Dihornița

Const. MIU:

După ce au trecut zilele babei Dochia, toată suflarea, cu mic cu mare, se pregătise pentru Dihorniță… De cu seara, flăcăii și bărbații în putere gătiră mai multe buturugi găunoase, pe care le umpluseră cu câlți îmbibați în seu. Dis de dimineață, aveau de gând să urce cu ele pe un povârniș al Tâmbului Mare și de acolo să le prăvălească aprinse, până la marginea câmpului, spre a alunga duhurile rele, încât pământul să rămână „curat”, pentru a deveni mănos, iar holdele să crească şi să dea rod îndestulător. Cei mai curajoși aveau să sară peste buturugile aprinse, chiuind și prinzându-se apoi într-un joc, de-ți lua mințile. Obiceiul era păstrat prin părțile Runcului din Țara Vrancei, cu sfințenie, din moși-strămoși.
În acel an, flăcăii se vorbiră între ei să se ia la întrecere: vor lucra în echipe, spre a găti mai dihai Dihornița și a cui va fi mai arătoasă, iar vâlvătaia va fi mai strașnică, aceia vor avea câștig de cauză. Moș Tarbos, care era vestit pentru dihornițele ce ieșeau din mâinile lui, avea să hotărască cine a învins. Ca să fie siguri că iei vor fi în frunte, Costas, Oroles și Duras au dat pe la bătrân pe acasă și i-au spus ce au pus la cale. Știind că moșului îi place să tragă la măsea, nu au venit cu mâna goală.
– Bună vreme, moșule! zise vesel Costas.
– Bun venit, flăcăi! se veseli moșneagul, văzând că îi calcă și lui cineva pragul casei. Ce vânt de primăvară v-aduce pe la mine?
– Știi că mâine, în zori, avem Dihornița, începu Oroles să lămurească venirea lor la bătrân.
– Știu, cum să nu știu, că doar io-s cel mai renumit din împrejurimi, care face dihornițele cele mai starșnice! se fuduli moș Tarbos.
– De-aia am venit la matale, intră în vorbă și Duras.
– Vreți să vă fac una și vouă?… Și-ați venit fără material? Io nu am buturugi găunoase și nici câlți, vorbi Tarbos mai ferit… Știți, nu mă mai lasă baba. Cică mă țiu de prostii și nu văd de gospodărie! Că numai ea se spetește, și multe de astea…
– Lasă, bre, c-avem noi material destul! păru împăciuitor Costas.
Se întoarse spre Oroles, îi dădu un ghiont și îndemnă:
– Ia, arată-i, bă, să vază moșu’ ce material bun avem!
Flăcăul dădu la iveală o butelcă, pe care o puse pe masă. Tarbos o luă repede și o vârî în laviță, uitându-se pe furiș, ca nu cumva să fi fost zărit de nevastă.
– Dis de dimineață, vii pe Culmea Caprei, la Tâmbu Mare… Am pus rămășag cu flăcăii ăilalți că te tocmim să alegi cea mai stașnică Dihorniță, desluși Duras.
În timp ce i se dădeau aceste lămuriri, moș Tarbos scaose butelca și o duse la gură, sorbind lacom de câteva ori. Se șterse cu dosul palmei și apoi ceru:
– Dați fuga pân’ acas’ și mai aduceți material din ăsta! îndemnă bătrânul… Taaare bun!… Pui rămîșag c-o să-i dovediți pe ăilalți!
La întoarcere, fiecare flăcău aduse câte alte două butelci.
– Ai acilea beutură pentru o s’tămână! desluși Costas. Pentru astea, ne scoți primii! mai spuse el, arătând spre butelcile de pe masă.

Trecuse de prânzișor, iar moș Tarbos tot nu se arăta pe Culmea Caprei. Cei trei flăcăi începură să se frământe, intrând la bănuieli: Dacă moșul s-o fi luat cu alte treburi și-o fi uitat de ei?… L-o fi prins baba, l-o fi ocărât și nu l-a mai lăsat să vină, așa cum le fusese vorba. Cu aceste gânduri, au dat fuga acasă, la moșneag și l-au găsit beat-mort. L-au zgâlțâit, dar degeaba! Erau tare deznădăjduiți! Așa că au tras de el, doar-doar și-o reveni… Cu chiu, cu vai, moșul a mijit ochii și, buimăcit, a bălmăjit:
– Ia… mai toar-nă… ni-țel!