Mircea Druc: PERPETUA REFORMĂ

I. REFORMA LA SOVIETICI
În1967-1969, eram doctorand în economie la Institutul Americii Latine al Academiei de Științe al URSS. În 1970-1972, am predat la Politehnica din Chișinău un curs intitulat „Научныеосновыуправленияпрозводством”. Ca cercetător științific, m-au pasionat tendințele birocratice în domeniul „Organizare și Conducere”. Doream să descifrez ce se întâmplă cu adevărat în spatele organigramelor. Mă interesa în ce măsură fenomenele organizaționale determină specificul statului și al națiunii.
Oamenii sovietici trăiau într-o luptă permanentă dintre vechi și nou; dintre util și inutil; dintre Dumnezeu și Satan. Și nu aveau o altă armă decât constituirea unor noi instituții, organizații, fundații, așezăminte. Totul începea prin aglomerarea sistemului birocratic, existent deja, cu noi oficii și acte normative. Și, în primul rând, cu funcționari bine remunerați, adeseori pentru la dolce far niente.
Sub multe aspecte, viziunea mea nu era conformă ideologiei dominante. Ulterior, am efectuat studii în teren. Și, prin participarea la numeroase simpozioane, sau în funcții de consilier, am avut relații cu factori de decizie. Întotdeauna am acordat prioritate la ceea ce învățam de la practicienii pe care i-am întâlnit în timpul cercetărilor. Și am ignorat,pe cât mai era posibil, tezele și programele adoptate în unanimitate la congresele PCUS. Eram convins: în cadrul constrângerilor normative, materiale, ideologice, care ne prescriau comportamentul, homo faber va găsi întotdeauna o marjă proprie de libertate.
Pentru a înțelege realitatea sovietică, am mers contra curentului. Nu țineam cont de rigiditatea structurilor birocratice. Nici de apartenența obligatorie la una din clasele consacrate în URSS – muncitorii, țăranii colhoznici și intelighenția sovietică. Existau, totuși, niște marje de libertate. Și le documentam empiric, prin observație și comunicare. Căutam identificarea celei mai adecvate soluții organizaționale prin taylorism; prin organizarea științifică a munci; prin evidențierea unei posibile armonizări între birocrație și caracteristicile mediului.
M-am distanțat mereu de abordările care acordau prioritate structurilor birocratice. Bineînțeles, nu le puteam blama public; acestea decretau și impuneau oamenilor sovietici, valorile și percepțiile asupra lumii.Față de reguli neclare, față de limitări absurde și constrângeri anti creative, am rămas până în prezent cu o aversiune incurabilă. De-a lungul anilor, eram animat de opera lui Michel Crozier, un sociolog francez de renume. Am și acum pe raft cartea sa revoluționară „Le Phénomènebureaucratique”. Simt că mai există marje de libertate chiar și în cadrul organizațiilor actualei „democrații totalitare”. Ele ne permit să ne adaptăm la avalanșa de regulamente sau să le modificăm.
În perioada stagnării brejneviste (alias „развитойсоциализм”)mă oripila instituționalizarea –o creștere galopantă a aparatului administrativ. Aceasta avea loc, fără excepție, în toate sferele de activitate umană. Din cincinal în cincinal lua amploare un fenomen pe care eu îl numeam „ministerocrație” sau „ministerologie”. În perioada 1965-1985, procesul s-a amplificat de jos în sus.Și întot mai numeroase direcții: planificarea, ergonomia, implementarea inovațiilortehnico-științifice, gestionarea calității, standardizarea, automatizarea conducerii întreprinderilor. Fiecare direcție a instituționalizării era axată pe un fundament specific: fie un elefant (minister), fie o balenă (comitet). Treptat, în URSS, organizarea și conducerea s-a conturat ca o piramidă ierarhică întoarsă cu vârful în jos. Fundamentul acestei construcții nu erau imperativele economice, procesele de producție și de creație. Capul monstrului organizatoric se afla în norii birocrației și ai corupției. Iar la sol se realizau principiile minesterocrației.
Apărea, de exemplu, o nouă problemă, o nouă idee,o concepție inovatoare. Imediat, filoneiștii (sau prostănacii cu inițiativă), lansau soluția: să formăm de urgență „un mecanism al implementării”. Adică, un nou serviciu specializat. Un nou aparat birocratic sub aripa unui personaj important din conducerea de vârf. Legalizarea noii instanțe se efectua rapid – organigrama, statut de organizare și funcționare, aprobarea schemei de personal și angajarea precipitată. Am cunoscut multe situații când erau incluse cadre „disidente”, dintre cele intolerabile în vechile structurii ierarhice.Cu elan stahanovist, colectivul noului serviciu elabora„planul de măsuri și activități importante”. Șeful făcea tot posibil să-l includă în planul instanței superioare. Dacă reușea, noua structură birocratică urma să funcționeze conform canoanelor ministerologiei.
De regulă, noua instituție nu rezolva problema pentru carea fost constituită în mod expres. De exemplu, crearea la întreprinderi a laboratoarelor de standardizare și conducere a producției. Era vorba despre sisteme manageriale complexe, inspirate de celebra experiență japoneză. Activând în domeniul proiectării și implementării unor atare sisteme,constatam că, de regulă, la întreprinderile sovietice calitateaproducțieirămânea aceeași.Asta se întâmpladeoarece motivația nedeclarată a instituționalizării era de altă natură.
În1956-1965, – epoca sovietelor economice, (asovnarhozurilorteritoriale), – adepții minesterocrației erau convinși:fără verigile organizatorice de ramură economia nu se va dezvolta. Criticau dur conducerea care „s-a lăsat sedusă deidea descentralizării economiei naționaleriscând să piardă din vedere ramurile industriale”. Exista, chipurile, și un pericol pentru politica unitară în domeniul științei și tehnicii. De aceea, când s-a revenit la ministere neostaliniștii, anti hrușcioviștii și toți nostalgicii „după ceea ce a fost când eram noi tineri”,au jubilat. Ei sperau căministerelenu vor mai fi desființate, ci doar reorganizate și perfecționate.
La începutul anilor 70, se discuta aprins despre perfecționarea conducerii sectoriale. Însă, ministerele au efectuat reforma în așa fel ca totul să rămână pe vechi. S-au opus vehement formării noilor structuri de organizare și conducere a ramurilor industriale. Schemele discutate și aprobate prevedeau trecerea de la cinci la două (maximul trei) trepte-verigi în aparatul conducerii sectoriale. Direcțiile ministeriale acceptau extrem de greu transformarea lor în verigi de mijloc (alias centrale industriale). Conform statutului, acestorale revenea funcția de elaborare a strategiei de dezvoltare a întregii ramuri.Instrucțiunile ministeriale interziceau imixiunea în activitatea tactică și operativă a întreprinderilor subordonate.
