VECHEA CIVILIZAŢIE A ROMÂNILOR (2)

Constituirea statelor feudale romanesti Moldova si Tara Romaneasca in secolul al XIV-lea si afirmarea autonomiei voievodatului Transilvaniei in primele secole ale acestui mileniu au avut un rol important in constituirea unui model economic feudal in aspectele sale fundamentale: proprietatea, ocupatii, relatii, institutii. „Un feudalism desigur diluat, periferic, convietuind cu numeroase alte elemente de esenta nefeudala…, dar totusi feudalism.”

     a. Proprietatea feudala. Constituie elementul fundamental al ansamblului feudal. Bazele sale au fost puse in secolele anterioare. Odata cu formarea statelor feudale si organizarea institutiei domniei, unei parti a nobilimii prestatale i s-au confirmat, prin acte scrise emise de cancelaria domneasca, drepturile sale funciare. 
         Indiferent daca era vorba de „proprietatea” domneasca, boiereasca, manastireasca, domeniu feudal era format din doua parti: o parte, redusa ca proportii in secolele XIV-XV, pusa in valoare de taranii dependenti pe baza muncii sub forma de claca; o alta parte, formata din vetrele satelor, terenuri agricole (aflate in posesia taranilor), pasuni si paduri. 
Pentru a face ca pamantul sa produca venituri, seniorul-in cazul nostru boierul-trebuia sa aiba pe domeniul sau tarani, care sa dispuna de o parcela de pamant, de inventar agricol si de vite. Asupra delnitelor taranesti stapanul avea un drept destul de limitat. Taranii aveau un drept de posesiune, de folosinta asupra delnitei, ei nu puteau sa o instraineze, dar puteau sa o lase mostenire. Deasupra dreptului de posesiune al taranului exista, deci, un drept de stapanire al boierului, potrivit caruia el pretindea o parte din roadele pe care le dadea pamantul. 

     Pe domeniul feudal se produceau aproape toate cele necesare. In secolele XIV-XV, cand domeniul se infatisa ca o unitate economica, stapanii dispuneau de o serie de drepturi numite „monopoluri senioriale” : monopolul morii, al tabacariilor, pivelor, darstelor. Veniturilor realizate astfel li se adaugau cele de la vamile interne existente pe domeniu. 
Economia inchisa a domeniului a dus la izolare, autarhie, iar in plan politic la cresterea puterii (imunitatii) stapanului. 
Imunitatea feudala era un atribut al marelui domeniu. Boierii si manastirile care se bucurau de imunitate concentrau in mana lor exercitiul tuturor drepturilor suverane pe teritoriul pe care il stapaneau. In plan economic insemna: scutirea, in beneficiul stapanului domeniului, de darile, in natura si bani, ca si de muncile datorate domniei si interdictia amestecului reprezentantilor puterii centrale cu atributii administrative, judecatoresti si fiscale da a intra pe domeniul respectiv. Pentru administrarea domeniului functiona o „curte”, care indeplinea, in caz de razboi, rol militar. Pe marele domeniu se gasea, de obicei, o constructie fortificata, care indeplinea functia castelului clasic. 

     Relatiile dintre boieri si domn functionau in virtutea dreptului domnitorului de suprema stapanire a intregului pamant al tarii (domenium eminens). In virtutea acestui drept, functionau „pradalica” – dreptul domniei de a lua pe seama ei mosia al carei stapan deceda fara sa aiba urmasi in linie barbateasca, si „darea calului”- dreptul domnitorului de a primi un dar, de regula cal, din partea boierului caruia i s-a confirmat, la cererea sa, stapanirea asupra pamantului. 
Ierarhia domeniului a nascut institutia vasalitatii. Potrivit acesteia, stapanii de mosii se recunosteau „vasali” („slugi”) fata de un stapanitor mai puternic, caruia ii incredintau o autoritate superioara, numita in terminologia apuseana suzeranitate. Acest stapan superior era domnul, numit si marele voievod, el insusi un mare boier. Intre domn si boieri se incheia un fel de contract cu obligatii bilaterale, boierii recunoscand ca datoreaza domnului „credincioasa slujba”, in schimbul confirmarii si garantarii de catre domn a privilegiilor lor de stapanire funciara si imunitate. 

     Principala indatorire a vasalilor fata de suzeran consta in „sfat si ajutor” (consilium et auxilium), ceea ce insemna participarea la „sfatul domnesc” si „oastea domneasca”. La randul sau, domnitorul avea indatoriri fata de boieri, in primul rand de a le apara domeniul, interesele, de a arbitra intre stapanii feudali. 

     b. Proprietatea taraneasca.. Taranii dependenti, ca si cei liberi, continuau sa traiasca in forma veche de organizare a obstilor satesti. Doua erau laturile principale ale dependentei taranilor fata de stapanul de pamant; prima era cea social-economica, iar a doua cea personala. 
Expresia materiala a dependentei social-economice o constituia ansamblul darilor si slujbelor la care erau obligatii taranii fata de stapani. In secolele XIV-XV, predominau, in Moldova si Tara Romaneasca, in ansamblul obligatiilor taranilor, darile in produse, sub forma dijmei (a zecea parte) din majoritatea produselor obtinute in gospodaria lor. Cu timpul, aceasta s-a transformat in tribut-darea in bani. 

