Filmul „Poziţia copilului”, în regia lui Călin Peter Netzer, va fi proiectat în premieră în cadrul Festivalului Filmului European la Chişinău.
Filmul distins cu prestigiosul premiu „Ursul de Aur” este capul de afiş al festivalului şi va fi prezentat în cadrul ceremoniei oficiale de deschidere cu participarea Ambasadei României în Republica Moldova şi Institutului Cultural Român „Mihai Eminescu” la Chişinău.
Filmul, produs în 2013, după scenariul lui Răzvan Rădulescu şi Călin Peter Netzer a fost realizat cu participarea actorilor precum Luminiţa Gheorghiu, Bogdan Dumitrache, Nataşa Raab, Ilinca Goia.
Evenimentul va avea loc duminică, 19 mai a.c., ora 19.00, la Cinematograful Gaudeamus, iar intrarea va fi liberă în limita locurilor disponibile.

Sinopsis: Cornelia are 60 de ani şi este profund nefericită: fiul ei Barbu, de 34 de ani, luptă din răsputeri să devină independent. S-a mutat, are propria maşină, o prietenă care nu se ridică, în mod evident, la standardele ei şi – cel mai deranjant – îşi evită mama cât de mult poate. Atunci când Cornelia află că Barbu a fost implicat într-un accident tragic, instinctele materne preiau controlul. Ea se foloseşte de toate abilităşile, de toţi prietenii sus-puşi şi de bani pentru a-şi salva fiul de la închisoare. În schimb, se aşteaptă ca el să redevină copilul dependent de altădată, ceea ce nu pare foarte dificil, având în vedere starea de şoc în care se află. Dar graniţa dintre dragostea maternă şi manipulare în folosul propriu este foarte subţire. Va fi ea capabilă să-l elibereze din poziţia copilului?

Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu” la Chişinău, în colaborare cu Centrul cultural-ştiinţific „Grigore Vieru” Chişinău, Asociaţia Culturală „Feedback” Iaşi, Biblioteca Naţională pentru Copii „Ion Creangă” Chişinău şi în parteneriat cu Ministerul Culturii al Republicii Moldova, Ministerul Culturii din România, Primăria municipiului Chişinău, Primăria municipiului Iaşi, Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova organizează Festivalul Internaţional de Poezie „Grigore Vieru”, ediţia a V-a.
Festivalul Internaţional de Poezie „Grigore Vieru”, ediţia a V-a, pune în prim-plan atât opera poetului Grigore Vieru cât şi contribuţia generaţiei de scriitori afirmaţi în anii ’60 ai secolului trecut. De asemenea, Festivalul promovează debutul literar al tinerilor autori prin concursul de poezie „Grigore Vieru”.
Evenimentul se adresează iubtorilor de poezie, poeţilor de limbă română din lume, dar şi traducătorilor din literatura română.
ICR Chişinău va acorda „Marele Premiu pentru Poezie” şi va susţine prezenţa actorului Eusebiu Ştefănescu şi a naistului Gheorghe Zamfir în cadrul evenimentului.
Festivalul International de Poezie „Grigore Vieru” se desfăşoară în perioada 16-17 mai la Chişinău şi 18-19 mai 2013 la Iaşi.

PROGRAMUL
Festivalului Internaţional de Poezie „Grigore Vieru”, ediţia a V-a

Programul este conceput ca un dialog cultural Chişinău-Iaşi şi se va desfăşura
în zilele de 16 -17 mai la Chişinău, şi 18 - 19 mai la Iaşi.

JOI, 16 MAI 2013, CHIŞINĂU

ORA 11.00- Aula Academiei de Ştiinţe Chişinău
- Deschiderea manifestărilor - Alocuţiuni ale oficialităţilor şi scriitorilor invitaţi
- Colocviul „ Grigore Vieru, poet al spaţiului românesc”. Susţin conferinţe: Academician Mihai Cimpoi, Leons Briedis (Letonia), Ileana Mălăncioiu, Daniel Corbu, Theodor Codreanu, Nicolae Dabija, Ognean Stamboliev (Bulgaria), Adrian Dinu Rachieru, Vasile Tărâţeanu (Cernăuţi, Ucraina).
- Moderator Valeriu Matei

Ora 17.00 Sala cu orgă, Chişinău
-„Rădăcina de foc” – Recital din poezia lui Grigore Vieru, susţinut de actorii Dorel Vişan, Eusebiu Ştefănescu şi Nicolae Jelescu.
- Spectacol muzical susţinut de Ansamblul vocal „Prometeu”. Dirijor : Aurelian Silvestru.
- Moment muzical „ Taina care ne apără” susţinut de Gheorghe Zamfir şi orchestra

VINERI, 17 MAI 2013, CHIŞINĂU

ora 10.00 – Aleea Clasicilor, Chişinău
- Depunere de jerbe şi flori la statuia poetului
- Recital de poezie „Steaua de vineri”, susţinut de actorii Ninela Caranfil şi Nicolae Jelescu, tenorul Mihai Munteanu şi grupul vocal al Şcolii generale „ Grigore Vieru” Chişinău.

Ora 12.00 Biblioteca „Ion Creangă” Chişinău
- Vernisajul expoziţiei de grafică, afişe, fotografii, manuscrise, ediţii ale operei, „ Grigore Vieru, poet naţional şi popular”
Prezintă: Nicolae Dabija şi Claudia Balaban.
- Dezbatere: „ Opera lui Grigore Vieru, tinerii şi foarte tinerii cititori” - participă profesori, elevi şi scriitori invitaţi în festival.
- „Scrisoare din Basarabia” - recital poetic prezentat de elevii Liceului „Prometeu”- Chişinău,
Lansarea de monografii şi studii dedicate poetului.