Trecuse un deceniu de la startul primei reorganizări și perfecționări a ministerelor.Șefii centralelor industriale încă mai solicitau precizări de tot felul. Raționalizarea conducerii în veriga de mijloc rămânea un punct vulnerabil al economiei sovietice. Aparatele umflate a o mie cinci sute de centrale industriale de nivel unional s-au instalat la Moscova în noile sedii moderne. Iar întreprinderile din subordinea lor se aflau în colonii, la sute și mii de kilometri de capitala imperiului. Pe alocuri, tacit, au revenit la conducerea industriei în cinci trepte. Statele ministerelor nu s-au redus. Hârțogăria (torentul instrucțiunilor și circularelor scrise) creștea în continuare. O serie de indicatori tehnico-economici înregistrau scăderi alarmante. Mult trâmbițata reformă a eșuat: asta reieșea din voluminosul dosar intitulat „Ministerele și inovația, 1965-1985”.
Sindromul minesterocrației reprezintă refuzul de a pătrunde în esența fenomenului birocratic. Precum și incapacitatea separării consecințelor de cauze. Constituind tot mai multe ministere și alte instituții de stat, riscam să fim înmormântați de acestea. Inițial apăreau instituții statale, departamente, direcții, comitete, ministere. După care inventam în disperare reguli și tertipuri care să ne apere de încorsetarea acestora. Un exemplu: „Legea despre întreprinderi (societăți)” și alte inițiative propulsate de Perestroika. În 1981-1989, lucram la Cernăuți. Și, uneori, le ziceamcolegilor: numai Taras Bulba a știut să formuleze un principiu pragmatic.Și l-a realizat fără ezitare: „Eu te-am născut, tot eu te voi omorî”. Descendenții ucraineni ai eroului din romanul istoric de Nicolai Gogol nu aveau discernământ pentru condamnarea propriilorcreaturi administrative.
Aderenții mișcărilor de renaștere și eliberare națională combăteau, în fel și chip, fenomenele nocive. Acelea care împiedicau atingerea obiectivelor nedeclarate tranșant aleEtnoresurecției(ale Revoltei națiunilor). După pasul înainte, făcut odată cu dramaticul „dezgheț hrușciovist”, reformatorii naționaliști au considerat întoarcerea la ministere„doi pași înapoi în organizare și conducere”.Sovnarhozul (Sovietul economic teritorial) ne părea axat pe un principiu prețios, corect. Acesta simboliza o posibilă oază în deșertul imperial. Un cerc – constituit în condițiile unei interdependențe crescânde a factorilor economici, sociali și ecologici. Investigarea, orientarea, coordonarea, controlul, armonizarea au mai multe șanse de succes în structurile orizontale decât verticale.
Oamenii sovietici, însă, compromiteau orice concepție. Începând de la cele zece comandamente biblice și terminând cu idealurile Perestroikăi. Nimeni, niciodată nu-și recunoaște neglijența, nepăsarea, indolența, atitudinea de gură-cască. Totdeauna ideile nu sunt bune, dar mai ales promotorii acestora sunt răi. Renunțând la principii valoroase, rar cine regretă că au fost abandonate și proiecte potențial benefice. La eșecul ambițiosului „Program alimentar” al PCUS au contribuit magistral diverse produse ale fenomenului birocratic: ministerele agriculturii și industriei alimentare, sovietele colhozurilor, complexele agrare-industriale.
Pe atunci, reformatorii promovau un principiu considerat benefic – alegereadirectorilor de către colectivele întreprinderilor. Însă,nomenclaturiștii partidului îl respingeau categoric. La Chișinău, un oponent mi-a replicat: „Las-o baltă, Druc! La fabrica de încălțăminte „Zorile” directorul nu a fost numit de partid. L-au ales prin vot secret lucrătorii. Și, iaca pantofii lor, cu semnul calității, mi-au făcut bășici la picioare!” L-am întrebat dacă partidul ar numi un alt director, situația s-ar ameliora? Nu mi-a răspuns.
Adversarii Perestroikăi cereau vehement să renunțăm la glasnost. De parcă renunțând la adevăr am fi dus-o mai bine. O ală extremă: am auzitcetățeni sovietici propunând înființarea unii instituții unionale – Госкомперестройкa(Comitetul de Stat Perestroika). Alțicereau să înființăm „MinisterulGlasnost și Democratizare”…
Indiscutabil,pretutindeni, atât în trecut, cât și în prezent, teoreticienii șipracticienii organizării și conducerii (managementului), promovează frecvent principiileminesterocrației. Chiar și după colapsul imperiului sovietic, politicienii din fostele colonii se comportă ca niște adepți ai instituționalizării. Peste tot, inclusiv în Uniunea Europeană, se manifestă experții, dar mai ales, liderii politici care consideră instituționalizarea drept panaceu. În fond, este o concepție de dezvoltare extensivă care domină viziunea teoretică și activitatea practică.Estetipul de evoluție economică în care creșterea PIB-ului se realizează în principal prin atragerea și utilizarea unui volum mai mare de factori și nu prin eficientizarea lor.
II. REFORMA LA MOLDOVENI
În Basarabia și Nordul Bucovinei, răpite în 1940, am trăit diverse reorganizări administrativ-teritoriale. În locul a șase județe, puterea sovietică a organizat în RSSM raioane. Celelalte județe, anexate de URSS, au fost acaparate de Ucraina și împărțite la fel în raioane. Acele reforme aveau drept scop principal deznaționalizarea brutală și silențioasă a indigenilor „eliberați”. Raioanele reprezentau un sistem administrativ controlat drastic de aparatul PCUS și KGB.
După 1957, Hrușciov a redus acel mecanism birocratic, costisitor și perimat. În RSSM am trecut de la 60 la 26 de raioane. Iar în anii cât a fost la putere Brejnev, numărul de raioane a crescut din nou, până la 36. Exista vreun avantaj social-economic? Nu, nici unul. Doar că Ivan Bodiul, șeful comuniștilor din RSSM, promovat de Brejnev, își plasa în poziții cheie oamenii săi. Îi trimitea mai întâi la Școala Superioară de Partid de la Moscova. După care, pentru fiecare absolvent se organiza câte o sinecură (кормушка) – un nou raion improvizat din câteva sate. Implicit, cele 36 de raioane însemnau: 36 de prim secretari, un număr dublu sau triplu de secretari adjuncți; fiecare dispunea de secretară, mașină, șofer și aparat propriu. Altfel spus, era proliferată o erupție birocratică costisitoare.Întotdeauna menținerea unei structuri supradimensionate înseamnă cheltuieli, abuzuri și corupție. Incontestabil, birocrația este bulionul în care se naște, germinează și perpetuează corupția. Iar consecințele birocrației și ale corupției duc la degenerarea speciei umane în general.
Legile nescrise al minesterocrației și ministerologiei erau aplicate nu doar în procesul crescând al birocratizării conducerii pe verticală a economiei naționale. Același mecanism a fost implementat și la formarea noilor raioane teritoriale și urbane. În 1965, Moldova Sovietică era împărțită în 26 de raioane, în 1975 – în 33, în 1985 – în 39 și, ulterior, s-a ajuns la 40 de raioane. Unii experți cereau instituționalizarea luptei contra raportării la Centru a statisticilor trucate: „Să constituim un organ guvernamental de control pentru a elimina umflarea cifrelor în rapoartele șefilor de întreprinderi și raioane”.
