II. ECOURI BASARABENE

Mircea-Druc

Mircea Druc:

Chișinău, 1990
Deputații noului Soviet Suprem al RSSM, rezidenți în afara Chișinăului, erau cazați la hotelul „Codru”. De regulă, vineri seara plecam pe la casele noastre. Luni dimineața, reveneam la ședință. Într-o vineri, n-am plecat la Cernăuți. Aveam o sarcină grea: redactam, dactilografiam, definitivam ceva de mare importanță. Conducerea FPM luase decizia să elaborez urgent un „Proiect de lege a guvernului” și să-l prezint, ca alternativă la proiectul pregătit de Petru Pascari. În seara acelei zile, bate la ușă administratoarea, vizibil agitată: „Au început să vină deja delegații la congres.Eliberați imediat camera!”.„Ce fel de congres!?” „Congresul partidului… Ce, sunteți căzut din lună!?”. Nu, madam, nu sunt căzut din lună; sunt doar un simplu deputat al norodului. Și acest hotel nu este proprietatea vreunui partid. E pe bilanțul guvernului, care asigură cazarea deputaților Sovietului Suprem”. „Bine, sun imediat la CC!”. Administratoarea, sufocată de indignare, a coborât iute la recepție. Am auzit-o raportând cuiva la telefon: „Un tip cam straniu, nu pleacă! Druc, camera 313”. Probabil, au întrebat-o cum îl chemă pe intrus. Nu știu cine era la celălalt capăt. Administratoarea hotelului a pus receptorul și nu m-a mai deranjat”.
Jurnalistul Boris Vierumi-a luat un interviu.Și, priințe altele, i-am descris în rusă discuția cu administratoarea fiindcă dialogurile traduse, ca și bancurile, își pierd din „farmecul” original… La sovietici, în RSSM, majoritatea administratoarelor, de orice rang, erau ucrainence sau rusoaice, căsătorite cu militari. Cu acestea nu puteai comunica decât în limba în care „a vorbit marele Lenin” (metafora lui Vladimir Maiakovski)… În ziua când a apărut interviul în „Literatura și Arta”, m-a căutat la hotel un șef, responsabil de gospodăria guvernului: „Mircea Gheorghevici, administratoarea își cere iertare pentru cele întâmplate. Vă rog, n-o concediați. E o lucrătoare foarte bună…”. Am râs cu poftă. Devenisem președinte al Consiliului de Miniștri și, de jure, un fel de „proprietar” al hotelului „Codru”. Ne fiind un tip răzbunător, uitasem de atunci de administratoarea care vineri seara mă dădea afară, căci veneau delegații la congresul PCM.
În 1990, mass-media de la Tiraspol și Comrat ne copleșea cu știri despre „maltratarea bestială„ a rusofonilor la Chișinău. Astfel, radicaliza o societate deja debusolată. Îmi amintesc zilele din ajunul alegerii mele în funcția de șef al guvernului. Eram la parlament și am simțit un cutremur destul de puternic. Munții Vrancea ne aminteau că, în toate celea, avem aceeași soartă cu frații de peste Prut. Colegul de alături a bombănit: „Știam eu, dacă omenii nu se împacă, îi bate Dumnezeu!”. Noaptea ne-a scuturat din nou, însă ceva mai lejer. N-am mai putut să dorm. Mă gândeam la seismele care urmau să aibă loc a doua zi în parlament. La zece dimineața, Mircea Snegur prezida sesiunea, având pe ordinea de zi recunoașterea diplomatică a Lituaniei independente și dezbaterea structurii viitorului guvern.
Ajungând șef de guvern n-am mai ținut cont de obstrucționarea agresivă din partea structurilor biurocratice ale Centrului imperial. Nici de situația din celelalte colonii sovietice. Și, principalul, nu am renunțat la platforma mea electorală.Ea m-a făcut deputat, deși reprezenta o mostră de „realism utopist”, incompatibil cu „realismul socialist”, cu starea de spirit și orientarea majorității viitorilor membri ai Sovietului Suprem al RSSM.Platforma am elaborat-o și dactilografiat-o Cernăuți (cu litere românești), în decembrie 1989, când peste Prut se derula un proces dramatic, cu o finalitate imprevizibilă. Redau aici punctele principale din acea platformă electorală tipărită la Chișinău (cu litere rusești):
1. Elaborarea strategiilor și legilor menite să asigure fortificarea vitalității Moldovei ca Etnosistem; mobilizarea tuturor resurselor posibile și disponibile – biologice, ecologice, creatoare, producătoare – și angrenarea acestora pentru o nouă calitate a vieții materiale și spirituale, pentru ameliorarea fondului genetic, scăderea mortalității, creșterea longevității și natalității .
2. Acordarea unui statut prioritar copiilor și tinerilor în procesul general de prosperare a tuturor cetățenilor republicii; renunțarea la actualul sistem de educație și învățământ, bazat pe valori străine de aspirațiile moldovenilor și ale celorlalte grupuri etnice conlocuitoare; fondarea unei Asociații „Dacii Liberi” a tuturor copiilor și tinerilor români/moldoveni din URSS.(Prin februarie 1990, citeam entuziasmat artic1olul „Unirea: pro și contra” publicat în „Dacia Liberă”. Așa se numea organul de presă al Organizației Tineretului Democrat, (tras la rotaprint, format A4). Redactorii și semnatarii articolelor din „Dacia Liberă” erau elevii din Chișinău: Tănase, Băleanu, Bucătaru, Mihăieș, Ceremuș, Negură).
3. Demontarea definitivă a sistemului administrativ de comandă și îngust tehnocrat în favoarea unuia științific și participativ, fără piramida ierarhică, fără ministere și structuri generatoare de îngrădiri birocratice, în care deciziile să fie rezultatul unei reale și democratice competiții a valorilor.
4. Urgentarea reformei teritorial-administrative, lichidarea raioanelor urbane și rurale, revenirea la județe, editarea hărților Moldovei Sovietice în care să fie incluse și județele anexate de Ucraina în mod arbitrar.
5. Reconsiderarea evenimentelor importante din istoria Moldovei, în special anii 1775, 1812, 1917, 1918, 1940.
6. Unirea tuturor pământurilor moldave din URSS într-un stat suveran de jure și de facto, integrat într-o Europă liberă de la Atlantic până la Ural.
