DRAMA BASARABEANĂ PARTEA I

MIHAI CIUBOTARU
Zilnic, indiferent de perioada anului, fie iarnă sau primăvară, vară sau toamnă, vin în piaţa Marii Adunări Naţionale cortegii de maşini împodobite cu panglici albe, o traversează şi se opresc în celălalt capăt al ei. Pe urmă din aceste maşini ies perechi de tineri căsătoriţi, radiind de marea fericire a zilei, se îndreaptă spre monumentul lui Ştefan cel Mare, depun buchete de flori, apoi merg până la Aleea clasicilor şi pun flori pe soclul mai multor scriitori. Este o imagine şi un gest tulburător.
Deasupra Casei Guvernului fâlfâie semeţ tricolorul. Tricolorul nostru sfânt. Acest simbol care nu o dată ne-a ridicat la luptă, ne-a îmbărbătat şi prin care am obţinut nu puţine victorii de-a lungul istoriei noastre zbuciumate. Oare puţini soldaţi au căzut în marile bătălii, ţinând tricolorul în mâini? Cădeau ostaşii noştri cu cuvântul de libertate pe buze. Ciuruit de gloanţe, prietenul nostru tricolorul arată şi mai frumos şi mai drag inimilor noastre. Şi acum stă în bătaia tuturor vânturilor de strajă la conştiinţa noastră naţională. O singură dorinţă are: să fim mai buni, mai viteji, să fim solidari ca odinioară. Când timpul este frumos, când este mult soare, îşi coboară bucata de pânză în jos şi se hodineşte, îşi mai trage sufletul. Iar atunci când vântul se înteţeşte, se îndreaptă, se întinde precum coarda arcului şi-şi flutură bărbăteşte bucata de pânză, înfruntând vremea cea rea. El este şi va fi lucrul cel mai de preţ, cel mai scump pentru noi. Totuşi, un tremur se vede şi se simte în mişcările sale, plânge parcă într-un fel sufletul lui, stă cuprins de o tristeţe mare. Ne priveşte pe toţi cu ochii plini de lacrimi şi tace. De ce plângi, o, fratele meu bun? Te rog, nu mai plânge, că mi se sfâşie inima. O, dacă ar putea vorbi, neapărat şi-ar spune drama prin care trece, şi-ar împărtăşi gândurile de frate, de reazăm veşnic şi de fiecare zi, la greu şi la bine. Dar tricolorul nostru a fost şi va fi înţelept, va rămâne întotdeauna fratele nostru, el nu vrea să ne lase fără speranţă, el este, a fost şi va fi speranţa noastră de mai bine.
Ca mai ieri a fost anul 1989. Anul marelui val naţional. În orice ţară există un an memorabil de însemnătate naţională. Valurile vin, valurile trec. Anii vin, anii trec. Nemilos se scurge timpul. Iată că suntem în pragul celui de-al treilea mileniu. Cu ce împliniri venim noi, basarabenii? Oare istoria se poate mândri cu noi?