Populația republicii a suportat diverse consecințe ale reformelor, inclusiv ale minesterocrației și ministerologiei. Ani la rând, interesele ramurilor industriale provocau o invazie demografică în coloniile imperiului sovietic. În presa centrală a apărut un articol pe această temă care a indignat conducerea de vârf a Moldovei Sovietice. Și tema presingului demografic a fost interzisă în toate mijloacele de comunicare în masă. Totuși, la Moscova, jurnaliștii au lansat un semnal alarmant: „Pământul fertil al Moldovei Sovietice pierde zeci de mii de hectare. Ministerele unionale, pe toate căile posibili și imposibile, caută să rupă câte o cât mai mare bucată din ternul agricol în sudul însorit, ca să construiască acolo noi uzine sau, cel puțin, să le lărgească pe cele vechi. Un calcul simplu: acolo există suficientă populație, iar cadrele calificate pot fi ademenite cu apartamente și salarii de la întreprinderile locale sau aduse din alte regiuni. Există și o bază de construcție și nu sunt necesare investiții enorme de capital”. (Г. Довженко. Бульдозеромполозе. Почему плодороднейшие земли Молдавии занимают под промышленные объекты.„Строительнаягазета”,7 марта 1987 г.
Cândfăceam aspirantura (doctoratul) și colaboram ca cercetător științific cu Institutul Americii latine al Academiei de Științe a URSS, am comunicat cu numeroși latinoamericani de diverse profesii și orientări politice. Majoritatea criticau o anomale: în țările lor, unele comparativ foarte mici, erau prea mulți ofițeri, inclusiv generali. Ne întrebam la ce bun asemenea proporții, când țările respective duceau lipsă de cu totul alte categorii de profesioniști. Nici ei, nici eu nu consideram rezonabilă o asemenea concentrație de generali pe cap de soldat și pe cap de locuitor. Iar în timpul Perestroikăi mă întrebam la ce bun atâția miniștri și președinți de comitete de stat în RSSM? Cui servește interminabila fragmentare a teritoriului și a orașele acestei micuțe republici?
Susțineamideea uneieventuale reforme administrativ-teritoriale.. Percepeam centrul administrativ al raionului ca o localitate rurală catalogată drept„поселокгородскоготипа” („așezare de tip urban”). Un mediu propice pentru crearea noilor mini-piramide birocratice. Astfel partidul asigura angajarea în posturi a „șefilor înnăscuți”. Indicele creșterii aparatului era unul dintre cele mai ridicate în URSS . Propagandiștii ne explicau: „Totul se face cu un singur scop – creșterea eficienței conducerii. Distanțele dintr-un sat mărginaș până la centrul raional sunt prea mari, până la 40 de kilometri. Fie dimineața, fie seara, președinții de colhozuri, directorii de sovhozuri, de întreprinderi și organizații sunt convocați frecvent de către conducerea raionului la ședințele „activului”. Mai participă și la diverse seminare, instructaje, consfătuiri, schimb de experiență. Altfel nu se poate. Apoi, și colhoznici întimpină greutăți din cauza distanțelor. Mulți se deplasează zilnic la raion să cumpere ceva, la medic, să obțin acte a stării civile. Evident, cu cât e mai mic raionul, cu atât e mai bine pentru oamenii muncii de la sate”.
În contradictoriu, mă refereamla experiența republicilor baltice. Letonia, de exemplu, având un teritoriu mult mai mare în comparație cu RSSM, era împărțită într-un număr mult mai mic de paioane. Admiteam că cele 60 de raioane din primii ani după „eliberare” au contribuit la fortificarea puterii sovietice. Însă, dificultățile de atunci erau incomparabile cu cele de la finele anilor 80. Exista, totuși, infrastructură, transport, comunicații. Făceam trimitere și la trecutul istoric: nimeni niciodată nu a militat pentru o asemenea fragmentare administrativă, nici în timpul războaielor rusă-turce. Atunci, o asemenea împărțire administrativ-teritorială nu s-ar fi justificat în plan militar, strategic, politic, economic. Cu atât mai mult în a doua jumătate a secolului XX.
La Cernăuți și Chișinău, începând cu 1985, am susținut reformele promovate de Perestroika. Și mi-am coordonat deciziile și activitatea cu militanții Mișcării de renaștere națională. La Chișinău, conlucram cu unii lideri ai Frontului Popular din Moldova (FPM). Nu pierdeam ocazia ca să explic geneza pasiunii pentru multiplicarea raioanelor și creșterea aparatuluiadministrativ. Mass-media comunistă avea un tic: la tot pasul comparaRSSM cu țările capitaliste. Auzeam frecvent la radio, citeam în presa locală: „Moldova Sovietică a întrecut Franța, Italia și RFG cu numărul de studenți la mia de locuitori”. Sau: „Complexele noastre zootehnice sunt mai mari decât cele din țările CAER”; „Plantațiile noastre tip „Palmeta” sunt cele mai mari din Europa”.
Toate aceste elucubrații nu erau decât niște slogane comuniste, un tribut al grandomaniei. Căci țările occidentale nu-și propuneau să ajungă și să întreacă Moldova Sovietică.Ziceam: într-o bună vom declara că „RSSM are mai multe raioane decât orice țară occidentală împărțită în cantoane, landuri, departamente și provincii”. Moldovenii sovietici s-ar fi putut lăuda și cu alți parametri și indicatori. În perioada 1965-1985 aparatul de conducere a economiei a crescut de trei ori. În 1965, aveam 78, 2 de mii de șef. Cu trecerea de la sovnarhozuri la ministerele sectoriale numărul lor s-a dublat. În 1970, aparatul de conducere a economiei includea 136 mii de persoane, în 1975 erau deja 163, 7 mii, iar în 1980 numărul șefilor ajunsese la 200 de mii. Asta producea instituționalizarea și reforma la moldovenii dintre Prut și Nistru.
Cadrele de conducere și structurile organizatorice erau formate în condițiile stilului administrativ de comandă: prezența la ședințele organizate de primul, al doilea și al treilea secretar al comitetului raional; controlul controlorilor; substituirea și dublarea funcțiilor; dispeceratul pompieristic; împlinirea planului cu orice preț. Acestea erau principalele instrumente ale managementului sovietic. Comitetele raionale au contribuit din plin la eșecul reformelor. Acesta era nivelul la care se bloca orice inițiativă de înnoire. Aparatul raional era dominat de birocratism. Așa zisa verigă de mijloc încuraja servilismul, trucarea indicilor, asigurarea unanimității, eliminând orice tentativă de critică la adresa raionului. Iată un citat din raportul lui S. C. Grosu la Plenara a V-cea a CC PCM din 14 martie 1987: „Stilul administrativ de comandă rămâne în continuare o caracteristică dominantă în activitatea multor comitete orășenești și raionale. Acestea se implică în toate aspectele de producție, substituind șefii întreprinderilor. Deși am micșorat torentul scrisorilor, circularelor, s-au amplificat intervențiile telefonice. Adeseori în atare comitete raionale și urbane noile forme de activitate sunt percepute drept campanie. Aparatele nu au un plan riguros, se „dezumflă” rapid limitându-se la jumătăți de măsură. În ultimii trei ani au fost destituiți din funcții pentru abateri grave 168 de lucrători din rândul nomenclaturii CC”.
