SINCERIATEA SCRIITORULUI DIN PROVINCIE
Prof. Dr. Const. MIU:
Apariția volumului postum al lui Ion Moise (prozator, eseist, jurnalist și animator cultural al spațiului bistrițean) – Jurnal și lectură (1966–2005)-constituie un eveniment documentar în peisajul diaristicii românești contemporane. Puse sub egida Bibliotecii Județene „George Coșbuc” (director: Ioan Pintea) și a Societății Scriitorilor din Bistrița-Năsăud (președinte: Menuț Maximinian), prin îngrijirea celor doi oameni de cultură, aceste însemnări restituie posterității nu doar portretul moral al unui intelectual de o rară probitate, ci și o panoramă sociologică detaliată a tranziției culturale de la socialismul de stat, la dinamica post-decembristă.
În vasta bibliografie a memorialisticii românești – dominată de jurnalele de idei sau de atelier creativ (Titu Maiorescu, Camil Petrescu, Mircea Eliade), de jurnalele intime bazate pe autoanaliză metafizică (Mihail Sebastian, Nicolae Steinhardt), ori de marile jurnale polivalente ale disidenței și exilului (Monica Lovinescu, Paul Goma) -, cartea lui Ion Moise ocupă o poziție singulară. Să vedem prin ce se deosebește, așadar, acest jurnal de alte scrieri confesionale similare.
În primul rând, jurnalul lui Ion Moise nu este unul al egolatriei sau al izolării filologice. El se situează la interferența fecundă dintre jurnalul de lector, cronica de laborator și observația sociologico-gazetărească. Spre deosebire de jurnalele scriitorilor bucureșteni sau clujeni, textul lui Moise surprinde micro-cosmosul cultural al provinciei transilvănene (Vișeul de Sus în anii ’60, ulterior Bistrița) fără niciun complex al scriitorului din provincie. Scriitorul nu adoptă postura sublim-resemnată a exilatului în provincie; dimpotrivă, el transformă spațiul periferic într-un laborator de observație morală și comportamentală.
În al doilea rând, dactilogramele și notele manuscrise – reluate și prelucrate peste decenii la mașina de scris – păstrează o dublă perspectivă temporală: prospețimea trăirii nemijlocite din anii ’60–’70 și grila lucidă, adăugată la maturitate, în anii 2000. Această dublă focalizare oferă jurnalului o transparență etică rară: scriitorul nu își cosmeticizează retroactiv ezitările, temerile sau micile compromisuri cotidiene determinate de rigorile sistemului totalitar, ci le înregistrează cu o obiectivitate de anatomist social: „Jurnalul de faţă este, până la urmă, o imagine aproape unu la unu a scriitorului, dar şi o frescă a anilor 1966-2005, perioada dinaintea Revoluţiei, apoi cea care a dat jos dictatura ceauşistă.” (Menuț Maximinian, Cuvânt-înainte)
Segmentul inițial al jurnalului, deschis în toamna anului 1966, la Liceul „Bogdan Vodă” din Vișeul de Sus, unde tânărul absolvent al Facultății de Filologie din Cluj preda literatura română, oferă unele dintre cele mai revelatoare pagini de pedagogie practică și sociologie a mediului rural-orășenesc din Maramureșul istoric. Însemnările de la catedră evidențiază izbitor falia dintre directivele ideologice ale aparatului de partid și realitatea brută a școlii din provincie.
