Sacru și Profan. O analiză ontologică a romanului „Aleșii” de Const. Miu

Prof. Dr. Florian BRATU:
Preliminarii:
Romanul Aleșii(Editura PIM, Iași, 2004), al scriitorului Const. Miu, se constituie ca o epopeea a spiritului daco-get, situată la intersecția dintre istoria documentată și mitul arhaic. Acțiunea, centrată în jurul cetății Takidava, nu este doar o cronică a unor evenimente trecute, ci o explorare a modului în care comunitatea umană interacționează cu divinul prin intermediul „aleșilor”. Tema centrală — sacrilegiul furtului tezaurului sacrului și recuperarea acestuia — servește drept pretext pentru o analiză profundă a moralității, a justiției și a destinului.
I. Coordonate tematice: sacrilegiul ca perturbare a cosmosului
În universul scriitorului Const. Miu, furtul „zestrei zânelor” de la Templul Ursitelor (cap. 71, 79) nu este o simplă infracțiune, ci o ruptură în ordinea cosmică.
1. Lăcomia vs. Sacrul: Partos și Calopor, prin actul lor, transformă obiecte ritualice în marfă, provocând o criză care afectează întreaga cetate.
2. Ispășirea colectivă: Recuperarea tezaurului devine o misiune de purificare. Nu doar făptașii trebuie pedepsiți, ci obiectele trebuie resacralizate prin efortul ucenicelor și al preotesei (cap. 85, 87).
3. Identitatea neamului: Tezaurul simbolizează „fala geților cotolani”, iar pierderea lui echivalează cu pierderea protecției zeiței Bendis.
II. Evoluția personajelor: dinamica dintre cer și pământ
1. SOLOMONIS: mentorul și cunoașterea absolută
În evoluția lui Solomonis, elocvent este capitolul 15. Acesta este fundamental pentru înțelegerea parcursului inițiatic al personajului Solomonis, viitorul preot al geților cotolani. Scurt ca întindere, dar dens în semnificații, acest capitol abandonează tensiunea probelor formale și plasează tânărul ucenic solomonar într-un cadru de testare spirituală profund personală: proba compasiunii și a stăpânirii graiului fiarelor. Acest episod echivalează cu împlinirea celei de-a doua trepte de ucenicie (confirmată implicit în Cap. 45), transformând îndoiala interioară a lui Solomonis în certitudine divină.
Capitolul se deschide într-o atmosferă de incertitudine și neliniște psihologică. Solomonis se află la sfârșitul lui brumar (noiembrie), în ziua sacră de AN DAR, o coincidență temporală care anunță de la început importanța evenimentului. El este „îngândurat” , nu din cauza eșecului, ci din pricina tăcerii Învățătorului Suprem, Granatis: „Ce-o fi cu Învățătorul nostru?… Oare de ce se poartă așa? De ce nu le vorbise nici măcar la capătul încercărilor?… Măcar lui, care trecuse toate probele, să-i fi zis ceva!”. Această frustrare arată o nevoie umană, deși inițiatică, de validare externă. Solomonis nu cere laude, ci „încredere și mulțumire de sine că i-a fost pe plac învățătorului”. Lipsa de feedback din partea lui Granatis nu este o omisiune, ci, așa cum se va dovedi, face parte din testul suprem. Adevărata ucenicie nu se validează prin cuvinte rostite în cadrul unui ritual, ci prin fapte săvârșite din liber arbitru și pură bunătate. Solomonis este forțat să își caute confirmarea nu în exterior, ci în însăși calitatea acțiunilor sale. Căutarea unui sens se întrerupe brusc când tânărul aude un „scâncet” nedeslușit, un semnal de detresă care acționează ca un magnet moral. Acesta este semnalul care îl scoate pe Solomonis din introspecția sterilă și îl plasează în câmpul de acțiune al slujirii: „Ia, să cercetez cu băgare de seamă!”.
Descoperirea puiului de lup, „cât un pumn” și abia fătat, devine elementul central al probei. Preocuparea imediată a lui Solomonis este pragmatică și altruistă: „Cu siguranță trebuie hrănit!”. Actul de a procura lapte este încărcat de semnificații inițiatice: Solomonis „Luă chip de om”. Această abilitate de a-și schimba înfățișarea, de a trece neobservat și de a se integra în lumea comună pentru a îndeplini o misiune sacră, este specifică solomonarilor. El apelează la un sătean, spunând o minciună pioasă: „Femeia mi-a născut un plod, dar n-are lapte să-l hrănească!”. Prin acest gest, el își asumă rolul de părinte hrănitor, iar puiul de lup devine „propriul tău copil”. Solomonis recunoaște imediat: lupul este „cel dăruit de Zeul cel Mare, care îi pusese bunătatea la încercare”. Puiul de lup, numit simbolic Andar după ziua sfântă, nu este un animal oarecare, ci un mesager divin, chiar testul lui Granatis.