7. Accelerarea procesului de tranziție către economia de piață; promovarea relațiilor financiar-valutare și comerciale internaționale directe; asigurarea drepturilor egale în activitatea de cooperare economică internă și externă pentru toți producătorii de mărfuri și servicii.
8. Reabilitarea și recăpătarea statutului social al țărănimii, renașterea și revitalizarea treptată a sentimentului de stăpân al pământului; reamplasarea capacităților de producție la sate, asigurând prelucrarea materiei prime și a resurselor locale, atenuând implicit problemele șomajului și a crizei de spațiu locativ.
9. Intensificarea procesului de atracție a tinerilor de talent la formarea intelectualității, a subsistemului creator național (savanților, oamenilor de artă, managerilor, medicilor, pedagogilor, specialiștilor în toate domeniile legate de economia inovațională și tehnologiile viitorului); creșterea ponderii moldovenilor în sfera conducerii de la 49,8% în prezent, până la, cel puțin 65% în viitorii cinci ani.
La platforma mea, expusă public în campania electorală din ianuarie-februarie 1990, am adăugat și alte puncte. Dar nu le afișam. Le mențineam codificate în creier. Pe ce contam când am acceptat funcția președinte al Consiliului de Miniștri, contrar aspirațiilor mele din acea perioadă. După atâția ani, astăzi nu prea mai țin „secrete”. Iată ce am decis atunci: „Mă adaptez la dinamica evenimentelor curente. Unica soluție e să respect credo-ul vieții mele: Ago, ergo sum! (Acționez, deci exist!). Mă aflu în situația unui kamikaze, sau, mai curând, a unui genist, trimis în misiune. Cât voi reuși să mă mențin în post, cu maximă prudență, voi dezamorsa măcar o bombă a imperiului. Și, voi menține aprinsă în minte o luminiță verde pentru cinci imperative:
1. În pofida vigilenței Centrului imperial și a obstrucționării locale, voi stabili relații directe între Chișinău și București, axate pe trei principii unioniste – sincronizare, interferență, transplant – în absolut toate sferele de activitate umană, aplicând deviza „Cugetă și acționează ca și cum Țara ar fi reîntregită!”
2. Știind că Vilnius, Riga și Tallinn își promovează intens interesele în Occident, în capitalele statelor scandinave, NOI, unioniștii, vom încheia o Convenție neoficială: „Țările baltice și Basarabia”. Esența: coordonarea deciziilor, acțiunilor, sincronizarea politicilor interne și externe; balticii informează partenerii de dialog: „Basarabia și Nordul Bucovinei au avut același destin ca statele baltice și speră să revină la România”; NOI, informăm Bucureștiul, Lumea Latină, Sfântul Scaun, Exilul Românesc: „Cu siguranță, Lituania, Letonia și Estonia vor ieși din Imperiul sovietic și românii basarabeni urmăresc același obiectiv strategic”.
3. Voi menține, voi amplifica și fortifica vechile mele relații cu disidenții din Moscova și Leningrad. Mă voi consulta cu reformiștii, democrații și naționaliștii din Federația Rusă. Voi cere sprijinul echipei lui Boris Elțin, din care fac parte și foști colegi de doctorantură și de serviciu la Moscova. Principala rugăminte: RSSM să poată păși pe o cale proprie, reieșind din specificul ei istoric și național.
4. Vom schimba denumirea „Frontul Popular” în „Frontul Popular Creștin Democrat”. Mă voi consulta cu liderii creștin-democrației europene și cu reprezentanți ai elitelor culturale din Lumea Latină – Italia, Franța, Spania și Portugalia. Voi stabili contacte cu structurile diplomatice ale Vaticanului.
5. Voi consulta autoritățile statului Israel referitor la posibile proiecte comune în domeniile agroalimentar, farmaceutic și cosmetic. Voi încerca să-i conving pe evreii plecați din Basarabia și Bucovina să facă lobby, să vină la Chișinău și Cernăuți cu investitori occidentali adevărați.
Astăzi, cuget și zic: „Dă-i, Doamne, românului, mintea de pe urmă!”Reperele mentale, trasate în mai 1990, ar avea o formulare diferită. Într-o eventuală analiză retrospectivă, fiecare punct ar putea servi drept temă a unei teze de masterat sau doctorat.

De unde se iau premierii?
Gheorghe Malarciuc, scriitor, jurnalist și lider al Mișcării ecologiste din RSSM, publica la Moscova, în săptămânalul „Литературнаягазета” (nr. 24. din 13 iunie 1990) două interviuri: П. Паскарь: „Жаждаконсолидации” (P. Pascari: „Setea de consolidare”) și М. Друк: „Долгийпутьдомой», (M. Druc: „Lungul drum acasă”). Titlurile denotă nuanțe ale destinelor și motivației celor doi șefi de guvern: unul care demisionase și altul abia investit în funcție. Din dialogul Pascari – Malarciuc (doi „moldoveni de peste Nistru”), am dedus:Pascari era încrâncenat de felul cum l-a tratat Mircea Snegur. De aceea nu intenționa să mai rămână la Chișinău. Tot de la Malarciuc aflasem că făcea parte din nomenclatura sovietică. Conaționalul nostru având în plus și cele mai strânse legături cu elita de partid din Moscova. Fiica sa era căsătorită cu feciorul lui Viktor Grișin, liderul sovietic conservator, care, în martie 1985, a candidat la funcția de Secretar General și a pierdut doar cu un singur vot față de reformistul Mihail Gorbaciov. Iar fiul lui Pascari era însurat cu fiica lui Otrepiev, un fost lucrător important în Ministerul construcțiilor al URSS. Când luam în primire biroul, i-am propus predecesorului să rămână în viitorul guvern, pe un post de ministru sau consilier al primului ministru. Mi-a părut surprins, nu se așteptase la asemenea gest din partea mea. Mi-a mulțumit sincer, cred eu, spunând că preferă să se întoarcă la Moscova. Acolo nu avea probleme de asigurare materială sau de alt ordin.