Ora 1600 - Facultatea de Filologie Chişinău, Amfiteatrul „ Grigore Vieru” –
În memoriam Grigore Vieru
- Alocuţiuni ale scriitorilor şi traducătorilor invitaţi
- Lansare de cărţi şi CD-uri dedicate poetului Grigore Vieru semnate de Theodor Codreanu, Mihai Cimpoi, Fănuş Băileşteanu, Olguţa Caia şi Nicolae Jelescu.
Moderatori : Valeriu Matei şi Daniel Corbu.

SÂMBĂTĂ, 18 MAI 2013

Ora 10.00 – Muzeul Unirii Iaşi
- Deschiderea oficială a Festivalului Grigore Vieru, Iaşi, 2013
- “Grigore Vieru, poet clasic al literaturii române”. Alocuţiuni şi conferinţe prezentate de scriitori şi traducători invitaţi.
- Recital extraordinar de pian: Acad. Eugen Doga

Ora 12.30 – Parcul Copou
- Depunere de flori la Statuia lui Grigore Vieru

Ora 13.00 – Liceul “C. Negruzzi”, Sala de Festivităţi
- Întâlnire cu elevii olimpici la faza naţională Limba şi literatura română

Ora 18.00 – Palas Mall, scena în aer liber
„Taina care mă apără” - Spectacol de muzică şi poezie dedicat poetului Grigore Vieru.
- Cântece pe versuri de Grigore Vieru interpretate de Mihai Munteanu, tenor, Opera Naţională Chişinău
- Recital “Să-l punem între vii, căci este viu” susţinut de Eusebiu Ştefănescu
- Alocuţiune susţinută de poeta Ileana Mălăncioiu
- Recital muzical susţinut de Gheorghe Zamfir şi orchestra
- Decernarea premiilor Festivalului Internaţional de Poezie „ Grigore Vieru” ediţia a V-a, Chişinău – Iaşi, 2013

DUMINICĂ, 19 MAI 2013
ora 10.00 – Parcul de Cultură Copou
Galeria de pe gard
- Vernisajul expoziţiei de fotografii “Grigore Vieru, contemporanul nostru” de V. Potîrniche

Casa de cultură “Mihai Ursachi” a municipiului Iaşi
-Vernisajul expoziţiei de grafică, afişe, documente,fotografii, ediţii ale operei - „ Grigore Vieru, contemporanul nostru”. Prezintă : Nicolae Dabija, Daniel Corbu şi Mihai Cimpoi.
- „ Grigore Vieru în dialog liric european”. Colocviul traducătorilor din opera poetică a lui Grigore Vieru.
Moderator : Ognean Stamboliev ( Bulgaria), Leons Briedis (Letonia) şi Acad. Mihai Cimpoi
- Lansare de cărţi traduse în limbile italiană, letonă, bulgară, găgăuză, rusă, franceză, engleză.
- Închiderea manifestărilor.

Chişinăuienii au avut parte de un spectacol unic. În această după amiază, în scuarul Teatrului de Operă şi Balet dacii şi romanii şi-au pus armurile şi s-au confruntat piept la piept după două mii de ani.
Spectacolul presupune o reconstituire istorică şi a fost realizat de către Asociaţia “Terra Dacica Aeterna” din Cluj-Napoca. Iniţial, aceştia au mărşăluit în centrul capitalei, pe bulevardul Ştefan cel Mare, iar ulterior s-au prins într-o adevărată luptă.
Au venit să-i aplaude sute de tineri, dar şi oameni de vârsta a treia. Acţiunea a fost dedicată împlinirii a 95-a de la Unirea Basarabiei cu Ţara şi a fost organizată de Institutul Cultural Român în colaborare cu Platforma Civică “Acţiunea 2012″.

Adrian Bucurescu

Luni, 25 martie, de la ora 18.00, la Muzeul Naţional ”George Enescu”, din Bucureşti, a avut loc o serată închinată marelui muzician care patronează această instituţie.

Sub titlul ”George Enescu, promotor al copiilor-minune”, a fost vernisată o expoziţie documentară, realizată de dr. Adina Sibianu, cu grafica semnată de Aurelian Popovici. Vernisajul a fost precedat de un moment muzical, susţinut de Sânziana Voinea Manea – pian, Mircea Dumitrescu – vioară şi Andrei Licareţ – pian. Programul a cuprins Variaţiuni pentru pian de Carl Maria von Weber, ”Banjo and Fiddle” de William Kroll, Suita ţărănească de Vasile Filip, Vals de Frederic Chopin şi Pavana din Suita pentru pian op. 10 de George Enescu. A acompaniat, la pian, prof. Smaranda Ilea.

Interpreţii au fost prezentaţi de prof. univ. dr. Viorel Cosma ca fiind şi ei ”copii-minune”. Tot maestrul Cosma, ca întotdeauna plin de amintiri şi informaţii în domeniul muzicii, a fost şi cel care a vorbit pe larg despre omul şi artistul George Enescu şi despre discipolii acestuia. De altfel, cele mai multe informaţii în acest sens le-am preluat de la cunoscutul muzicolog Viorel Cosma, care este şi consultantul ştiinţific al acestei expoziţii şi care, foarte curând, va împlini frumoasa vârstă de 90 de ani.

