curioşi să audă o hăitură făcută ca la carte, cu buhai, cu pocnituri de harapnic, mai rar aşa ceva, iar copiii din casă să le ţină hangul în momentul-cheie, pluguşorul însă începuse să-şi croiască drum bărbăteşte în felul urmat mai jos, compus cu mare har şi spus din suflet, sincer şi în care era pus mult sentiment. Aşadar, pluguşorul prezentat în curtea Cneazului, într-adevăr, era un Pluguşor deosebit şi trebuia să rămână înscris în analele istoriei. Şi ce mai Pluguşor:

Bună seara gospodari,
Politruci şi oameni mari
Tot mereu la datorie
Pentru neam şi pentru glie
Slugi statornic devotate
Cum altminteri se mai poate?
Vestită nomenclatură,
Dârză şi bună de gură,
De la mic şi pân’ la mare
Să vă facem o urare
Despre viaţa ce-o urmăm
Fete tinere, neveste,
Daţi-vă pe la ferestre
Am venit noi… fără veste
S-ascultaţi aşa cum este:
Mâine anul se-nnoieşte,
Pluguşorul se porneşte!
Am pornit şi noi acum
Cu al nostru plug la drum,
După datina străbună-
Sună clopoţelul, sună-
Dacă vreţi să-l ascultaţi,
Lângă noi vă adunaţi,
Urmăriţi urarea noastră,
Ici la geamul Dumneavoastră,
Culeasă-ntr-un an de zile
Fărâmiţe, fărâmele.
Am umblat în lung şi-n lat,
Viaţa bună n-am aflat
Ş-am oprit aici la voi,
V-am crezut fără nevoi,
Să începem uratul-aratul
Că ne prinde semănatul,
Iar veneticii ne pun hatul
Şi încrâncenează satul,
Chiar la mijloc de moşie
Pe nedrept, lumea o ştie,
Dar acolo sus, măi frate,
Ei tot cred că aşa se poate,
Dar hai să pocnim din bici,
Piară diavolii de-aici!
Să strigăm mai vredniceşte
Cu nădejde, voiniceşte,
Toţi odată, cât mai tare
Să sune peste hotare,
Să tresară mic şi mare
Chiotul ce azi porneşte
De la noi se prăvăleşte!
H-ă-ă-i-i! H-ă-ă-i-i!
Mâine este Sfânt’ Vasile
Politrucilor mult bine
Dar şi nouă de folos
Cei cu-obielele pe jos
Şi cojoacele din spate
Tot cu aţă ni-s legate,
Iar căciulile de miel
Le-am arendat frumuşel
De la alţii mai bogaţi
Şi poate mai devotaţi!
Că nu ştim să-ngenunchem
Şi nici mită cui să dăm
Ş-am rămas mai dezbrăcaţi
După cum şi toţi ceilalţi
Ce muncesc cu înfocare
Pe întinsele ogoare
Din Naslavcea-n Giurgiuleşti
Pe de lături cât priveşti
Oameni muncitori sărmani
N-au nici „papă”, n-au nici bani
Bieţii intelectuali,
Pensionari, foşti „hamali”
Cu cea soldă hărăzită
Ce n-ajunge nici de pită…
Sindicatul ştie bine
Partea leului cui vine
Se preface că veghează
Iar dezastrul avansează.
Tot mai mulţi feciori voinici
Părăsesc plaiul de-aici
Pribegind peste hotare
După mărci, după „dolare”.
În Moldova azi măi frate
Fură toţi care cum poate
Începând cu cel mai mare
Ce duce peste hotare
Avuţia strămoşească
Numai să se-mbogăţească.
Fură chiar şi cei mai mici
„Harnici” ca nişte furnici,
Care duc din furnicar
Tot mai mult peste hotar!
Au licenţele plătite
De la „mase” chinuite:
Umiliţilor din sate
Cu sudorile vărsate
Şi cu pensii neplătite
Pe hârtie pomenite!
Profesori… ca proletari,
Fermieri şi gospodari,
Cosânzene, Feţi-Frumoşi
Staţi aici! dim moşi-strămoşi!
Strângeţi-vă la un loc
Ş-aruncaţi nevoia-n foc
Ca să ardă pân’ la scrum
N-o lăsaţi să mai stea-n drum!