In privința primului președinte al Consiliului de Miniștri născut în „în dreapta Nistrului”, Malarciuc era mai puțin documentat. M-a luat la întrebări fără menajamente:
” – Permiteți-mi, pentru început, o întrebare de protocol: cum e mai bine să mă adresez – „tovarăș Druc” sau „domnul Druc”, sau cu prenume și patronimic – Mircea Gheorghevici?
– Cred că e mai bine cu „domn”. Doar facem revoluții pentru ca toți oamenii să devină domni, să-l ridicăm pe fiecare individ până la rangul de personalitate – stăpân al propriului destin. Există la popoarele lumii adresarea mister, monsieur, señor, pan…
– Domnul Mircea Druc, de unde se iau noii premieri pe malul Bâcului?
-Destine, împrejurări…Personal, să vă spun sincer, nu m-am gândit vreo dată să devin politician. Nu știam până de curând că voi ajunge deputat și prim ministru.
– Cine sunteți? De unde ați venit? Încotro țineți calea?
– Mă aflu în drum spre casă. Este un periplu de peste trei decenii. Din satul natal – la Chișinău, apoi la Leningrad, Moscova și acum înapoi la Chișinău. Cu o escală de zece ani la Cernăuți. Nu puteam să revin direct de la Moscova la Chișinău. Eram considerat persona non grata,având un statut tipicde disident. Știu încotro mă îndrept încă din anii de studenție.
– În ce constă statutul dumneavoastră de disident.?
– În atitudinea mea ieșită din comun și impardonabilă. Fiind un membru al PCUS,nu am ajutat organele competente și partidul la înscenarea unor procese demonstrative contra așa zișilor „naționaliști burghezi”. Când mi-au discutat dosarul la Comisia CC, Kiril Iliașenko striga, agitându-și pumnul: „La spânzurătoare, cu așa tipi!”. A intervenit Merenișcev, ca să-l mai tempereze. După ce m-au exclus din partid, am abandonat Chișinăul. M-am întors la Moscova, unde aveam propiska. Gavriil Popov m-a reangajat la Centrul științific al facultății de economie a MGU. Mai lucrasem la el un timp, după doctorantură. Însă, de la Chișinău, un binevoitor vigilent a trimis o scrisoare-denunț la conducerea de partid a universității. Profesorul, fiind convocat la secția de cadre, m-a luat și pe mine. Garanta că sunt un bun specialist, asumându-și întreaga răspundere. De la cadre ne-au trimis la rector, care s-a pronunțat categoric: „Imposibil, Gavriil Haritonovici! Riscăm să primim vot de blam de la Comitetul orășenesc de partid. Zice lumea că ați transformat catedra într-o „filială a sinagogii”. Doi colaboratori evrei au depus actele de plecare în Israel. Acum mai veniți cu un moldovean exclus din partid pentru naționalism. E teribil ce se întâmplă!”. Văzând că protectorul meu avea asemenea complicații, mi-am găsit de lucru un timp la „Informelectro”, apoi la combinatul „Stroiplastmass”. Și, timp de 20 de ani, ori de câte ori mă angajam undeva, mi se cerea: „Indicați, în scris, din ce cauză ați fost expulzat din PCUS”. Și de fiecare dată scriam exact ca în hotărârea definitivă a Comitetului de partid Chișinău: „Pentru pierderea vigilenței și atitudine tolerantă față de opiniile naționaliste și neluarea unor măsuri de stârpire a acestora”.
– Și acum, la Chișinău, cu ce ați venit?
– Stimate domnule Malarciuc! Sunt abonat la prestigioasa publicație a Uniunii scriitorilor sovietici al cărei corespondent special sunteți. Nu-mi scapă nici unul din materialele semnate de domnia voastră. La fel și cele scrise de redactorul Capitolina Kojevnikova. Vă felicit pentru abordarea curajoasă a problematicii ecologice și social-economice a RSSM. Am ținut și voi ține în continuare cursuri de psihologia managementului. Scriu articole despre profesionalizarea conducerii în economia țărilor occidentale. Colaborez cu„Centrul de consultanță politică” de pe lângă Institutul SUA și Canadei al AȘ a URSS. Centrul este condus de doctorul în psihologie Ecaterina Egorova-Gantman. Recent, Katia (așa-i zic, fiindcă am fost colegi la facultatea de psihologie a Universității din Moscova) a publicat o lucrare: „Politicienii nu se nasc: cum poți să devii și să rămâi un lider politic”. Cartea, ca și alte lucrări ale Centrului, le recomand drept materiale didactice cursanților mei.
– Sovietul Suprem al republicii a dezbătut proiectul dumneavoastră de Lege a guvernului. Prezentând programul de guvernare ați indicat termenul de trei ani, necesar pentru stabilizarea economiei. Ce urmează?
– Voi mai prezenta două proiecte: Legea micilor întreprinderi și Legea privatizării. Avem mult de lucru la constituirea ministerelor pe o bază cu totul nouă. Nici o comandă de sus, un singur controlor – piața liberă.
– În toată Uniunea se discută trecerea la economia de piață. Pe oameni îi preocupă eventuala creștere a prețurilor. Vor copia moldovenii legile Centrului?
– Nu. Vom duce tratative cu Centrul, orientați fiind către propriile mecanisme de stabilire a prețurilor.
– Cum apreciați situația în ansamblu, la parlament și în republică?
– Rezervat. Vom trăi și vom vedea. Mă bucur că avem și pe aici niște elemente de strategie și tactică similare cu ale țărilor baltice. Faptul că alogenilor din Moldova Sovietică nu le place tricolorul, stema și alte înnoiri mă preocupă mai puțin…
„Capul lui Moțoc!
La scurt timp după formarea noului executiv, în iunie 1990, Sovietul Suprem luase în dezbatere „Decretul cu privire la puterea de stat”. Conform proiectului de lege, PCUS nu mai avea dreptul să controleze guvernul, administrația, instituțiile publice. Angajații structurilorde forță nu mai puteau fi membri de partid. Formațiunilor politice în devenire li se interzicea desfășurarea activității în cadrul întreprinderilor și instituțiilor. Deputații comuniști au făcut tot posibilul ca Decretul să pice la vot. Mulțimea în stradă se agita (devenise o cutumă la Chișinău să aștepți în fața Parlamentului rezultatul votării). Desigur, gâștele sălbatice s-au alarmat. Furioșii au atacat sediul CC PCM. Mulțimile vociferau amenințător, cerând „capul lui Moțoc”, adică al primului secretar Petru Lucinschi. Reporterii localnici și străini transmiteau evenimentul în direct. Unii au remarcat: „Șeful PCM a scăpat de un adevărat linșaj numai datorită intervenției prompte a primului ministru Druc”.
