Ovidiu M. CUREA – OBSERVATOR CULTURAL și SOCIAL

Const. MIU:

Apariția volumului Ediție de seară(Editura UZP, București, 2025) reprezintă nu doar un eveniment editorial, ci și o confirmare a maturității stilistice a domnului Ovidiu M. Curea. Activitatea sa prodigioasă în spațiul jurnalistic românesc, marcată de rigoarea observației și de acuitatea critică deosebită, se reflectă pregnant în structura și substanța acestor texte.În acest volum, se observă cum experiența de reporter al realității imediate îi permite autorului să identifice acele „puncte de ruptură” ale societății contemporane, pe care ochiul neavizat le-ar putea ignora. Există o transpunere a eticii jurnalistice în estetica literară.
Volumul Ediție de seară e o radiografie percutantă a realității contemporane, îmbinând rigoarea observației jurnalistice cu temeinicia eseistică.Textele incluse în avest volum funcționează ca niște editoriale de profunzime, unde informația brută este filtrată prin sensibilitatea unui scriitor, care stăpânește arta portretului și a analizei psihologice. Ovidiu M. Curea reușește să transforme efemerul știrii de zi cu zi în permanență literară, oferind cititorului o oglindă fidelă, uneori stânjenitoare, a lumii în care trăim. Reflexele ziaristului de investigație se regăsesc în precizia detaliului, în timp ce vocația literară se manifestă în bogăția metaforică și în construcția unor universuri care, deși pornesc de la fapte diverse, ating coarda sensibilă a universalității umane.În volumul Ediție de seară, ideatica se constituie dintr-o rețea complexă de teme ce abordeazărecuperarea mitului cultural și analiza clinică a degradării sociale. Pentru prima categorie, ne-am oprit la Contul fraierului și Zaraza – legendă și realitate, pentru cea de-a doua, vom aduce în discuție O întâmplare, două și câte or mai fi,Să aștepte!și Să nu vă îmbolnăviți!
Textul Contul fraierului explorează fenomenul cultural și sociologic al tangoului argentinian, privit nu doar ca formă de divertisment, ci și ca manifestare a trăirii umane profunde. Ideea centrală gravitează în jurul autenticității sentimentului,în contrast cu superficialitatea lumii moderne. Autorul propune o incursiune în „metafizica de mahala” a Buenos Aires-ului, unde tangoul devine o modalitate de exprimarea durerii, absenței, furiei și speranței. Există o dimensiune etică implicită: tangoul este „contul” celor marginalizați, al celor care, în fața sorții potrivnice, își transformă suferința în demnitate artistică.Ovidiu M. Curea utilizează un arsenal stilistic variat, pentru a transpune cititorul în atmosfera sud-americană. Folosirea termenilor precum lunfardo (jargon local) sau referințele la piese celebre (El choclo, Mano a mano, Cambalache) conferă textului o aură de erudiție culturală.Autorul construiește o opoziție evidentă între tangoul „pur”, de cartier, și încercările de modernizare sau elitism. De asemenea, antiteza dintre estetica mișcărilor, a vestimentației (rochia strânsă pe corp, pălăria trasă peste ochi) și tragismul interior al dansatorilor subliniază dualitatea acestui fel de dans.Muzica „pulsează”, versurile au darul de a „răscoli sentimente profunde”, iar tangoul însuși este văzut ca un organism viu, care respinge obiceiul de a fuma, din motive de sănătate, devenind astfel un simbol al vitalității.Narațiunea este dublată de meditație asupra condiției umane. Frazele sunt ample, bine articulate, alternând descrierea plastică cu analiza sociologică a fenomenului imigrației, care a dat naștere acestui stil.Textul acesta se evidențiază printr-o perspectivă recuperatoare. Ovidiu M. Curea nu tratează tangoul ca pe un termen de dicționar, ci ca pe o experiență vie.Elementul de noutate constă în modul în care autorul reușește să conecteze filonul popular, adesea considerat vulgar sau periferic, cu o valoare estetică incontestabilă, validată prin compozitori precum Astor Piazzolla. Textul aduce o prospețime interpretativă, prin evidenierea faptului că tangoul este, în esență, o formă de reziliență spirituală – o modalitate de a da sens „lipsei de noroc” și „trădărilor vieții”,printr-o estetică a suferinței asumate.
