LOGOSUL DE VEGHE

Prof. Dr. Const. MIU:

Apariția volumului „Nu stârniți câinii” (Editura Bifrost, 2024) semnat de Victoria Milescu reprezintă un eveniment editorial ce marchează o treaptă superioară în lirica de reflexie a autoarei. Titlul, de o forță imperativă, funcționează ca un avertisment metafizic: „câinii” nu sunt doar paznicii unei lumi domestice, ci metafore ale instinctelor, ale deznădejdii și ale adevărurilor tăioase care pot sfâșia echilibrul fragil al conștiinței. Victoria Milescu nu propune o poezie a consolării, ci una a vigilenței, unde logosul devine singurul instrument capabil să medieze între ordinea spiritului și asediul realității.Universul liric creat în acest volum este unul al precarității existențiale. Ființa umană este percepută ca o construcție fragilă, o arhitectură ce ascunde o structură internă profund afectată de uzura timpului și a istoriei. Poezia Victoriei Milescu este una a confruntării lucide, în care logosul devine principala armă de rezistență.
Volumul se deschide simbolic sub semnul „Alinierii cuvintelor”. Pentru Victoria Milescu, actul scrierii este o operațiune de înaltă precizie, o formă de a pune stavilă haosului interior prin rigoarea versului. Cuvântul nu este un ornament, ci un sentinel: „Cuvintele se aliniază / ca planetele / producând catastrofe sau capodopere”. Poezia se autodefinește prin procesul propriei faceri, investigând raportul dintre creator și instrumentul său, cuvântul. Această artă poetică instituie viziunea unui creator-strateg. „Alinierea” nu este un joc estetic, ci o necesitate de supraviețuire; o singură eroare în așezarea termenilor poate declanșa dezastrul. Poetul devine astfel cel care ordonează universul, dând sens unei lumi care, altfel, s-ar prăbuși în incoerență.
În poezia Până mâine, viziunea este una de un tragism acut: individul încearcă să negocieze o secundă de răgaz într-o lume în care „istoria dă pagina următoare”, sugerând că omul este doar o victimă colaterală a mecanismelor implacabile ale timpului. Războiul este personificat sub forma unui intrus care bate la ușă, cerând tributul suprem. Acesta își declară deschis intențiile: „Ce vrea? / Carne și sânge”. Războiul devine un personaj flămând, capabil să simtă teama de a fi el însuși distrus de forțe mai mari: „mă vor căsăpi, mă vor zdrobi / mă vor împrăştia”. Ușa casei devine o barieră fragilă între viață și moarte, în timp ce războiul cere paradoxal „să se odihnească”, umanizând astfel teroarea. Refuzul omului („Pleacă, nu te vrem”) este inutil în fața unei forțe care nu se poate întoarce „cu mâna goală”. Războiul amenință cu o prezență sufocantă, care alterează însăși capacitatea de a mai trăi: „nu veți mai putea respira / de duhoarea / sângelui și a cărnii mele”. Finalul este de o forță sugestivă remarcabilă, istoria fiind văzută ca un volum indiferent la suferința umană: „până când / istoria dă pagina următoare”.
Victoria Milescu continuă viziunea apocaliptică asupra conflictului armat în Sub soarele verii, însă aici introduce un element de contrast salvator: forța regeneratoare a artei în mijlocul dezastrului. Textul propune o antiteză puternică între natura solară, exuberantă, și cruzimea mecanică a războiului. Viziunea este una de un realism crud, unde moartea nu vine doar de la nivelul solului, ci cade din cer, transformând peisajul estival într-un abator. Salvarea, în această viziune, nu este una politică sau militară, ci una metafizică, reprezentată de supraviețuirea spiritului creativ. Limbajul este construit pe repetiții sacadate, care mimează ritmul unui atac sau al unei respirații precipitate. Utilizarea repetată a cuvântului „soldați” la începutul versurilor creează o senzație de copleșire și de depersonalizare a individului în fața mașinăriei de război: „soldați alergând / pe câmpul fierbinte / soldați cu arme la șold / soldați culcați la pământ”. La nivelul cromaticii, contrastul dintre albul simbolic al „penei de cocor” și roșul violent al „țevilor înroșite ca floarea de mac” subliniază conflictul dintre puritatea spiritului și brutalitatea materiei.
