MIHAI EMINESCU – PIONIER AL FIZICII CUANTICE ÎN CREAŢIA LITERARĂ DE GENIU

Olimpia Cotan Prună

Preocupări ştiinţifice despre enigmele Universului au fost apanajul cititorilor în stele, ale magilor străvechi cu mult înainte de Eminescu, dar românul poet de geniu e special deoarece a zidit cu înaltă măiestrie în creaţia literară înţelepciuni străvechi pe temeiul înţelepciunii Zamolsiene a strămoşilor noştri geto-daci, înțelepciuni păstrate în sanscrită, limbă din care ştia 2500 de cuvinte, pe care le-a îngemănat într-o concepţie cosmogonică originală.
Orice român trebuie să ştie că Eminescu a fost un cunoscător meticulos al demersului umanităţii către începuturile sacre şi avem ca model Manuscrisele sale de la Academia Română şi din Biblioteca Centrală Universitară de la Iaşi, multe necunoscute încă.
Dacă fizicienii fac filozofie de înaltă clasă, vom urmări creaţiile geniale eminesciene de înaltă ştiinţă, decodare a mitologie în creaţia literară de geniu. Înţelepciunea străveche e codată în mitologia geto-dacă, arhetip pentru basmele, datinile şi obiceiurile străvechi din toată lumea.
Mihai Eminescu iese pe poarta Răsăririi din Raiul Daciei Edenice, pe care o regăsim în metaforele sale, dar şi în cuvintele pline de tâlc ale strămoşilor geto-daci, pe Vatra Vechii Europei, unde trăieşte azi poporul român, cum dau verdictul savanți ai lumii în domeniu.
Există argumente puternice să susţinem că ştiinţa şi spiritualitatea pot clădi un model de Univers inteligent, conştient de sine, ca în creaţiile literare ale lui Eminescu, precum Scrisoarea I, Luceafărul, SărmanulDionis, Ondina, Memento-mori, Muşatin şi Codru etc.
Voi consemna din manuscrisele eminescesciene aflate la Academia Română, prezentate de cercetătorii români şi străini, aspecte ce nu pot fi contestate întrucât graniţele dintre religia sacră, filozofie, mitologie, ştiinţă şi critică literară nu pot fi lesne de escaladat, fiind modalităţi de exprimare ale inteligenţei spirituale infinit-umană ce ne îndeamnă să cutezăm.
Mihai Eminescu e pionier al electro-dinamicii cuantice şi nu numai pentru că:
– Face legătura cu Zaraostru-Zaratustra din religia iraniană, zeități ce-şi au originea la Dunărea Mijlocie, promovată de Magii Khotani – preoţi Zamolsieni.
– A folosit primul cuvântul Quantă – particulă de lumină, aspaţială şi atemporală.
– Demonstrează prin studiu că întregul Univers e o vastă expansiune energetică.
– A introdus evaluarea luminii în Ani lumină.
– Demonstrează lumii că Mitologia geto-dacă e tezaur de înţelepciune primordială.
– Fecioara e din forma cea dintâi/ E veşnică minune/.
– Exprimă influenţa gândirii subconştiente asupra cunoaşterii.
– Foloseşte denumirea de HiperYon pentru Luceafăr, că e Quantă specială ce răsare din genuni cu o întreagă lume, cunoscut în fizica cuantică cu numele de Boson, particulă divină cu numele savantului indian Satyendranath Bose.
– Luceafărul e Magul călător printre stele ce face Totul în Universul necreat de el.
– Eminescu deschide drumul Teoriei relativităţii şi trecerea în infinitate pe Căi de mii de ani ce treceau/ în tot atâtea clipe.
– Observă cum crearea şi anihilarea de particule este esenţa cuantică a câmpurilor, așa cum afirmă și fizica cuantică.
– Aduce în atenţie Energia Neagră nedectabilă încă în Univers (96% din acesta), prezentând cum lumea evoluează înapoi, spre prima cauză… că prin transformare substanţa se întoarce ca Cercul în sine.
– Omul e fiinţă spirituală infinită în Universul multidimensional.
– Omenirea îşi are izvorul în lumina primei cauze, componentă sacră prin Fecioară sacră.
– Omul, o undă e, având a undei fire spune Eminescu în basmul Fata în grădina de aur.
– Substratul convertirii este masă şi reprezintă o constantă.