Urmează o perioadă de ucenicie mutuală (câteva luni, dormind împreună într-o scorbură ), în care Solomonis se dedică îngrijirii și, crucial, începe să-l deprindă pe Andar cu „graiul omenesc”. În acest timp, are loc o metamorfoză fizică a animalului: blana i se schimbă de la gri șters la „alb ca omătul”. În contextul spiritualității gețice, albul simbolizează puritatea, lumina, sacralitatea și, adesea, nemurirea. Transformarea lupului sugerează că, prin bunătatea și educația spirituală a lui Solomonis, animalul însuși a fost purificat și elevat.
Momentul culminant al capitolului îl constituie împlinirea celei de-a doua trepte de inițiere: lupul Andar vorbește: „Îți mulțumesc din suflet, că ai fost bun cu mine și m-ai îngrijit ca pe propriul tău copil. N-am să uit asta niciodată!”. Acest dialog confirmă succesul probei. Solomonis nu doar că a îmblânzit o fiară sălbatică (a doua treaptă de ucenicie), dar a și deprins „graiul fiarelor”. Interacțiunea este una de recunoștință și de învățare reciprocă. Solomonis îi mulțumește lui Andar pentru că l-a învățat limbajul naturii, completând astfel cercul înțelepciunii.
În final, amândoi recunosc mâna destinului divin: „El [Zeul cel Mare] a dorit să fie așa: să ne întâlnim și să legăm o prietenie strașnică”. Tăcerea lui Granatis este acum pe deplin justificată: testul nu a fost o serie de exerciții, ci o întâmplare trăită. Prin grija arătată, Solomonis și-a dovedit nu doar iscusința, ci și calitatea morală esențială a unui preot: compasiunea și capacitatea de a sluji.
Capitolul 15 este astfel un moment de cotitură. Solomonis iese din „tensiunea dindirii” și își recapătă încrederea, realizând că el este deja pe calea cea bună. Gestul final de a-i face cunoscută această întâmplare lui Granatis echivalează cu prezentarea unei diplome obținute în școala practică a vieții și a credinței, nu într-un sanctuar formal. Capitolul 15 este o mică bijuterie narativă care concentrează în puține pagini esența spiritualității dacice și a inițierii solomonare. Funcția sa narativă este dublă: rezolvă criza interioară a lui Solomonis și îl pregătește pentru viitoarea sa misiune (ungerea din Cap. 45), validându-i calitățile de tămăduitor, îmblânzitor și, implicit, de slujitor al Zeului cel Mare.
Deși Solomonis este adesea o prezență invocată sau situată în planul metafizic, el reprezintă autoritatea supremă de la care derivă puterea „aleșilor”.
• Restauratorul: În finalul capitolului 88, când Daria realizează că tipsia spartă este peste puterile ei umane, Solomonis apare ca singura soluție. El simbolizează acea cunoaștere ezoterică ce poate reface întregul din fragmente.
• Evoluția prin Invocare: Evoluția lui Solomonis este vizibilă prin creșterea dependenței comunității de înțelepciunea sa pe măsură ce crizele devin mai grave.
2. DARIA (Aleșii): ascensiunea reotesei
Daria (Crăița) este personajul cu cea mai spectaculoasă evoluție.
• De la nepoată la Lider Spiritual: Inițial percepută prin relația cu bunicul ei, Takis, ea își asumă treptat rolul de executor al voinței zeiței Bendis.
• Fermitatea Divină: Evoluția ei culminează în cap. 85 și 87, unde nu mai ezită să judece lăcomia prietenelor sale (Dalia). Ea înțelege că rolul de „ales” presupune o singurătate asumată și o imparțialitate dură.
3. TAKIS: alesul din lumea profană
Takis reprezintă „alesul” în sensul de lider administrativ și moral al comunității.
• Înțelepciunea pragmatică: Spre deosebire de nepoata sa, Takis vede lumea prin prisma legilor cetății și a bunei rânduieli.