Zaraza – legendă și realitate propune o deconstrucție a mitului, prin confruntarea dintre legenda urbană românească și realitatea etimologică și culturală sud-americană. Autorul investighează cum o melodie uruguayană (compusă de Benjamín Tagle Lara) a fost transplantată pe tărâm dâmbovițean, devenind un simbol al pasiunii tragice locale („legenda” lui Cristian Vasile și a Zarazei ucise din gelozie).Textul demonstrează că emoția tangoului nu are granițe, legând mahalaua din Buenos Aires de boema bucureșteană.Autorul utilizează o metodă comparativă, alternând între tonul cercetătorului și cel al naratorului melancolic. Includerea datelor istorice (anul 1929, concursul din Uruguay, menționarea versurilor românești semnate de Ion Pribeagu) oferă textului o bază solidă, specifică pentru cronica de tip academic.Prezentarea textului original în limba română servește ca instrument de demistificare, arătând că „Zaraza” originală era mai degrabă o figură pastorală, un „boulean bălțat” sau o metaforă a pământului pampa, și nu neapărat femeia fatală din imaginarul românesc.Descrierea cartierului Boca și a străzii Caminito din Buenos Aires funcționează ca o „geografie a nostalgiei”. Imaginile vizuale pregnate (casele vopsite în culori stridente, din resturi de vopsea de vapoare) creează un fundal realist, pentru geneza tangoului.Autorul punctează paradoxul prin care un imn dedicat „pământului nostru început” a devenit în România o odă a „ochilor de drac” și a trădării.Textul se evidențiază printr-o sinteză culturală rară, fiind scris de un autor care a trăit fenomenul tangoului la el acasă, în Argentina, dar îl privește prin prisma sensibilității românești.Elementul de noutate rezidă în „demistificarea cinică, dar necesară”. Ovidiu M. Curea nu distruge legenda, ci o explică, oferind cititorului satisfacția de a înțelege mecanismul prin care o eroare de interpretare culturală poate naște un mit național durabil. Textul demonstrează că, deși „Zaraza” argentiniană și cea românească sunt entități diferite, ambele se hrănesc din aceeași „mistuitoare moștenire a sufletului”, evidențiind că tangoul rămâne, indiferent de meridian, o „compoziție de profund dramatism”.
Realismul urban, social și psihologic al Bucureștiului contemporan transpar din O întâmplare, două și câte or mai fi,Să aștepte!și Să nu vă îmbolnăviți! Primul text explorează degradarea demnității umane, luând formafenomenului „cerșetoriei mascate”, în societatea de tranziție. Autorul surprinde modul în care cerșetoria a evoluat: de la forma sa clasică, la cea „sportivă”, decentă, în care individul nu mai cere milă, ci inventează o urgență banală (lipsa banilor pentru biletul de autobuz), spre a obține bani.Textul pune în lumină dilema etică a celui care vrea să ajute, dar se simte manipulat. Bunătatea devine o formă de naivitate penalizată, iar refuzul de a da bani este însoțit de un sentiment rezidual de vinovăție.Valoarea derizorie a sumei cerute (un leu sau 20 de lei) are rolul unui instrument de persuasiune psihologică; este o sumă prea mică, pentru a fi refuzată, fără un sentiment de jenă, dar suficient de mare, pentru a susține o rețea de mici înșelătorii cotidiene. Ovidiu M. Curea folosește tehnica narativă de tip reportaj literar, dublată de auto-analiză. El construiește cu precizie portretul „cerșetorului de tip nou” – tânărul îmbrăcat curat, cu alură sportivă, care nu „miroase a stradă”, ci a disperare simulată. Aceste detalii vestimentare servesc la inducerea în eroare a victimei – cel care se milostivește.Interacțiunile sunt redate cu fidelitate sonoră, captând limbajul persuasiv, politicos și aparent logic al celor care solicită bani. „Nu aveți să îmi dați 20 de lei?” devine o formulă magică ce suspendă spiritul critic.Naratorul amintește de propriului trecut de licean, pentru a compara o situație reală, de nevoie, cu escrocheriile de astăzi. Această paralelă subliniază pierderea „nerușinării sănătoase” și înlocuirea ei cu o cinică tehnologie de supraviețuire.Textul se încheie cu o constatare amară asupra stării de „campanie electorală” permanentă a străzii, unde fiecare trecător este o țintă. Remarcămanaliza „esteticii cerșetoriei”. Autorul depistează trecerea de la cerșetorul-victimă la cerșetorul-actor, care își „joacă” rolul cu un profesionalism desăvârșit. Domnul Curea reușește să demonstreze că marea problemă a societății actuale nu este doar sărăcia materială, ci pervertirea empatiei. Prin acest text, el aduce în discuție faptul că, într-o lume plină de întâmplări regizate, gestul sincer de a ajuta devine un act de curaj sau, paradoxal, o dovadă de fragilitate socială.