Una din calităţile fundamentale ale omului George Enescu, cunoscută de aproape toţi discipolii şi colaboratorii săi apropiaţi, dar mai ales de cercetători, a fost generozitatea. Calitatea aceasta l-a făcut să instituie Premiul Naţional de Compoziţie ce-i poartă numele, singura distincţie şi răsplată materială pentru creatorii din ţara noastră între anii 1912 şi 1946.

Modestia de care a dat dovadă George Enescu toată viaţa a tăinuit mult timp încă o însuşire excepţională a acestui muzician de geniu, anume dragostea faţă de micii artişti, mai ales faţă de copiii-minune, speranţe ale muzicii autohtone. I-a descoperit astfel pe Socrate Barozzi, Mircea Bârsan şi Vasile Filip la Iaşi, pe Mândru Katz la Buzău, pe Valentin Gheorghiu la Galaţi, pe Mihai Constantinescu la Chişinău, aducându-i la Bucureşti pentru studii profesionale superioare, trecând peste concepţiile sociale conservatoare, tradiţionale, ale României din prima jumătate a secolului trecut.

Casa maestrului, din spatele Palatului Cantacuzino de pe Calea Victoriei, astăzi Muzeul Naţional ”George Enescu”, le-a fost permanent deschisă copiilor-minune. Rând pe rând, cântăreaţa Rodica Bujor, pianista Maria Fotino, compozitorul Aurel Stroe, violonistul Mihai Constantinescu sau dirijorul Constantin Silveştri au avut prilejul să asiste la repetiţiile maestrului, la diferite recitaluri instrumentale sau întâlniri între muzicieni.

Personalitate dominantă a culturii muzicale autohtone din prima jumătate a veacului trecut, George Enescu, artist polivalent de statură intelectuală renascentistă, a pătruns în conştiinţa noastră spirituală – alături de poetul naţional Mihai Eminescu şi sculptorul Constantin Brâncuşi – drept un ctitor de artă românească şi universală.

Născut în satul Liveni-Vârnav, din judeţul Dorohoi, la 7/19 august 1881, George Enescu a fost el însuşi un copil-minune, dezvăluindu-şi geniul muzical de la vârsta de 5 ani, impresionând prin memoria fabuloasă, auzul desăvârşit, inteligenţa sclipitoare.

La recomandarea lui Eduard Caudella, a studiat vioara şi compoziţia la Viena, cu Joseph Hellmesberger-junior şi Robert Fuchs. A continuat la Paris, cu maeştri de faimă mondială şi a debutat strălucitor cu suita simfonică ”Poema Română” (1897) în capitala Franţei, anunţându-se drept un compozitor de viitor în peisajul artistic al vremii. Cele două ”Rapsodii Române” (1901), care s-au bucurat de unanim succes încă de la prima audiţie, i-au asigurat un loc important în galeria marilor compozitori ai secolului XX.

Interpret polivalent – violonist, pianist, organist, dirijor – şi-a consolidat cariera internaţională deosebită, desfăşurând o prestigioasă activitate concertistică. Premiera tragediei lirice ”Oedipe” la Paris, în 1936, a confirmat pe deplin harul său componistic. În acelaşi timp, personalitatea lui George Enescu s-a manifestat prin excepţionale calităţi de pedagog: Yehudi Menuhin, Christian Ferras, Ivry Gitlis, Ida Haendel, Arthur Grumiaux, Henryk Szeryng sau Ute Ughi sunt doar câţiva dintre cei mai cunoscuţi violonişti care s-au perfecţionat în arta interpretativă sub îndrumarea lui.

”Nu în ultimul rând – adaugă profesorul Viorel Cosma – George Enescu şi-a asumat rolul de ambasador al muzicii atât în ţară, cât şi în lume şi s-a implicat în promovarea artei româneşti, contribuind la recunoaşterea internaţională deopotrivă a compozitorului şi interpreţilor din România”.

Expoziţia deschisă la Palatul Cantacuzino este împărţită cronologic: Copilăria – cu fotografii înfăţişându-i pe George Enescu copil şi pe Eduard Caudella, primul său profesor, şi cu două desene de Cik Damadian, reprezentând scene din copilăria muzicianului

Perioada studiilor la Viena (1888-1894) – cu fotografii reprezentându-l pe Josef Hellmesberger jr., profesorul de vioară al lui Enescu la Conservatorul din Viena; un afiş cu audiţia publică a orchestrei elevilor Conservatorului din Viena, 16 ianuarie 1893; o pagină dintr-un carnet de însemnări ale elevului Enescu, în care sunt notate impresiile sale de spectator la concerte;

Perioada studiilor la Paris (1895-1899) – cu fotografii reprezentându-i pe: tânărul Enescu la masa de scris; pe dirijorul şi violonistul Edouard Collone; pe principesa Elena Bibescu, cea care l-a promovat pe George Enescu în lumea muzicală pariziană, pe Enescu violonist; cu un afiş al unui concert cu prime audiţii ale compozitorului la Salle Pleyel din Paris (11 iunie 1897); o partitură din prima pagină a manuscrisului ”Poemei Române” (compusă în 1897); diploma de absolvire a Conservatorului parizian (2 august 1899), cu Premier Prix de Violon;

Momente din activitatea concertistică desfăşurată în ţară, în primele decade ale secolului XX, cu fotografii ce prezintă: un portret al lui George Enescu; un concert la Castelul Peleş, în compania reginei Elisabeta a României; cvartetul de coarde ”Carmen Sylva”; afişe cu George Enescu şi ”Cvartetul bucureştean”, Bucureşti, Sala ”Liedertafel”, 8 şi 17 aprilie 1915; cu un concert simfonic (Ateneul Român, 25 mai 1919) al Orchestrei Ministerului Instrucţiunii Publice, dirijor George Enescu (prima audiţie a ”Simfoniei nr. 3 în Do major”).

