ANATOMIA RIDICOLULUI

Prof. Dr. Const. MIU:
Nu se poate vorbi despre proza umoristică românească fără a raporta orice nouă apariție la „umbra” tutelară a lui I.L. Caragiale. În textele lui Ion Tița-Călin, filiația este evidentă la nivelul comicului de caracter și al observației sociale. Ca și marele său predecesor, I. Tița-Călin identifică tipologii umane universale, adaptate însă „faunei” tranziției românești. Proza scurtă a lui I. Tița-Călin nu se rezumă la o simplă culegere de povestiri satirico-umoristice, ci se constituie într-o radiografie chirurgicală a unei societăți aflate într-o tranziție perpetuă. Autorul se înscrie în descendența marii tradiții a umorului românesc, de la Caragiale la Tudor Mușatescu, însă adaugă o dimensiune absurd-onirică specifică secolului al XXI-lea. Volumul Coșmarul de a fi prea bogat (Editura EX PONTO, Constanța, 2025) semnat de Ion Tița-Călin este o demonstrație de forță stilistică, unde râsul devine un instrument de supraviețuire morală în fața unei realități care depășește adesea logica elementară.
Dacă la Caragiale aveam demagogul latrans (Cațavencu) sau cetățeanul mereu în confuzie, la I. Tița-Călin regăsim aceste arhetipuri în ipostaze moderne. În „Minunata epocă a partidelor de apartament”, autorul reia tema politicianismului dâmbovițean. Distanța dintre discursul grandilocvent și realitatea meschină este aceeași, însă I. Tița-Călin mută scena de la „berărie” sau „primărie” în spațiul domestic, sugerând că micro-dictatura de familie este sămânța macro-dictaturii de stat. Tot în această proză, avem de-a face cu dictatorul domestic: tatăl de familie care se visează prim-ministru la masa din bucătărie este descris cu o fină ironie: „Președintele partidului tocmai își încheia discursul istoric despre viitorul națiunii, rugând-o pe vicepreședinta (soția sa) să mai pună puțină sare în ciorbă și să nu uite că opoziția (soacra) are interzis la telecomandă.”

Situația comică în prozele lui I. Tița-Călin se naște din răsturnarea valorilor. În „Coșmarul de a fi prea bogat”, invazia valutei este descrisă ca o calamitate naturală: „Banii începuseră să curgă de peste tot. Nu mai era loc să calci. Valuta se revărsa prin uși, se scurgea prin ferestre ca o lavă verde, inundând sufrageria și holul, forțându-ne să ne refugiem pe dulapuri.” Aici, comicul de situație este potențat de hiperbolă. Autorul creează imagini de un grotesc savuros, cum este cea a președintelui țării luat ostatic de mormanele de bani, o situație care subminează solemnitatea funcției prin derizoriul material.

Amândoi autorii au în vedere„formele fără fond”. La Caragiale, aspectul acesta se manifesta prin maimuțărirea instituțiilor occidentale; la I. Tița-Călin, asistăm la o maimuțărire a modernității tehnologice și a consumerismului: „Să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimic!” (O scrisoare pierdută);„Vom schimba totul prin înlocuirea realității cu un plastic de bună calitate, care să strălucească mai tare decât adevărul, chiar dacă se topește la prima rază de soare.” („Întâmplări din epoca de plastic”).

Întregul volum în discuție este axat pe anatomia ridicolului, avâd ca direcții tematice:

1. degradarea politicului: Prin „Minunata epocă a partidelor de apartament” și „Ultima dictatură”, autorul analizează fenomenul puterii deșarte. Politica este privită ca o prelungire a frustrărilor domestice, unde „liderul” este doar un ins singuratic care își exercită autoritatea asupra propriei familii sau a unei realități inexistente.
2. misterul și mirajul învuțirii: În textul-titlu, „Coșmarul de a fi prea bogat”, bogăția nu este un idilism, ci o forță invadatoare. Autorul explorează obsesia românului pentru îmbogățirea subită (loto, jocuri de noroc) ca formă de evadare din precaritate, transformând-o într-o distopie a sufocării materiale.
3. inautenticitatea modernității:„Întâmplări din epoca de plastic” surprinde alienarea produsă de consumerism. Plasticul devine metafora unei lumi „de unică folosință”, în care obiectul înlocuiește spiritul, iar kitsch-ul devine normă estetică.
4. fiscalitatea metafizică: În „Birul de apoi”, autorul împinge satira birocrației până în planul escatologic. Aici, este explorată ideea că statul e o entitate atât de vorace, încât nici moartea nu reprezintă o exonerare de taxe.
5. incursiunea în oniric și absurd Caragiale rămâne, în esență, un realist. Conflictele se rezolvă (sau se dizolvă) în realitate. La I. Tița-Călin, în „Coșmarul de a fi prea bogat”, autorul optează pentrusuprarealism satiric. Banii nu mai sunt doar un obiect al dorinței (ca laHagi Tudose, personajul lui Delavrancea), ci devin o entitate vie, o forță de asediu care suspendă legile fizicii. Caragiale nu ar fi lăsat niciodată dolarii să „curgă prin tavan”; I. Tița-Călin o face pentru a sublinia natura paranoică a bogăției moderne.
6. parodia limbajului de lemn: În „Ultima dictatură”, discursul liderului este o colecție de lozinci goale:„Vom implementa măreția nimicului prin efortul conjugat al tuturor celor care nu au nimic de spus, asigurând astfel progresul constant spre nicăieri.” În „Birul de apoi”, comicul de limbaj atinge cote paroxistice, prin utilizarea termenilor fiscali în context spiritual: „Vă rugăm să depuneți la ghișeul 4 declarația pe propria răspundere privind păcatele nedeclarate la sursă, sub sancțiunea unei penalități de zece mătănii pe zi de întârziere.” Tița-Călin excelează în a demonta limbajul administrativ modern: „Nu vă faceți griji, moartea dumneavoastră a fost înregistrată ca o externalizare de servicii vitale către un furnizor de eternitate neplătitor de TVA.” („Birul de apoi”) Acest citat demonstrează cum autorul „actualizează” satira, înlocuind „moftul” caragialian cu „externalizarea”.
7. discrepanța dintre pretenție și realitate (aparență și esență): În „Minunata epocă a partidelor de apartament”, tatăl de familie care se visează prim-ministru la masa din bucătărie este descris cu o fină ironie.Personajul nu conștientizează ridicolul propriei poziții, ceea ce îl face cu atât mai comic în ochii cititorului.