Al doilea text este o piesă care pune accentul pe observația socială, utilizând dialogul ca principal instrument de caracterizare și de augmentare a tensiunii. Aici, se aduce în prim-planpatologia sistemului medical și birocrația sentimentului, concentrându-se pe tema așteptării ca formă de umilire a individului. Ovidiu M. Curea construiește acest text printr-o tehnică a contrastului vizual și auditiv. În Să aștepte!, dialogul nu este doar un mijloc de comunicare, ci un dispozitiv de demascare. Autorul redă replici scurte, tăioase sau, dimpotrivă, discuții frivole, paralele cu drama celor din hol. Dialogul doctoriței Tina cu doamna Florea Alba despre „salata de crudități”, în timp ce un pacient întreabă de biletul de trimitere, evidențiază absurdul situației. Vocea asistentei, marcată de un „ton de voită curiozitate” sau „ironic”, devine simbolul barierei birocratice.Ironia onomastică și portretistica suntelocvente pentru mesajul prozei de observație socială. Nume precum „Doamna Florea Alba” sau „Vicențiu” sunt plasate într-un context de „metafizică a ghișeului”.Imaginea policlinicii „strălucind de curățenie”, cu „plante mari ornamentale”, dezvăluie o ironie amară: estetica exterioară nu face decât să mascheze putregaiul interior al relațiilor umane.Elementul de noutate rezidă în modul în care autorul surprinde „agresiunea tăcută”. Nu este vorba despre o eroare medicală gravă, ci despre o „eroare de caracter” colectivă. Ovidiu M. Curea atrage atenția că reforma unei instituții nu începe cu rigipsul și lifturile moderne, ci cu respectul față de timpul și demnitatea celuilalt. Finalul, în care pacienții sunt lăsați „să aștepte”, pentru că doctorița „are programarea mai în față”, este o concluzie cinică asupra ordinii de priorități într-o societate alienată.
Scrierea care dă un verdict usturător asupra realității spitalicești este Să nu vă îmbolnăviți! Ea are valoarea unuiavertisment social și o meditație amară asupra vulnerabilității umane, în fața unui sistem disfuncțional. Autorul descrie un mediu ostil, unde carențele materiale (mizeria de pe holuri, tencuiala căzută, lipsa medicamentelor de bază) sunt dublate de o deficiență morală.El folosește o scriitură de tip naturalist, unde detaliul servește la amplificarea mesajului. Acest aspect evidențiază ideea că boala nu este doar o suferință fizică, ci și o izolare socială într-un univers kafkian, unde pacientul e considerat doar un număr sau o povară.În acest text, dialogul devine minimalist și brutal, reflectând ruptura comunicării. Replicile cadrelor medicale sunt adesea scurte, imperative sau defensive („N-avem!”, „Cumpărați!”, „Așteptați!”), transformând actul medical într-o tranzacție lipsită de umanitate. Pe de altă parte, dialogul dintre paciențieste marcat de o resemnare tragică, devenind un schimb de experiențe despre supraviețuire, nu despre vindecare. Prin el, se subliniază solidaritatea victimelor în fața agresorului abstract, acesta fiind „Sistemul”. Titlul are la bază ironia amară, un imperativ imposibil, care evidențiază, fără putință de tăgadă, neputința cetățeanului.Acest text pune în luminăcurajul denunțului: autorul prezintă spitalul ca pe un spațiu al „non-speranței”.De aceea, Ovidiu M. Curea sugerează că sănătatea a încetat să mai fie un drept, devenind un noroc sau un privilegiu.
Din cele arătate, putem spune că prozele din volumul Ediție de seară abordează două aspecte esențiale: recuperarea mitului cultural și analiza clinică a degradării sociale și a sistemelor disfuncționale, Ovidiu M. Curea reușind să transpună rigoarea observației jurnalistice într-o estetică literară profundă. Prin acest volum, autorul se dovedește a fi un autor bazat pe observație, sub aspect cultural și social.