• Pilonul de stabilitate: El este cel care echilibrează tensiunea mistică. În dialogul din cap. 88, el oferă consolare umană, amintind că efortul depus are valoare chiar și în fața unei pierderi ireparabile.
Pentru înțelegerea personalității bătrânului staroste, aducem în discuție scena ungerii lui Solomonis, la care Takis asistă , în capitolul 45. Acest capitol, din romanul Aleșiide Const. Miu reprezintă punctul culminant al întregii narațiuni, momentul în care planul uman se contopește cu cel divin, iar misiunea „aleșilor” își găsește împlinirea prin ritualul ungerii noului preot. Este un capitol dominat de sacralitate, lumină și simbolism, marcând finalul unei căutări epuizante.
Tema centrală este reîntregirea sacrului și legitimarea succesiunii spirituale. Takis observă cu uimire că nu există o coroană întreagă, ci două bucăți aduse de cei doi fii ai săi (Cornelas și Georgios). Aceasta simbolizează efortul colectiv și faptul că unitatea neamului a fost „frântă” și trebuie refăcută prin credință.Momentul în care cele două bucăți de sare se unesc „ca prin minune” în mâinile noului preot este dovada acceptării divine. Nu este vorba de un obiect material, ci de o entitate spirituală care recunoaște „alesul”.
Ceremonia Ungerii: Autorul descrie ritualul într-o manieră vizuală extrem de puternică: Apariția unei lumini stranii, mult mai puternice decât cea emanată de bătrânul Granatis, reprezintă confirmarea divină a noului slujitor. Această „Lumină Vie” este simbolul purității și al harului care trece de la un preot la altul. Binecuvântarea rostită de noul preot marchează începutul unei noi ere pentru comunitatea geților takilani. Este un moment de speranță și de continuitate a tradiției.
Capitolul oferă și o perspectivă umană, plină de umor și emoție, prin figura lui Takis: Descrierea meticuloasă a costumului lui Takis (cămașă albă, brâu de piele cu cataramă de bronz, tunică cu fibulă gravată) nu este doar un detaliu etnografic, ci arată importanța momentului. Takis se îmbracă pentru cel mai important eveniment din viața sa și a fiilor săi. Dialogul spumos cu mama Mera despre cât de „chipeș” era și este Takis oferă un contrast necesar cu solemnitatea ritualului ce va urma. Această scenă subliniază că, dincolo de măreția zeilor, fericirea se află în recunoașterea valorii membrilor familiei.Detaliile vestimentare ale lui Takis sunt încărcate de semnificație istorică: Fibula cu însemnul neamului: Reprezintă identitatea și apartenența la neamul „takilanilor cotolani”, subliniind că succesul misiunii este o victorie a întregii comunități. Culoarea Albă: Simbolizează puritatea necesară pentru a asista la un asemenea ritual sfânt.Utilizarea verbelor la prezent în descrierea ritualului („Granatis îi așează”, „o lumină învăluie”) dă cititorului senzația că asistă în direct la minune.
Capitolul 45 închide cercul deschis la începutul cărții. Toate suferințele, luptele cu sarmații, captivitatea la Roma sau în tunelurile lui Anatemis au servit acestui singur scop: ca Lumina Vie să poată străluci din nou peste Takidava prin noul preot.Capitolul 45 este „inima” romanului, momentul în care cititorul înțelege că „Aleșii” nu sunt doar cei care poartă coroana, ci toți cei care, prin jertfă și credință, au făcut posibil ca lumina să nu se stingă.
III. Simboluri Sacre: metafora tezaurului
1. Cloșca cu puii de aur: În cap. 88, podoabele prind viață în viziunea Dariei. Cloșca este Zeița Mamă/Bendis care își protejează puii (poporul/valorile). Culorile puilor (albastru, galben, roșu) sugerează o prefigurare a tricolorului și a unității.
2. Tipsia spartă: Simbolizează pângărirea ireversibilă. Faptul că Partos o sparge cu toporul (cap. 73) arată modul în care forța brută distruge delicatețea sacrului.
3. Zestrea zânelor: Nu este doar aur, ci „norocul” cetății. Fiecare piesă recuperată reprezintă o bucată de suflet reintegrată.
IV. Stil și tehnică narativă
Constantin Miu utilizează o tehnică a perspectivelor alternante:
• Oralitatea: Limbajul este saturat de arhaisme și regionalisme care conferă o textură „aspră”, pământeană, dialogurilor.