Tot cronologic sunt reprezentaţi în expoziţia de la Palatul Cantacuzino unii dintre discipolii lui George Enescu şi activitatea lor muzicală. Aceştia sunt: Yehudi Menuhin (1916-1999), Dinu Lipatti (1917-1950), Radu Mihail (1911-1950), Lola Bobescu (1919-2003), Mihai Constantinescu (1926-1987), Mândru Katz (1925-1978) şi Valentin Gheorghiu (n. 1928).

Tinerii care au cântat la serata ”George Enescu, promotor al copiilor-minune” au fost aplaudaţi îndelung de cei care i-au ascultat. De altfel, am observat, de-a lungul vremii, că tinerii interpreţi sunt foarte des invitaţi la Muzeul Naţional ”George Enescu”, meritul principal avându-l desigur Cristina Andrei, director general al acestei prestigioase instituţii.

Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu” la Chişinău, Ambasada României în Republica Moldova şi IPNA Compania Teleradio-Moldova organizează un concert extraordinar Enescu pe data de 27 martie 2013 cu ocazia împlinirii a 95 de ani de când orchestra condusă de maestrul Enescu a evoluat pentru prima dată la Chişinău, eveniment care a coincis cu ziua în care Sfatul Ţării de la Chişinău a votat Unirea Basarabiei cu Regatul României. Concertul va fi susţinut de reputata violoncelistă Laura Buruiană şi de Orchestra Naţională de Cameră condusă de maestrul Cristian Florea şi va avea loc la Sala cu Orgă pe data de 27 martie 2013 la ora 18.00. Intrarea este liberă.
Evenimentul se desfăşoară şi în cadrul Zilelor Francofoniei.

În program:
1. George Enescu: „Simfonia concertantă pentru violoncel şi orchestră simfonică”
2. George Enescu: „Intermezzo pentru corzi”
3. Béla Bartók: „Divertisment pentru corzi”

Piesele prezentate în concert vor putea fi ascultate şi de pe CD-ul care va fi înregistrat cu aceeaşi ocazie.
„Simfonia concertantă pentru violoncel şi orchestră simfonică” este una dintre cele mai misterioase şi mai complexe piese simfonice scrise de maestrul Enescu. Piesa nu a avut parte de o înregistrare profesionistă până acum anume din cauza compexităţii şi a dificultăţii sale. Faptul că prima înregistrare profesionistă a acestei piese se petrece în strânsă colaborare România-Republica Moldova va fi o amintire permanentă a evenimentelor excepţionale care s-au întâmplat în data de 27 martie 1918 şi o celebrare muzicală a acestora.

Adrian Bucurescu

La 10 ianuarie, după amiază, la Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti, cunoscut şi sub denumirea de Palatul Suţu, a avut loc o întâlnire a conf. univ. dr. în istorie Gheorghe Iscru cu mai mulţi pasionaţi de enigmele trecutului poporului român. Subiectul principal al conferinţei susţinute de cunoscutul istoric, ca şi al discuţiilor ce au urmat, a fost Orfeu şi originea sa… română, adică dacică.

Deviza aleasă pentru această întâlnire mai puţin obişnuită a fost ”Întâiului poet român, mărire!”, preluată dintr-un sonet al lui Victor Eftimiu, dedicat însă marelui exilat de la Tomis, Ovidiu. S-a vorbit mult despre poezie, ieri, la Palatul Suţu, s-a recitat, s-a cântat şi s-au succedat ipoteze senzaţionale, îndeosebi legate de primul poet cunoscut al lumii, Orfeu. Evident, ideea că acesta ar fi fost geto-dac este cât se poate de flatantă pentru poporul nostru, care, de altfel, nu a dus lipsă de poeţi niciodată.

Toţi oamenii cultivaţi au auzit de Orfeu şi de întâmplările prin care a trecut. Din legendele antice, cu precădere greceşti şi romane, se ştie că marele poet şi profet era fiul regelui trac Oeagru şi al muzei Calliope. Cântăreţ desăvârşit, Orfeu a devenit cu timpul chiar arhetipul artistului. Se spunea că muzica lui fermeca orice fiinţă, chiar şi stâncile erau clintite din loc de cântecele lui. În acest sens, nici nu e de mirare că el le-a fost de mare ajutor argonauţilor, la a căror expediţie a participat, domolind marea furtunoasă graţie forţei de a stăpâni prin arta lui stihiile naturii.

Cântăreţul s-a îndrăgostit de nimfa Eurydike, dar fericirea alături de aceasta a fost de prea scurtă durată, căci iubita i-a murit din pricina muşcăturii unui şarpe veninos. Orfeu a plâns-o vreme îndelungată şi, neputând suporta despărţirea, a coborât în Infern s-o caute. El a izbutit, cântând, să înmărmurească tot Tartarul şi să-l înduplece chiar pe zeul morţii, Hades, să-i dea iubita înapoi.

Dar consimţământul de a o însoţi pe Eurydike pe calea spre lumea albă, pământeană, alături de călăuzitorul sufletelor, zeul Hermes, i-a fost dat cu condiţia de a nu se uita nicio clipă la ea, până nu vor ajunge la liman. Zbuciumat de temeri cum era, Orfeu nu a izbutit să respecte acea condiţie; când mai avea doar un pas de făcut ca să iasă la lumina zilei, el şi-a întors capul şi astfel şi-a pierdut pentru a doua oară iubita.

