BAL MASCAT

Const MIU:

O găsi plânsă. A câta oară săptămâna-asta?… Avea ochii înroşiţi de plâns şi suspina mereu. Oftă din toţi rărunchii şi când vru să-i ia capul între palme, ea îşi feri privirea – semn că voia să fie lăsată în pace. Era pentru a treia oară în ziua aceea, când o găsea plânsă. Asta nu era bine! „O femeie plânsă face riduri şi n-o mai place nimeni! îşi spuse. Eu nici atât!”
– Ce e cu tine, Lavinia? Ce s-a-ntâmplat? Ce împrejurare mi te-a schimbat?
Nu-i răspunse. Se întoarse cu spatele la el şi izbucni în hohote cu sughiţuri.
– Draga mea, calmează-te, o îndemnă, în timp ce se apropia iar. Hai, nu mai plânge, ştii că-ţi face rău!…
O ridică în capul oaselor. Era moale… Îi mângâie buclele castanii, o luă de bărbie, îşi atinse buzele de ale ei – buze de gheaţă – şi apoi o strânse tare la piept.
– Ia, spune, ce ai, eşti bolnavă? vru el să ştie.
– N-am nimic, răspunse ea, stins.
– Ei, cum aşa, când în ultima vreme te găsesc abătută şi mereu plânsă!… Nu se poate, pe tine te roade ceva! insistă el grijuliu.
– N-am nimic, lasă-mă-n pace! se răsti ea.
Asta nu-i plăcu. Îi vorbise calm, împăciuitor şi prevăzător. Nu suporta ca femeia să ridice tonul.
– Ce mama dracu’ ai?!… Eu întreb cu frumosu’ şi ea face fiţe!… Vreau să ştiu, că de-aia sunt bărbatu’ tău, nu să te-ascunzi! urlă el.
Se lăsă o tăcere grea. Tremurând de nervi, îşi aprinse o ţigară. „Ce poa’ să fie? Dacă ar fi fost bolnavă, sigur mi-ar fi spus. Niciodată nu s-a ferit de mine. Ce-o fi apucat-o? gândi el, uitându-se pe furiş la soţie. Să fi greşit eu cu ceva? Să i se fi năzărit ceva, iar eu să nu-mi dau seama că e vorba de atitudine sau – mai ştii – de înfăţişare?… La naiba!… Oi fi eu nepăsător, dar nici chiar aşa…”
Valerian Dospitu îşi aminti că o îndrăgise pe Lavinia de pe vremea când aceasta era ultimul an de liceu. Nu pentru faptul că obişnuia să impresioneze de fiecare dată noul profesor venit la acea clasă şi să fie luată drept elevă sârguincioasă, nici pentru tupeul ei de a se lua în gură cu vreun cadru didactic, ca să arate că e studioasă şi că a citit mai mult ca ceilalţi şi, ca atare, trebuie musai să i se dea întâietate, ci pentru că fata-asta i s-a părut „un animal de rasă, numa’ bună de călărit”.
Se întrebă acum cine o fi făcut primul pas şi cine pe cine a sedus. El fusese cel care o îndemnase să dea admitere la Litere, mai cu seamă că – o asigurase – vor fi împreună: din toamna-aia, avea să ajungă asistent universitar, la facultatea pentru care o îndemnase să opteze. I-a rămas Laviniei recunoscător pentru ajutorul dat la teza de Doctorat. Titlul ea l-a propus: Femeia de tip ovarian în literatura franceză. Discursul analitic viza un singur personaj care avea un nume predestinat – Madame Bovary. Cu ocazia asta, Valerian Dospitu a realizat că are o femeie ambiţioasă: nopţi la rând ea citise fiecare capitol al romanului, iar dimineaţa, la cafea, i-l povestea cu lux de amănunte. El nu avea timp pentru lectură şi nici nu-i plăcea să citească, se plictisea repede, dacă nu dădea peste dialog! După-amiezile, se ocupa de redactarea lucrării. De fapt, transcria notiţele, pe care conştiincios şi le lua, în timp ce Lavinia îi povestea subiectul, făcând pe alocuri şi unele aprecieri despre personaj şi care lui nu-i displăceau – avea fler intuind psihologia aceluia.