Un alt aspect al conduceri.La întrunirea republicană din 2 august 1986 a activului de partid s-a menționat că „în ultimii doi ani și jumătate pentru încălcarea disciplinei de partid și statale au fost destituiți din posturi peste 200 de conducători din nomenclatura CC al PCM”. Inexplicabilă diferența: 200 în 1986 și 168 în 1987. În tot cazul, statistica reală a șefilor „condamnați și excluși din nomenclatura CC pentru organizarea de grupuri infracționale, abuz în serviciu, luare de mită și alte abateri” rămânea un secret. Foarte mulți dintre conducătorii formați de Ivan Bodiul, după chipul și asemănarea sa, deși fuseseră destituiți din funcții, continuau să activeze în sfera conducerii.
Pentru a descifra fenomenul minesterocrației, apelam la metoda biografică, folosită cu succes în investigațiile psihosociale. Studiam nu numai evoluția organelor de conducere, ci și a persoanelor care au fost „părinții-fondatori” ai instanțelor birocratice. Din presa timpului aflam: Zaicenko, ex președinte al Sovietului republican al colhozurilor („ministrul colhozurilor”), dimpreună cu Stepanov, ex prim adjunct al președintelui Sovietului de miniștri al RSSM, sub conducerea directă a lui Ivan Bodiul, ex prim secretar CC PCM, „au comis grave infracțiuni antistatale”. Căutam informații și despre Ivasciuk, ex ministrul achizițiilor agricole. Ce măsuri au fost luate față de acești foști conducători? Nici una. Ba mai mult, nostalgicii irascibili îi atacau pe „negativiști”. Cereau insistent revenirea urgentă la propaganda „experienței înaintate” a conduceri din timpul lui Bodiul și la practica deceniilor brejneviste.
Comparativ cu alte „republici unionale frățești”, în RSSM principiile ministerologiei se aplicau cu succes. Mijloacele de comunicare în masă scriau și vorbeau despre activitatea aparatului republican, despre deciziile sale strategice și a rezultatelor obținute. Însă, populația suporta zilnic consecințele nefaste al minesterocrației. Credința într-un „minister bun”, în omnipotența aparatului, în puterea nemărginită a hârțoagelor era codificată în conștiința omului sovietic. Chiar și după cel de al XXVII-lea congres al PCUS continuau să vină în centrul imperial solicitările periferiilor. Doreau crearea unor noi organe de conducere sau atribuirea de funcții suplimentare celor existente. Și aceasta se întâmpla când în Moldova Sovietică activau aproximativ 50 de ministere și instituții precum și diverse „instanțe” de subordonare unională.
Într-un timp, teoreticienii sovietici ai organizării și conducerii descriau avantajele integrării agrariene-industriale-comerciale. În RSSFR s-a desființat ministerul colhozurilor și se formau complexe agrare-industriale-comerciale – o conducere unică pentru întreg ciclul: producere-procesare-realizare a producției agricole. Dar în RSSM continua creșterea numărului de instituții în rezultatul desființării ministerului industriei alimentare. Moldovenii sovietici trăiau cu o iluzie: apariția unor noi ministere și raioane va asigura o creștere a productivității muncii, a rentabilității și a calității producției și a vieții. Ca să împingă înainte agricultura, partidul a pus pe umerele colhozurilor povoara întreținerii unui enorm aparat birocratic – „Sovietul colhozurilor”. De parcă nu era de ajuns existentul minister al agriculturii.
La începutul anilor 80, în URSS au apărut mari dificultăți în asigurarea populației cu legume, fructe și felurite verdețuri. Partidul căuta o ieșire din situație. A constituit, firește, noi ministere unionale și republicane. Centrul a organizat într-o republică caucaziană un nou minister.Unii, în derâdere, îl numeau „Minarbuz”.Acesta urma să asigure aprovizionarea cu verdețuri, legume, zarzavaturi aglomeratele sanatorii, stațiuni balneare, zone turistice.Toate duceau o lipsa acută de pătrunjel, mărar, coriandru, busuioc violet, tarhon, cimbru, lămâi, ceapă, usturoi și altele.
Așadar, în URSS am dus-o din reformă în reformă. Ne reorganizam de bine rău, dar viața ne impunea noi și noi probleme. Rezolvarea lor începea cu organizarea unei noi structuri birocratice. Câte probleme – atâtea instituții de stat. Periodic, din considerente „strategice” de grup erau schimbate culorile unui petic de pământ pe harta Moldovei Sovietice. Se mai introduceau „precizări” în schemele de dezvoltare a orașelor. Și iarăși ne-am convins: ministerocrația și ministerologia nu ne garanta atingerea rezultatelor dorite. Și că cheia rezolvării problemelor vitale nicidecum nu se afla ascunsă în safeurile instituțiilor statale sovietice.
În 1990, organizarea și conducerea RSSM reprezenta un complex birocratic prolific și ineficient.
Petru Pascari, predecesorul meu în funcția de președinte al Sovietului de Miniștri, urma să prezinte Sovietului Suprem proiectul său de „Lege cu privire la Guvern”. Însă, spre stupefacția tuturor, Pascari și-a dat demisia. La cinci iunie 1990, am prezentat forului legislativ varianta proiectului de lege pe care l-am elaborat la solicitarea conducerii FPM. În urma adoptării noii legi, structura executivului RSSM a fost reformată. Această restructurare radicală a marcat trecerea de la modelul sovietic tradițional la unul mai compact. De la guvernele precedente moștenisem 34 de ministere. Am reușit, cu mare greu, să formăm un guvern din 16 ministere. Am comasat sau am desființat vechile comite de stat și ministere de ramură de tip unional.
Parlamentul românilor din stânga Prutului (al Republicii Moldova – cel de al doilea stat românesc) a adoptat în 1998 „Legea privind organizarea administrativ-teritorială”. Obiectivul declarat: crearea unor județe cu o bază economică și fiscală stabilă; asigurarea condițiilor optime pentru funcționalitatea județelor. Reformatorii mai doreau să reducă cu 25-30% personalul din organele administrative. Estimau o economie anuală de 12 milioane lei moldovenești. În consecință, peste un an, cele 40 de raioane s-au transformat în 10 județe. Iar numărul primăriilor a fost redus până la 662. Peste ani, cunoscuta jurnalistă Tatiana Beghiu a prezentat elocvent epopeea reformei (trecerea de la raioane și selsovieturi,- produsele regimului de ocupație sovietic), la județe și primării.