Pentru cei viteji, măi fraţi
Lângă noi vă adunaţi
Glas buhaiului să daţi
Să răsune văile
Deştepte câmpiile!
Apele să clocotească
De urarea haiducească,
Toţi odată, haideţi măi!
H-ă-ă-i-i! H-ă-ă-i-i!
De urat urăm ş-un ceas
Dar încă n-am dat glas
Despre cele obţinute
În rocadele de frunte
Vin miniştrii şi se duc
Şi se duc şi se răsduc…
Şi se duc ca apele
Pustiindu-şi satele
Am rămas săraci la vatră
Nici dulăii nu mai latră!
N-avem cai, n-avem nici boi
N-avem nici turme de oi…
Şi nici parte de moşie
Cum a fost o veşnicie
De când Ştefan Voievod
Da pământuri la norod!
Împărţea câmpii bogate
Pentru cei viteji în toate…
Alte vremuri azi trăim
Alte pacosti chinuim,
Nici ştiinţă, nici cultură
Nu-ntâlneşti în bătătură…
Doar bande de bolşevici
Ce s-au stabilit aici
La „Preş-Parla-şi-Guvern”
„Personalităţi” avem
Că-n mileniul care vine
Vrem s-o ştie orişicine:
Că-i urăm ăstui popor
Muncitor şi primitor
Şefi de-ai noştri, devotaţi,
Nu dintr-aşa-zişii „fraţi”!
Dar şi prieteni, fraţi voinici,
Să pocnească brav din bici,
Peste Prut să vină aici
Numai nu din bolşevici!
Roata măi şi roata măi
Că-mi îngheaţă un călcâi!
H-ă-ă-i-i! H-ă-ă-i-i!
De urat v-am mai ura –
E uşor a asculta –
Teamă mi-e vom înnopta
Şi vom rătăci pe-aicea
Pe la palatul dumneavoastră
Departe de căsuţa noastră
Multe-am spus şi v-am mai spune
Haiduceşte, „vorbe bune”
Noi nimic n-am născocit
Tot ce sus am pomenit!
Şi cu glas mai răspicat
Pe mulţi i-am cam criticat
Pe puţini i-am lăudat
Câte-o vorbuliţă-am dat
Că… ştim noi c-am ce păţesc
Cei ce… limba n-o păzesc,
Altă breaslă noi suntem:
Nu poeţi, dar vă urăm
La fereastră floricele
Să zâmbim frumos la ele.
Flori de iarnă, flori de gheaţă
Să zâmbim pe sub musteaţă.
Dar să ne oprim aici
Şi să mai pocnim din bici
Ca să vă urăm de toate
Mult belşug şi sănătate
Câte fire de ţărână
Atâţia saci de făină
Câte pene pe cocoşi
Atâţia copii frumoşi
Câte pene sunt pe raţă
Tot atâţia ani de viaţă
Să trăiţi, să înfloriţi
La anu’ să ne primiţi
Tot ca merii, tot ca perii
Plini de roadă-n toiul verii!
Şi la urmă, roata măi
Să răsune peste văi!
Să răsune-n toată ţara
Să-nfloriţi ca primăvara!
La anu’ şi la mulţi ani
Şi mulţi saci de gologani!
H-ă-ă-i-i! H-ă-ă-i-i! Ah-o-o!

Înmărmuriţi de-a binelea şi tulburaţi de superbul Pluguşor prezentat cu aşa dăruire şi har de aceşti puştani, parcă hăitori de când lumea, gazdele îşi reveniră în cele din urmă, coborând cu picioarele pe pământ, şi primul fu Cneazul – care, bineînţeles de-o viaţă îşi exercita meseria de politician şi avea calitatea de a se adapta repede la orice situaţie, la orice împrejurare şi atunci când o tăcere monumentală se instalase şi părea să fie una magică – şi fără de capăt – interveni prompt, aşa cum făcea totdeauna în toate cazurile… delicate, excepţionale – căci, ca să vedeţi, avea responsabilităţi şi griji mari – aşadar, interveni prompt şi, cu politeţea-i ce-l caracteriza, arborând acelaşi eternul, încântătorul, superbul şi frumosul lui zâmbet, îi pofti ca un gospodar vrednic şi adevărat credincios pe neaşteptaţii oaspeţi-hăitori în casă şi, surprinzător, deschise uşa chiar el, cu mâna proprie, albă-albuşoară cu mare-mare dragoste.