În acea zi de 12 martie un bărbat îmbrăcat în palton, cu pălărie pe cap avea să plece din sat şi să vină la Chişinău. Acelaşi lucru avea să facă şi prietenul său Gheorghe Căuşăneanu. Ceilalţi prieteni Fioghin, pictorul, Gheorghe, sudorul, Veaceslav, studentul, şi Iurie, expeditorul, aveau să se îndrepte de asemenea spre centrul oraşului. Către orele 12.00-13.00 lângă monumentul lui Ştefan cel Mare, în scuarul de la intrarea în parc, la fel ca şi pe piaţa din faţa catedralei se adunase o mare de oameni. Călcaţi în picioare pe parcursul anilor de ocupaţie sovietică, umiliţi şi batjocoriţi, ei şi-au ridicat fruntea, şi-au ridicat capul sus, şi-au încleştat pumnii, şi, cu toată interdicţia autorităţilor, au venit să protesteze, au venit să se revolte, au venit să-şi scuture lanţurile robiei. Era pentru a doua oară, când după atâţia ani de cuminţenie, docilitate şi calm, basarabeanul şi-a ridicat capul, s-a revoltat. a spus „Nu!” răului, nedreptăţii. A arătat lumii întregi că şi el este om, are voinţă şi ştie ce vrea, vrea să-şi făurească istoria cu mâinile proprii. Când bărbatul cu pălărie, pe care-l chema Ion Polonezul, şi Gheorghe Căuşăneanu aveau să vină la monumentul lui Ştefan cel Mare, marea imensă de oameni fierbea. Aceşti oameni revoltaţi, înţelepţi până acum şi paşnici, şi-au rupt zăgazurile răbdării şi se uitau cu ură la Casa Guvernului. În aceste clipe ei urau această Casă din tot sufletul, urau din tot sufletul acest cuib de trădători şi de vânzători de neam. Bestiile! Indignarea oamenilor era la culme. Bestiile! Şi, totuşi, ce-i stăpânea pe ei ca să pună mâna pe arme, să se răscoale, să dărâme această Casă blestemată, odioasă, această casă şovino-rasială? Civilizaţia, morala creştină? Probabil, înţelepciunea şi caracterul lor paşnic. Da, mai mult ca sigur. Un tip bărbos, pe care-l ştiau că avea mulţi copii, urcă pe fundamentul gardului făcut din zăbrele de fier, şi porni cu însufleţire să recite nişte versuri patriotice pe care le compuse personal. Într-un fel erau versuri de amator, dar, fiind spuse cu atâta ardoare şi patimă, conţineau un dram personal de adevăr. „Fraţilor, cine suntem noi oare, acasă, dar fără drepturi, mai rău ca papuaşii, n-avem dreptul să ne numim români?! Ca să vedeţi, o mână de oameni au uzurpat puterea şi o deţin de atâţia şi atâţia ani, hotărăsc cine suntem!”
Cu fiecare clipă care trecea ura creştea tot mai mult. La staţia din apropiere tineri şi bătrâni coborau din troleibuze, trotuarele de la marginea pieţei mari din faţa Guvernului se umpleau de oameni. Un grup de flăcăi zdraveni blocară circulaţia la intersecţia strazii Bănulescu-Bodoni cu bulevardul Ştefan cel Mare. Totul fierbea în jur. Nu departe de Arcul de triumf se găseau mai multe maşini în care se aflau oameni îmbrăcaţi în civil urmărind cele ce se desfăşurau în imediata apropiere şi transmiţând superiorilor informaţii prin staţia de radio mobilă. Feţe îngrozite se vedeau pe la ferestrele Casei Guvernului. Care guvern din lume, de-a lungul istoriei omenirii, nu s-a temut de furia poporului? În această zi se vedea că avea să le fie greu de potolit şi de manipulat oamenii. Din când în când pumnii încleştaţi ai oamenilor se ridicau în aer, apoi coborau. Un tânăr înalt şi bine clădit, ţinând tricolorul în mâini, începu în acel moment să cheme lumea să ocupe vasta piaţă din