Răpus de durere, al a rămas mai multă vreme în preajma râului Styx, înduioşând cu lira lui toate animalele sălbatice, dar pe Hades nu l-a mai înduioşat, şi acesta nu a mai eliberat-o pe Eurydike. Singur şi îndurerat pentru tot restul vieţii, Orfeu şi-a găsit în cele din urmă, pe meleagurile natale, sfârşitul, fiind schingiuit, apoi sfâşiat în bucăţi de Mainade, preotesele trace dionysiace. Acestea erau furioase pe el pentru că nu a vrut să participe la cultul lor orgiastic. În cele din urmă, i-au tăiat şi capul. Pe o gemă geto-dacică, păstrată la Muzeul din Berlin, ca şi pe una dintre tăbliţele de la Tărtăria, Orfeu apare crucificat!

După Ovidiu, capul şi lira lui Orfeu au fost aruncate în râul Haebrus, actualmente Mariţa – în Bulgaria, şi purtate pe marea Egee până pe ţărmul insulei Lesbos. Acolo, era cât pe-aci ca un dragon să înghită acel cap fermecat, dar a fost împietrit de zeul Apollon. Deoarece capul continua să cânte, i s-a înălţat acolo un oracol, iar insula ar fi devenit în acest fel leagănul poeziei lirice. Lira însă, a fost ridicată de zeii din Olimp în cer, unde formează constelaţia cu acelaşi nume.

Legendele greceşti şi romane afirmă în mod repetat originea tracică a lui Orfeu. Însăşi arta cântului provenea, în accepţia vechilor elini, din Tracia. Arrian pomeneşte în istoria consacrată patriei lui, ”Bithynia”, din secolul al II-lea î.e.n., de o nimfă pe nume Tracia, cunoscătoare a plantelor tămăduitoare şi născocitoare de melodii. Numele acesteia îl poartă ţinuturile tracilor, cunoscute înainte sub denumirea de Perke. La rândul său, fiul zeiţei traco-phrygiene Kybele se numea Perkos sau Peiros şi a fost venerat chiar pe vremea Imperiului Roman, sub denumirea de ”Heros equitans” şi sub forma unui războinic trac călare, reprezentat uneori pe pietrele funerare romane.

De la Orfeu provine şi orfismul, caracterizat prin mistere nedezlegate până astăzi. Se ştie doar că orficii credeau în nemuriea sufletului şi în reîncarnare, iar pe Orfeu îl vedeau ca mare preot, iniţiat şi profet. Uriaşa personalitate a lui Orfeu a cucerit lumea, fiind oglindită în numeroase opere literare, filosofice, muzicale, de artă plastică, ba chiar şi în cinematografie. La noi, Orfeu este pomenit de însuşi Mihai Eminescu în celebrul său poem ”Memento mori (Panorama deşertăciunilor”:

Iar pe piatra prăvălită, lângă marea-ntunecată

Stă Orfeu – cotul în razim pe-a lui arfă sfărâmată…

Ochiu-ntunecos şi-ntoarce şi-l aruncă aiurind,

Când la stelele eterne, când la jocul blând al mării.

Glasu-i, ce-nviase stânca, stins de-aripa disperărei,

Asculta cum vântu-nşală şi cum undele îl mint.

De-ar fi aruncat în haos arfa-i de cântări îmflată,

Toată lumea după dânsa, de-al ei sunet atârnată,

Ar fi curs în văi eterne, lin şi-ncet ar fi căzut…

Caravane de sori regii, cârduri lungi de blonde lune

Şi popoarele de stele, universu-n rugăciune

În migraţie eternă de demult s-ar fi pierdut.

Şi în urmă-le-o vecie de nălţări abia văzute

Şi din sure văi de haos colonii de lumi pierdute

Ar fi izvorât în râuri într-un spaţ depopulat;

Dar şi ele-atrase tainic ca de-o magică durere

Cu-a lor roiuri luminoase dup-o lume în cădere

S-ar fi dus. Nimic în urmă – nici un atom luminat. (…)

Am citat atât de mult din acest minunat poem nu doar pentru că-l pomeneşte pe Orfeu, ci şi că, peste câteva zile, îl vom aniversa pe poetul nostru naţional, Mihai Eminescu. Şi în ”Povestea magului călător în stele” Eminescu aminteşte de harfa lui Orfeu. S-a vorbit mult, la întâlnirea de la Palatul Suţu, şi despre poetul nostru naţional.

Printre altele, Gheorghe Iscru a afirmat că atât Orfeu cât şi Mihai Eminescu sunt ”poeţi nepereche”. A fost cântată, pe lângă arii muzicale inspirate de Orfeu, şi ”Sara pe deal”, de un solist cu o voce formidabilă, Valentin Catană, care, de altfel, este considerat, pe bună dreptate, cel mai mare contratenor al Europei la vârsta de 24 de ani. Un glas cu accente dramatice, nemaiîntâlnite la vreun alt contratenor! Vladimir Catană este un artist perfect, al cărui talent e pus în valoare şi de repertoriul său poliglot: italiana, franceza, engleza, rusa, germana şi japoneza. A obţinut, desigur, numeroase premii importante, dar, după câte am înţeles, nu prea este solicitat în lumea muzicii, ceea ce, chiar şi la noi, la români, este prea de tot!