În câteva secunde în cadrul uşii îşi făcură apariţia cei câţiva viteji, copii ai străzii, ce intrară la început chiar dacă ceva mai timid. Curând bărbăţia şi curajul reveniră în comportamentul lor, şi, orientându-se, cât ai clipi din ochi, făcură un poclon adânc, o temenea până la podea, în semn de bineţe, lucru pe care gazdele îl acceptară cu plăcere, hai să zicem chiar cu o mare plăcere, deprinşi întotdeauna să li se acorde onorurile cele mai înalte. Între timp Cneazul – ştia el ce ştia, fire tare prudentă şi circumspectă – nu? cătă cu privirea la intruşii-oaspeţi şi, văzându-i îmbrăcaţi în paltoane jerpelite şi ghete roase, vechi, începu cu îngrijorare să-şi pună întrebări: el care se aşteptase până la urmă să vadă nişte copii în costume naţionale, însă, naţi-o bună? starea de lucruri se pare că lua o întorsătură cu totul surprinzătoare. Şi primul lui gând fu cum de aceştia izbutiseră să pătrundă în curte fără a fi observaţi de pază. Însă aşa cum era politician de când lumea, şi pe deasupra… democrat al ultimului deceniu, democrat la cel mai înalt grad, adică vârtos, – cremene, nu glumă! simţi de datoria sa să facă faţă situaţiei, aşezându-i pe puştanii noştri viteji la masă. Ar fi putut să le dea nişte daruri şi să-i petreacă repejor din casă, mai exact să scape de dânşii, dar cum era şi mare clarvăzător în plus, se gândi că n-ar strica să stea la taifas cu dânşii cel puţin o clipă-două, să-şi trateze musafirii cu respect. Oare nu era el democrat desăvârşit, nu era oare lucru sfânt pentru dânsul lozinca: egalitate, fraternitate, libertare, a?! Aşadar, care va să zică, îi aşeză la masa încărcată cu cele mai felurite şi rare şi delicioase bunătăţuri: de la icre roşii şi negre, cărniţă de fazan, peşte afumat, măsline grozave, tartine din cârnaţ ales, roşii proaspete, struguri rupţi parcă mai ieri din butuc, până la sticle de coniac fain, şampanie de export, limonadă, – mai dulce ca mierea! – şi multe alte, alte delicatese, încât la vederea lor puştanii-eroi au rămas cu gura căscată. Dar aşa cum erau bărbătoşi, ştiau ce-i aceea viaţa adevărată, se luară din nou în mâini şi porniră a se înfrupta din masa aleasă cu atâta zel şi râvnă încât Cneazului îi creştea inima de bucurie, ca o pâine caldă, zicându-şi în sinea sa că n-au decât să mănânce măcar acum sărmanii, dovedindu-şi totodată sieşi că era un cneaz filantrop şi nu numai el, ci şi întreaga lui familie…
Când colo îi zbârnâi telefonul mobil, un prieten şi subaltern de mare încredere îi raporta cu profund respect că afacerea cu avioanele începea să capete contur, înclinând înspre dimensiuni exacte. Nespus de mult îl bucură această informaţie şi încurajat de buna veste porni personal să servească puştanii vagabonzi cu un păhărel de şampanie, spunând şi ascultând fel de fel de glume, de la cele mai nevinovate până la cele mai deocheate. Negreşit că la masă i se aflau soţia, consoarta de-o viaţă şi feciorii, cei doi feciori cu nevestele şi odraslele, adică nepoţii Cneazului. Într-un cuvânt, întreaga familie se desfăta cu acest eveniment neaşteptat.
Se pare că povestea era pe cale să se lungească, pentru că oaspeţii un pic „cinstiţi” începură a cânta, simţindu-se „ca la ei acasă în subsol”. Şi atunci Cneazul, diplomat mare, rugă servitoarea din casă să pregătească pentru fiecare câte o torbă de dulciuri şi alte copturi bune şi gustoase. În fine, sculându-se în picioare le ură o copilărie fericită şi, fireşte, că-i aştepta cu alte hăituri, colinzi, căci sărbători mai erau şi vor mai fi întotdeauna. Dar cum musafirii cunoşteau simţul măsurii, din nou făcură o temenea până la podea, retrăgându-se încet-încetişor din casă, însoţiţi de câţiva gardieni, pe faţa cărora se citea de fapt „alarma” şi îngrijorarea.