Reforma din 1998-1999 „a racordat structural și funcțional administrația RM la sistemul tradițional autohton și mai aproape de rigorile europene”. Cu toate acestea, reforma nu a fost dusă până la capăt din cauza populismului. „Atunci, nu se făcea nici un fel de comunicare cu oamenii. Cu ce să comunici, dacă era numai „Moldova 1 și radioul național? Dar s-au făcut prea multe speculații și populism privind distanța mare pe care o parcurg oamenii muncii de la sate ca să ajungă la centrul județean pentru a-și rezolva problemele. Iar oamenii nu erau deprinși să meargă la poliție sau la primărie să se plângă că vecinul le-a furat găina, ci la raion, iar acum – la județ. Ar fi venit ei chiar la Chișinău, dar distanța era prea mare… (Aurel Sâmboteanu, doctor în științe politice). Ex deputatul Iurie Țap, pe atunci primar al orașului Florești, spunea: „Reforma nu s-a bucurat de succes din lipsa uni comunicări eficiente dintre autorități și populație… A fost făcut un pas important pentru descentralizare, însă, multe servicii, în loc să devină mai aproape de cetățeni, au fost îndepărtate”. „Deși s-au creat județe, deși a crescut suprafața și numărul oamenilor dintr-o singură unitate administrativă, nu s-a făcut descentralizarea financiar-fiscală și decizională. Adică, județelor și primăriilor li s-au acordat atribuții, dar nu li s-au dat mijloace pentru realizarea lor”. (Victor Juc, directorul Institutului de Cercetări Juridice, Politice și Sociologice).
Din start, reforma a fost torpilată de contrareforma comuniștilor și agrarienilor care au preluat puterea în 2001. După alegerile din mai-iunie 2003, cel de al doilea stat românesc a revenit la 32 de raioane și 901 primării. Contrareforma a costat circa un miliard de lei. Numărul funcționarilor publici a crescut cu 11 776 de persoane. Experții de la IDIS au calculat cât i-a costat pe cetățenii RM „contrareforma” administrativ-teritorială a comuniștilor – circa 20 de miliarde de lei moldovenești.
Bineînțeles, reforma constituia un imperativ social, economic și politic. Însă reforma a dus la pierderea alegerilor de către cei care au promovat-o. PCRM punea orice insucces și toate lipsurile inerente pe seama reformatorilor. Comuniștii perorau fariseic: „Învățătorii nu primesc la timp salariul din cauza distanțelor până la centrul județean”. Astfel, ei câștigau încrederea protestatarilor creduli. În 2001, majoritatea parlamentară comunistă aprobă Legea de dizolvare a județelor și revenirea la raioane. Vasile Iov, un vicepremier comunist, declara la radioul și televiziunea națională: „Este absolut necesară revenirea la vechea structură administrativ-teritorială. Revenirea la raioane ne va ajuta să reducem numărul funcționarilor”. Vorbă de clacă. Profesorul universitar Victor Popa era de altă părere: „După reconstituirea vechilor raioane, aparatul birocratic se va umfla rapid. Și cheltuielile pentru întreținerea funcționarilor va crește și mai mult. Promotorii revenirii la raioanele sovietice susțin că aleșii locali vor fi mai aproape de cetățeni. Dar oamenii nu necesită prezența aparatcicilor. Ei vor acces liber la serviciile publice. Nu au fost create servicii noi, eficiente. Calitatea celor deja existente nu s-a ameliorat”. Lectorul universitar Sergiu Cornea, analizând această contrareformă a puterii locale, constata: „De fapt, a avut loc o apropiere a aparatului birocratic loial partidului de guvernământ de colectivitățile locale, reducându-l la o simplă rețea de transmisie a deciziilor luate la nivel central. Cu alte cuvinte, a avut loc revenirea la practicile sovietice de instalare a secretarilor locali de partid în fruntea structurilor administrației locale”.
În 2006, Igor Grosu,președintele parlamentului de la Chișinău, la o întrebare a jurnaliștilor despre așteptata reformă teritorial-administrativă, a spus: „Mi-ar plăcea să avem județe în loc de raioane”. Mi-am amintit: în mai 1991, și eu visam județe. Dar Sovietul Suprem m-a „sacrificat neconstituțional”. Vot de neîncredere. La insistența furibundă a majorității agrariene, comuniste și interfrontiste. Guvernul Druc preconiza schimbări radicale, printre care și o reformă administrativ-teritorială. Homo sovieticus o cataloga drept „o diversiune unionistă a FPM”. Personal, ceream reducerea numărului de raioane. Argumentam eventuala revenire la județele din perioada interbelică. Sau la уезды,așa cum era împărțită gubernia Basarabia sub dominația Imperiului pravoslavnic al țarilor ruși;saula situația din Republica Democratică Moldoveneascăproclamată de SfatulȚării la 2 decembrie 1917 (vezi harta).Alogenii,comuniștii, birocrația și mafia de sorginte sovietică m-a somat: „No pasaran! Pe aici nu se trece!”. Și am rămas cu 36 de raioane anacronice, inadecvate noilor imperative de dezvoltare a Republicii Moldova pretins independentă.
Vasile Tofan, premierul Republicii Moldova, a lansat în dezbatere publică un proiect de reorganizare administrativ-teritorială. Reforma preconizează transformarea a 32 de raioane în trei regiuni. Obiectivul principal – elaborarea strategiei de dezvoltare, implementarea proiectelor de infrastructură și fortificarea primăriilor.Serviciile publice oferite în prezent de administrațiile raionale vor fi transferate fie către administrațiile locale, fie către administrația centrală.
Mihail Serkelí, un proeminent jurnalist și politolog, explică (vezi nokta.md, 01 octombrie 2026) lacunele acestei concepții de reformă. Raioanele din stânga Nistrului și din autonomia găgăuță sunt omise. Pe hartă acestea sunt hașurate pur și simplu. Nici o referire la viitorul separatiștilor. Noul proiect de reformă ar putea fi folosit în interesele Kremlinului și Tiraspolului. Vox populi înregistrează tot mai multe abordări eronate ale Chișinăului oficial. Republica Moldova nu-și mai poate permite erori de reorganizare administrativă. Adversarii cursului aderării RM la UE contează pe 2% de voturi din Transnistria care susțin Reichul lui Putin. Reintegrarea teritoriilor separatiste merită realizată numai după retragerea cetățeniei RM celor care au cetățenia țării ocupante.
Vladimir Bolea, vice-prim ministru, ne-a lămurit: „Autoritățile nu au deocamdată un model de reorganizare administrativă a malului stâng al Nistrului. În principiu, cred că vom reveni la această discuție. Trebuie să soluționăm problema reintegrării. Slavă Domnului, procesul a început odată cu adoptarea legilor care au intrat în vigoare în septembrie și stabilesc obiectivele până în 2030”,
Traduc din rusă opinia unui comentator la analiza prezentată de Mihail Serkelí: „Transnistria este calul troian creat pentru distrugerea Moldovei. Cu Transnistria nu va intra niciodată în Uniunea Europeană și nu se va uni cu România. Pare-se că a început numărătoarea inversă. Războiul în Ucraina s-ar putea termina repede și pe neașteptate, iar intrarea Ucrainei în Uniunea Europeană, exprimându-mă blând, este tare încețoșată. Fără nici o exagerare, și destinul Moldovei s-r putea decide în sens negativ. Drept exemplu Germania: dacă se va pune pe același cântar gazele naturale și cedarea Moldovei, răspunsul este evident. Germanii nu vor sta pe gânduri. Iar ei sunt locomotiva Uniunii Europene și economia lor nu trăiește timpuri dintre cele mai bune. Moldova are mari șanse să nu se aleagă cu nimic. Timpul favorabil de reunire cu România va fi pierdut din cauza miopiei și lașității guvernului. Rusia va impulsiona agravarea situației. Și, cu ajutorul lobbiștilor, care încearcă să bage problema Transnistriei, va face tot posibilul să facă imposibilă unificarea Statului Român. Moldovenii nu au decât să sune deșteptarea și să înfăptuiască dreptatea istorică. Moldova de una singură nu va rezista și se pare că se apropie un atare moment. Diversele festivaluri cu degustări și beții le-a întunecat mintea. Numai orbul nu vede asta” (@leonvyrlanovitch3136).