Victor Popkov, un ziarist moscovit, aflat atunci la fața locului, avea să compare evenimentele recente din Caucaz cu cele din Basarabia: „Bătaia din parcul Rustaveli, devastarea unei școli georgiene, atacul asupra abhazilor în piața Lenin… Toate aceste incidente au detonat evenimentele ulterioare de la Suhumi și explozia în regiune. Incidentele s-au derulat foarte aproape de instituțiile de partid și de stat ale Abhaziei: Comitetul regional, MAI, Consiliul de Miniștri. Admitem că șefii nu avuseră timp să vină printre oameni măcar pentru cinci minute. Deși puteau să rămână în piață, până s-ar fi convins că pericolul violențelor între mulțimile adverse e depășit. Au rămas însă în birourile lor, în timp ce în stradă se întâmpla ceva tragic. Oamenii înșfăcau tot ce se nimerea – pietre, răngi și pari, ca să lovească alți oameni. Imediat au apărut arme de foc și explozive. Admitem că un asemenea torent nu poate fi oprit fără forțe și mijloace speciale. Fără un efort considerabil. Dar uneori, în faza incipientă, acest lucru stă în puterea unui singur om. Sunt sigur: dacă conducătorii republicii ar fi venit, de la bun început, printre grupările în conflict, autoritatea lor ar fi fost suficientă, ca să-i facă pe oameni să se oprească…
Ceva asemănător, sub ochii mei, s-a întâmplat recent la Chișinău. Era în ziua când Sovietul Suprem nu a votat din mers „Decretul cu privire la delimitareaputerii”. Deputații comuniști avuseră anumite obiecții și au propus să se revină a doua zi cu o variantă redactată. Mulțimea adunată în fața parlamentului aștepta nerăbdătoare rezultatul votului. Crezând că nomenclatura comunistă, care nu dorea să cedeze puterea, a blocat definitiv proiectul de lege, mulțimea s-a înfuriat și a decis să ia cu asalt clădirea CC al PCM. Pe treptele de la intrare, miliția și forțele speciale încercau să apere citadela comuniștilor. Torentul uman creștea vertiginos și amenința să măture totul în cale. Dar iată că prin talazul mulțimilor, cu un megafon în mână, își face loc și urcă pe treptele ocupate de milițieni noul prim ministru Mircea Druc. Și cum a început să vorbească, „torentul” s-a oprit ca să-l asculte. Mult, îndelung și cu pasiune a vorbit domnul Druc. Când și-a încheiat pledoaria simțeam deja că totul se va termina cu bine. Deși torentul uman încă părea amenințător, nu mai avea acea energie distrugătoare, care să-i dea încredere în dreptatea sa. Semințele îndoielii împrăștiaseră ceața indignării nedrepte, le deschiseseră oamenilor ochii… Și iată, că torentul nu mai este nicidecum un „torent”, ci niște oameni cu grijile și problemele lor. La Suhumi însă, nu s-a găsit un Mircea Druc de-al lor și oamenii au încetat să mai fie oameni. S-au transformat în firicele de nisip purtate de două talazuri ce se izbesc. Valurile s-au retras apoi, lăsând în urma lor bătuțișirâniți. Dar pe oamenii aceia nu i-a despărțit propria rațiune, ci frica de rânjetul armelor de foc. Și această frică foarte repede a cuprins toată republica, întreaga regiune a Caucazului…”(ВикторПопков. «Казенноеправосудие, 1990/ авг. Суд.)
Spre marea mea deziluzie, „avantajele” Chișinăului, menționate de jurnalist rus, au fost anihilate. La câteva luni, evenimentele de la Suhumi au devenit posibile și la noi, la Dubăsari, în ziua de 2 noiembrie 1990. Cauzele conflictelor din Abhazia și Pridnestrovie erau diferite. Însă, comportamentul oponențelor și rezultatul final erau aceleași: pierderi de vieți omenești. Mircea Druc, un „unionist blestemat” în devenire, încă nu reușise să pună la cale, sau să comită măcar una din faptele sale „abominabile”. Dar EI, comuniștii, agrarienii, separatiștii, interfrontiștii, neostaliniștii erau deja în stare de alertă, dispuși să atace nu doar la Tiraspol, ci și pe malul drept al Nistrului.
În mai 1990, îmi luasem în serios rolul. Atât la Chișinău, cât și la Moscova aveam la dosar toate actele juridice pentru a considera guvernul Druc „un organ legitim al puterii în Moldova Sovietică”. După o sută de zile de guvernare mi-am dat seama că încercarea disperată a românilor basarabeni de a păstra fărâma de libertate, obținută odată cu perestroika, era sortită eșecului. Chișinăul spera să pună capăt agresivității, să apere cetățenii sovietici pe ambele maluri ale Nistrului. Și, la unison cu celelalte „republici sovietice surori”, să realizeze reformele necesare. Organele legitime din RSS Moldova făceau tot posibilul să stopeze fărădelegile, atacurile înarmate din raioanele de est. Eram obligați să ne apărăm locuitorii terorizați. Cu toate acestea, ulterior, Centrul imperial ne-a tratat și pe noi la fel de dur, ca și pe toți promotorii reformelor democratice din colonii.
Cu toată adversitatea separatiștilor, în data de 17 septembrie 1990, am convocat o ședință itinerantă a guvernului la Dubăsari, pe malul stâng al Nistrului,. Am mers acolo cu știri bune pentru conducătorii de întreprinderi. Obținusem la Moscova, cu mare greu, permisiunea de a cumpăra pe valută, de la un producător italian, o linie de îmbuteliere performantă. Era destinată fabricii „Buchetul Moldovei” din Dubăsari. Mai aveam cu ce să-i bucurăm și pe cei din industria materialelor de construcții: două linii tehnologice noi, de fabricație sovietică.