Ah, ce mai noapte frumoasă a fost!…
Încurajaţi de-a binelea de această faptă, vitejii noştri „vagabonzi” porniră să colinde întreg oraşul şi să meargă din casă în casă, să-i hăiască pe concetăţenii lor, aducându-le în casă bucuria şi speranţa unui an mai bun… Pe urmă se întoarseră la cuibul lor dintotdeauna, în subsolul îndrăgit, depănând întreaga întâmplare ore şi ore în şir.
Ah, o amintire de neuitat!…
Nu fiecăruia îi era dat să treacă printr-un asemenea nemaipomenit caz, – şi adevărat pe deasupra – al cărui martori se dovediră a fi … stelele, luna şi copacii.
Sărbătorile trecură curând şi zilele cenuşii ale cotidianului începură din nou să le marcheze existenţa. Mizeria şi sărăcia îi înghiţea. Viaţa oamenilor deveni atât de scumpă încât pe ici-pe colo se auzea să moară câte un bătrân ori o bătrână. Situaţia pe care o trăiau îi făcu pe „subsolari” să fie şi mai ageri, şi mai diverşi în acţiuni, şi mai ingenioşi.
Într-o bună zi Moldovanu cel isteţ se postă în faţa cazinoului celebrului hotel „J.A.” cu gândul să-i pice în palmă ceva de pomană. Afacerea părea într-adevăr avantajoasă şi încurajatoare. Seară de seară, cam pe la ceasurile 21 se adunau în acest cazinou oamenii bogaţi ai oraşului, ba chiar şi oameni de afaceri veniţi din străinătate cu proiecte de colaborare şi cooperare şi, ca să-şi petreacă timpul liber într-o atmosferă mai agitată trăind cu gândul acel cuceritor sentiment de competiţie şi dorinţă acerbă de câştig, zi de zi se dedicau total unor jocuri de noroc.
Isteţul băiat stătea cât stătea şi, zău, palma lui, cu zi ce trecea, devenea tot mai „doldora”. Pe scurt, mai erau şi oameni miloşi pe lumea asta, aruncându-i câte un gologan mai de preţ. Aşa că isteţul prinse gust. Acasă, noaptea târziu, se întorcea cu torba plină. Cei lucrători de la barul cazinoului îi făceau un gest de solidaritate şi binefacere.
Când – Doamne fereşte! – într-una din zile ca toate zilele, dădu cu ochii de feciorul Cneazului! Acesta când îl zări îl salută călduros, mai ales că se cunoşteau… de-o bucată de vreme.
– Ce mai faci, frăţică? Cum o mai duci? Mai eşti viu, teafăr, nevătămat? Dar să ştii că prietenul la nevoie se cunoaşte. Hai cu mine înăuntru! Cred că niciodată n-ai văzut interiorul unui cazinou adevărat, în special al unui celebru ca al nostru! Las’ c-am să te fac cunoscut cu alţi fraieri de-ai noştri şi treburile tale or merge ca pe roate de azi înainte.
Zis şi făcut. Îl introduse înăuntru pe băiatul isteţ, bun versificator şi cântăreţ. Deşi l-a criticat atunci, de Anul Nou, în acea hăitură, i-a supranumit bolşevici, el nu s-a supărat pe un copil, un copil sărman, de altfel. De fapt în alte cazuri i-ar fi dat un brânci, l-ar fi alungat, ca să-şi cunoască lungu’ nasului: pe ăsta însă l-a îndrăgit de la prima vedere.
De cum îl văzu pe feciorul Cneazului, toată lumea, adică toţi oamenii deveniră mai înalţi, mai exact: se lungiră… de drepţi ce se făcură. Era totuşi feciorul Cneazului şi nu altcineva. Avea în orice situaţie un cuvânt greu de spus. De dispoziţia şi toanele sale depindeau multe.