Poezia „Să iei” marchează o schimbare de ton în universul liric al Victoriei Milescu, trecând de la descrierea ororilor exterioare ale războiului la o analiză a atitudinii etice și metafizice pe care individul trebuie să o adopte în fața existenței. Textul funcționează ca un manifest al rezistenței active prin spirit. Ideea centrală a poemului este necesitatea abandonării pasivității și a „tolerismului” în favoarea unei angajări totale în lupta cu timpul și moartea. Viziunea autoarei este una de factură existențialistă: omul nu trebuie să fie un simplu spectator al propriei treceri, ci un combatant care utilizează armele spiritului. pentru a da sens absurdului cotidian. Viața este percepută ca o entitate fragilă, aflată într-o mișcare perpetuă spre un sfârșit implacabil, fapt ce impune o reacție imediată și fermă. Utilizarea repetată a structurii „să iei” (sau variații precum „să nu stai”, „să iei atitudine”) instituie un ton imperativ care anulează distanța dintre eul poetic și cititor (sau propriul eu al poetei), funcționând ca un ordin de mobilizare spirituală. Conjunctivul devine astfel o formă de rezistență activă: „să iei atitudine spune confratele / să nu stai doar să cugeţi”; „încetează cu veșnicul conciliatorism… să iei atitudinea de coarne”. Spre deosebire de imperativul propriu-zis (care ar fi putut părea prea brutal sau exterior), conjunctivul „să iei” păstrează o notă de interiorizare; este o auto-impunere a voinței în fața degradării. Conjunctivul imperativ este folosit pentru a contracara stările de amorțeală metafizică. Poeta utilizează acest mod verbal pentru a impune o ruptură definitivă de „veșnicul conciliatorism”. Valoarea de comandă este accentuată de urgența timpului care „erodează, explodează, necrozează”. În acest context, „să iei atitudine din timp / împotriva timpului” nu este o opțiune, ci singura strategie de supraviețuire a demnității umane. Poezia stabilește că actele intelectuale („a privi, a gândi, a scrie”) sunt, de fapt, „armele cele mai periculoase din lume”. În acest sens, conjunctivul „să iei” direcționează forța acestor arme împotriva „oglinzilor deformante” și a morții care este purtată ca un bagaj inevitabil („cu moartea la purtător”).
Copiii se joacă… oferă o perspectivă tulburătoare asupra condiției umane, transformând motivul clasic al lumii ca teatru (theatrum mundi) într-o viziune modernă și tragică a lumii ca joc de-a războiul. Textul explorează disoluția graniței dintre inocență și cruzime, între simulacru și realitate sângeroasă. În viziunea Victoriei Milescu, jocul nu mai este o activitate creativă sau regeneratoare, ci o formă de contaminare a realității prin violență. Lumea întreagă devine un teren de joacă macabru, unde regulile sunt dictate de forțe exterioare, brutale. Imaginea lumii ca joc subliniază absurdul existenței: dacă la început copiii mimează conflictul cu obiecte inofensive, ulterior, „războiul adevărat înghite războiul de jucărie”, transformând întreaga planetă într-o scenă a distrugerii. Poemul este construit pe o paralelă dureroasă între universul infantil și cel al adulților, ambele fiind reunite sub cupola aceleiași metafore – jocul. Imaginea lumii ca „joc de-a războiul adevărat” implică o pierdere a controlului individual. Personajele (copii, părinți înrolați, bătrâni) par piese pe o tablă de șah mânuită de o mână invizibilă. Expresia „lumea e un joc de-a războiul adevărat” indică faptul că viața însăși a fost golită de sensul ei organic, fiind înlocuită de o mecanică a morții. Spre deosebire de jocurile obișnuite care se termină cu întoarcerea la realitate, acest joc al lumii se finalizează prin anihilare. „Războiul adevărat vrea sânge real / de copil, de femeie, de bărbat”, ceea ce demonstrează că metafora jocului este, de fapt, o mască a unei realități devoratoare. Victoria Milescu folosește imaginea lumii ca joc pentru a denunța o realitate în care umanitatea și-a pierdut busola morală, transformând actul fundamental al copilăriei – jocul – într-un mecanism de auto-distrugere. Victoria Milescu folosește imaginea lumii ca joc pentru a denunța o realitate în care umanitatea și-a pierdut busola morală, transformând actul fundamental al copilăriei – jocul – într-un mecanism de auto-distrugere.