– Toate prefacerile sunt accidentii scrie tot geniul nostru național.
– Sarmis întors din infern blesteamă divulgând lumii secretele Creaţiei, izvorul omenirii şi mântuirii că Zamolse este moartea morţii şi învierea vieţii. Îşi asumă blestemul rugăciune deoarece a îndrăznit să se creadă Demiurg, refuzând darul divin al vieţii – ucigând, cum s-ar fi întâmplat şi cu Luceafărul Cătălinei eminesciene, dacă Demiurgul, prin vocea sa, Orândă divină, nu l-ar fi convins de rolul său ştiut în Cer.
– Creatorul nu poate fi ucigaş ori dătător de vieţi după rătăcirile unei Clipe.
– În mijlocul creaţiunii întregi e un Atom, un punct matematic în care se lovesc şi se concentrează toate puterile lumii care constituie Sistema cosmică (manuscris nr. 2257 din 1868).
– La Eminescu apare Limita singularităţii numită de ştiinţă Zidul lui Plank – cu care era contemporan.
– Călăuzeşte singurătăţi de mişcătoare valuri că fiecare cuantă e unică şi specifică.
– Singularitatea din mecanica cuantică este specifică unei anumite cuante ce nu poate ocupa aceeaşi stare cuantică cu nicio alta.
– Nimicul ce ascunde Totul; e prima secundă după Big-Bang.
– Universul era un ocean de lumină un câmp Higg, calculat de ştiinţa fizico-matematică.
– Din acest câmp se desprinde prima şi singura particulă.
– Luceafărul e un tip special de particulă, în tangenţă cu energiile iubirii, specific umane.
– Totul poate fi matematizat în Teoria ecuaţiunii universale – scrie Mihai Eminescu cu mult înainte de Einstein şi consemnează că limba universală e o limbă de formule.
– A exprimat primul ideea că Luceafărul este o Nuieluşă fermecată – Bagheta lui Brahma – ce semnifică răsărirea unei întregi lumi, dovedind că numai creaţia poetică de geniu e o supremă aproximare cuantică a lumii… O lume, ca nelumea… cum spune tot Eminescu.
– Existenţa e formată din gheme de lumină – intuind teoria cuantică a superstringurilor fondată de savantul Jakyro Nambu, ce recunoaşte rolul metaforelor poetice, ce n-au graniţe spațiale ori temporale.
– Orice accelerare de mişcare sau timp sporeşte spaţiul în cosmogonie.
– Face cunoscut lumii Temeiul Relativităţii cuantice şi scrie o formulă aproape de Einstein.
– Când unul dintre termeni scade, altul creşte proporţional E=mc2 deoarece mintea descoperă probabilităţi ce devin realitate când sunt studiate şi apoi redevin probabilitate.
– Progresul e zvârcolirea tangentei în spirală scrie Eminescu.
– Religia este raportul omului spre infinit ca o tangentă a Luminii din Lumină.
– Particula desprinsă, prima şi singura ce crează, are un tip de masă apropiat de om – iată Steaua Luceafărului, o particulă divină ce exprimă tangenţialitatea dintre elementele Universale şi Pământene.
– Energiile iubirii sunt speciale întrucât pot păstra legătura vibraţională cu Luceafărul şi acesta e special făcând trimitere la vibraţiile iubirii specific umane.
– În creaţia sa se recunosc elemente cheie ale fizicii cuantice precum Teoria cuantică a Superstringurilor, Universul Oglindă – Universuri Paralele – Energia Neagră etc.
– Luceafărul trece din Universul Material în cel Antimaterial spune Mihai Eminescu în 1880. Trece printr-un câmp de văpăi de energie – particulele ce confirmă masa (vezi Scrisoarea I). Această particulă e prima şi singura că nu poate fi dezintegrată fiindcă ar pieri întreg Universul: A lui suflet e-o scântee /Din luciri de curcubee spune Eminescu în Muşatin şi Codrul unde Adevărul vrăjitor e Un fulger fără ţintă/ Un cap fără zenit, e Magul fără stea creatoare.
Motivaţia supremă a dorinţei de a accesa energiile iubirii era să fie creator fierbinte.
Moartea e de talia Fetei de împărat, din forma cosmogonică anterioară, din Sistema cosmogonică unde Zamolse e intangibil că se sfarmă blestemele de tronul său în Sarmis.