Cu toţii porniră a se învârti în jurul lui. Şi atunci când feciorul Cneazului avea să-l prezinte pe băiatu’ isteţ, toţi ca unul înţeleseră cum trebuiau să se poarte cu noul lor coleg de… distracţie. Feciorul Cneazului înaintă cu mare aplomb şi importanţă desăvârşită către masa de joc. Se aşeză curând pe un scaun, înfăţişând o privire vulturească şi un cogeamite zâmbet aidoma celui al tatălui.
O mare îmbulzeală domnea în sala de joc. Se adunase atâta lume lacomă şi avidă de câştig rapid şi nemuncit; şi asta pentru că în câteva clipe puteai să te faci foarte bogat, tratat ca un „triumfător” şi urcat în carul marelui norocos şi învingător, dar şi foarte sărac, lipit pământului, gol-goluţ, fără o leţcaie în buzunar, un ordinar falit… care-şi „rezolvă” în final problemele, recurgând la cel din urmă gest – cel al sinuciderii.
Fireşte că progenitura Cneazului nu venea încoace aşa de flori de cuc. Mai ales acum venise pentru că avea nevoie de nişte bani cheş, „gheaţă”, să zicem, o foarte importantă sumă; erau zile când făcea asta din plictis… sau de dragul distracţiei şi al plăcerii.
Marea lui pasiune era ruleta. Majoritatea de fapt din ei care veneau încoace, atât de tare se înfierbântau, cu atâta ardoare şi patimă intrau în joc încât de la o vreme ieşeau de sub controlul raţiunii şi, până nu-şi pierdeau ultimul sfanţ, nu părăseau sala; dar şi atunci se aflau cu gândul tot acolo, trăind clipa revanşei. În plus, în comportamentul şi pe feţele tuturor acelora care onorau cu prezenţa în seara aceasta celebrul local, se zugrăvea înstăpânirea unui aer de mare gravitate.
Înainte să vină odrasla Cneazului jocul a decurs raţional, cei ce jucau se ofereau să mizeze pe sume modeste, în accepţia, pe înţelesul şi pe limba lor, fireşte, a marilor aventurieri şi cruciaţi în domeniul descoperirii a noi şi noi zone de îmbogăţire. Dar o dată cu apariţia şi intrarea spectaculoasă în joc a puiului Cneazului, calmul şi calculul rece dintr-o dată se risipiră, ca de obicei, instalându-se cuceritoarea atmosferă a marilor emoţii.
Iată că în sfârşit prinse momentul, anunţând suma… anunţând suma, ca să vedeţi! şi toată lumea cu gura căscată, da, aude suma de 500.000 dolari! Pentru unii din cei care veniră cu gândul să-şi rezolve problemele lor financiare, era o sumă… formidabilă!
Miză pe roşu totuşi. Pe culoarea cea frumoasă şi „combatantă”. Nebunatică, bila îşi porni cursa de viteză, ţinând întreaga asistenţă într-o tensiune neverosimilă vreme de mai multe secunde, şi ajunse la finiş ca un alergător ambiţios, găsindu-şi locul şi adăpostul pe roşu. Toată lumea fericită… tremură de emoţie! Aşadar, Cneazul-junior se vedea deja în posesia unui prim câştig mare… Ridică mâna în sus, în semnul împlinirii unui mare câştig. Şi, să fim mai exacţi, a unui început de mare, mare triumf! Miză în continuare pe roşu, şi, îmbărbătat şi sigur de noroc, triplă suma.
Toată lumea ştia că era născut în zodie bună. Şi nu doar asta. De mic copil se scăldase în lapte. Aşa i-a fost dat să-i fie destinul. Să se scalde în lapte! Era el oare de vină că se născuse într-o familie de Cneaz?!
Din nou, arţăgoasă, bila porni să se rotească cu înverşunare, ca până la urmă să sară graţioasă peste şanţuri aidoma unei căprioare nimerind fericită în capcana culorii roşii. Cu siguranţă că victoria era pe aproape, iar acei ce-l şantajau cu datoriile pentru dânsul nu mai erau un obstacol şi o presiune continuă.
„Aţi văzut! Aţi văzut! tresăltau de bucurie toţi. El, el este marele nostru jucător!”
În faţa sa şedea un munte de bancnote, făcând să stârnească admiraţia şi invidia celor din jur. Aidoma unui bujor de primăvară i se aprinse faţa. Şi mai mult curaj prinse, simţind cum îi sălta inima. Şi în acea clipă luă hotărârea să pună tot pe roşu, pe acel norocos roşu, suma de 3 milioane de dolari!