Ne aflam în plină ședință, în sala de festivități a Comitetului executiv orășenesc. Brusc, dă buzna Natalia IosifovnaPojidaeva. O activistă localnică a Sovietului Unit al Colectivelor de Muncă (OSTK). Se declanșează într-o isterie programată și-mi întinde demonstrativ o listă cu revendicările alogenilor din Dubăsari.Apoi, mă întreabă patetic:„Care-i atitudinea Chișinăului față de Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Nistreană?”. Eu: „Nimeni nu recunoaște autoproclamata republică!”. Ea: „Dacă-i așa, atunci nici noi nu te recunoaștem!”. Cetățeanca era sigură că are în sală și afară susținători și continua provocarea teatralizată. Plăcerea ei era să-l insulte pe Mircea Druc, noul președinte al Consiliului de Miniștri al RSSM și pe membrii guvernului care îl însoțeau. Când s-a repezit și m-a înșfăcat de gulerul cămășii, Emil Ungureanu, bodigardul meu, a scos-o delicat afară.
Pojidaeva, pusă la cale de liderii de la Tiraspol, convocase din timp în piața orașului un miting fără o aprobare prealabilă conformă legislației sovietice în vigoare. O mulțime de rusofoni, unii aghesmuiți, vociferau insulte la adresa Chișinăului și a românilor. Untânăr, cu o pronunție tipic ucraineană, a dat jos tricolorul de pe clădirea Sovietului raional. Mulțimea incitată a arborat în loc drapelul vechi al RSSM. Și, peste câteva minute, a fost înlocuit cu drapelul URSS. La spectacolul programat din timp, participa și un coleg de parlament, Victor Diukarev, deputat de Dubăsari. La propunerea Natașei, „reprezentații norodului” l-au votat, în „numele revoluției”, drept noul prim-secretar al Comitetului raional al PCM, în locul unui moldovean. Nu știu cu ce s-a terminat. Din câte îmi amintesc, rusul Diukarev nu era nici măcar membru al PCUS. Peste ani, Smirnov avea să decoreze „Passionaria din Dubăsari” cu cel mai înalt ordin al statului nerecunoscut de nimeni.
Care pe care

De la Dubăsari mă întorceam înrăit, amărât și … hurducat. Președintele Consiliului de miniștri al RSSM nu avea mașină luxoasă precum au actualii prim-miniștri ai RM. Druc umbla cu o „Tatra” modestă, veche. O preluase de la Andrei Sangheli, prim vice-prim ministru în schimbul unui autoturism nou. O prestigioasă „Volga” nomenclaturistă, de culoare neagră.Atunci, tot drumul, am întreținut un dialog-monolog mental: „Astăzi, ai organizat la Dubăsari o ședință itinerantă. La ce te așteptai? Și ce a ieșit? De fapt, ce se întâmplă? Atât comportarea lor, cât și răspunsul tău la întrebarea amazoaneiPojidaeva, reflectă o situație reală. NOI, căutăm cu înfrigurare o cale proprie. EI, opun o rezistență acerbă față de orice proiect de reformă. NOI venim cu tricolorul. EI arborează un drapel cu imaginea monumentului lui Suvorov. Niște deputați ai RSS Moldova – Volkova, Rîleakov, Smirnov, sunt inculpați de grave „acțiuni anticonstituționale”. Procuratura le-a deschis dosar penal. Dumitru Postovan, procurorul republicii, cere arestarea lor. Dar Sovietul orășenesc Tiraspol nu-i de acord.
Druc, l-ai însoțit recent pe Snegur la Kremlin. Ce va zis Gorbaciov? „Suntem în favoarea menținerii integrității republicii în componența URSS”. Dar, EI, la Tiraspol nici gând să se liniștească. Separatiștii adoptă rezoluții pe bandă rulantă: „Oamenii muncii susțin RSSMN!”; „Nu Armată Națională!”;„Armata URSS să rămână pe teritoriul RSSMN!”; „Susținem Republica Găgăuză !” La Moscova și la Kiev mass-media a pornit un război informațional-psihologic total. Calomniază președintele, premierul, Frontul Popular și pe toți intelectualii basarabeni, că-s „unioniști și fasciști”…De fapt, care-i problema? Cine sunt EI și cine suntem NOI? NOI așteptăm prăbușirea Imperiului. Vrem să ne unim cu Țara-mamă România. Condamnăm acțiunile lor separatiste. Dar nu vrem ruperea raioanelor din stânga Nistrului. EI, însă, nu vor ruperea RSSM de URSS și au proclamat deja o RSSMN. În fond, și EI și NOI suntem… niște separatiști!Dacă Chișinăul nu admite separarea de RSS Moldova a raioanelor din stânga Nistrului, nici Tiraspolul nu admite separarea de URSS a raioanelor din dreapta Nistrului. În viziunea lor, tu, Mircea Druc, ești separatist, iar Igor Smirnov e antiseparatist. Motivația lor supremă o constituie păstrarea, cu orice preț, a integrității Imperiul sovietic. Altfel nu vor avea garantate în continuare privilegiile de care a beneficiat până în prezent elita imperială, „eliberatorii” noștri și descendenții acestora. Druc, să nu-ți faci iluzii! EI, gâștele colhoznice și NOI, gâștele sălbatice, ne vom acuza reciproc și vom merge până în pânzele albe. Problema e simplă, clasică: – Ктокого? (Care pe care?)”.
Populația din raioanele de dincolo de Nistru, aflată sub presingul separatiștilor, nu a putut susține Declarația de suveranitate, votată la Chișinău. Uzurpatorii puterii legitime intenționau să ne înlocuiască începutul de libertate cu un harnașament imperial înnoit. Obiectivul lor strategic nu era eliminarea lui Snegur, Moșanu și Druc. Interfrontiștii și agrarienii mizau pe o singură carte: Revanșa! Acapararea președinției, parlamentului și a guvernului, renunțarea la limba de stat și grafia latină, la suveranitatea abia declarată, la descentralizare și libertate. Homo sovieticus urmărea eradicarea Mișcării de renaștere națională a românilor basarabeni. Lozinca lor: Finiș! Cortina! Antract! Eclipsă totală!