Igor Munteanu, politician, fondator al Institutului de Inițiative Sociale IDIS Viitorul, a criticat pe rețelele sociale reforma administrativ-teritorială: „Guvernul a declarat reforma încheiată, pur și simplu desființând raioanele. O reformă deplină trebuia să pornească de la centrele urbane reale și să cuprindă întregul teritoriu al țării, inclusiv Transnistria. În loc să creeze regiuni cu drepturi depline, autoritățile desființează de fapt raioanele existente. Regiunile Nord, Centru și Sud primesc competențe limitate, asistența socială și sănătatea au fost deja retrase de la nivel raional, iar din 2027 aceeași soartă așteaptă și educația. În același timp, competențele nu sunt transmise primăriilor, ci trec la ministere și agențiile lor teritoriale. Funcțiile de coordonare și planificare strategică, care vor rămâne regiunilor, sunt îndeplinite de aproximativ 20 de ani de agențiile de dezvoltare regională. O altă problemă este lipsa marilor centre urbane. Municipiile Chișinău și Bălți rămân în afara regiunilor ale căror centre administrative sunt, în esență. Acest lucru privează noile regiuni de principalele lor centre economice și fiscale. Cele trei regiuni, cu o populație de la 280.000 la 670.000 de locuitori, corespund mai degrabă nivelului NUTS 3 decât NUTS 2, utilizat în politica europeană de coeziune. Nivelul intermediar va fi format din șapte unități neomogene – Găgăuzia cu cele două municipii împreună cu noul municipiu Taraclia. Precedentul creării municipiului Taraclia pe criterii etnice ar putea fi utilizat pe viitor de Comrat și Tiraspol în negocierile cu Chișinăul. Președinții regiunilor vor fi aleși de consilieri aleși pe liste de partid, ceea ce va mări distanța dintre administrație și cetățeni. Actualul Guvern a luat, de fapt, harta regiunilor de dezvoltare din 2006, a modificat statutul juridic al raioanelor și a declarat reforma încheiată. Reforma rămâne vulnerabilă din punct de vedere juridic, deoarece Constituția prevede raioane, iar Carta Europeană a Autonomiei Locale impune consultări cu comunitățile locale”.
De-alungul anilor, m-am confruntat adeseori cu rânza moldovenească și ranchiuna panromânească: „Druc, ai fost prim-ministru, de ce n-ai făcut Unirea?”. Replicam ofticat: „Ca să nu mă întrebi mata acum: „Druc, de ce-ai făcut Unirea?”. Și, lămuream râzând: „În 1990, aș fi vrut eu, dar nu puteam să alipesc măreața Uniune Sovietică la mica Românie”. Eu n-am fost premier, de jure și de facto, ci funcționar sovietic, subordonat Centrului imperial. Șef de guvern într-o republică sovietică era cu totul altceva în comparație cu un prim-ministru al unui stat independent. La întrunirile politice, divulgam „un secret” – nu mă fac frate cu dracul, ca să trec puntea; domnilor, vinul se mai face și din … struguri, politica se mai face și cu… principii.”. Atunci,eram conștient de faptul că numai după colapsul Imperiului Sovietic ar fi posibilă Reîntregirea Patriei mele -România.Și în prezent consider că numai decolonizarea globală, inclusiv dezagregarea Federației Ruse, va permite o marjă de libertate și fericire pentru micile națiuni captive…
III. REFORMA LA ROMÂNI
Când abordez problema reformelor la români, cuget și acționez ca și cum Țara ar fi reîntregită. Acum, susținând reformele, nu anticipez o nouă revoluție.Nici o aventură politico-socială de import. Imaginez un Proiect Autohton care să răspundă la întrebări neformulate deocamdată tranșant.Și, principalul, să includă un Model Identitar al românilor în viitoarea configurație europeană și mondială. Încă din 1995, când a fost elaborată „Declarația de la Snagov”, în spațiul public este utilizat frecvent conceptul „proiect de țară”. Urmăresc bursa/piața ideilor lansate de români, ruși și ucraineni. Spațiul acestui articol nu-mi permite să enumăr autorii proiectelor de țară. Dar cunosc, într-o măsură sau alta, viziunile, strategiile, scenariile schimbărilor necesare promovate de autori din întreg spațiul românesc și din diaspora. Consider că absolut toate merită atenție. Deși am rezerve față de unele teze enunțate de autorii acestor proiecte, îi propag printre reformatorii unioniști din cele două state românești. Totodată, menționez că viața trăită și experiența acumulată în activitatea profesională m-au convins: nici un proiect de țară nu va fi realizat în actualele structuri teritorial-administrative și politice ale Statului Român. Să sperăm, totuși, că timpul și realitatea vor invalida părerea mea subiectivă.
În 1992, la alegerile prezidențiale din România, am fost „primul candidat de dincolo”. În campania electorală, am avut discuții cu reprezentanți ai diverselor formațiuni politice și ONG-uri. În septembrie 1992, m- aucontactat liderii Partidului Renașterii Județelor Abuziv Desființate. Erau dispuși să susțină „în cursa pentru Cotroceni un candidat neafiliat politic”. Condiția: să-mi asum și programul lor electoral. Știam că răspunsul meu îi va dezamăgi. Însă, cu tot respectul, nu putem accepta oferta. Le-am explicat motivul: am fost și am rămas un adversar al „unităților teritorial-administrative abuziv înființate”. Cu diverse ocazii, în scris și verbal, mi-am exprimat opinia: renașterea unităților „abuziv desființate” sau menținerea intactă a celor „abuziv înființate” sunt în detrimentul majorității românilor. Am publicat articole pe această temă.
În perioada 1989-1991, lumea a fost bulversată de apariția unor Lebede Negre – dezagregarea lagărului socialist, căderea cortinei de fier. În consecință, românii, ca și toți est-europenii, trăiau o stare de incertitudine gen „fin de siècle”. Aproprierea unui început de mileniu contribuia din plin la cristalizarea angoaselor. Oamenii erau marcați de un sentiment generalizatde schimbare accelerată. Îi înfricoșa lipsa siguranței în ziua de mâine. Modificările brutale la care asistau se produceau simultan peste tot. Erau niște mutații dureroase, generate de cauze identice și omniprezente.