faţa tribunei lui Ilici. Era Gheorghe Căuşăneanu. „Să mergem în piaţă, fraţilor!” se auzea vocea tot mai insistentă a liderului spontan. „În piaţă! În piaţă!” prinseră a vocifera oamenii, intrând în rolul de demonstranţi. Şi oamenii porniră în masă să se îndrepte spre centrul pieţei, strigând în repetate rânduri: „În piaţă!” Încetul cu încetul piaţa din faţa Guvernului şi scuarul din preajma monumentului lui Ştefan cel Mare începură să se golească, toată lumea pornind să umple piaţa centrală a capitalei. Urmaşii lui Ştefan ţineau în mâini cu mare mândrie tricolorul nostru sfânt, purtând pancarte cu fel de fel de texte, care exprimau starea lor de spirit. Aşadar, vulcanul irupse. Acel popor docil şi cuminte se răzvrătea. Jilţul ciocoilor sovietici începea a trosni. Ei erau miraţi să vadă cum basarabenii se treziră, ieşiră din amorţire şi purceseră la acţiune. Venise marele val naţional. Se zdruncina regimul sovietic, la fel cum s-ar scutura pământul în urma unui cutremur. Aşadar, Chişinăul protesta, se răzvrătea. Era extraordinar să vezi această mulţime de oameni scandând lozinci antiguvernamentale, antisovietice. Era un semn că basarabeanul făcea o tentativă de a se impune: „Jos Jucenco! „Jos Demidenco!”, „Jos mafia!”, „Jos Bondarciuk!”, „Jos Pşenicinikov”, „Moldoveni, uniţi-vă!”, „Jos Grosu!”, „Jos Guvernul!”, „Jos rusificarea!”, „Jos corupţia!”, „Jos miliţia în slujba mafiei!” Asemenea lozinci îndrăzneţe oraşul Chişinău n-a mai auzit de prin ’44 încoace. Iar în mijlocul acestor pancarte şi lozinci domnea pe bună dreptate regele nostru – Tricolorul. Multe, multe steaguri. Toată lumea se afla într-un gând, într-o suflare românească. Din când în când se auzeau să răzbată în această simfonie de glasuri răzvrătite somările brutale ale unor lucrători de miliţie lansate prin mai multe megafoane, dar care erau acoperite şi bruiate, dacă nu şuierate de oamenii veniţi în piaţă ca să-şi descarce ura purtată de-a lungul anilor faţă de regimul tiranic şi odios. Odinioară la tribuna lui Ilici puteau urca de sărbătorile comuniste doar guvernanţii, călăii poporului de zi de zi, acei care ne-au deportat, ne-au siluit credinţa strămoşească şi datinile. Acum, de astă dată, noi eram stăpânii pieţei. Pumnii, pumnii unor români luptători se înălţau şi coborau într-un mod ritmic. Un băiat se căţărase pe Arcul de triumf admirându-şi tricolorul fâlfâind în vânt. În ziua aceasta poporul triumfa. Ascunşi în vizuinile lor ciocoii sovietici erau cuprinşi de o stare de şoc, de panică şi enervare extremă. Iată că de acum nici basarabenii nu doreau să li se supună. „Destul!” striga mulţimea. „Destul cât am îndurat! Jos ocupanţii! Jos călăii!” Era marele val naţional care în acele clipe incandescente se dezlănţuise în toată puterea şi frumuseţea sa interioară. Deodată o parte din demonstranţi se smulse din imensa mare de pe piaţă şi porni curajos să urce treptele tribunei. În fruntea lor se aflau Gheorghe Căuşăneanu şi Ion Polonezul. Ajutaţi de mulţime, ei rupseră lanţul de miliţieni care le baraseră calea, strigând „Victorie!”, „Victorie!” Da, în această zi era victoria lor, victoria tuturor basarabenilor, victoria basarabeanului răzvrătit. De acolo de sus, de la tribună, tricolorul îi îndemna pe basarabeni la luptă. La marea luptă pentru limbă, alfabet, pentru păstrarea fiinţei naţionale. Peste