O, ce mai linişte se făcu, ce mai grozavă linişte, pe care celebrul local nu o mai cunoscu vreodată de la crearea sa!
Iarăşi roata a plecat în căutarea norocului. „Roşu”, anunţă crupierul, fericit de vestea pe care o aducea Cneazului-moştenitor care, se pare, era pe cale să cadă în nada serii, deja nemaiputând să se stăpânească!
Unii prieteni îl sfătuiră să plece, dar era prea târziu, urcase de-acum pe calul nărăvaş al cursei care gonea într-un trap nebunatic prin hăţişurile necunoscutului şi ale norocului! Ar fi putut fi marea lovitură a lunii! Nu-şi închise nici ochii, nu-şi făcu nici semnul crucii, drept mărturie c-ar fi apelat la ajutorul Celui de Sus, dar îşi aştepta verdictul aidoma unui adevărat gentleman…
Se crea impresia că roata se învârte o veşnicie. Când deodată crupierul se făcu mic de statură, tremură ca varga de frică, însă anunţă în virtutea faptului că era obligat să-şi exercite meseria cu toate consecinţele unei dizgraţii, – naiba să-l ieie! blestematul cuvânt negru”! Aşadar, bietul „cneazin” pierdea dintr-o dată totul! Tot ce câştigase într-o seară! Se afla în faţa contractării unei datorii uriaşe! 4 milioane de dolari… Nu-i glumă!
Calm, „triumfătorul cneazin” zâmbi, nereuşind să-şi mascheze crunta amărăciune, nenorocita înfrângere… În orice împrejurare şi situaţie a vieţii un fecior de Cneaz trebuia să dea dovadă de stăpânire şi să-şi demonstreze obârşia „de os”, distincţia. Îi salută pe toţi cei prezenţi zgomotos, apoi dădu din mână că era un fleac pentru dânsul pierderea din astă seară, „mare pagubă că a pierdut nişte bani, că nu avea să-şi curme viaţa din cauza lor, nişte hârtii, mare lucru”, iar în clipa când unele voci îndrăzniră să-i ceară socoteală, rugându-l să-şi onoreze obligaţiunea de gentleman şi să-şi achite uriaşa datorie, Cneazul cel Tânăr îi privi şi-i trată ca pe nişte nimicuri, ca pe nişte plebei, declarând pe un ton oficial şi grav: „Calmaţi-vă, rogu-vă, şi nu încercaţi să faceţi mare zarvă. Tatăl meu are 4 milioane 300 mii de robi! Aşa că vă va întoarce cumva datoria!” Şi ieşi din cazinou ca o vijelie.
Curând vestea marii întămplări prin care tocmai trecuse feciorul Cneazului se lăţi în tot burgul. Ajunse şi până la urechile băbuţelor celor mai părăsite care cerşeau zilnic pe la colţurile străzilor. Ba chiar şi mai departe – a tuturor acelora care plecat-au după o bucată de pâine în lumea largă…
Aşa cum se obişnuieşte, mai toţi făptaşii trăiesc cu clipa reîntoarcerii la locul crimei: acelaşi lucru avea să se întâmple şi cu puştanii noştri vagabonzi. De mai mult timp dădeau târcoale bisericii pe care au jefuit-o şi au pângărit-o într-un mod inconştient. Ce puteai să mai aştepţi de la nişte băieţi ai străzii?!