     In afara acestor obligatii, taranii dependenti trebuiau sa presteze munca gratuita pe partea de pamant rezervata stapanului-la arat, semanat, strangerea recoltei, cositul si stransul fanului etc. Obligatiile in munca vor creste cu timpul, pe masura ce se va mari rezerva agricola a stapanului de pamant (sec.XVI-XVII). Pe langa muncile agricole, taranii mai erau obligati la diferite alte munci: sa taie lemne pentru stapani, sa transporte cu vitele lor la curtea stapanului produsele agricole si materiale de constructie, sa repare iazurile si morile etc. 
     Cea de-a doua latura a dependentei taranului de stapanul de pamant era cea personala. In evul mediu, taranul dependent era supus unei obligatii, exprimata in documente prin termenul de „ascultare”. 
In secolele XIV-XV existau numeroase sate de tarani liberi, in unele zone, indeosebi subcarpatice, de intindere destul de mare. Aceste sate continuau sistemul economic si social din perioada anterioara. Obligatiile lor fata de stat, in primul rand, constand in dari, munci si indeplinirea unor servicii militare. Multe secole a functionat principiul raspunderii colective in indeplinirea acestor obligatii.

     c. Locuitorii targurilor si oraselor proveneau in cea mai mare parte din randurile taranilor. Ei nu beneficiau, decat in cazuri foarte rare, de imunitati precum locuitorii oraselor din apusul Europei. Targurile erau socotite proprietate domneasca si, ca atare, domnii puteau darui unor „fideli” ai lor, boieri sau clerici, terenuri in vatra targurilor sau venituri ale acestora. Vom reveni asupra acestui subiect.

 

     d. Robii erau formati din tigani si tatari. Robii traiau in salase, care cuprindeau mai multe familii. Aceste salase erau conduse de cnezi, juzi sau vatamani de tigani sau tatari. Acestia judecau neintelegerile dintre robi, ii duceau la diferite munci pentru stapani, strangeau darile la care erau impusi robii. 
          Robii erau considerati ca o parte din averea stapanilor. Ei puteu fi vanduti, cumparati, schimbati, uneori eliberati. Robii constituiau mana de lucru cea mai sigura si mai ieftina. In cadrul gospodariei feudale indeplineau indeosebi activitati mestesugaresti. Unii dispuneau de avere proprie, constand mai ales din vite.

     Agricultura a constituit, de asemenea, una dintre ocupatiile de baza ale romanilor. Ea va lua avant in secolele XVII-XVIII pe fondul dezvoltarii comertului zonal european cu grau si introducerii in cultura a unor noi plante. In primele secole ale perioadei in discutie, romanii practicau „moina salbatica”, parjolirea si destelenirea pentru obtinerea terenurilor cultivabile, proces incheiat, in linii mari, in secolul al XVIII-lea. Cel mai raspandit sistem de exploatare a pamantului presupunea cultivarea pana la epuizare (aproximativ trei ani) apoi terenul era lasat in „parloaga” (pentru refacere si, concomitent, ca pasune). Sistemul bienal (un an cereale, celalalt iarba) si sistemul trienal (doi ani cereale, urmati de „lasarea in ogor” un an) s-au introdus in ultimele secole ale perioadei. 

     Plantele cele mai cultivate, la scara tarilor romane, erau: graul, orzul, meiul, hrisca, ovazul, secara, sorgul, inul, canepa. Din secolul al XVII-lea, in Moldova si Tara Romaneasca graul de toamna devine dominant in raport cu cel de primavara. 
In domeniul uneltelor agricole, schimbarea cea mai importanta o constituie inlocuirea treptata a aratrului cu plugul, care, spre deosebire de primul, rastoarna brazda. Românii au folosit atat plugul din lemn, cat si plugul cu brazdar de fier, in foarte multe variante (plugul de coasta, plugul pe o brazda etc.). Cu exceptia catorva (coasa, securea), toate celelalte unelte erau din lemn (grape, furci, greble etc.). 

     Fiecare gen de plante cultivate isi avea propriul tip de lucrari – de la semanat si pana la recoltat – si un „inventar” agricol intr-o oarecare masura specific. Multe din aceste aspecte se mai pastreaza si astazi. Cerealele paioase erau mai pretentioase la recoltat, dar mai usor de pastrat (indeosebi in gropi, mai tarziu in hambare), pe cand porumbul, de exemplu, era mai pretentios la intretinere (prasila) si in cea ce priveste pastratul (in podul casei sau amenajari speciale-cosare). Pentru prelucratul boabelor, mai ales la cereale, se foloseau rasnitele (la indemana oricarei familii, dar destul de primitive) si morile (mai bune, dar nu asa usor de construit, adeseori „monopol” al boierilor). Plantele textile (canepa si inul) se cultivau, de regula, la capatul loturilor, in aprilie-mai, se smulgeau in august-septembrie, se bateau de seminte si se puneau la topit, iar dupa uscare incepea prelucrarea lor. 
        In secolul al XVII-lea se introduce cultura porumbului, a cartofului, trifoiului, fasolei, mazarii, tutunului. Se cultivau, pe suprafete mai restranse si in zone propice, telina, patrunjelul, mararul, pastarnacul, morcovul, ridichea, sfecla, varza, bobul, ceapa, usturoiul, napul, dovleacul. 