Paginile consemnează cu un umor fin și o minuție balzaciană, micile confruntări din cancelarie, orgoliile profesionale și micimile birocratice. Remarcabilă e figura colegului de catedră, profesorul G., cadru didactic excepțional pregătit, cunoscător de latină, franceză și rusă, dar marcat de o pronunțată infatuare de „regățean” și de o traumă existențială cauzată de un divorț recent. Figura acestui profesor – fiu de preot ortodox, care scăpase la 16 ani de racolarea în cuiburile legionare printr-o partidă de șah pierdută intenționat – e reprezentativă pentru intelectualul refugiat în alcool și auto-persiflare. Notele din 17 noiembrie 1966 descriu cu un dramatism reținut alunecarea acestuia spre patima băuturii, contrabalansată de îngăduința comunității: „Păcat de el, zice toată lumea. Norocul că moroșenii sunt oameni toleranți. L-au înțeles și l-au iertat”.Confruntarea dintre autoritatea rigidă a conducerii școlii și demnitatea profesorului liber se cristalizează în incidentul cu profesorul A., care îl pârăște pe autor directorului, pentru încercarea inofensivă de a-și modifica orarul de sâmbătă (3 noiembrie 1966). Amarul comentariu al autorului condensează o întreagă filosofie a supraviețuirii morale în colectivitățile opace: „Mi-am zis atunci că trebuie să mă obișnuiesc tot mai mult cu ingratitudinea.”.Un alt episod plin de savoare pedagogică este cel din 24 mai 1967, privitor la elevul Ciolpan din clasa a V-a, adus cu forța la școală de părinți și considerat irecuperabil. Descoperind că băiatul tânjea doar după munca la pădure („în butin”), Ion Moise nu îl sancționează, ci îi valorifică cunoștințele practice de exploatare a lemnului, cerându-i să explice clasei ce înseamnă a „fasona”, a „corhăni” și ce este un „gater”. Nota 10 primită de copil transformă radical atitudinea acestuia față de învățătură, dovedind că empatia și inteligența psihologică valorează mai mult decât întregul aparat represiv al școlii dogmatice.
Una dintre cele mai mari calități ale Jurnalului constă în verva comică, în capacitatea rară de a capta absurdul situațiilor cotidiene și de a le fixa în portrete memorabile. Departe de a fi o cronică solemnă, cartea abundă în secvențe de un umor savuros, născut din observarea atentă a graiului, a moravurilor și a contrastelor sociale.O primă secvență de un comic irezistibil apare chiar în însemnarea din 14 noiembrie 1966, în timpul unei călătorii cu trenul spre București, la clasa I. Autorul surprinde conversația dintre o doamnă între două vârste și un domn grizonat. Femeia se plânge cu vehementă de soțul ei, pe care îl zugrăvește în culorile cele mai sumbre: „bețiv, afemeiat și scandalagiu”. Întors în compartiment în miez de noapte de la vagonul-restaurant, diaristul înregistrează cu stupefiată ironie deznodământul idilei ad-hoc: „Doamna își odihnea căpșorul exact pe picioarele domnului”.La fel de spumoase sunt notele privitoare la meciurile de fotbal, din sala de gimnastică a liceului (11 noiembrie 1966), disputate între echipa profesorilor și selecționata elevilor din clasa a XI-a. Absurdul și comicul de situație sunt susținute de prestația profesorului T., considerat „punctul slab al echipei”, dar care intercepta mingile din picioarele atacanților cu somații hilare: „Bă! Dacă dai gol, îți dau doi!”. Participarea profesorului de sport B. (jucător în Divizia C), care marchează 4 din cele 5 goluri ale cadrelor didactice, provoacă frustrarea elevilor și galeria ironică a fetelor de pe margine, dând naștere unei adevărate comedii a orgoliilor masculine de provincie.Nu mai puțin comic este cazul învățătorului R. (11 mai 1967), un cadru didactic de o severitate arhaică și absurdă, care instaurase o adevărată „militărie” la clasă. Prins inopinat de director, învățătorul(care miroasea puternic a „alcool prost”) avea doi elevi pedepsiți pe coridor (care primiseră „câte două picioare în fund” la ieșire), doi elevi în genunchi, lângă catedră, alți doi la colț și unul în picioare în bancă. Mutat disciplinar la o școală primară, cu 8 elevi de pe Valea Scradei, învățătorul își încropește o colibă din prepeleci și carton gudronat, intrând în mitologia comică a regiunii, până la intervenția oficialităților. Un episod comic din viața școlară e relatat pe 30 iunie 1967, cu ocazia „Zilei învățătorului”. Profesorul M. povestește cum a adus o gâscă vie la oră, ca material didactic pentru lecția despre păsări domestice. Deranjat de foșnetul păsării, profesorul o apucă de gât și o înjură în gând: „Stai locului, grijania cui te-o făcut de imbecilă, că de nu te astâmperi, una două te dau la împăiat!”. După oră, ascunde gâsca în lada cu lemne din sala alăturată, unde un alt coleg susținea o lecție solemnă cu tema „Lupta pentru pace”, asistat de director. În momentul culminant al dezbaterii ideologice, gâsca izbucnește într-un gâgâit zgomotos, aruncând ora în derizoriu și provocând hohotele necontrolate ale elevilor.