Printre participanţii la întâlnirea de la Palatul Suţu s-au numărat profesori de istorie şi de alte specialităţi, filologi, artişti şi foarte mulţi tineri, atraşi de personalitatea lui Orfeu, ca şi de ideea că acesta este, de fapt, primul poet român; să zicem geto-dac. A fost prezent şi scriitorul Ion Acsan, care a tradus pentru prima oară în România ”Imnurile” atribuite lui Homer şi Orfeu, precum şi ”Argonauticele” lui Apllonios din Rhodos, epopee apărută parţial în 1976 şi integral în 1992.

După cum susţine profesorul Gheorghe Iscru, cei mai mulţi istorici români şi-au uitat menirea de a relata adevărurile frumoase despre români şi de a insufla patriotism, lucru care nu este doar trist ci chiar primejdios. Mai sunt totuşi istorici care nu se dezic de neamul lor, ba, dimpotrivă, îi preamăresc izbânzile, atâtea câte au fost. Unul dintre ei este chiar profesorul Gheorghe Iscru.

ADRIAN BUCURESCU

Cu excepţia sărbătorilor de iarnă, acest anotimp este, în general, ocolit de literatura populară şi de cea cultă. S-ar zice că suntem un popor de primăvară, vară şi toamnă, deşi, măcar în munţii României, iarna ţine uneori aproape o jumătate de an.
Poate că poporului nostru îi plac foarte mult florile, şi, iarna, fiind săracă în ele, este ignorată de creaţiile literare. În acest sens, se cuvine aşternută în scris o legendă cu Iarna şi florile ei, pe care am cules-o acum mulţi ani din satul Sărăţeni, judeţul Ialomiţa. Astfel, îndeosebi în Muntenia, cele patru anotimpuri apar ca patru surori, toate frumoase, dar cu temperamente diferite.
Cum nu doar românilor, ci probabil tuturor oamenilor de pe pământ le plac florile, Primăvara este privită la noi cu foarte multă simpatie, fiind cea mai bogată în câmpuri şi grădini înflorite. Vara, la rândul ei, are şi ea flori din cele mai diverse soiuri. Chiar Toamna, măcar până dă bruma, se poate mândri cu o puzderie de flori, în toate culorile şi nuanţele: crizanteme şi tufănici, dălii, crăiţe, petunii, gălbenele, trandafiri de toamnă şi câte şi mai câte alte flori de pe câmpuri, tăpşane şi crânguri, cum ar fi brânduşele de toamnă. Ba, uneori, când Toamna e blândă, înfloresc a doua oară merii, perii, liliacul, salcâmii şi alţii.
Numai Iarna, sărmana, dată fiind firea ei rece, chiar îngheţată, nu avea pe vremuri nicio floare, şi, din această pricină, suferea, mai ales că surorile ei aveau grijă să-i amintească, din când în când, această sărăcie. Şi odată, când a vrut să pună şi ea un buchet de flori într-un vas, ca să împodobească masa cea întinsă, din marea sală a palatului de gheaţă, ia flori de unde nu-s! Şi a început să plângă în hohote, în singurătatea palatului ei, fără s-o audă nimeni, căci toate slugile erau plecate.
Deodată a auzit pe-afară un fâlfâit de aripi, şi, când s-a uitat pe fereastră a văzut o lumină orbitoare în ogradă. Uşile mari s-au deschis singure, şi în sală s-a ivit însăşi Maica Precista, care a prins a întreba-o: - Ce ai faţă, de ce plângi? Speriată, Zâna Iernii, după ce a recunoscut-o pe musafira cerească, a răspuns: - Iaca, Maică Prea Curată, n-am şi eu nişte flori, să-mi împodobesc casa, cum fac surorile mele. – Lasă că-ţi las eu nişte flori, să fie numai ale tale. Şi Maica Precistă a dispărut îndată ce a rostit acele vorbe. Şi când s-a uita Iarna, toate geamurile palatului erau pline de strălucitoare flori de gheaţă.
Mândră tare, şi-a poftit surorile la ea acasă. Dar acestea, după ce au văzut acea minune de flori, tot au găsit o hibă: - Da, dar nicio floare de-a ta nu e colorată. Şi au plecat, lăsând-o pe sora lor plină de lacrimi.
Şi plângând ea aşa, iar a apărut Maica Precista în ogradă, cu aripile ei mari, ce spulberau zăpada. A intrat în casă şi a întrebat: - Ei, acum ce mai ai? – Florile n-au culori, Maică Preacurată, iar surorile mele au râs de mine. – Bine, lasă că-ţi aduc eu nişte flori colorate, care să fie numai ale tale. Şi plecând Maica Precista, iaca se aud glasuri de copii la uşă. Deschizându-le şi poftindu-i în casă, copiii au scos de sub cojocele nişte sorcove, pline de flori în toate culorile, şi au început s-o sorcovească.
După ce le-a mulţumit şi i-a umplut de daruri, copiii au plecat, iar Iarna, care îi rugase să-i lase ei acele sorcove şi le aninase în grindă, a trimis îndată soli la surorile ei, poftindu-le iar pe la ea. Venind acestea, nu le-au plăcut nici acele flori, ba că nu miros deloc, ba că n-au vlagă în ele, şi tot aşa. Şi au plecat, râzând.
Începând iar să plângă, a venit a treia oară Sfânta Fecioară şi, după ce a ascultat-o, i-a dăruit ghiocei, toporaşi, viorele, brânduşe, care sunt numai ale Iernii, chiar dacă le mai apucă şi Primăvara. Iar surorile, care de fapt o iubeau tare mult, şi-au cerut iertare, iar ultimele flori ale Iernii chiar le-au plăcut, iar Primăvara chiar a împrumutat şi ea din ele, de parcă n-ar fi avut destule!
Făcându-se pace între ele, toate cele patru surori s-au pus pe chefuit, ca în vremurile bune. Şi de atunci, Iarna a rămas şi cu flori de gheaţă şi cu sorcove, şi cu ghiocei, toporaşi, viorele şi brânduşe. Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa.