      Vita de vie era destul de raspandita si cultivata, uneori in podgorii, alteori pe langa casa (adeseori lasand-o sa se catere pe casa sau in pomi). Acolo unde era o preocupare mai extinsa, cultivarea sa si prelucrarea strugurilor, mai ales pentru vin, presupunea o specializare a gospodariei si un inventar specific. Dintre pomii fructiferi, cei mai raspanditi erau prunii, merii, perii, nucii, ciresii, visinii, zone intregi ale tarii fiind renumite si specializate in asa ceva. Fructele acestora se consumau crude, uscate sau erau transformate in gemuri, dulceturi si in bauturi alcoolice (tuica). 
Lucratul la padure era o ocupatie importanta, adeseori secundara si sezoniera. Ustensila principala folosita era securea (toporul), mai tarziu-fierastraul (joagarul) si tapina. Pentru transport se foloseau animalele mari (boii si caii) si plutaritul-pentru cantitati si distante mari. 

     Mineritul si exploatarea bogatiei solului constituia, de asemenea, o ocupatie zonala si secundara. Aurul, din mine sau nisipul apelor, precum si fierul se exploatau in forme traditionale. Piatra, pentru constructii, ca si piatra de var, dar indeosebi sarea, apoi pacura, erau intens exploatate. 
     Foarte raspandite erau mestesugurile populare: cojocaritul, piuaritul, tabacaritul, cizmaritul, lemnaritul, fieraritul, dogaritul, olaritul, moraritul. Fiecare localitate avea locuitori ce se ocupau preponderent cu una sau alta dintre acestea, adeseori sate intregi erau specializate intr-un domeniu sau altul. Foarte complexe erau asa-zisele ocupatii casnice, mai ales cele ce tineau de confectionarea imbracamintei, in care femeile trebuiau sa fie adevarate maestre. 

     Ocupatiile secundare, cum numele ne-o spune, erau foarte raspandite printre romani, ramanand complementare insa pentru cei mai multi. Vanatoarea pare a fi prima dintre ele. Se vanau pasari (dropia, sitarul), iepuri, vulpi, mistreti, ursi, ciute, pisici salbatice. Tehnicile vanatoresti erau foarte diverse: cu ajutorul soimului, eretelui, cainelui, curselor, capcanelor, cu arcul, iar mai tarziu cu armele de foc. Pescuitul, ocazional pentru unii, indeletnicire preponderenta pentru altii, se practica, de primii – preponderent cu mana sau prin rastocirea apei, cu scule specializate (undite, carlige, ostii, varse, plase, navoade etc.) – de catre ceilalti. Albinaritul, in conditiile in care mierea era „zaharul” evului mediu, iar ceara-elementul principal al lumanarilor, era destul de raspandit, sate intregi ocupandu-se cu asa ceva. Raspandita era, in perioada pe care o discutam, cresterea viermilor de matase. 

     Comertul era indeosebi unul de tranzit, comertul intern fiind realizat in targuri (viitoarele orase) si iarmaroace. Majoritatea tranzactiilor era in natura. Drumurile erau destul de slabe, nesigure. La principalele intrari in tara, ca si in principalele targuri, erau vami din care se realizau venituri importante. Din secolul XVII-lea monopolul otoman asupra comertului tarilor romanesti devine foarte apasator si cu efecte negative in timp. 

     Transporturile cele mai insemnate se realizau pe uscat, cu carele si carutele specializate pentru diverse marfuri. Pentru transportul curierilor se foloseau, incepand cu secolul al XIV-lea, olacele (carucioare de o singura persoana, trase de cai). In 1675 apare serviciul de posta in Moldova, iar peste un secol este amintit si in Tara Romaneasca (1775). In secolul al XVII-lea apar si hanuri mari (hanul lui Serban Voda) in principalele targuri. 
Circulatia monetara . De la domnia lui Vladislav-Vlaicu (1364-1377) la Radu cel Frumos (1462-1465), de la Petru Musat (1374-1391) la Stefanita Voda (1517-1527), romanii au batut moneda de argint (aspri romanesti). Cu timpul, pietele interne au fost cucerite de monedele straine, pentru ca cucerit a fost comertul tarilor romanesti. In secolele XVII-XVIII schimbul in bani a devenit dominant, insa posibilitatile au fost limitate de activitatea economica redusa si monopolul otoman asupra comertului tarilor romanesti.