Pentru mine,ca șef al guvernului, starea de spirit dominantă era ostilă nu doar în stânga, ci și în dreapta Nistrului. Și,mai ales, la Comrat.La Chișinău,Snegur o ținea morțiș: „Să nu-mi ieși din cuvânt!”. Legislativul ne tot bombarda cu rezoluții! Deputații comuniști și agrarieni, niște complici ai separatiștilor, mă somau fariseic: „Druc, ești prim ministru, fă ceva! Ia măsuri! Stabilizează urgent situația social-politică!”. În cadrul executivului, eram flancat de Andrei Sangheli și Constantin Oboroc, doi prim vice prim miniștri. Unul lider agrarian, altul omul lui Snegur, ambii ostili prin definiție. Oboroc, până mai ieri, nu pierdea ocazia să mă denigreze. O fi având și el motivele sale de nu-mi poate ierta păcatele nici cu trecerea anilor… Pe verticală și orizontală mă obstrucționa o mulțime de aparatcici de toate culorile, majoritatea niște nostalgici. Le era dor de tot ce a fost pe timpul lui Brejnev și Bodiul, până la perestroika lui Gorbaciov. Zilnic, deputații Inter frontului și agrarienii vociferau pretenții cam de genul acesta: „Vine iarna! De ce nu sunt puse geamuri la ferma de vite mari cornute din satul Recea, Râșcani? Știe Druc că vacile nu dau lapte dacă-i curent? Cu ce se ocupă acest Druc!? La Chișinău a dispărut varza murată din magazinele alimentare!?”. Deputații norodului s-au supărat foc când le-am replicat în stilul meu: „Nici Margaret Tatcher, premierul britanic, nu intervine dacă dispare varza murată din Londra!”.
Deputatul Andrei Baștovoi, un lider proeminent al FPM, avea plăcerea să facem schimb de opinii:
„ – Crezi, nene, că era mai bine să fi rămas în funcție Petru Pascari?
– Desigur, Andrei, alegerile locale au fost un sondaj real. EI au obținut cele mai multe voturi. Incontestabil, este meritul lui Petru Lucinschi și Grigore Eremei. Acum dețin majoritatea în parlament. Moscova ni l-a trimis special pe Pascari în locul lui Grosu, ca să pună lucrurile la punct. Era mai bine dacă alegeam tot un aparatcic de al lor – Petru Lucinschi, Andrei Sangheli, Igor Smirnov… Sau oarecare altă gâscă colhoznică. Nu ții minte, „amicii FPM” – Vasile Nedelciuc, Ion Țurcanu și mulți alții insistau să-l punem premier pe Lucinschi.
– Te înțeleg, nene. Ți-ar fi plăcut să-l vezi pe Lucinschi cum rezolvă problemele economice și sociale. Acum, na! Directorii roșii și generalii industriei, agrarienii și veteranii KGB-ului te hărțuiesc pe mata.
– Ne aflăm în plină criză de sistem, generalizată și iremediabilă… Șandramaua imperială pârâie din toate încheieturile și EI mă întreabă demagogic de ce stagnează economia republicii. Dar unde astăzi, în Uniunea Sovietică, înflorește economia?…Mi-ar fi fost mai comod dacă rămâneam doar parlamentar. Să conduc liniștit Comisia pentru relații externe a Sovietului Suprem al RSSM, cum m-ați ales la început. Ne-am fi consolidat în Parlament. Am fi asigurat cadrul juridic al Marii Schimbări, după modelul balticilor. Atunci NOI, nu EI, am fi cerut un miracol economic. Am fi reclamat bunăstarea, pe care o așteaptă colectivele de oamenii ai muncii de la orașe și sate… Și o ceream de la comuniști, că aceasta e vocația lor – să fericească masele, nu de la un șef de guvern anticomunist și „acolit al FPM”. Am fi chemat la raport miniștrii lor, la comisiile parlamentare, cu interpelări și moțiuni de cenzură. Și, peste un timp am fi venit la guvernare, știind ce avem de făcut”.
Între timp, executivul și structurile administrative, încă absolut sovietice, erau subminate de un guvern paralel, tot sovietic și acesta. Uzurpatorul puterii de stat legitime, care ne hărțuia permanent, controla și dicta în raioanele de peste Nistru, la Tighina și la Comrat. În spatele impostorilor se simțea prezența unei „oculte”. Intuiam că este vorba de ofițerii Armatei a 14-a. Pe parcurs mi-am dat seama că în afara factorului destabilizator local mai exista ceva și încă cineva. Dar NOI, în 1990, încă nu puteam spune deschis lucrurilor pe nume. Puține persoane cunoșteau dedesubturile și câțiva jurnaliști ruși au încercat să clarifice problema, dar au fost reduși la tăcere, imediat și pentru totdeauna.
Odată cu Perestroika , în toate coloniile Imperiului sovietic zilnic aveau loc evenimente identice. Dar, în RSSM nomenclatura PCUS excludea un eventual colaps al sistemului sovietic. Iar obiectivul strategic al micilor națiuni captive era trecerea de la Perestroika lui Gorbaciov la suveranitate și independență statală. Însă, la Chișinău, nomenclatura PCUS se aștepta la orice numai nu la colapsul Imperiului. În 1990, nimeni nu lua în calcul Lebăda Neagră (Puciul de la Moscova) și urmările sale, inclusiv dispariția RSSM.
În mai 1990, eu așteptam prăbușirea Imperiului sovietic precum așteaptăbeduinii ploaia în deșert. Uniunea Sovietică intrase într-un proces ireversibil. Dar nu am intuit că peste un an Revoluția națiunilor va șterge de pe tabla istoriei cele patru majuscule detestabile – acronimul URSS. Și nu m-am opus din răsputeri deciziei liderilor Frontului Popular din Moldova (FPM) de a forma guvernul după demisia inopinată a lui Petru Pascari. N-am avut suficientă tărie de caracter. Măcinat de dubii, „am aplicat” la funcția de președinte al Consiliului de Miniștri, un post în esență fictiv.