Poezia „Răni” reprezintă o meditație profundă asupra suferinței și a rezilienței în fața distrugerii, unde perspectiva lirică se deplasează de la trauma individuală către solidaritatea universală a creaturilor mici. În acest context, prezența elementelor din universul miniatural, precum „furnica voinică”, capătă o semnificație simbolică și filozofică majoră. Poemul descrie un peisaj al dezastrului, un pământ „mușcat de bombe” și „schije ascuțite”, în care eul liric este marcat de o succesiune de răni fizice și spirituale. Viziunea autoarei nu rămâne însă blocată în trauma victimizării; ea propune o recuperare a forței vitale prin reconectarea cu natura elementară. Lumea măruntă (furnica, albina) nu este doar un decor, ci un model de supraviețuire și un partener de suferință. Introducerea „furnicii voinice” într-un cadru dominat de violența bombelor reprezintă un contrast izbitor între fragilitate și forță brută. Epitetul „voinică” atașat furnicii subliniază capacitatea uluitoare a celor mici de a purta poveri mult mai mari decât propria lor greutate. În plan simbolic, furnica reprezintă spiritul care refuză să cedeze sub greutatea destinului: „m-ajută o furnică voinică / obișnuită cu povara mai grea decât ea”. Într-o lume în care „bombele” și „schijele” vin fără a fi chemate, furnica oferă un ajutor concret, opus cruzimii umane. Aceasta devine un ghid spiritual care îi reamintește eului liric de propria sa forță interioară uitată. Prezența micilor creaturi declanșează o amintire a inocenței: „da, odată am fost și eu ca ele, mici creaturi / neștiind ce înseamnă greu sau ușor”. Miniatura devine astfel un refugiu metafizic, o cale de a evada din „brazda pământului frământat” de război.
Viziunea poemului Viața cu forța este una a alienării și a dezamăgirii profunde. Lumea nu mai este un spațiu al întâlnirii și al compasiunii, ci unul al absenței: „nimeni la ușă să ceară / o bucată de pâine”. Existența este percepută ca o „eroare de a trăi”, o greșeală care, odată comisă prin „aruncarea în lume”, nu mai poate fi corectată. Singura formă de protest împotriva acestei erori ontologice rămâne iubirea „non stop”, însă și aceasta capătă un caracter „primejdios” și auto-distructiv. Un punct central al acestei creații este transformarea radicală a sentimentului de milă, care devine un indicator al gradului de dezumanizare a lumii contemporane. Mila la „cote înalte” sugerează o epocă (sau o stare a spiritului) a solidarității depline, în care omenirea era capabilă de empatie și de jertfă. Metafora cotelor înalte trimite la o dimensiune spirituală superioară, unde valorile umane erau celebrate și practicate ca un flux vital, regenerator. În prezentul poemului, acest sentiment a suferit un proces de aridizare totală – mila ca „pământ uscat, crăpat”. Comparația cu pământul crăpat sugerează sterilitatea sufletească și incapacitatea de a mai oferi sau primi alinare. Nu mai există resurse interioare pentru compasiune; tot ce a rămas este o textură rugoasă, dură, care nu mai poate susține viața sau „poezia secolului”. Ariditatea pământului reflectă ariditatea inimii într-un univers în care „tristețea mă ține în viață”.
Poezia „Zâmbeam, când cineva” este o piesă lirică de o sensibilitate aparte, construită sub forma unei confesiuni retrospective despre origini, puritate și fragilitatea ființei în fața lumii. Aici, poeta propune o cosmogonie personală, în care eul liric își plasează nașterea într-un spațiu atemporal și imaterial: „între mare şi cer / în scutec de nor”. Confesiunea în acest poem nu este doar un procedeu stilistic, ci un instrument de auto-definire ontologică. Eul liric se destăinuie, pentru a-și afirma alteritatea față de restul lumii materiale. Rolul acestei mărturisiri este:
recuperarea unei stări de grație: Confesiunea permite eului să se reîntoarcă mental în spațiul protector al originilor, unde „casa în care am locuit / era în balans pe o stea”;
evidențiere contrastului dintre puritate și violență: Prin relatarea la persoana I, cititorul asistă direct la șocul dintre seninătatea spiritului („zâmbeam”) și brutalitatea realității exterioare („mă lua în vizor”).
– asumarea destinului jertfei: Mărturisirea finală despre actul de a fi „luat în vizor” transformă confesiunea într-o acceptare senină, aproape mistică, a suferinței ca parte din mecanismul vieții.
Prin volumul Nu stârniți câinii, Victoria Milescu demonstrează că, deși suntem asediați de timp sau de „câinii” destinului, rămânem stăpâni pe singura forță care poate numi și, prin urmare, îmblânzi frica: logosul veghetor. Această poetică a fragilității invincibile este cea care conferă volumului o valoare perenă în literatura contemporană.