ORGANIZAREA PUTERII

     Puterea politica din tarile romanesti s-a organizat si a functionat in conformitate cu modelele vremii (doctrina statului teocratic, a statutului nobiliar si a monarhiei de tip absolutist), modele care au constituit si sursa de legitimitate a acesteia. 
Atat in Tara Romaneasca, cat si in Moldova, romanii au adoptat, ca forma de stat, monarhia feudala, avand ca model cel bizantin. 
Domnia a folosit precedentul bizantin in multe din elementele sale: titulatura („Io sau Ioan, mare voievod si domn, singur stapanitor„, „domn de sine stapanitor„), puterea absoluta („din mila lui Dumnezeu„, „cel daruit de Dumnezeu cu domnia„, „singur stapanitor„), conceptia teocratica asupra puterii domnesti cu consecintele ei (ungerea cu mir, cumulul prerogativelor laice si bisericesti, rugaciunea de incoronare, juramantul pe Evanghelie), doctrina virtutilor imperiale, asocierea la domnie etc. 
     Prerogativele domnului cuprindeau toate sectoarele vietii de stat: militar, politic, legislativ, judecatoresc, executiv, financiar, bisericesc. 

     Prerogativele domnesti nu se exercitau sau nu puteau fi exercitate personal de catre domn in cazurile cand tronul era vacant, domnul era minor, domnul lipsea de la scaun. In toate aceste cazuri, prerogativele erau exercitate de catre loctiitorii domnesti („ispravnic de scaun”, „caimacam”, „pazitor de scaun”, „epitrop al tarii” etc.). 
     Din a doua jumatate a secolului al XVI-lea sunt numeroase cazuri de locotenenta domneasca pentru lipsa domnului de la scaun si pentru vacanta tronului. 
     La mazilirea domnului, tronul fiind vacant, divanul alegea o locotenenta, daca nu o numea insusi aga care aducea firmanul de mazilire. 

     In Transilvania regalitatea maghiara isi exercita stapanirea (conducerea) prin intermediul voievodului. Intrarea Transilvaniei sub suzeranitatea Imperiului Otoman, dupa prabusirea regatului maghiar a insemnat infiintarea institutiei principatului, cu largi atributii de conducere. Stapanirea habsburgica in Transilvania, incepand cu 1691, a insemnat reducerea autonomiei principatului si crearea institutiei guvernatorului. 

     La conducerea treburilor tarii, in Tara Romaneasca si Moldova, domnul era ajutat de Sfatul domnesc (din a doua jumatate a secolului al XVI-lea poarta denumirea de divan), iar in Transilvania de consiliul principelui (guberniu, dupa ocuparea habsburgica). In Transilvania, controlul dietei, apoi a cancelariei aulice asupra principelui (guvernatorului) era destul de strans. 
In toate cele trei tari romanesti au functionat adunari de stari (congregatii), rol important jucandu-l in Transilvania. 

ORGANIZAREA ADMINISTRATIVA 

     Unitatile administrative erau, in Tara Romaneasca, judetele, in Moldova, tinuturile, iar in Transilvania comitatele, districtele si scaunele (secuiesti si sasesti). Organizarea administrativa a teritoriului tarii constituie o dovada a cresterii autoritatii tarii si puterii domniei, a posibilitatilor de a asigura administrarea tarii. 
In fruntea unitatilor administrative erau reprezentanti ai domniei cu atributii administrative, judecatoresti si executive, de strangere a darilor. In Moldova, in tinuturile care aveau in cuprinsul lor cetati, ei se numeau parcalabi, iar in tinuturile de margine, din sud (Putna) si din nord (Cernauti), starosti. In Tara Romaneasca dregatorii din fruntea judetelor se numeau sudeti (judeti), mai tarziu vatafi. In Transilvania ei se numeau comiti. 
Aflate sub stapanirea domnului, in Moldova si Tara Romaneasca, orasele beneficiau de o oarecare autonomie, mult mai redusa decat in centrul si apusul Europei sau cele din Transilvania. 
Conducerea oraselor era asigurata de un sfat orasenesc si un primar, alesi pe o perioada de un an de comunitatea orasenilor. Membrii sfatului se numesc „pargari”, iar primarul se numea judet, in Tara Romaneasca, soltuz sau voit, in Moldova. Peste conducerea aleasa se suprapunea autoritatea vornicului sau a parcalabului, reprezentand drepturile de stapanire ale domnului. 
Pe langa sfatul pargarilor mai functiona si un alt sfat orasenesc mai larg, de „sfetnici” ai targului, precum si consilii ale comunitatilor straine existente acolo. 
Cancelariile orasenesti erau (mai putin dezvoltate la inceput), cu „catastiful” si „pecetea” orasului. 
Satele libere erau conduse de cnezi sau juzi, care in Moldova se mai numeau si vatamani. Conducatorii satelor erau ajutati in exercitarea atributiilor lor de „oameni buni si batrani”. Satele aservite erau conduse de reprezentantii stapanului. 
In secolele XVII-XVIII, indeosebi in timpul regimului fanariot, functionarimea administrativa s-a diversificat ca denumiri, functiuni si numar. 