o clipă mulţimea în legănarea a mii de tricoloruri începu să cânte „Deşteaptă-te, române!” Imnul venea din adâncul inimilor şi sufletelor oropsite, revărsându-se peste cele şapte coline ale Chişinăului. Răstignit ani la rând, Măria sa Imnul, împreună cu Tricolorul, prindeau aripi, înviaseră. Zadarnic vociferau megafoanele, marele val naţional nu mai putea fi oprit. Neputincioase, bastoanele de cauciuc ale miliţienilor sovietici se roteau oarbe în aer, loveau năprasnic în demonstranţii urcaţi pe tribună. Entuziasmaţi, basarabenii nu se mai temeau. Toată lumea cânta cu o şi mai mare evlavie şi dumnezeire „Deşteaptă-te, române!” Câţiva miliţieni turbaţi îşi făcură drum spre Ion Polonezul, îl loviră în frunte, îl îmbrânciră. Mai multe chipie cu cocarde roşii se văzură cum zboară în aer. Dar tricolorul rezista, rezista să stea acolo pe tribună, ţinut în mâinile puternice ale unui ţăran basarabean, ale lui Gheorghe Căuşăneanu, care în acele zile avea să uimească Chişinăul, venit să dea o lecţie de bărbăţie şi curaj. Un cerc de tineri îl înconjura, apărându-l pe fratele nostru tricolorul – simbolul perenităţii noastre. Piaţa striga întruna: „Jos ocupanţii!”, „Jos ciocoii sovietici!” Pe urmă avea să se cânte „Treceţi, batalioane române, Carpaţii”. Nu prea des ne este dat să vedem un basarabean mândru. În aceste clipe însă basarabeanul putea fi mândru de faptele sale, şi el voia libertate, voia să scape de închisoarea sovietică. „Ce căutăm noi, fraţilor, români cum suntem, împreună cu slavii şi turcii musulmani?!” Aceste rânduri rebele aveau să înflăcăreze cuvântările mai multor oratori. „Unire cu Ţara!” scandară oamenii eliberaţi de frica acumulată pe parcursul anilor de ocupaţie. Curând tricolorul în ovaţiile poporului deşteptat avea să coboare de pe tribună şi, trecând în fruntea unei coloane de demonstranţi, porni să cucerească capitala. Stând în faţa televizoarelor, guvernanţii îngroziţi se uitau la evenimentele ce se desfăşurau în stradă. Atât pe Casa Guvernului, cât şi pe stâlpii de telegraf atârnau camere video, care supravegheau circulaţia rutieră. Sorbeau câte o ceaşcă de cafea, fumau trabucuri. Un mare nor de fum inunda cabinetul spaţios. Astăzi, în aceste clipe, ei nu mai erau stăpâni absoluţi. Gesticulau din când în când. Înghiţeau în sec. Voiau să spună ceva, dar cuvintele nu doreau să se aranjeze în logica propoziţiilor concrete. Marele val naţional se rostogolea pe bulevardul lui Ştefan cel Mare, zguduind clădirile, zguduind regimul sovietic. Când ajunse în piaţa Academiei, se întoarse înapoi, măreţ şi falnic, aşa cum se dovedi în acest timp o mare de oameni solidari, fermi să-şi ceară drepturile, şi cu mult noroc să dărâme regimul. Din maşina miliţiei care staţiona la intersecţia străzii Puşkin cu bulevardul Ştefan cel Mare se transmitea prin staţia de radio mobilă: „Ăkstremistî napravleaiutsea k zdaniiu Ţ.K.” (Extremiştii se îndreaptă spre clădirea C.C.