Unica mulțumire este că guvernul Druc și deputații FPM au promovatproiectul meu de reforme, realizând parțial unele obiective, „formulate mental” la momentul învestirii. Și acum, în 2026, mă consider un învingător fiindcă Reîntregirea Patriei mele România a devenit un proces ireversibil… Inopinat, de la un timp încoace, tot trec în zbor peste lume, tot mai multe Lebede Negre. Iar destinul celor două state românești depinde în mare măsură de conștiința și capacitatea decizională a liderilor de la București și Chișinău.
Revoluții Cântate
Zic „revoluții”. Și, instantaneu, apar în minte imagini de violență, rebeliune, insurecție, puci, lovitură de stat. Însă, în secolul XX, s-au derulat diverse evenimente numite „revoluții fără arme”. Revoluționarii se manifestau non violent impulsionând transformări radicale prin poezii și cântece. Un exemplu: Perestroika, 1986-1991, a însemnat relaxarea cenzurii în lagărul comunist, glasnost, deschidere, transparență, toleranță. Pe tot cuprinsul Imperiului sovietic în agonie s-a declanșat o efervescență culturală unică, marcată de poezie militantă și cântece cu mesaj social politic.
În RSSM, poezia și cântecele național-patriotice au animat Mișcarea de eliberarea națională. Oamenii de cultură au jucat un rol crucial în reafirmarea identității românilor basarabeni. Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Leonida Lari și alți poeți basarabeni scriau versuri pledând pentru revenirea la grafia latină, limba română și valorile ancestrale. Poeziile publicate în „Literatura și Arta”, erau recitate la „Cenaclul Mateevici”, fondat și condus de Anatol Șelaru. Și în timpul marilor demonstrații de stradă, la Marile Adunări Naționale. Muzica, cântecele, arta în general, aveau un pronunțat caracter patriotic. Poetul Adrian Păunescu, născut în Basarabia, prin cenaclurile sale, a facilitat promovarea unei poezii și muzici folk. Țin minte, în 1970-72 lucram la Politehnica din Chișinău. Profesorii erau obligați să facă de gardă seara prin căminele studențești. Comitetul de partid ne cerea să verificăm dacă studenții au cărți aduse din România și dacă ascultă la radio tranzistoarele lor Cenaclul Flacăra.
Poezia și cântecul au permis exprimarea unor frustrări colective, devenind o formă de „repetabila povară” a conștiinței naționale. Multe cântece, unele interzise anterior, au devenit imnuri ale luptei pentru independența teritoriilor naționale acaparate de URSS în 1940. Trupe și interpreți de muzica rock/folk abordau subiecte tabu sau criticau regimul devenind tot mai populare. Rock-ul republicilor unionale și al României a devenit și vocea tinerilor basarabeni care cereau schimbarea. Această perioadă a fost marcată de trecerea de la poezia și cântecul de glorificare a partidului unic la o cultură a libertății de exprimare.
Personal, am aderat la Perestroika din momentul lansării în 1985. Și am contribuit la acest proces revoluționar cu ceea ce am fost în stare. Pe tot cuprinsul Imperiului sovietic în agonie manifestările muzicale erau un instrument esențial în lupta de eliberare națională. Cântecele patriotice reprezentau o formă de rezistență pașnică și de promovare a suveranității. Acest fenomen național e cunoscut sub numele de Revoluția Cântată. La mijlocul anilor ’80 – începutul anilor ’90, festivalurile tradiționale ale cântecului din Estonia, Letonia și Lituania au devenit platforme pentru manifestări de identitate națională. Corurile reuneau sute de mii de oameni. Și cântau cântece interzise de regimul comunist. Astfel condamnau implicit Pactul Stalin-Hitler și invazia sovietică. Prin intermediul muzicii corale, popoarele baltice își exprimau dorința de suveranitate, culminând cu restaurarea independenței în 1991.
În Basarabia și Nordul Bucovinei, eram mobilizați de poezia cântată. Ascultam cu ochii în lacrimi cântecele pe versurile poeților Grigore Vieru și Dumitru Matcovschi. În jurul anului 1987, Nicolae Dabija a scris poezia „Cât trăim pe acest pământ care a devenit ulterior un imn al Mișcării de Eliberare Națională din Basarabia, fiind cântată de aproape un milion de oameni la Marea Adunare Națională din 27 august 1989. Poezia este o meditație patriotică despre valorile sfinte ale neamului: satul natal, părinții, limba română și credința. Versurile au fost transpuse pe muzică de compozitorul Tudor Chiriac, piesa devenind un șlagăr celebru, interpretat inclusiv de Iurie Sadovnic. Pe cântăreții basarabeni Nicolae Sulac, Ion șiDoina Aldea Teodorovici, Gheorghe Țopa, Nina Crulicovschi, îi percepeam ca adevărați eroi ai Revoluției Cântate. Evoluția lor a însemnat mai mult decât un exemplu de curaj. Personal, ascult adeseori pe YouTube cântecul „Pe pământul nostru drag…”, lansat de Nicolae Sulac în timpul războiului ruso-moldovean din 1992:
„Curge Nistrul înspre mare – numai dor și numai jale,
Jalea-i pentru moldoveni – azi cazacii la Aneni!,
La Tighina-i soră mea – mă duc că mi-e dor de ea,
Dar cazacu-i fără carte – el cu arma ne desparte!,
Mă apropii de pichet – rușii țeava-mi pun în piept:
„Ктотакой, чтозаклиент, предъяви-кадокумент!”
Când mă duc la sud, în sat – își bat joc și la Comrat !
„ЗдсеьбольшенеМолдавия, ci Гагаузкаястрана!”
Ne tratează ca pe câini – Deșteptați-vă români!
Azi pichetul e la Aneni – mâine poate-i la Ungheni!…
Avem guvern și parlament, mai avem și-un „prezident”!
Dar tot noi suntem conduși – de „eliberatorii ruși”!
Fă, Doamne, din moldoveni, măcar o sută de ceceni!”.