Zestrea Fecioarei sunt vibraţiile sacre ale iubirii creatoare, statut invidiat şi de Luceferi.
– Particula numită de Eminescu Luceafăr s-a dovedit a fi atât de specială în călătoria sa deoarece dezvăluie în avans descoperiri ale fizicii cuantice: Zidul lui Plank, Podul Rozen – Einstein, Găurile negre, Ghemele de lumină – superstringurile, Singurătatea cuantică etc. Găseşte Luceafărul drumul pe scurtătură, dar şi calea de întoarcere, din adânc necunoscut. Această particulă specială învinge forţele ce-l sorb adânc cu fiorii cruzi/ Ai golurilor crude. Demiurgul îl trimite la locul său ştiut din cer, că ordinea Universală nu poate fi corectată. Se întoarce cu greu pe Scurtătură, azi Podul Rozen – Einstein în timpul cuantic.
Demersul Luceafărului este un depozit de iniţieri cuantice, străvechi, actuale şi de viitor.
În Scrisoarea I, în Luceafărul, punctul ce se mişcă crează şi autocrează, are masă de repaos. Luceafărul porneşte sorbit de-al haosului văi, cale accesibilă numai acestuia. Se întoarce din adânc necunoscut tot utilizând speciala cale a Podului Rozen – Einstein: Vedea ca-n ziua cea dintâi/ Nascând în cale-i stele/ Cum izvorau lumine.
– E însingurat în misiunea sa cuantică, e special Luceafărul, e o particulă divină diferită de Magul călător fără de Stea, e creator tangenţial, căutându-şi o nouă identitate.
–Luceafărul iese din Câmpul dosit în Energia Neagră şi conferă masă unor particule speciale şi despre ce să fie vorba dacă nu despre atracţia sa în vibraţiile iubirii specific umane.
Nu e o cutezanţă să înţelegi că Mihai Eminescu a deschis calea înţelegerii către începuturile sacre.
Luceafărul se întoarce din a haosului văi pe o cale din 300 de sensuri de adânc necunoscut.
Are o imensă Sete de Repaos, în zona Răsăririi întrucât are masă prezentă în mişcare energetică.
În mitologie există serpentina – şerpe în tină, Uroborul, şerpele care-şi muşcă coada, întorcându-se către începuturile sacre. Ce simbol plin de ştiinţă codată!
–Câmpul Higgs, știm noi astăzi, generează particule ce conferă masă.
–Dacă ar pieri Luceafărul născut cu-o-ntreagă lume, ar pieri şi eternul întreg al Universului. Demiurgul îi precizează acestea Luceafărului cu o întrebare fără răspuns: Cum vrei puterea mea s-o neg /Lumină din Lumină/ problematică regăsită atât în știinţă, cât şi în religie. Iată de ce moartea pentru Luceafăr nu se poate: fiindcă ar nărui Universul uman.
– E particula în Adevăr Divin, scăldat în foc de soare.
–Luceafărul eminescian e Particula Sacră codată de Nemurire Zamolsiană, că în Sarmis care-i un mort viu întors din Infern ca Luceafărul, Zamolse e Demiurgul, ce nu-i atins de blesteme că face parte din Cosmogonie, anterioară Cuvântului din Pregeneză, cum scrie Ioana Em. Petrescu. În Sarmis blestemul se loveşte de tronul Cosmogonic şi se transformă-n Imn al Creaţiei.
–Zamolse e semănător de stele şi începător de vremi.
–Zânele şi zânii, sfinţii încurcă firele în ghemul creaţiei, dar nu le pot anihila, nu pot ieşi din spaţiul originar, fiindcă ce este creat e finit, infinită e numai creaţia cum subliniază Ioana Em. Petrescu: Luceafărul e Creatul Creator, dar pe alt plan al creaţiei. Autoarea nu cutează în a stabili statutul Luceafărului O specială particulă Divină atrasă în tangenţă cu vibraţiile iubirii specifice numai Fecioarei, Maica Precistă a omenirii, sacră pe Terra, înrădăcinată în mitologia geto-dacă, dar Mihai Eminescu îndrăzneşte motivat să indice această lumină numită de el Luceafăr, atingător de apariţia omului, a vieţii pe Terra, enigmă nedezlegată încă.
–Vestimentaţia Luceafărului dezvăluie Ere existenţiale din care vine cu greu. Întâi e un mândru tânăr, cu păr de aur moale Ce ţine-n mână un toiag/ Încununat cu trestii.