Ca s-o scoată din acea stare de disconfort, se duse la bucătărie, de unde reveni în scurt timp cu două cafele, pe farfurioara ei având grijă să pună două tablete de ciocolată, aşa cum ştia că-i place. Se duse apoi la bar şi pregăti două pahare cu coniac. Aşteptă ca Lavinia să soarbă câte o înghiţitură din cele două licori, după care îşi îndemnă soţia să-şi deschidă sufletul.
– Acum, îmi spui ce te frământă?
Dădu din cap aprobativ, însă fără a-i spune ceva, îi întinse nişte hârtii. Erau copiile ultimelor e-mail-uri trimise de fiul lor, Liviu. Era plecat de câţiva ani în Canada, cu o bursă de studii postuniversitare pentru un masterat în Fitoterapie prin telepatie. După câteva luni de la sosirea pe pământul vecin cu cel al făgăduinţei, tânărul îşi anunţase părinţii că se căsătorise cu o ţigăn-cuşă, manichiuristă la un salon de înfrumuseţare. Lavinia se obişnuise cu greu la gândul de a fi soacră, fără a-şi fi văzut încă nora, decât doar în pozele trimise şi pe care le putea vedea la calculator cu un program special furat de Liviu. Lunar, avea crize de mamă părăsită de copilul iubit. După a treia criză, Valerian nu mai dădu importanţă isteriilor femeii – cum numea el aceste ieşiri ale Laviniei. În ultima vreme, tânărul cerea insistent părinţilor să vină la el, pentru că nu se mai înţelege cu nebuna. Mama îi ascunsese tatălui adevărul, crezând că Liviu se alintă şi încearcă prin stratagema asta să-i facă pe ai lui să vină acolo. În acea zi, când fusese găsită plânsă pentru a treia oară, băiatul ei întrecuse măsura: îi ameninţa că dacă nu vin în trei zile, divorțează, fără încuviinţarea părinţilor, aşa cum făcuse şi când se căsătorise.
*
La întoarcerea din Canada, Valerian Dospitu a amânat cât a putut să-i povestească Laviniei ce-a găsit acolo. La început, i-a spus că nu e nimic, Liviu i-a păcălit. I se făcuse dor şi voia ca măcar pe unul dintre părinţi să-l vadă în carne şi oase. Când i-a cerut să-i povestească de-a fir a păr, el i-a replicat că nu o poate face aşa frumos, cum numai ea ştie şi că ar fi fost mult mai nimerit ca ea să fi plecat. Dar pentru că a început iar să bocească, a fost nevoit să-i spună adevărul: fiecare îşi găsise acolo pe altcineva. Asta nu era rău din cale-afară, numai că Liviu se-ncurcase cu un tip, iar „neagra” – cu o stripteoză, într-un bar de noapte. Şi, colac peste pupăză, Liviu a abandonat masteratul, la scurt timp, de când s-a-nhăitat cu acela, iar acum lucrează ca suprave-ghetor într-un local de jocuri mecanice, ca să poată să-şi întreţină iubitul. A hotărât, într-adevăr, să divorţeze, dar vrea s-o facă discret – la Paris. Acolo, în Canada, îl ştie toată lumea, iar acasă, dacă se-ntoarce, părinții trebuie să plătească şcolarizarea lui Liviu.
– Poate dai şi tu cu ghiocu’, să-i aducem pe neisprăviţii-ăia pe calea cea bună, spuse tatăl mai mult într-o doară. Sau du-te la mă-ta mare, că ăleia îi merge vestea mai ceva ca mama Omida !