Astăzi uni zic „Fă, Doamne, din moldoveni, măcar o sută de ucraineni!”. În tot cazul, pe noi, românii
înstrăinați, ne bucură numărul în creștere a tinerilor unioniști. Unii seamănă la vorbă și la faptă cu cei din vechea generație – Grigore Vieru, Leonida Lari, Ion Vatamanu, Lidia Istrate, Alexandru Moșanu. Și, desigur, cu eroii Revoluției Cântate, cu Nicolae Sulac – o voce autentică a folclorului românesc. Trecut prin malaxorul „eliberării”, cu un tată victimă a mobilizării sovietice totale, cu o mamă decedată în timpul foametei organizate, Nicolae Sulac a supraviețuit în orfelinat. Și în toată activitatea sa de artist, a promovat valorile naționale, limba, cultura, libertatea, dreptatea și idealul Unirii cu Patria-mamă. Pentru informare vezi lucrarea „Chișinăul din amintire. Epoca Sulac sau Nicolae Sulac ca o epocă”, autor Iurie Colesnic, 2011, pag. 486-490.
De-a lungul anilor,Emil, fratele mai mic al talentatului Iulian Codău, actor de teatru și film, ne-a delectat cu bancuri despre exponenții intelighenției moldovenești în devenire. Un exemplu: „Cică, într-o seară, se plimbă Andrei Strâmbeanu pe bulevardul Lenin și se tot uită la picioare. În cale îi vine amicul său Nicolae Sulac. Uite Nicolae, zice Andrei, ce pantofi mi-a adus cineva de undeva. Dar Nicolae se arată indiferent și sceptic: „Ei, mare scofală, niște pantofi!”. Andrei explodează coleric: „Bă, țărâne, sunt din România, bă!”
Țin minte când și cum am aflat prima dată de Nicolae Sulac. În anii studenției la Chișinău,prin decembrie 1959, colegul Emil Codău mă intrigă: „Măi, Marcello Drug, pune un ulcioruș cu vin și o porție de cârnăciori, ca să-ți fac o mare surpriză”. Luăm masa „la Monea” – o bodegă la subsol, situată în aripa dreaptă a hotelului „Moldova”. Seara Emil cumpără bilete la noul cinematograf „Chișinău”. Tradițional, la toate cinematografele, înainte de film, cânta o mică orchestră. Majoritatea muzicanților erau evrei. Și promovau, în exclusivitate, muzică de estradă de compozitori sovietici. Aici însă, spre marea uimire a spectatorilor, evolua un taraf în costume naționale. În 1959, la Filarmonică apăruse un tânăr interpret, de la țară, fără studii muzicale, pe nume Nicolae Sulac. De la prima audiție, Isidor Burdin îl remarcă și-l angajează ca solist în taraful cinematografului „Chișinău”, sub bagheta sa dirijorală…
În 1951, Isidor Burdin, turnat la KGB de un „băgător de seamă” din anturajul său, a fost arestat și condamnat la 25 de ani de gulag, acuzat de „propagandăanti-sovietică”. După 5 ani de lagăr, este eliberat pentru bună purtare și revine la Chișinău, în 1956. Vechiul absolvent al Academiei de Muzică și Arte din București (1935-1940) a fondat primul taraf în cadrul Filarmonicii din Chișinău (viitoarea orchestră „Flueraș”).Primul dirijor al acestei orchestre a fost Constantin Târțău, un muzicant promovatde Isidor Burdin. În anul 1957 îl alege pe elevul său, violonistul Serghei Lunchevici, dirijor al orchestrei „Fluieraș”. Între anii 1961 și 1965, Isidor Burdin este dirijor al Ansamblului de Tineret din cadrul Filarmonicii Naționale. În anul 1956 a înființat mai multe orchestre și tarafuri în Moldova. Între anii 1961 și 1962 a condus Orchestra Ansamblului de muzică și dansuri populare „Joc”. Între anii 1970 – 1980 este director muzical și dirijor în cadrul Filarmonicii din Moldova – „ansamblul țiganilor”. El a promovat și susținut mai mulți interpreți moldoveni, precum Nicolae Sulac, Maria Drăgan, Maria Codreanu, Zinaida Julea, Simion Brânzilă, Simion Duja ș.a. În 1980, violonistul și dirijorul Isidor Burdin emigrează în Israel, stabilindu-se în orașul Ierusalim. Aici a lucrat în Orchestra „Regele David”, iar 1996 se stabilește cu traiul la New York, unde a decedat la 15 septembrie 1999.
Maestrul Nicolae Sulac, născut în 1936, în satul Sadâc, județul Cahul, România Regală, rămâne o legendă a folclorului autentic românesc. A debutat la capela corală „Doina”, apoi a fost solist în orchestrele „Fluieraș”, „Folclor”, „Mugurel” și „Lăutarii”. Este artist al poporului, laureat al Premiului de Stat, cavaler al Ordinului Republicii. În 2002, a creat un fond de susținere a muzicii populare. Un festival-concurs de rang național al tinerilor interpreți de muzică populară, precum și școala de muzică din Florești și și un liceu din capitală îi poartă numele. Nicolae Sulac sa stins din viață în anul 2003, la vârsta de 67 de ani și este înmormântat la Cimitirul Central din Chișinău. Unii conaționali sunt convinși că există un comando imperial al morții care asasinează militanții unioniști prin diferite metode – accidente, intoxicări, iradieri, sinucideri înscenate, etc.
În 2012, am trăit o mare mulțumire sufletească. Aflasem că guvernul R. Moldova a adoptat o decizie istorică: Palatul Național din Chișinău va purta numele lui Nicolae Sulac.Palatul este principalul centru pentru evenimente culturale din R. Moldova unde au loc spectacole, concerte, festivaluri, congrese și întruniri festive.Desigur, pe Internet s-au pronunțat și exponenții moldovenismului primitiv. Citez: „Nicolae Sulac a cântat folclorul moldovenesc! Dar până la urmă s-a vândut și el românilor. El a trăit sub ocupație dar a uitat de jandarmii români. Noi nu suntem români, ci moldoveni. Moldova in hotarele lui Stefan cel Mare! Basarabia este Moldova! Și Republica Moldovenească Nistreană e tot Moldova, nu România!”.
În prezent, în întreg spațiul românesc, se derulează o nouă Revoluție Cântată. Nu pot în acest context să enumăr combatanții tot mai numeroși care luptă pe baricadele acesteia. Cu certitudine, este Revoluția Cântată a Unionismului. Zic asta și trec să ascult pe Internet cântecele: „Dorul Basarabiei”, „Sus pe malul Nistrului”, „Trenulețul”, „Adio, mamă Patrie, adio!”.