Personal, odată eliberat din cazarma comunistă, m-am simțit cuprins de un spirit inovator și constructivist. Dar pășisem pe drumul sinuos al cunoașterii cu mult timp înainte de colapsul Imperiului sovietic.Lansasem deja o viziune holistică asupra Statului și Națiunii intitulată „Paradigma Etnosistemică”.La nivelul oricărei personalități creatoare, ea poate fi percepută și caun mesaj meta-euristic. Iar etnocentriștii de pretutindeni, aflați sub presingul globalismului neo-liberal, receptează Etnosistemica drept un consemn al Etnoresurecției.
Pentru a imagina un nou fundament etno-spiritual al românilor, am elaborat propriul proiect dețară. Investigând Trecutul, porneam de la antichitatea europeană și a spațiului traco-geto-dacian(TGD). Și propulsam în Viitorființa etno-culturală a românilor. Imaginam o punte între cea mai lungă memorie colectivă și curajul de a o perpetua consecvent către un viitor încă necunoscut. Asimilam creativ rădăcinile noastre ancestrale precum și etnocentrismulcontemporanilor europeni. Mă interesa riposta neo-conservatoare – o mișcare transnațională de repudiere a fatalismului unui singur drum. Adresam românilor de pretutindeni un mesaj: „Schimbăm direcția! Intrăm în lupta pentru o altă Românie!Pentru supraviețuire și revenirea la sursele primare! Secolul al XXI-lea va fi etnocentrist sau nu va fi deloc. Înainte, spre mileniul III!”.
Elaboram treptat „Reîntregirea României” – o platformă-program,o concepție politică. O ideologie, o doctrină, prospectivă și prescriptivă. O restructurare și o reașezare a Țării prin unionism și etnocentrism. Ofeream un model de abordare sistemică, de activitate teoretică și practică. De sincronizare a proiectelor (acțiunilor), de interferență a resurselor (energiilor) și de transplant al valorilor (tehnologiilor), aflate într-o perpetuă reevaluare, atât la nivel național, cât și global.
Premisele actualului status-quo al României sunt reușitele și eșecurile de după revoluția (sau, în altă interpretare, după lovitura de stat) din decembrie 1989. Chiar din primele luni a demarat o resuscitare a multiplelor tendințe, opțiuni și modele care nu s-au epuizat în trecut. Dintre ruinele regimului comunist își făceau apariția diverse combinații de forțe. Într-un mod dramatic sau anecdotic, ieșeau la lumină și vechile modele de scoatere a românilor din izolarea geopolitică, impusă pe rând de turci, fanarioți, austrieci, maghiari și slavi.Surprinși plăcut de revirimentul democrației, viitorii alegători, relativ liberi,s-au cam rătăcit în jungla firmelor politice.
În 1990, la „startul României libere”, au apărut 90 de partide politice.Toate ofereau democrație, privatizare, piață liberă, drepturile omului, restitutio in integrum. Circa o treime au intrat în primul parlament. Dar nici o formațiune politică din România, nemaivorbind de RSSM, devenită peste un an RM, nu și-a asumat Platforma-program „Reîntregirea României”. Dezamăgit de respingerea la București și Chișinău a proiectului unionist, am înființat Partidul Național al Reîntregirii. Mă ghida o convingere fermă: tot ce la moment pare a fi ireversibil în desfășurarea evenimentelor, poate fi oprit, accelerat sau schimbat. Într-o situație extrem de fluidă, când în întreaga lume aveau loc numeroase seisme geostrategice, unioniștii aruncau în solul Patriei sămânța responsabilității reciproce și chemau toate generațiile la o vastă și temerară acțiune comună.
Proiectul meu de țară, urmărea obiective fundamentale (strategice), obiective intermediare (tactice) și obiective parțiale (operative). Lansând platforma-program unionistă, preconizam realizarea următoarelor obiective intermediare: 1. Reîntregirea teritorială; 2. Reforma instituțional-administrativă; 3. Reforma electorală; 4. Revoluția managerială; 5. Civilizație montană și neo ruralism. Nici un partid politic nu ar fi avut curajul să afirme deschis că le va răpi românilor, cumva și cândva, ceea ce promiteau militanții Reîntregirii. Proiectul meu concepea și o distanțare treptată de modul tradițional de a face politică. Astfel, „Strategia Reîntregirea României” depășea vechile precepte ale unionismului autohton. Era o sinteză a diverselor opțiuni moderne.Dar și o asimilare creatoare a valorilor provenite din fondul traco-geto-dacian, din conservatorismul anglo-saxon, germano-nipon și israelian. Însă, cu trecerea timpului, proiectul unui partid unionist a împărtășit soarta comună a tuturor formațiunilor politice fără bani, fără susținere internă și/sau externă.
Reîntregirea României necesită o reorganizare axată pe criterii de excelență, standarde impuse de știința și arta guvernării. În opinia mea, „Programul de post aderare la Uniunea Europeană” presupunea o descentralizare coerentă. O delegare selectivă, în jos pe verticală, a 50% din categoria deciziilor adoptate în prezent la București. Prerogativele urmau a fi preluate de către centrele administrative ale viitoarelor ținuturi (domenii, districte, landuri, regiuni sau cum le-am fi denumit). Mai mult de jumătate din actul decizional, efectuat într-un centru județean, poate fi coborât la nivel de comună. Iar satele resuscitate ale României Reîntregite ar putea prelua 50% din ceea ce rezolvă de regulă autoritățile comunale. Nu văd nici un pericol în efectuarea unei astfel de reformeși, implicit, în reducerea numărului de funcționari în structurile administrative.
După aderarea României la NATO și integrarea în Uniunea Europeană m-am pronunțat public pentru o reformă radicală: România – republică prezidențială și Parlament unicameral din deputați aleși prin vot uninominal. Mai propuneam ca cele trei Palate (Președinția, Parlamentul și Guvernul), adeseori în conflict de interese, să fie reamplasate într-un singur Palat – în „Casa Poporului”. Astfel, obțineam un prim avantaj – circuitul informațional ar fi devenit mai operațional, mai dinamic și ar fi permis reducerea cheltuielilor de funcționare a aparatului de stat. De asemenea, un număr mai mic de parlamentari ar însemna un organ legislativ eficient și mai ușor de întreținut. Un parlamentar ne costă lunar peste 20.000 de lei. Constatăm că majoritatea legiuitorilor români optează pentru un parlament bicameral ce ar ține, chipurile, de o moștenire națională. De fapt, tradiția este bună (și eficientă sută la sută) doar în arta culinară și în actul de perpetuare a speciei.