ORGANIZAREA JUDECATOREASCA

     Atribut al stapanirii funciare, puterea judecatoreasca era si ea ierarhizata. Judecatorul suprem era domnul, care judeca in sfatul domnesc. Domnul singur putea sa pronunte pedepse capitale si sa hotarasca in procesele dintre stapanii de pamant. Acestia, pe domeniile lor, exercitau ei dreptul de judecata. Taranii liberi erau supusi judecatii reprezentantilor obstii sau, ca si orasenii, jurisdictiei dregatorilor domnesti. 
Printre practicile juridice amintim: folosirea juratorilor adeveritori, marturisirea jurata a partilor, juramantul simplu si cel groaznic, blestemul, juramantul cu mainile pe „sfanta Evanghelie”, juramantul cu brazda pe cap (cu „traistile cu pamant”). Se obisnuia, de asemenea, bataia sau trasul de chica al copiilor (paruitul) pe locul de hotarnicie, pentru a tine minte hotarele mosiei vreme mai indelungata. 

     Pe masura ce statele romanesti castigau in organizare, pe langa legea nescrisa a tarii („obiceiul pamantului”, „legea tarii”, „legea din vechime” etc.), a inceput sa se foloseasca in materie judecatoreasca si actul scris, legea scrisa, la inceput hotararea domnului, consemnata in hrisoavele emise de cancelaria domneasca, apoi traduceri ale unor codexuri bizantino-slave. 
Sentinta domnitorului in materie judecatoreasca, odata pronuntata, era definitiva in timpul domniei lui; ea nu putea fi contestata decat sub o noua domnie. Pentru a impiedica redeschiderea proceselor, s-a luat hotararea, inca din secolul al XV-lea, de plata la visteria domneasca, din partea celui ce voia sa reia un proces, a unei mari taxe (zaveasca, heraie, feraie, gloaba). 
In Transilvania obiceiurile juridice ale autonomiilor romanesti, secuiesti si sasesti au fost inlocuite in secolele XIV-XVII in tot mai mare masura cu legiuirile regatului maghiar, apoi ale Imperiului Habsburgic. 

ORGANIZAREA BISERICEASCA SI MONAHALA

     In luna mai 1359, in urma repetatelor cereri ale domnitorului Tarii Romanesti, Nicolae Alexandru si ale boierilor sai, prin hotararea patriarhului din Constantinopol si a sinodului patriarhal a fost inaugurata oficial mitropolia Tarii Romanesti (a Ungro-Valahiei, adica a Tarii Romanesti dinspre Ungaria, vecina cu Ungaria); primul mitropolit va fi numit Iachint, mitropolitul de Vicina. Dependenta de scaunul patriarhiei din Constantinopol, noua eparhie urma sa aiba in fruntea sa mitropoliti numiti de Bizant. Sediul mitropoliei se gasea la Curtea de Arges, capitala tarii. 
Prin infiintarea mitropoliei, domnitorul isi consolida tronul, tara si pozitia, devenind, ca si imparatul bizantin, monarh civil si religios. Domnul era „uns” de mitropolit, dar mitropolitul, la randul lui, trebuia sa fie recunoscut ca pastor al credinciosilor de catre domn. 
In anul 1370, in timpul domniei lui Vladislav-Vlaicu, in urma inglobarii Banatului de Severin in hotarele Tarii Romanesti si pentru a impiedica actiunea prozelita catolica, a luat fiinta Mitropolia Severinului. 
Dependenta bisericii din Tara Romaneasca de patriarhia din Constantinopol avea sa slabeasca cu vremea, reducandu-se, dupa caderea Constantinopolului sub stapanire otomana, la o dependenta mai mult simbolica. Mitropolitii au ajuns sa fie alesi in tara, in multe cazuri din randul clerului autohton. 
Jurisdictia Mitropoliei se intindea asupra intregii tari. Titlul atribuit de patriarhul ecumenic al Constantinopolului mitropolitului Tarii Romanesti (de „exarh al Plaiurilor”) avea sensul de „reprezentant” sau „imputernicit” al Patriarhiei ecumenice in tinuturile locuite de credinciosii ortodocsi romani stapanite de regatul maghiar. 

     In timpul domniei lui Radu cel Mare (1496-1508), fostul patriarh al Constantinopolului, Nifon, destituit de turci, devenit mitropolit al Tarii Romanesti, trece la reorganizarea bisericii. Au fost infiintate doua episcopii, cea de la Ramnicu-Valcea, in locul vechii „Mitropolii a Ungrovlahiei de Vest” ce sediul la Severin, si episcopia de Buzau. Aceasta organizare s-a pastrat pana in epoca moderna. 
In Moldova abia in timpul lui Alexandru cel Bun viata bisericeasca intra in normal. Dupa un sfert de veac de certa cu patriarhia pe seama persoanei mitropolitului, la 26 iulie 1401, printr-o „gramma” patriarhala si o scrisoare catre domnul Moldovei, patriarhul il recunoaste pe Iosif Musat ca mitropolit al Moldovei, cu resedinta la Suceava. 

     In vremea domniei lui Alexandru cel Bun, in 1408, a luat fiinta Episcopia Romanului, care isi intindea jurisdictia in tinuturile ce intrau in competenta „Tarii de jos”. 