În 1928, la inaugurarea sa, „Crucea de pe Caraiman“, ridicată la altitudinea de 2291 m, era cea mai înaltă structură metalică situată într-o zonă montană. În timp, imaginea acestui monument unic în Europa prin amplasament şi prin dimensiuni a devenit extrem de cunoscută. Istoria „Crucii“ nu e însă atât de clară, numeroase aspecte aflându-se încă sub semnul întrebării.

Însuşi numele sub care a rămas cunoscut în memoria colectivă acest simbol al arhitecturii şi tehnicii mondiale din prima jumătate a secolului XX dă naştere unei controverse. Studiind documentele de arhivă şi lucrările publicate de-a lungul celor 82 de ani care au trecut de la inaugurarea monumentului, cercetătorul descoperă nu mai puţin de trei titulaturi diferite.

Cel mai des întâlnit în documentele oficiale aflate în colecţiile Arhivelor Naţionale ale României e numele de „Monumentul Eroilor“, în timp ce în limbajul cotidian s-a păstrat, încă din anul 1933, titlul de „Crucea de pe Caraiman“. O a treia variantă ce şi-a făcut loc în unele surse bibliografice secundare – „Crucea Eroilor Ceferişti“ – pare a fi fost generată de faptul că ridicarea monumentului (între anii 1926-1928) a fost realizată prin eforturile lucrătorilor Direcţiei de Poduri din cadrul Direcţiei Generale C.F.R. Din păcate, majoritatea publicaţiilor editate de-a lungul existenţei „Crucii“ nu au păstrat decât unele date vagi, legate strict de construcţia propriu-zisă a monumentului, fapt care a deschis calea spre un alt punct de controversă, legat de semnificaţia istorică a acestei opere de arhitectură.

Două Monumente ale Eroilor la Buşteni. Luând ca bază de pornire a cercetării înscrisul săpat în piatra plăcii comemorative, „Ridicatu-s-a acest monument întru slava şi memoria eroilor prahoveni căzuţi în Primul Război Mondial 1916-1918 pentru apărarea patriei – construit între anii 1926-1928“, cercetătorul se vede nevoit să considere credibile informaţiile păstrate în memoria colectivă, ce atribuie ideea realizării monumentului „Societăţii Cultul Eroilor“.

Aceasta funcţiona încă din anul 1919, sub denumirea iniţială de „Societatea pentru Mormintele Eroilor Căzuţi în Război“ şi sub înalta ocrotire a Prinţesei Maria, cea care avea să fie încoronată Regină a României, în octombrie 1922. Studiind puţinul material documentar ce se păstrează încă în inventarul Direcţiei Judeţene a Arhivelor Naţionale Prahova şi coroborând informaţiile cu prevederile „Legii asupra regimului juridic al mormintelor de război din România“, cel care studiază povestea „Crucii de pe Caraiman“ va descoperi o nouă situaţie paradoxală: prezenţa pe teritoriul oraşului Buşteni a două „Monumente ale Eroilor“. Iar cel de-al doilea „Monument al Eroilor“ este, de fapt, statuia existentă şi astăzi în piaţa din faţa Gării Buşteni, lucrare inaugurată la 9 septembrie 1928. Păstrată în memoria colectivă şi sub numele de „Monumentul Ultimei Grenade“, opera sculptorului Ion C. Dimitriu Bârlad (1890-1964) a fost ridicată în anul 1927, prin intermediul antreprenorului italian Carlo Costa.

Astfel, deşi surprinzătoare la prima vedere, discrepanţa majoră între abundenţa menţiunilor despre ceremonia inaugurării statuii din Piaţa Gării şi lipsa oricăror menţiuni explicite despre cea a „Crucii de pe Caraiman“ plasează sub semnul îndoielii ipoteza inaugurării sale în data de 14 septembrie 1928, de „Ziua Sfintei Cruci“. Pentru a spori şi mai mult misterul, majoritatea mărturiilor fotografice ce-au supravieţuit trecerii anilor redau o situaţie comparabilă cu silueta actuală a monumentului, fapt ce pune sub semnul întrebării afirmaţiile care susţin varianta construcţiei ulterioare a soclului din piatră şi plasarea iniţială a „Crucii“ direct pe stânca vârfului Caraiman.