-ului). De după clădirea Casei Guvernului se văzură ieşind într-un rând disciplinat nişte vlăjgani militari zdraveni, alergând la locul indicat să bareze calea demonstranţilor. Era „Omonul”. Sute de femei, bătrâni şi copii mergeau înaintea coloanei demonstranţilor cu o icoană în frunte, subliniind încă o dată că revendicările lor erau paşnice şi întemeiate. Basarabia îşi cerea drepturile! La numai câţiva zeci de metri de cordonul de militari şi miliţieni din coloana de demonstranţi se auzi un strigăt: „Fraţilor, şi voi, ca şi noi, suntem cu toţii născuţi de unele şi aceleaşi mame, suntem moldoveni, cu toţii venim de la ţară, lăsaţi-ne să trecem, nu loviţi în noi, căci mai mare păcat nu veţi face decât acum. Nu vrem decât să fim stăpâni pe moşia noastră, la noi acasă, pe moşia pe care ne-au lăsat-o strămoşii.” Dacă am răsfoi unele cărţi de istorie ne vom da seama că asemenea fraze au mai fost rostite şi în alte epoci în timpul multor demonstraţii şi care s-au terminat cu vărsări de sânge. Când guvernanţii se uitau la televizor încăierarea dintre forţele puterii şi manifestanţi se dezlănţuise deja şi lua o proporţie uriaşă. În afară de imaginile pe care le vedeau pe ecran, un ofiţer venea să le dea din când în când informaţii. Zeci de copii zăceau la pământ, femei îmbrâncite, bătrâni snopiţi în bătăi cu bastoanele de cauciuc, icoana sfărâmată şi călcată în picioare de forţele de reprimare sovietice. Aceste acţiuni violente şi barbare fură scânteia cea mare. Mulţimea cuprinsă de furie făcu presiuni atât de mari, încât cordonul de militari şi miliţieni nu putu să mai reziste şi cedă. Se formă o breşă prin care demonstranţii izbutiră să treacă, apoi breşa se lăţi şi mai mult şi şuvoiul de oameni, stăpâniţi de sentimentul de victorie, năvăli în piaţa centrală, scandând foarte tare: „Jos ocupanţii!”, „Jos cozile de topor!”, „Moldoveni, uniţi-vă!”, „Vrem dreptate!” Curând piaţa se umplu din nou toată. Între timp mai multe sute de demonstranţi fură arestaţi, bătuţi în adevăratul sens al cuvântului. Şi atunci, în acele clipe, se vărsă prima picătură de sânge în Basarabia, dar marea vărsare de sânge avea să se scurgă câţiva ani mai târziu. Aşadar, drumul spre C.C. era liber. Al doilea cordon nu mai era un obstacol serios pentru ei. Căzuse şi acesta şi imensa mare de basarabeni năvăli peste gazonul de iarbă verde, iar avangarda avea să ajungă până pe terenul din faţa C.C.-ului. La câţiva paşi numai se afla clădirea C.C.-ului. Acea clădire a ciocoilor sovietici era până nu demult pentru ei inabordabilă. Nici vorbă că ciocoii, stând înăuntru, tremurau pentru pielea lor. Un alt cordon de soldaţi înarmaţi cu automate stăteau pe scările care duceau în clădire. Erau ofiţeri şi soldaţi sovietici. Printre aceştia se mai aflau şi colaboraţionişti autohtoni.
Mulţimea se opri aici, dar nu se lăsa bătută, continuând să strige: „Jos ciocoii!”, „Jos cozile de topor!”, „Jos călăii!” Ce-i despărţea oare pe aceşti oameni? Unii, din tabăra adversă, apărau un regim comunist dictatorial, iar ceilalţi, cei mulţi şi oropsiţi, îşi apărau moşia strămoşească, tricolorul, istoria şi demnitatea. Nici un regim nu poate exista mult timp fără susţinerea populaţiei băştinaşe. Ce-i anima pe unii? Şi ce-i anima pe ceilalţi? La sigur că pe Fioghin, pictorul, unul dintre cei mai activi participanţi ai basarabeniadei, l-a ridicat dorul de libertate, de ţară. Şi în aceste clipe tensionate el îi îndemna pe basarabeni la asaltul ultimei redute a tiraniei comuniste. Curios lucru, ce ar fi spus oare fondatorii ideologiei comuniste K. Marx şi F. Engels, văzând această mişcare anticomunistă? În aceste zile se năruia o întreagă ideologie clădită pe minciună, pe demagogie şi pe ideea şovinismului rus. Ne aflam cu toţii în