–Aduce în prim-plan sursele de carbon – 666 – şi rolul clorofilei în întreţinerea vieţii pe pământ. În mlaştină creşte trestia şi e locul de carbonizare al copacilor, rezerve de energie terestră. Carbonul e suportul vieţii pe Terra cum atestă ştiinţa modernă.
–Sfânta Vineri îi dă o floare lui Florin s-o arunce în Grădina de aur, că Demiurgul a pus Rai în Eden – grădiştea geto-dacă, pe râul Fison-Istru. Această grădină e prea de aur, prea artificială. prea departe de atmosfera pământeană, că-i lipsită de vegetataţie, flori, trestii, arbori, ploi etc.
–Fata e dusă de Florin în lume pe o corabie aeriană din turnul întunecos, izolat, suspendat.
–Luceafărul e Domnul Valurilor, al ondulaţiunii universale şi în filozofia lui Vasile Conta.
–A doua înfăţişare îl prezintă cu negre viţe de păr şi pe cap cu o coroană arzătoare /Venea plutind în adevăr/ Scăldat în foc de soare/, că adevărul e unic şi poate fi cunoscut.
Coroana era aşa de lucitoare încât părul său bălai părea negru, luminat din spațiu, poate de un soare negru, de a cărui existență Mihai Eminescu ştia… Căci Energia neagră nu este încă descoperită decât în proporţie de 4%.
–Giulgiul este negru şi Câte secrete-s în negura codării din subconştient. Ochii lucesc adânc, himeric ca două patimi pline de-ntuneric, de necunoscut.
–Dezvăluie mai mult Că soarele e tatăl meu /Iar noaptea-mi este muma în sensul codat.
–Luceafărul ştie că se descompune, dar se şi recompune că-şi păstrează forma, lăsând o pecete.
–De la Zmău, Luceafăr, HyperYon rămâne numai Sărutarea, pecetea codată a geto-dacilor.
–Ţi-aş închide zarea ta cea clară cu al meu sărut şi conştient se prefăcu în steauă.
–În basmul Fata în grădina de aur, Zmăul e uluit de cum poţi să dai eternitatea pe o clipă, de cum poți sacrifica întregul pentru una din părţile sale.
–În Luceafărul eminescian fata plânge când porneşte Luceafărul intuind că la întoarcere va fi altul.
Zmăul plânge când se întoarce, că asta-i soarta sa, ce-l apropie de oameni doar tangenţial.
În Grădina de aur numele perechii pământene al fetei de-mpărat e Florin ce indică explicaţia de ce Cătălin din Luceafărul e copil din flori şi de pripas, faţă de Cătălina ce are rude şi urmaşi din mari împăraţi. Oare atingerea Luceafărului a adus în lumea androgină bărbatul?
Zmăul înţelege ce-i spune Creatorul, care-i Zamolse în Sarmis, şi plânge, dovadă că-i particula cea mai apropiată de lumea pămănteană, de atmosferă, de-i blesteamă spune noi, dar e o urare să nu treacă prin chinurile despărţirii de care acesta are ştiinţă Un chin să aibă/ de-a nu muri deodată./
Luceafărul rămâne nemuritor, distant şi rece, poziţie de maturitate a înţelegerii divine.
– Strămoşii geto-daci sacralizau pâinea cu PupeZeea, adică Sărutul Zânei, numit din strămoşi Pistolnika, o pecete slobozită de la distanţă cu multă precizie, pistolul de văpăi purtat de energiile slobozite dintr-un roi de stele ce-o propulsează pe Nika, steluţa cu forţe de izbândă colosale numită Victoria în mitologia geto-dacă şi ce altă victorie mai măreață decât Facerea lumii cunoştem noi, oamenii? În vechime, Luminiţa lucitoare, autoarea acestei măreţe victorii, era Nika ce se mai dăltuieşte încă pe stâlpii de la capul celor duşi la Zamolse, în spaţiile geto-dace de la începutul lumii.
–Patriarhatul îl consideră pe Luceafăr ca un special Adevăr ce se scaldă în luminile intuiţiei geniale eminesciene, dezlegător de Adevăr scăldat-n foc de soare.
–Luceafărul e atingere masculină neandrogină, codată în genomul uman, e inteligenţă înnăscută.
– Fata de Împărat e coştientă de legatura cu Luceafărul, ca parte a Eternului Întreg.