Momentul de cotitură al volumului îl constituie moartea fulgerătoare a mamei autorului, la numai 47 de ani, consemnată în 23 martie martie 1967, sub semnul presimțirii sumbre („Mi se zbate puternic ochiul drept”), urmată de sosirea telegramei fatidice: „Vino urgent! Mama moartă!”. Drumul spre Petroșani, revederea tatălui dărâmat de durere și imaginea mamei pe catafalc sunt descrise cu o sobrietate clasică. Notarea detaliilor grotești – mătușile îndoliate care cercetau dulapurile după blănuri, determinându-l pe autor să încuie camerele – sporește autenticitatea tragismului. Portretul mamei, ca de icoană, este cel al unei femei de o credință greco-catolică profundă, trăită în discreție și stoicism: „A fost atât de miloasă… încât când ieșea din magazin, toți cerșetorii dădeau buzna în jurul ei. «N-a fost pentru lumea asta!» – a fost de părere o bună cunoștință a sa”. Trecerea ei în neființă lasă o rană nevindecată în sufletul diaristului, accelerând procesul de maturizare spirituală și retragerea reflexivă în lectură și creație.
O altă secvență de o frumusețe plastică este drumeția la Cascada Cailor și pe Vârful Pietrosul (iunie 1967). Însoțit de un grup de elevi și colegi, Ion Moise descrie natura maramureșeană nu ca pe un simplu decor, ci ca pe un spațiu sacru. Contactul cu zăpada târzie, măreția brazilor priviți ca „soldați de pază la porțile cerului” și priveliștea fluidă a Vaserului declanșează stări de catharsis: „Când sunt stresat, când am o încărcătură sufletească negativă, privesc un timp la bătrânul brad singuratic din fața casei și statura lui monumentală îmi alungă gândurile negre”.În același timp, jurnalul consemnează cu acuratețe episoade ciudate sau întâmplări cu parfum arhaic, precum vizita făcută preotului B.T. din Poienile Glodului (9 ianuarie 1967) pentru achiziționarea unei Biblii vechi. Parcurgerea celor 14 kilometri pe jos prin zăpadă până la bisericuța de lemn, întâlnirea cu preotul încălțat cu bocanci imemoriali și refuzul categoric al acestuia de a primi bani pentru Cartea Sfântă („Doamne, Doamne, de necrezut!”) conturează o lume a valorilor nealterate, pe care scriitorul o tezaurizează cu evlavie culturală.