momentul acela la un pas de o mare tragedie. Instalaţi odată cu venirea tancurilor sovietice în Basarabia, ciocoii moldoveni voiau să-şi păstreze cu orice preţ poziţiile privilegiate în societate. Deprinşi de tineri să conducă, ei se credeau de neînlocuit. Oare cât costau poziţiile acestea ale lor privilegiate? Trădarea, trădarea naţională! Ei s-au vândut pentru totdeauna străinilor. Acum cuibăriţi în diferite birouri, analizau şi se gândeau la fel de fel de scenarii, situaţiile noi puteau în orice clipă să survină, trebuiau să prevadă totul, fiecare detaliu trebuia pregătit, chiar şi cel mai neînsemnat. Scopul lor dintotdeauna a fost unul singur, puterea! Era ţelul vieţii lor. Poporul pentru ei era o simplă jucărie. O jucărie care nu valora mare lucru. O turmă de oi. Ce mai vor şi golanii ăştia! Schimbare? Ha! Ha! Ha! Dar borta covrigului nu vor? Vor trece mai mulţi ani, într-adevăr, poporul va primi doar borta covrigului. Dacă e să ne exprimăm printr-un cuvânt mai clar – mizeria. Asta a fost plata ciocoilor sovietici. Ţinând tricolorul în mână, ţăranul Gheorghe Căuşăneanu se adresa armatei să nu tragă în oameni. Apoi, urcând în copac, şi atunci când auzi că autorităţile anunţau prin portavoce că mitingul era nesancţionat şi că femeile şi copiii trebuiau necondiţionat să părăsească spaţiul ocupat de manifestanţi, începu de acolo, din vârf, să cheme lumea să reziste, să nu cedeze, aducându-le aminte că românul mai bine moare, dar nu se lasă învins, nu-şi vinde moşia, nici neamul. Cu fiecare secundă trecută situaţia devenea tot mai critică. Lezaţi în amorul propriu, ciocoii sovietici, erau în stare să transforme această zi într-o duminică sângeroasă, în caz dacă aveau să rămână numai bărbaţii. În momentele acelea de mare tensiune o pădure de mâini se ridicară în sus, dând cu atâta putere din pumnii încleştaţi, scandând cu atâta ură „Jos ocupanţii!”, „Jos cozile de topor!”, „Noi suntem acasă!”, „Soldaţi, nu trageţi în oamenii paşnici!”, încât acest tablou impresionant merita penelul unui mare pictor ori geniul unui regizor vestit. Ce-ar fi zis oare bădiţa Mihai, auzind cum basarabenii, adunaţi într-un cerc larg pe bulevard, declamau pătimaş monumentala „Doină”? Ce-ar fi spus ardeleanul Coşbuc, văzând cum aceşti oropsiţi ai vieţii, aceşti creştini răstigniţi de regimul sovietic, îi citeau în cor profetica poezie „Noi vrem pământ!” Sau ce-ar fi crezut martirul basarabean Mateevici, a cărui moarte până în zilele noastre este învăluită în mister, de-ar fi auzit cum rara sa perlă „Limba noastră” devenise crezul compatrioţilor săi?
Da, Basarabia n-a murit, Basarabia reînvia încetul cu încetul. În Basarabia mai existau încă oameni credincioşi idealului naţional. În ziua aceasta basarabenii aveau să-şi cânte destinul, aducând un omagiu strămoşilor, făcând să înscrie o filă nouă în istoria neamului. Iar tinerii aceştia minunaţi, cu chipul frumos şi paşnic, care au stat până-n adâncul nopţii de veghe la focul aprins în faţa cuibului de ciocoi sovietici, nu meritau oare eternitatea? Imaginaţi-vă doar cum ei stau în jurul focului, iar dincolo, ceva mai departe, la numai câteva sute de paşi, se găsea baricadat monarhul absolut, comunist, păzit de armata de ocupaţie sovietică. Trebuia să ai curaj, totuşi, să faci lucrul ăsta, să ai voinţă şi marea dragoste de ţară şi moşie.
( Va urma )