*
Ca să-şi revină din şocul primit, Valerian Dospitu s-a gândit că dacă tot se-apropie ziua Laviniei şi pentru că împlineşte o sumă rotundă de ani, să dea o petre-cere, la care invitaţii să vină travestiţi – un bal mascat, ca pe vremuri. Femeia a găsit propunerea grozavă şi, ca şi cum nimic nu i s-ar fi întâmplat lui Liviu, din ziua când a aflat de balul mascat, şi-a recăpătat buna-dispoziţie.
După câteva consultări cu cei apropiaţi, s-a stabilit ca tematica pentru balul mascat să fie istoria Evului mediu. Dacă Lavinia a promis că se ocupă de costumaţie, Valerian s-a văzut nevoit să facă rost de mobilier adecvat. Într-o seară, când plănuiau cum vor organiza evenimentul, el a respins din capul locului istoria românească, pe motiv că nu prezintă interes.
– La bărbaţi, fu el de părere, ai mai avea modele, mai treacă-meargă…
– Insinuezi că pe vremea-aia nu erau femei capabile! se supără Lavinia.
– N-am zis asta! se apără Valerian.
– Ai uitat de doamna Chiajna, de domniţa Ralu, de muma lui Ştefan cel Mare, de mama Vrâncioaia, începu femeia să numere, coborând câte un deget în podul palmei.
– Dacă nu era baba-aia, cu atâţia plozi, nu şi-ar mai fi făcut nen’ tu Fane oaste! comentă Valerian ironic.
– De unde dracu’ ai mai scos-o şi pe-asta?
– Păi, ce, eu n-am citit?!… După fiecare luptă, nentu Fane poposea la mama Vrâncioaia şi-o puneau de mămăligă. Ăla cică era vestit pentru făcăleţu’ din dotare…
– Ai stat tu la curu’ lor! făcu femeia a lehamite.
– N-ai de un’ să ştii cum se-mbrăcau pe vremea-aia… D-aia ziceam şi eu… Iar de mobilier, ce să mai vorbim – rogojina era de-ajuns.
– Şi ce propui?
– De cât să mă gândesc la Răzvan şi Vidra, că ăla stătea numa’ sub papucu’ muierii, mai bine-ar fi să ne orientăm spre istoria Angliei sau a Franţei…
Zis şi făcut. În scurt timp, ea găsi o garderobă întreagă din epoca victoriană, iar el cumpără o sufragerie stil Ludovic al XIV-lea.
Balul a ţinut până în zori. Aşteptase cu înfrigurare sosirea invitaţilor, să vadă toaletele cucoanelor. Acum, la plecarea tuturor, era extenuată. Se aşeză pe recamier, să-şi tragă sufletul după atâta alergătură… Avusese ideea ca ea să fie Richelieu, iar Valerian să poarte vesti-mentaţia marchizei de Pompadour. Au făcut furori printre invitaţi, iar la parada modei, organizată sub forma unui concurs ad-hoc, ocupaseră locurile întâi… Şi pentru că la acea oră matinală avea chef de iubit, îl chemă pe Valerian.
– Unde eşti, marchizo? Hai, să ne iubim puţin, chéri!
Veni şi se aşeză alături. Îi cuprinse talia şi apoi simţi cum se revarsă o ploaie de săruturi pe ochi, pe gură, pe gât, în timp ce se căznea să-i desfacă hainele.
– Opreşte-te!
– Nu!… De ce?
– Am spus să încetezi, lasă-mă!
– Hai, nesuferită mică, nu mă mai fierbe-atâta!
– Am spus: NU!
– Chéri!… Ia-mă-n braţe şi munceşte-mă!… Vreau!… J’ envie de toi !
– Nu pot!… Mi s-a schimbat sexul!… Iar la vibrator am consumat bateriile!…
Îşi dădu la repezeală hainele şi văzu cu stupoare că păţise la fel.
– Ce ne facem acum?! întrebă speriată.
– De la ţoalele-alea ni se trage! Nu trebuia să le luăm cu împrumut, iar tu să le fi dat măcar într-o apă… Ce dracu’, nu te ştiam împuţită!…