Dragobetele, sărbătoarea iubirii la români

Dragobete

Avem și noi, românii, o sărbătoare a iubirii. Chiar nu e nevoie de importuri și în acest domeniu. La data de 24 februarie românii sărbătoresc Dragobetele – numit şi Cap de primăvară – ziua în care păsările îşi fac cuiburi iar tinerii, “ochi dulci”. I se mai spune Sântion de primăvară şi nu întâmplător: creştinii sărbătoresc astăzi Întâia şi a doua aflare a Capului Sfântului Ioan Botezătorul.

Înainte de a vorbi despre Dragobete, trebuie să spunem că Făurar (cum este numită luna Februarie), îşi are numele de la meşterii fauri care, în această perioadă, pregăteau uneltele – în special fiarele de plug – pentru un nou an agrar. Pe de altă parte, odată cu această lună, obişnuitele şezători se încheiau şi pe primul plan erau situate preocupările legate de muncile câmpului, de reparare a uneltelor, de pregătire a seminţelor şI a tuturor celor necesare semănatului.

una lui Făurar este considerată capricioasă: când plânge, când râde, când viscoleşte, când se năpusteşte gerul spunându-se că Februarie se luptă cu Martie care a luat cu împrumut câteva zile de la fratele său mai mare. Încă de la debutul lunii Februarie, în lumea satului românesc încep pregătirile pentru culturile de primăvară, pentru recolta următoare. 1 februarie aduce Triful viilor, zi în care, printr-un ritual de protecţie, viţa de vie şi pomii se stropesc cu agheasmă, spre a fi ferite de dăunători (boli, lăcuste, viermi şi gândaci).

Triful mai este numit şi Năvalnicul şi se spune că ar fi fost un fecior frumos, “căzut din cer, care încurcă cărările fetelor frumoase şi nevestelor tinere. Când intra într-un sat, toată partea femeiască nu-şi mai ţinea firea şi umblau buimace.

Personificare a dragostei pătimaşe, Năvalnicul se reîntrupează în Dragobete la 24 februarie, ca simbol al dragostei curate a tinerilor, asociată la români cu ciripitul şi împerecherea păsărilor de pădure al căror patron este. Numit şi Cap de primăvară, (fiindcă din această zi debutează primăvara) Dragobetele este asociat şi cu zeul Cupidon – din mitologia romană, cu Eros, din cea greacă. I se mai spune şi Ioan Dragobete, Drăgostiţele sau Logodna păsărilor.

Dragobetele aduce în vremurile noastre răsunete ale unor practici de propieţiere, ce face legătura cu un nou an roditor, cu înnoirea firii, cu o primăvară ce se doreşte a fi propice pentru semănat. Prin excelenţă o sărbătoare a fertilităţii, fiind ziua constituirii perechilor, atât pentru păsări, care îşi fac noi cuiburi sau le repară pe cele vechi, cât şI pentru oameni. Băieţii încearcă să intre în graţiile fetelor pe care le admiră, Dragobetele fiind o sărbătoare a îndrăgostiţilor, de aici şi expresia “Dragobetele sărută fetele”. Cât despre bărbaţii însuraţi, se zice că, în această zi, nu este bine să le supere pe femei! Nu e bine să te cerţi cu soţia în casă nici c-o altă femeie, că-ţi merge rău. De la Dragobete, cap de primăvară, se aprindeau în toate zilele prin casă rădăcină de iarbă mare. Dacă timpul era favorabil, fetele şi feciorii adunaţi în cete ieşeau la pădure hăulind şi chiuind pentru a culege primele flori ale primăverii, ghiocelui şi brânduşa de primăvară. Din zăpada netopită în ziua de Dragobete fetele şi nevestele tinere făceau rezerve de apă, cu care se spălau la anumite sărbători de peste an.

Ziua lui Dragobete, zeul tinereţii, al veseliei şi al iubirii are origini străvechi.

Dragobete este un personaj preluat de la vechii daci şi transformat ulterior într-un protector al tinerilor şi patron al iubirii. Urmând firul anumitor legende populare, se pare că Dragobete (numit şi “Cap de primăvară”, “Năvalnicul” sau “Logodnicul Păsărilor”) nu era nimeni altul decât fiul babei Dochia, un flăcău extrem de chipeş şi iubăreţ, care seducea femeile ce îi ieşeau în cale.

Dragobete a rămas însă până în ziua de astăzi ca simbolul suprem al dragostei autohtone.