     In timpul lui Stefan cel Mare (1471) a fost infiintata Episcopia Radautilor. Celor doua episcopii li se va adauga, in anii 1597-1598, o a treia-Episcopia de Husi. 

     Viata monahala cunoaste o mare inflorire dupa constituirea statelor feudale. Cei mai multi dintre domnitorii romani au fost mari ctitori si protectori ai manastirilor. Puternice centre culturale si economice, manastirile au dat cei mai de seama ierarhi ai bisericii ortodoxe din cele doua tari romanesti. 
Biserica, in general, si manastirile, in special, se bucurau de autonomie. Domnia si Biserica, cei doi factori importanti ai puterii in evul mediu, s-au sprijinit reciproc. Rare au fost cazurile cand manastirile si bisericile au fost impuse la dari, sau au fost prigonite. 
Din punct de vedere organizatoric, bisericile si manastirile ortodoxe din Transilvania au tinut de cele din sudul Dunarii, dar dupa crearea celor doua mitropolii in tarile romane tineau de acestea in ceea ce priveste sfintirea lacasurilor religioase si a fetelor bisericesti. Multe lacasuri de cult au fost construite sau sprijinite de domnitorii munteni si moldoveni. La Feleac, Ramet (jud. Alba), Alba Iulia etc. au functionat episcopii sau mitropolii ortodoxe in anumite perioade de timp. 
O parte a romanilor (indeosebi dintre cei care au dorit sa-si pastreze titlurile nobiliare) a trecut la catolicism; un numar foarte mic au devenit protestanti. 
La 21 octombrie 1579, Dieta Transilvaniei, intrunita la Turda, a recunoscut dreptul romanilor sa-si aleaga episcop roman pe cine vor voi, episcop recunoscut de principe, drept care s-a respectat pana in 1697 si, din nou, din 1810. Dar prin „Approbatae Constitutiones„, cod de legi din 1653, romanii si biserica ortodoxa erau excluse de la cetatenie si de la orice drepturi politice si publice. 
Instaurarea habsburgilor in Transilvania a creat o realitate noua: o parte a clerului ortodox (38 de protopopi) a iscalit, la 7 octombrie 1698, Unirea cu Roma, producandu-se prima „schisma” in ortodoxia romaneasca ardeleana. Dar regimul austriac nu a dat curs doleantelor (promisiunilor) unitilor: recunoasterea caracterului oficial al religiei lor, cetatenia credinciosilor, mitropolie proprie etc. A fost creata o Episcopie Unita (isi va avea, in cele din urma, sediul la Blaj), iar clerul unit a avut o situatie mai buna si posibilitati de manifestare mai prielnice. Doar atat, in rest nimic. 

ORGANIZAREA MILITARA

     Cat timp in tarile romanesti s-au manifestat realitatile feudale termenul folosit pentru desemnarea armatei este cel de oaste. Chestiunea este explicabila cel putin din urmatoarele motive: insuficienta delimitare si specializare fata de alte institutii, insuficienta reglementarilor privind organizarea si functionarea, efemeritatea unor elemente componente. 

     In Moldova si Tara Romaneasca s-a manifestat o organizare militara similara, fapt ce ne permite o abordare a evolutiei ostirii concomitent in cele doua tari. 
Incercandu-se analiza organizarii oastei in tarile romanesti, o mare parte a literaturii de specialitate opereaza cu doua concepte: „oastea mare” si „oastea mica”. Propunem si noi o tipologie in acest sens pe care o speram operationala. 

     „Oastea de pace„ (permanenta). Pana la inceputul secolului al XVII-lea, cand domnitorii din cele doua tari apeleaza masiv la serviciul mercenarilor si dezvolta corpul slujitorilor, oastea permanenta se compunea din elementele (permanete sau cu randul) care pazeau curtea domneasca, din garzile cetatilor, o parte a curtenilor din tinuturi (cei care indeplineau anumite misiuni cu caracter militar) si fortele care pazeau frontierele (elemente ale satelor de „plaiasi”, ale „scalei” sau satelor de „margine” la Dunare-in cazul Tarii Romanesti, „strajerii” -in cazul Moldovei). „Oastea de pace” putea sa cuprinda si alte elemente (dregatorii centrali cu subalternii lor, boieri mari si curteni convocati etc.) atunci cand domnitorul participa la unele activitati nerazboinice (depunerea omagiului, primirea unor inalti demnitari straini, inscaunare, deplasari prin tara etc.). Nu se cunoaste efectivul oastei permanente din aceasta vreme. 
Incepand cu secolul al XVII-lea lucrurile se schimba. Un ansamblu de factori interni si externi i-a determinat pe domnitorii romani sa purceada la constituirea unei osti permanente puternice. Ea cuprindea o parte a calarasilor, cei aflati in serviciu permanent, ceilalti lucrandu-si pamantul. Proveniti din randul slujitorilor, ei erau dispusi in orase-garnizoane, fie din interiorul tarii, fie de la marginile sale: Bucuresti, Buzau, Ploiesti, Rusii de Vede, Lichiresti (Calarasi de azi), Targul de Floci, Hodivoaia, Caracal, Manesti, Gherghita, Radauti, Stefanesti, Falciu, Orhei, Soroca, Lapusna etc. 
      Desi efectivele lor erau numeroase (8000, in timpul lui Mihai Viteazul, 4000-6000, in timpul lui Serban Cantacuzino, 4000 la Vasile Lupu), nu stim cati se aflau sub arme in timp de pace. Calarasii aveau o organizare precisa, fiecare unitate (de regula, cuprindea calarasii dintr-un oras-garnizoana), fiind comandata de un capitan, in Tara Romaneasca, sau de un vataf in Moldova. 