Valoarea teoretică și istorică a volumului Jurnal și lectură e potențată de caracterul său de jurnal de atelier. Paginile consemnează geneza textelor de ficțiune ale lui Ion Moise, ezitările formale, proiectele abandonate sau convertite ulterior în romane de succes (Orologiul, Ploaia nopții de iunie, Ochiul Dragonului).O obsesie tematică fascinantă care străbate notele din primăvara anului 1967 este cea legată de mitul lui Dracula și de figura istorică a lui Vlad Țepeș. Însemnările din 10 martie, 9 aprilie și 25 aprilie 1967 mărturisesc încercarea autorului de a redacta un scenariu de film cinematografic (de aproximativ 30 de pagini) menit să reabiliteze figura voievodului muntean în fața fanteziilor cinematografice occidentale invadate de vampirism. Ascultând emisiunile culturale de la Radio Europa Liberă, Moise constată cu amărăciune vulgarizarea figurii lui Țepeș în filmele americane inspirate de romanul lui Bram Stoker. Autorul documentează receptarea voievodului în cronicile slave (solul Feodor Kurițân) și în poemele germane ale lui Michel Beheim, văzând în Țepeș „idealul de conducător puternic și măreț”.Conștient de barierele financiare ale industriei cinematografice („N-am nicio șansă să pătrund printre «mitici». Pe noi, pe ardeleni, ne privesc detașat”), Ion Moise decide să convertească scenariul de film într-un proiect romanesc de amploare. Această dinamică a convertirii genurilor – de la schiță la nuvelă și ulterior la roman, sub îndrumarea și sfatul prietenului său, poetul Gheorghe Pituț – reprezintă o constantă a metodei sale de lucru.Lecturile consemnate în jurnal funcționează ca declanșatoare de ecouri critice. Citind Cătunul de William Faulkner în traducerea lui Eugen Barbu și Andrei Ioan Deleanu, Moise notează tranșant: „Traducerea mi se pare deficitară” (11 martie 1967). În mod similar, parcurgerea studiului lui Claude Prévost despre Luchino Visconti îi prilejuiește o reflecție asupra spontaneității artistice și a lucrului cu actorii neprofesioniști, concluzii pe care le va aplica el însuși în coordonarea trupei de teatru de amatori din Vișeu și mai târziu în cadrul Cenaclului „George Coșbuc” din Bistrița.
O dimensiune esențială a volumului o constituie documentarea tranziției autorului de la învățământul secundar la gazetăria profesionistă. În anul 1971, în urma unei întrevederi cu ziaristul Dumitru Andrașoni, Ion Moise părăsește catedra din Vișeul de Sus, pentru a se alătura redacției ziarului Ecoul din Bistrița. redactarea unui articol despre înființarea unui teatru de stat la Bistrița le dezvăluie celor de la ziar condeiul de excepție al tânărului filolog: „Când au văzut cum scriu, au venit cu mașina redacției Ecoul și nu m-au lăsat, până nu am venit de la Vișeu la Bistrița”.Gazetăria exercitată de Ion Moise timp de peste trei decenii (la Ecoul, iar după 1989 la noul cotidian independent Răsunetul, al cărui nume l-a propus el însuși, inspirat de poezia lui Andrei Mureșanu) nu a fost o simplă profesie funcționărească, ci un veritabil sacerdoțiu cultural. În calitate de redactor al rubricii culturale și de mentor al Cenaclului „George Coșbuc”, Moise a girat generații întregi de scriitori, menținând un nivel ridicat de exigența estetică, într-o perioadă afectată de intruziunile ideologice ale aparatului de propagandă.Jurnalul surprinde din interior atmosfera efervescentă din redacție în momentele de cotitură istorică – de la constrângerile cenzurii comuniste din anii ’70–’80, până la freamătul libertății de expresie din decembrie 1989 și provocările tranziției economice. Privirea gazetarului se îmbină permanent cu cea a scriitorului moralist. Moise notează reacțiile publicului, psihologia activiștilor de partid, metamorfozele oportuniștilor de după 1989 și eforturile disperate ale societății civile de a-și reconstrui reperele valorice. Rubrica Jurnal și lectură, găzduită în paginile cotidianului Răsunetul, a reprezentat pentru cititorii bistrițeni o adevărată oază de reflexie critică și stilistică, un exercițiu zilnic de igienă morală și culturală.
Din perspectiva istoriei literare și a teoriei genului confesional, volumul Jurnal și lectură (1966–2005) de Ion Moise se impune prin câteva atuuri indiscutabile, care îi asigură un loc durabil în biblioteca diaristicii românești:
Unul dintre marile riscuri ale jurnalelor revizuite la bătrânețe este rescrierea oportunistă a propriei biografii. Ion Moise evită cu desăvârșire această capcană. Însemnările sale păstrează ezitările, temerile, dar și îndrăznelile cotidiene ale omului trăitor în socialism. Autorul nu își atribuie merite de disident, ci oferă mărturia sinceră a unui intelectual care a încercat să-și salveze demnitatea și vocația prin cultură, refuzând compromisul grosolan.