Parlamentul României era format din 471 de deputați și senatori. La referendum, în 2009, aproximativ 8 milioane de români au votat pentru parlament unicameral și pentru reducerea numărului de parlamentari la maximum 300. Președintele Traian Băsescu a precizat: „Opțiunea mea de a organiza un referendum provenea din aceea că politicienii, deși mi-au promis și în 2004, și în 2008, nu s-au ținut de cuvânt în reformarea Constituției”. După alegerile din 2012, numărul parlamentarilor a crescut la 588. În februarie 2018, s-a votat contra reducerii numărului de parlamentari la 300. Unica soluție: dacă deputații și senatorii nu vor parlament reformat, iar electoratul dorește acest lucru, atunci n-are decât să-i voteze pe cei care vor. În democrație, numai electoratul îi poate sancționa pe aleșii săi. În prezent, Parlamentul României are 465 de membri: 331 deputați și 134 senatori. Astăzi, constatăm cu indignare că aleșii poporului refuză să pună în aplicare voința poporului, exprimată la referendumul din 2009.
Un alt aspect important: legile Uniunii Europene au prioritate fâță de actele normative elaborate de parlamentul oricărui stat membru. Astfel, parlamentul de la București e chemat să transpună în legislația națională, spre executare, legile și directivele adoptate la Bruxelles. Prin urmare, parlamentul viitoarei Românii Reîntregite s-ar putea descurca cu cel mult 217 deputați, aleși prin vot uninominal. Aceștia, precum Comisia de la Veneția, ar asigura analiza riguroasă, traducerea și adoptarea legilor din cele mai viabile state europene și de pe mapamond. România ar obține astfel alinierea la standarde de excelență, o substanțială economisire de fonduri, de timp și de nervi în jocul de-a democrația pe malurile Dâmboviței.
Evident, reforma nu este agreată din diverse motive. Cunosc pledoaria regretatului academician Dinu Giurescu în legătură cu regionalizarea. Un partid politic parlamentar propunea înființarea unei regiuni conturate exact pe limitele Ardealului de Nord, cedat în 1940. Era vorba de propunerea venită din partea UDMR. Bineînțeles, inițiativa maghiarilor a provocat suspiciuni. Transilvănenii, ca și bucovinenii, nu pot da uitării crimele și abuzurile comise de autoritățile austro-ungare și sovietice. De masacrele din localitățile Ip, Treznea și Fântâna Albă.
Premierul maghiar Victor Orban le-a urat elevilor succes la examenele de istorie. Pe lângă mesajul „Un examen istoric. Succes!”, a postat pe contul său de Facebook o hartă a „Ungariei mari” cu Transilvania, Slovacia și Croația în componența ei. Premierul României, președinții Croației și Sloveniei, precum și unele partide din aceste țări, au criticat ironic postarea, în sensul „vrabia mălai visează”. Șila Moscova, Vladimir Putin i-a înmânat lui Igor Dodon un cadou sugestiv – harta „Moldovei Mari”.
Am scris și am vorbit despre proiectelerușilor, ucrainenilor,găgăuzilorșimaghiarilor, vizând dezmembrareaRomâniei.Înspațiul ex-sovietic,mediafrenia LumiiRuse și descendenții „eliberatorilor”, intoxicați cu pobedobesie, se agitau: „Moldavia profită de Covid-19 ca să înghită Pridnestrovie, iar România se extinde treptat până la Nistru!”.La București, Președinția, Parlamentul și Guvernul au respins diverse proiecte de lege vizând enclavizarea sau federalizarea Țării. Pământul Patriei nu poate fi subiect de troc între partide politice sau clanuri mafiote. Unii experți în domeniu insistă: hărțile istorice nu sunt relevante și vor rămâne documente de arhivă și exponate de muzeu. Alți experți vizionari cred că după terminarea războiului ruso-ucrainean o revizuire a frontierelor statelor europene și a Federației Ruse este inevitabilă.
Fanaticii unei dictaturi a Pieței Libere, obsedați de eliminarea frontierelor, promovează o falsă dilemă: opțiunea între drepturile națiunilor și cele ale indivizilor.Hedoniștii sunt dispuși să sacrifice identitatea națională și culturală pentru o iluzorie prosperitate economică.O sumedenie de politologi afirmă, dar nu și demonstrează, că timpul națiunilor este depășit. Acești profeți autoproclamați descriu lumea în care trăim drept „societate post-națională”. Ei își imaginează orizonturi radioase pentru diverse internaționale de genul Komintern, Demintern, Finintern și Homintern. Mulți internaționaliști, globaliști, multiculturaliști de pretutindeni și de toate culorile contraatacă. Aceștia stipulează în continuare apariția unei identități noi prin topirea, ca într-un creuzet, a caracteristicilor culturale și etnice. Ei nu au tras nici o concluzie din eșecul teoriei melting pot, promovată în SUA în anii 60 ai secolului trecut. Nici din colapsul Imperiului ideocratic bolșevic. Nici din Brexit. Scepticii, însă, admit că Uniunea Europeană va supraviețui numai dacă va păstra și cultiva identitățile culturale și naționale. Personal, nu văd nici un semn pe firmament că omenirea, practic, ar face față crizelor, provocărilor, pandemiilor doar cu „statul minimal”, fără idea națională și fără reforme și proiecte de țară.
Așa stăm cu reforma perpetuă la românii de pe ambele maluri ale Prutului. Acesta e specificul nostru național. O programare neurolingvistică: „Să moară capra vecinului!”;„Numai eu și revoluția/reforma, altfel nimic nu are rost!” Despre opoziția, de regulă majoritar alogenă, nu e cazul să mă pronunț în acest articol. În general, rar cine se îndură să spună un cuvânt de bine despre faptele românilor. Și asta chiar dacă un român ar aduce pe Terra diamante de pe alte planete.
Și emisarii de la Bruxelles o țin una și bună cu eterna mantră: „Continuați reformele”. Îmi vine a râde. Și zic cu amărăciune: „Dacă aș avea putere, aș interzice cuvântul „reformă”, admițând doar imperativul formulat concret și precis: terminați cu autostrada, cu podul, cu linia de înaltă tensiune, cu spitalele regionale. Terminați cu suptul la două vaci, cu autonomii pe criterii etnice, cu zei de împrumut…”.
Multă lume este debusolată. Oamenii se întreabă dacă, volens nolens, mâine vom trăi, într-adevăr, în altă lume. Una controlată de niște forțe oculte și malefice. Da, mâine vom trăi în altă Românie, deoarece ne aflăm în plină „epocă a transformării”. O transformare iminentă și cu mult mai dramatică decât oricare dintre precedentele metamorfoze. Asta se întâmplă fiindcă ritmul mutațiilor este mai precipitat; inovațiile coincid cu diverse tranziții majore, implicând întreaga planetă. Suntem chemați să ne mobilizăm forțele.Să ne conjugăm eforturile individuale pentru elaborarea unei agende a secolului XXI. Proiecte de țară capabile să încorporeze progresele neuroștiințelor și biocentrismul. Să aflăm răspunsul la întrebarea: Când și cum se va termina actuala ofensivă contra Statului și Națiunii? Cine știe câte Lebede Negre vor mai plana deasupra Omenirii? În căutarea unui răspuns la atare întrebări, am devenit proiectant al unui Stat-Etnosistem.Și militez pentru biodiversitate și antropodiversitate în Etnoutopia Dacia Phoenix-Dacia Felix, la care visez din anii studenției.
București, octombrie 2026