• Realismul magic: Visul este motorul acțiunii (cap. 78, 81, 86). Zeii comunică direct cu personajele în somn, transformând subconștientul într-un câmp de luptă moral.
• Retrospecția: Multe evenimente (precum călătoria Dinei la Corfu din cap. 87) sunt aflate prin dialog, nu prin descriere directă, accentuând importanța „povestirii” în comunitatea arhaică.
V. Tipuri de umor: De la ironie la comicul de moravuri
Umorul în Aleșii acționează ca un mecanism de supraviețuire și de umanizare:
1. Umorul de situație: Scena lui Noelas și a „arcei” sale (cap. 83) în contrast cu hoții care vor să-i fure găinile.
2. Umorul de moravuri: Bârfele fetelor despre „zgârie-brânză” Spinus (cap. 80) sau aventurile amoroase imaginate ale lui moș Tarbos (cap. 76).
3. Ironia amară: Partos, hoțul de temple, ajunge un negustor prosper la Messina (cap. 86), sugerând că lumea profană poate recompensa viciul pe care lumea sacră îl pedepsește.
VI. Concluzii: Mesajul romanului
Romanul lui Const. Miu transmite un mesaj despre vigilența spirituală. În Takidava, ca și în lumea modernă, tezaurul (valorile, cultura, credința) este mereu sub amenințarea lăcomiei.
• Rolul Aleșilor: Comunitatea nu poate supraviețui fără lideri spirituali (Daria) și administratori drepți (Takis).
• Speranța prin cunoaștere: Deși sacrul este rănit (tipsia spartă), existența lui Solomonis oferă garanția că refacerea este posibilă prin credință și inițiere.
Aleșii este o lucrare despre identitatea care se regăsește în momente de criză, amintindu-ne că aurul cel mai de preț nu este cel din desagi, ci cel din spiritul celor care nu acceptă pângărirea templului.
Romanul „Aleșii” de Const. Miu reprezintă o scriere remarcabilă de „arheologie literară” și spirituală. Autorul reușește să creeze un hibrid între romanul istoric (bazat pe realitățile daco-getice) și romanul inițiatic, unde misticul devine la fel de palpabil ca realitatea cotidiană.
1. Reconstituirea unei cosmogonii autentice
Romanul nu se limitează la a descrie bătălii sau evenimente politice, ci pătrunde în mentalitatea arhaică. Argumentul principal este modul în care autorul tratează sacrul: furtul tezaurului nu este o simplă pierdere materială, ci o catastrofă metafizică. Prin intermediul „aleșilor” (Daria, Solomonis), Const, Miu relevă o lume condusă de forțe invizibile (Zeița Bendis), unde visul este un canal de comunicare legitim între zei și oameni.
2. Complexitatea personajelor: dincolo de arhetipuri
Personajele nu sunt „statui” istorice, ci ființe cu slăbiciuni umane profunde.
• Partos nu este doar un rău absolut; el este un individ condus de o lăcomie care se transformă în pragmatism în exil (cap. 86).
• Daria (Crăița) evoluează de la o fată cu puteri neînțelese la un lider spiritual implacabil, care învață că datoria față de zei primează în fața prieteniilor (cazul Daliei din cap. 87).
• Takis oferă echilibrul necesar, demonstrând că înțelepciunea „profană” (capacitatea de a conduce cetatea) este la fel de necesară ca cea sacră.
3. Simbolismul ca punte spre identitatea națională
Un argument puternic pentru valoarea romanului este utilizarea simbolului „Cloștii cu puii de aur” (cap. 88). Const. Miu reușește să integreze legenda tezaurului de la Pietroasele într-o narațiune despre supraviețuirea neamului. Metafora puilor care ciugulesc din tipsia de aur sub veghea cloștii este o imagine a protecției divine asupra valorilor identitare.
4. Stilul și oralitatea
Autorul folosește un limbaj care „miroase a pământ” și a vechime. Utilizarea regionalismelor și a expresiilor populare (cap. 83, 84) oferă textului o savoare de șezătoare, făcând lectura accesibilă fără a-i știrbi din solemnitate. Contrastul dintre gravitatea sacrului și umorul suculent al personajelor secundare (ca Noelas sau moș Tarbos) creează un ritm narativ echilibrat.
Considerațiile noastre justifică pe deplin Premiul Special al Juriului pentru roman – ”Constantin Novac”, decernat de Filiala „Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor din Romnia, în cadru festiv, pe 17 decembrie 2005.