     Un al doilea element al ostii permanente il constituiau „dorobantii de tara„. Pomeniti inca din secolul anterior, dorobantii vor constitui un element important al ostirii din tarile romanesti in cea mai mare parte a secolului al XVII-lea. Cea mai mare parte a lor era grupata in jurul unor orase-garnizoana; Bucuresti, Craiova, Strehaia, Targoviste, Comanca, Valeni, Hotin, Darabani etc. Ei slujeau pentru leafa, pentru scutiri de dari ori folosirea de ocine domnesti. Ei primeau de la domnie tain de carne, de paine si de postav. Cei folositi in timp de pace aveau atributii privind paza curtii domnesti, pastrarea ordinii in capitala etc. Dorobantii se aflau sub ordinele marelui capitan de dorobanti si sub comanda superioara a marelui aga, ajutati, la randul lor, de capitanii de dorobanti. Nu stim cati dintre dorobanti erau „dorobanti de tara” (pamanteni) si nici cati dintre acestia slujeau efectiv in timp de pace. Stim insa ca slujba de dorobant era ereditara si ca ei faceau parte, ca si calarasii, din categoria slujitorilor. 

     Din randul armatei permanente mai faceau parte alte bresle de slujitori: scutelnicii, talposii, saragelele, martalogii si mocanii (in Tara Romaneasca numai), rosii si vanatorii (in Moldova), plaiasii (in Tara Romaneasca) si strajerii in Moldova. 

     Mercenarii au inceput sa constituie, din a doua jumatate a secolului al XVII-lea, un rol important in oastea celor doua tari romanesti. Efectivul lor a fost fluctuant, dupa cum domnitorul avea nevoie de sprijin si poseda banii necesari pentru intretinerea acestora. „Lefegii” erau comandati de un mare capitan de „lefegii”, mentionat la sfarsitul secolului al XVII-lea. Ca si marele capitan de dorobanti, marele capitan de „lefegii” era considerat boier de rangul al II-lea, fiind citat dupa marele armas si marele aga. 
     Un mult mai mic rol decat in perioada anterioara in cadrul ostirii permanente l-au avut garnizoanele cetatilor. Decaderea cetatilor Moldovei in secolul al XVII-lea, dupa ce inca din secolul anterior cele din Tara Romaneasca isi incetasera functionalitatea, a dus la decaderea fortei militare a ostilor cetatilor atat de puternice pe vremea lui Stefan cel Mare sau Petru Rares. Parcalabii, mai vechii lor comandanti, mai dainuiesc o vreme, dar rolul este predominant administrativ. 

     „Oastea de razboi„. A constituit oastea cea adevarata, cea care a adus faima tarilor romanesti si a asigurat continuitatea lor in aceste veacuri grele. 

     „Oastea de razboi” se constituia in cazul unor actiuni militare, la porunca domnitorului. Compunerea sa nu era fixa, domnitorul hotara cine sa vina la oaste, in functie de conditiile concrete. Noi vom avea in vedere situatiile de mobilizare generala (destul de rare, dealtfel) atunci cand analizam compunerea sa. 
      Elementul cel mai puternic al ostirii il constituia „oastea domnitorului„. Aici erau cuprinse garda sa personala, „steagurile” domnitorului, ca mare boier, slujitorii si curtenii domniei, garnizoanele cetatilor romanesti (cele aflate sub autoritate centrala), fortele targovetilor, mercenarii platiti de domn si ostile („steagurile”) boierilor din sfatul domnesc (principalii sai slujbasi). Lor li se adauga „oastea boierilor de tara„, intelegand prin aceasta fortele („steagurile”) boierilor care nu indeplineau functii administrative, dar care aveau obligatia de a veni la oaste la chemarea domnitorului cu „slugile” lor. Aceste elemente au constituit asa-zisa „oaste mica”, i-am mai spus noi „forta de interventie rapida” (mica nu era deloc, deoarece, de exemplu, in timpul lui Mihai Viteazul, numai mercenarii reprezentau aproximativ 20.000 de oameni, Matei Basarab avea 4.000 de dorobanti, iar Vasile Lupu 4.000 de calarasi). „Oastea mica” a constituit oastea de razboi in cele mai dese situatii (atacuri din afara de mai mica amploare, incursiuni in provinciile invecinate, prima confruntare cu inamicul etc.). Buna inzestrare si instruire si organizarea inca din timp de pace a unor elemente ale sale au constituit elementele care i-au conferit taria. 