Deși pornește din aceeași matrice, I. Tiță Călin operează câteva rupturi fundamentale care îi conferă originalitate:

1. Incursiunea în oniric și absurd:Caragiale rămâne, în fond, un realist în schițe, ca și în comediile sale. Conflictele se rezolvă (sau se dizolvă) în plan real. La I. Tița-Călin, în „Coșmarul de a fi prea bogat”, autorul preferăsuprarealismul satiric, modalitate specifică prozei actuale.
2. Mutarea de la dialog la monolog interior și reflecție:Schintele lui Caragiale sunt construite aproape exclusiv pe dialog, fiind scenarii dramatice deghizate. I. Tița-Călin aduce în plus o proză de atmosferă și de stare. El analizează procesele mentale ale personajului (ca în cazul lui Lefterică), spaimele și procesele sale de conștiință, oferind textului o profunzime psihologică, pe care umorul clasic o sacrifica de dragul ritmului.
3. Satira metafizică:Caragiale ironizează „lumea de aici”. În „Birul de apoi”, I. Tița-Călin îndrăznește să ironizeze „lumea de dincolo”. Această proiecție a birocrației în eternitate este o noutate față de spiritul caragialian, care era mai degrabă sceptic. I. Tița-Călin transformă escatologia în economie, sugerând că sistemul este mai puternic decât divinitatea.

În volumul Coșmarul de a fi prea bogat  sunt și elementul de noutate:

1. Ecologia socială a „plasticului”: Autorul introduce conceptul de kitsch existențial, legat de materiale moderne. Plasticul nu este doar un obiect, ci o stare de spirit. Este o critică a civilizației „de unică folosință” pe care Caragiale nu o putea anticipa.
2. Tehnocrația absurdului: În timp ce Caragiale satiriza avocatul sau ziaristul, I. Tița-Călin satirizează finanțistul și expertul. El surprinde modul în care limbajul cifrelor și al economiei de piață a devenit noua religie care maschează hoția.
3. Răsturnarea finalului (the twist): Dacă la Caragiale finalul este adesea o „împăcare generală” (pupat toți Piața Independenței), la I. Tița-Călin finalul este adesea o capcană logică. Trezirea din vis a lui Lefterică, pentru a afla că a câștigat la loto „pe bune” nu este un happy-end, ci o amenințare: coșmarul abia acum începe.

Proza lui I. Tița-Călin este o lecție despre cum poți privi abisul fără a cădea în disperare, folosind râsul ca scut. Deși par simple schițe, prozele au o structură clasică, cu un punct culminant bine plasat și un deznodământ ce oferă adesea o cheie de lectură nouă (a se vedea trezirea din vis). Există o voce narativă recognoscibilă, marcată de o autoironie sănătoasă și o observație socială ascuțită. Autorul reușește să sancționeze defectele societății (corupția, lăcomia, demagogia), fără a deveni moralizator sau didactic.El operează cu o precizie chirurgicală asupra „bolilor” limbajului contemporan: clișeul publicitar, jargonul financiar-birocratic și limba de lemn a politicii postdecembriste. Analiza modului în care termenul „externalizare” sau „TVA” migrează din economie în metafizică (ca în „Birul de apoi”) oferă un exemplu clar de dinamică a sensurilor și de putere a conotației în literatura postmodernă.

Prin volumul Coșmarul de a fi prea bogat, I. Tița-Călin demonstrează că, deși trăim într-o lume a falsului, umorul adevărat rămâne singura monedă care nu se devalorizează niciodată.Cartea este, în esență, un manual de supraviețuire spirituală, demonstrând că, deși dictaturile se schimbă și banii se devalorizează, prostia și vanitatea sunt singurele constante universale pe care doar literatura de calitate le poate îmblânzi prin râs.