În ciuda acestor contradicţii istorice, ce ştim astăzi despre „Cruce“? Ne sunt cunoscute numele unor personalităţi din domeniile arhitecturii şi construcţiilor din primele decenii ale secolului XX, care s-au implicat în realizarea acestui monument unic în Europa. Astfel, ne este cunoscut faptul că întregul proiect al ansamblului a fost opera arhitecţilor români Georges Cristinel şi Constantin Procopiu. La fel, ne sunt menţionate numele celor doi mari ingineri ce au realizat studiile de rezistenţă ale monumentului: Alfred Pilder şi Teofil Revici, precum şi ale celor care au urmărit ridicarea „Crucii“, dirigintele de şantier Nicolae Stănescu şi şeful de şantier V. Bumbulescu. Nu trebuie trecută cu vederea nici activitatea lucrătorilor din cadrul a două secţii de linii (L1 şi L5) aflate în subordinea Direcţiei Generale C.F.R., ale căror eforturi au făcut posibilă existenţa construcţiei (introdusă în lista monumentelor de patrimoniu, sub codul PH-IV-mon-A-16887). Istoria a reţinut şi sprijinul acordat de fraţii Schiel, care au pus la dispoziţia constructorilor funicularul fabricii de hârtie din Buşteni. Cu ajutorul acestei instalaţii au fost transportate mare parte din elementele metalice necesare ridicării „Crucii“. Comunitatea locală s-a implicat la rându-i; locuitorii Buşteniului şi-au folosit atelajele şi animalele de povară pentru a urca până pe platoul Bucegilor restul materialelor necesare construcţiei soclului pe care se înalţă monumentul.

Comuniştii au vrut să-i secţioneze braţele. Neglijată aproape complet de-a lungul celei de-a doua jumătăţi a secolului XX, ameninţată chiar cu dispariţia (spre sfârşitul deceniului patru al secolului trecut au existat chiar voci care au cerut secţionarea braţelor laterale ale monumentului şi montarea unei stele roşii în vârful coloanei metalice), devenită un element al cotidianului ultimelor două decenii, „asaltată“ de cei ce îşi găsesc un titlu de glorie efemeră din marcarea numelui prin intermediul diverselor înscrisuri grafitti aşternute pe piatra soclului ori prin slovele scrijelite în grabă pe uşa de acces în interiorul ansamblului, „Crucea de pe muntele Caraiman“ pare să fi redevenit, în sfârşit, un simbol al culturii şi istoriei celor pe care îi veghează din înălţimile munţilor. Astfel, un parteneriat recent încheiat între Consiliul Local al oraşului Buşteni şi Asociaţia Rotary Club „Valea Prahovei“ îşi propune restaurarea completă a „Monumentului Eroilor“ şi introducerea sa în circuitul turistic mondial.

piatza.net

Muzica: Răzvan Mitoceanu
Text: Mariana Honceru

Pe, 1 decembrie, de Ziua Naţională a României, interpretul de muzică populară, Ion Paladi a lansat videoclipul la piesa „Dorul Basarabiei”, pe care o cântă împreună cu orchestra Lăutarii

Videoclipul relatează povestea unei fete şi a unui băiat care s-au îndrăgostit pe când erau mici. Atunci fata i-a dăruit băiatului fundiţa cu tricolor, iar băiatul îi dăruieşte o floare. Soarta însă i-a despărţit pe cei doi atunci când între Basarabia şi România au fost fixate hotare. Locul întâlnirii şi despărţirii a fost legat de podul de la Ungheni, vechi de 135 de ani.

Ulterior, fata a fost deportată în Siberia unde a născut copilul conceput din dragoste.

UNIMEDIA precizează că pe 1 Decembrie este sărbătorită Ziua Naţională a Românilor de Pretutindeni, 94 de ani de la Marea Unire din 1 decembrie 1918, când Adunarea Naţională de la Alba-Iulia a consfinţit unirea românilor din Transilvania şi întreg Banatul (cuprins între râurile Tisa, Mureş şi Dunăre) cu România.

Acum trei ani, la iniţiativa Forului Democrat al Românilor din Moldova, ziua de 1 Decembrie, care este Zi Naţională a României, a fost declarată şi Zi Naţională a Românilor de Pretutindeni.

Roxana-Luiza Moldovan

Pe 3 octombrie, ”Literatura şi Arta” împlineşte 58 de ani. Aştern aceste rânduri în virtutea unei profunde datorii de conştiinţă. Chiar de la prima întâlnire am devenit amici fideli,
nedespărţiţi. Ne-am cunoscut într-o doară, pe Internet. Voiam să iau direct de la sursă, pulsul
evenimentelor de pe tărâmul nostru geamăn, Republica Moldova. Dorinţa s-a îndeplinit. Am descoperit aşadar ”Literatura şi Arta”, şi, fără să exagerez, m-am lăsat cucerită de la întâia pagină. De fapt, ”Literatura şi Arta” ar trebui să cucerească pe oricare român. Nu există număr în care Ţara să nu fie pomenită, iar ataşamentul pentru ea, intens reliefat. Caracterul militant, dorinţa de stopare a abuzurilor, cultul pentru limba româna şi emblematicele-i personalităţi situează publicaţia sub semnul de veritabil păstrător şi continuator al valorilor naţionale strămoşeşti. Ştiu că timpul se scurge, aducând cu sine, în chip invariabil, succesiunea ameţitoare a trend-urilor. Mai ştiu însă că valorile ar trebui excluse de aici. Stă în puterea noastră, a tuturor, să le cinstim cu tinereţe fără bătrâneţe, şi viaţă fără de moarte. De ce să asemuim atunci patriotismul unui ponosit veşmânt? Personal, nu am luat la cunoştinţă
metamorfoza valorilor într-altele mai valoroase, mai chic, mai performante. Atunci, de ce nu ar fi în continuare cool să ne iubim ţara? De ce ar fi neadecvat ca patriotismul să întruchipeze o constantă valorică definitorie fiecăruia din noi? Doar călăuziţi de principii, putem spera la dobândirea unor distincte individualităţi.
Cinste aşadar pentru puterea de a purta triumfător stindardul valorii. Cinste pentru ”Literatura şi Arta”.

La (cât mai) mulţi ani!