Paginile cărții reușesc o performanță remarcabilă: alternanța între registrul comic (farsele din cancelarie, meciurile de fotbal absurd, anecdoticul rural) și cel tragic (moartea mamei, drama prizonieratului tatălui, sentimentul claustrării provinciale). Această polifonie împiedică monotonia și oferă o imagine completă, necosmetizată a vieții reale. Volumul reconstituie cu fidelitate lumea școlii românești din anii ’60 și mecanismele presei de provincie, pe parcursul a patru decenii. Informațiile despre mentalitățile colective, sistemul de subordonare birocratică, pârghiile de promovare socială și strategiile de supraviețuire culturală constituie un material de prim ordin pentru istorici și sociologii culturii.
Deși redactate adesea în condiții improvizate („Sunt obișnuit să scriu oriunde. N-am nevoie de liniște sau de confort”), notele poseda o acuratețe a frazei și o concizie memorabilă. Formulările concise, cu valoare de maximă sau aforism („Arta nu suportă infidelități”, „Memoria singură este nulă fără capacitatea conexiunii”), demonstrează un condei exersat, capabil să fixeze esențialul în câteva linii de portret.
Jurnalul mărturisește efortul uriaș depus de Ion Moise pentru formarea altor condeie. Prin coordonarea Cenaclului „George Coșbuc” și prin cronicile scrise în ziar, autorul a creat un climat literar efervescent la Bistrița, descoperind și încurajând tineri talentați (așa cum o mărturisește afectuos Menuț Maximinian în Cuvânt-înainte): „Doamne, ce şedinţememorabile de cenaclu, în care cu inima cât un purice citeam şinoi, cei afaţi atunci la început de drum. Criticul avea darul de a cerceta cu minuţiozitate manuscrisele de pe masa cenaclului (…), dojenind acolo unde trebuia, dar întotdeauna venind şicu sfaturi de mare preţ pentru cei afaţi la început de drum.”
Ce anume ar trebui să rețină cititorul avizat și pasionat de literatura confesivă, după lecturare volumului Jurnal și lectură (1966–2005) de Ion Moise?
Criticul Eugen Simion, în cartea saFicțiunea jurnalului intim (3 volume) consideră că una din funcțiile majore ale diarismului este cea terapeutică și de salvare, în sensul că jurnalulservește carefugiu în fața crizelor existențiale, a singurătății sau a presiunilor politice și sociale. Cititorul va descoperi în acest volum o lecție despre rezistența prin cultură în varianta ei autentică. Spre deosebire de marile modele canonice, unde cultura devine uneori monedă de schimb sau instrument de parvenire socială, la Ion Moise lectura și scrisul reprezintă veritabile terapii de supraviețuire morală. (s.n.).
Cei pasionați de jurnale vor găsi aici un model de echilibru moral și umilință creatoare. Ion Moise nu scrie pentru a epata, nici pentru a-și regla conturile cu contemporanii. El privește lumea cu o îngăduință amară, înțelegând slăbiciunile omenești fără a le absolvi, dar și fără a le transforma în rechizitorii vindicative. Umorul său nu este niciodată cinic, ci profund înțelegător, născut din conștientizarea limitelor condiției umane.
Volumul în discuție restituie cititorului de azi o frescă a Transilvaniei profunde, surprinsă în dinamica ei internă de-a lungul a patru decenii decisive: de la farmecul aspru al Vișeului de Sus, până la viața publicistică și culturală a Bistriței.
Ediția îngrijită de Ioan Pintea și Menuț Maximinian, apărută la Editura Galaxia Gutenberg, reprezintă nu doar un act de dreaptă restituire culturală, ci și un câștig pentru patrimoniul memorialisticii românești. Jurnal și lectură (1966–2005) este o carte care instruiește, amuză și emoționează în egală măsură, dovedind că scrisulnu depinde de geografie, ci de profunzimea și sinceritatea condeierului care îl așterne pe hârtie.
Cartea aceasta rămâne ca o mărturie de credință, de cultură și devotament față de cuvântul scris.