     In caz de mare pericol pentru tara, domnitorul proclama mobilizarea generala. Atunci se constituia, sa-i spunem „oastea taraneasca„, prin chemarea la oaste a tuturor taranilor capabili sa poarte armele, indeosebi a celor liberi, interesati in a-si apara „mosia”. Chemarea sub arme a taranilor a fost frecventa in secolele XIV-XV. Din a doua jumatate a secolului al XVI-lea acest lucru a devenit aproape imposibil din cauze economico-sociale si a perfectionarii armamentului de lupta. Daca adaugam oastei mici oastea taraneasca avem ceea ce se numeste „oastea mare”. Iata ceea ce explica faptul ca „tarisoare” ca Moldova si Tara Romaneasca au reusit, in secolul al XV-lea, sa opuna otomanilor (dar nu numai lor) o oaste de aproximativ 40.000 de oameni. Iar daca adaugam acestorafortele auxiliare (sa le numim asa), adica cele ale manastirilor, cele pentru paza frontierelor, se poate intregi tabloul a ceea ce s-a numit „ridicarea intregii tari”. 

     In ce priveste organizarea pentru lupta (avem in vedere acea parte a ostirii care purta efectiv lupta cu inamicul), unitatea cea mai mare o constituia palcul.Ca si ceata, palcul nu era o unitate stabila; efectivele sale se fixau dupa necesitati. De pilda, Vladut Voda si-a impartit oastea cu care mergea impotriva lui Mihnea cel Rau in 3 palcuri, iar in 1528 Petru Rares a intrat in Transilvania cu 2 palcuri de oaste. Urma apoi ceata (uneori era acelasi lucru cu palcul), ca totalitatea fortelor de sub comanda unui mai mare (parcalab, staroste, marii dregatori) sau dintr-un anumit tinut. De exemplu, Stefan cel Mare si-a organizat cele 48 de steaguri in 12 cete. 

     In secolul al XVII-lea capitania, inlocuind mai vechile denumiri de mai sus, constituia unitatea cea mai mare in care erau organizati curtenii dintr-un judet, slujitorii din jurul unui oras mai mare sau „lefegii”. Efectivele sale doar teoretic erau de 1.000 de oameni, in realitate fiind mai mici (400-600). 
     Steagul, ca unitate militara, este amintit in documente inca din prima jumatate a secolului al XV-lea, fiind „cea mai veche unitate militara cu caracter permanent„. In secolele XV-XVI, steagul era probabil o unitate mai mare, mai multe steaguri alcatuind, cum am vazut, o ceata. In secolul al XVII-lea steagul a devenit o parte constitutiva (subunitate) a capitaniei; catre sfarsitul secolului, steagul a inlocuit capitania. Efectivele steagului nu au atins niciodata 100 de ostasi, spre sfarsitul secolului al XVII-lea si inceputul celui urmator situandu-se in jurul cifrei de 40-50. Sediul steagului se afla in localitatea unde sedea comandantul steagului. 

     Cat priveste comandantii militari, in fruntea tuturor era domnitorul, comandantul suprem al ostirii, cel care numea comandantii principali in timp de pace, dar si pe cei din timp de razboi, singurul care putea decreta mobilizarea oastei. 
Comandantii obisnuiti ai armatei erau marele spatar, in Tara Romaneasca si hatmanul, in Moldova. Diversele categorii de osteni aveau, la randu-le, proprii lor comandanti din randurile dregatorilor: curtenii erau comandati de marele logofat in Moldova si de marele paharnic in Tara Romaneasca; dorobantii se aflau sub ordinele marelui aga, in timp ce calarasii aveau un mare capitan. Existau apoi comandantii teritoriali: parcalabii, comandanti ai cetelor, sub ordinele carora se strangeau ostenii din tinuturi si capitanii de margine, care asigurau paza si administratia in regiunile de margine. Functionau apoi „comandantii specializati„: marele armas, comandant al artileriei (in Tara Romaneasca) sau al muzicii (in Moldova); marele serdar, primul subaltern al marelui spatar si comandant al mazililor, in Tara Romaneasca, raspunzator cu apararea granitei rasaritene si comandant al calarasilor si mazililor din tinuturile Orhei, Lapusna, Soroca, in Moldova; marele setrar, pomenit la inceputul secolului al XVI-lea, se ocupa cu incartiruirea armatei, iar in Moldova comanda artileria. 
Pe langa acesti comandanti de corpuri mai mici de osteni, au existat altii de unitati sau subunitati mai mici: marii vatafi (marii capitani)-comandanti ai curtenilor (slujitorilor) din tinuturi (judete), vornicii (capitanii) – comandanti ai curtenilor ce tineau de o curte sau ai slujitorilor, iuzbasi (hotnogi) – comandanti ai unei „sute”, ceausii (chihaiele, in Moldova) – ajutoarele iuzbasilor, si stegarii – purtatorii in lupta a steagului unitatii sale.