Nu rareori îl vedeau şi pe părintele bisericii. Bunătatea lui îi împinse într-un fel într-o bună zi, fără a se teme să intre în lăcaşul sfânt şi să asiste la mai multe slujbe. Ceva în forul interior, în adâncul sufletului lor îi îndemna să se poarte bine în biserică, să înfăţişeze un chip smerit – nu unul ipocrit, ci serios. Încetul cu încetul porniră să şi facă cruce ca toată lumea, să sărute mâna părintelui, care nu bănuia deloc cine erau. Mă rog, de la prima vedere se putea constata că erau nişte copii sărmani, mai ales după hainele pe care le purtau. Ciudat, dar copiii începură a se simţi aici, în lăcaşul sfânt, mai bine decât oriunde în altă parte… Anume în această Casă a lui Dumnezeu ei găsiră ceea ce le lipsea cel mai mult, căldura sufletească a semenilor. În aceste suflete schilodite de mizeria şi dezmăţul vieţii prinse a încolţi, ca să vedeţi, sămânţa remuşcării. Cu fiecare zi se simţeau tot mai ruşinaţi de faptele lor, şi în special de crima săvârşită în biserică. Acum îşi dădeau seama că nu au jefuit decât darurile făcute de nişte oameni sărmani din acel puţin pe care-l mai aveau, căci cine alţii dacă nu oamenii simpli, de rând, se grijesc de sufletele lor: aşadar, până la urmă au jefuit nişte creştini. Şi oare ce păcat mai mare ca ăsta, să-l furi pe aproapele tău, există în lume? Lume care fără să te cunoască îţi deschide inima, împarte cu tine ultima fărâmă de pâine, te cinsteşte cu un păhărel de vin bun şi, cel mai minunat lucru, stă de vorbă cu tine, se căzneşte să te înţeleagă, iar în ochi îi citeşti întreaga dragoste de frate, de creştin? Şi oare ce putea fi altceva mai trist pentru aceşti copii ai străzii decât aceste clipe de mari remuşcări şi tulburări de conştiinţă?!
Văzând cum copiii veneau la biserică tot mai des, dintr-o necesitate acută a sufletului, găsind aici dragostea şi liniştea, părintele îşi dădu seama că trebuia să-i apropie mai mult tocmai pe ei, încercând să le vorbească la început de credinţă, ca mai apoi aflând de destinul lor dramatic, să-i invite la dânsul acasă chiar, destăinuindu-le că pe lângă biserică activa o Asociaţie pentru copii orfani, care se ocupa, evident, cu învoirea lor, în unele cazuri a rudelor, copiii fiind luaţi spre a fi crescuţi în familiile unor gospodari iubitori de suflete tinere, aşadar, Asociaţie care se îngrijea de toţi acei ce nu aveau adăpost şi mângâierea părinţilor.
Vizitară mai multe familii şi, fireşte, acestea nu trăiau ca în paradis, dar orfanii aveau întotdeauna o bucată de pâine, o masă caldă, şi haine curate, un cuvânt bun pornit din suflet, şi se vedeau înconjuraţi de inima creştinească şi pururea devotată a frăţiorilor şi surioarelor mai mici, mai mari… aici fiind copii de toate vârstele.
Mai aveau şi dascăli care-i şcoleau şi mergeau zilnic să-şi facă datoria şi să deprindă o meserie în cele câteva ateliere în care meştereau scaune lungi, taburete, mese simple, cruci de diferite dimensiuni şi destinaţii, incrustări în lemn pentru iconostas, rame fel de fel, iar acei care erau înzestraţi cu harul picturii zugrăveau icoane ce-ţi fermecau privirea şi te răvăşeau până-n adâncul sufletului. Veni ziua când şi lor li se făcu propunerea de a se stabili într o familie. O, Doamne, nicăieri aceşti copii ai străzii nu găsiră şi nu întâlniră atâta dragoste şi înţelegere ca aici, şi iată că sosi şi ceasul când, îmbărbătaţi şi încurajaţi de grija şi respectul cu care erau trataţi, prinseră curaj şi se spovediră în faţa părintelui, cerându-i iertare pentru fapta nedestoinică săvârşită odinioară. Că numai condiţiile vitrege ale vieţii generate de regimul în care trăiau i-au silit la aşa ceva, iar acum, în sfârşit, au înţeles că pe lumea aceasta mai există şi altfel de oameni şi alt fel de a fi…
Aşa că nu era totul pierdut. Existau oameni buni. Stâlpul şi speranţa lumii de mâine. De la zămâslire şi până-n zilele noastre. Din acea zi copiii noştri, copiii străzii şi-au găsit o familie, trăind mai departe cu sufletul împăcat, având un acoperiş deasupra capului şi un cuvânt bun spus din inimă. Suferinţele şi coşmarul pe care aceşti umeri tineri au avut neşansa să le poarte erau deja de domeniul trecutului. În faţa lor se deschidea o altă viaţă, o viaţă nouă, cea a slujirii Binelui, a Omului.

2001