Creaţia eminesciană este o înaltă expresie a conexiunii de orizont în creaţia poetică filozofică de geniu, în relaţie cu ştiinţa, aspect ilustrat tangenţial în Teoreme poetice de Basarab Nicolaescu.
Despre basmul Fata din grădina de aur, Ilarie Chendi spune că e variantă a Luceafărului. D. Caracostea precizează că între ele e o identitate de concepţie: că acest basm e creaţie originală, de întâiul ordin şi pătrunsă … de farmecul lexical şi ritmic, propriu creaţiilor eminesciene.
Diferenţa dintre basm şi poem este una de clasă ştiinţifică. Basmul se petrece pe pământ, iar Luceafărul nu coboară în jos, nici la îndemnul Fetei de Împărat, căci e scăldat în foc de soare.
În Memento mori seminţele existenţei sunt pe ramuri de raze în a haosului câmpuri, despre care ştim azi că în fizica cuantică reprezintă Câmpul Higgs, dar Eminescu foloseşte pluralul câmpuri şi nu se înşeală, că-i o cale cosmică din Universul – ceaţă sură până la Adevărul scăldat în foc de Soare.
Ce atingere colosală de intuiţie genială la Mihai Eminescu, dar și la savantul indian Satyendranath Bose, cel ce n-a fost onorat cu niciun Premiu Nobel, deși a pus bazele statisticii cuantice, iar particulele divine Boson – Higgs îi poartă numele…
Mihai Eminescu este autorul unei teorii genetice universale originale bazată pe o amplă cunoaştere a mitologiei geto-dacice străvechi, pe cunoaşterea concepţiilor filozofice din Antichitate şi până în vremea sa, cunoaşterea iniţierilor păstrate în limba sanscrită originară din Carpaţi, exprimată cu genialitate literar-metaforică.
Mircea Eliade aprecia că studiul mitologiei a ajuns ştiinţă după un secol de la Mihai Eminescu.
Unii critici literari au impresia că Eminescu se adresează numai lumii literare şi studiile asupra operei sale din afara acestui cerc sunt ale unor iluştri necunoscuţi.
L-am numit pe Eminescu savant şi am atâtea argumente s-o afirm! Am la îndemână câteva surprinse de cei ce i-au cercetat manuscrisele şi mă refer la Cassian Maria Spiridon, la Pompiliu Crăciunescu – Strategiile fractale, la Basarab Nicolaescu – Teoreme poetice, şi să nu uite nimeni că am fost vitregiţi de vremuri de ne-am cunoscut înaintaşii geniali numai prin cenzură.
Mihai Eminescu scrie că fenomenele lumii pot fi cuprinse într-o ecuaţiune pe care a consemnat-o în opera sa:
• Orice moment din viaţa Universului e ecuaţiunea momentului următor.
• Orice moment prezent e ecuaţiunea momentului trecut (Manuscris 2267).
• Sfinxul e o întrebare, iar piramida un răspuns. Piramida e un pătrat care se repetă în infinit.
• Amândouă sunt o ecuaţiune la care n-a gândit nimenea. (Rugăciunea unui dac)
• Cele 4 puncte converg într-unul şi formează o piramidă. E un finit în raport cu infinitul.
• Un cerc ce se repetă în infinit culminează într-un vârf.
• Dumnezeu e un Atom, un punct matematic comun unde se lovesc toate puterile pământului spre a constitui organismul de legi adică Sistema Cosmică.
• Tot ce există în Univers e alcătuit din cuante de energie – vibraţie.
• Orice element al universului are viaţă în infinite energii inteligente.
• Quantele-s aspațiale, atemporale şi există pretutindeni şi simultan…

Eminescu a săpat în trecut şi-a ajuns în viitor, precum particula sa divină, Luceafărul.

Bibliografie:

• Crăciunescu Pompiliu, Strategiile fractale, Editura Junimea, 2003;
• Cassian Maria Spiridon, Eminescu azi, Editura Junimea, 2005;
• Eminescu Mihai, Versuri lirice, Editura Muzeul literaturii române, Bucureşti, 2000;
• Nicolaescu Basarab, Teoreme poetice, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1996;
• Petrescu Em. Ioana, Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti, Editura Viitorul Rom?nesc, București, 1998;
• Vulcănescu Romulus, Mitologia Română, Editura Academiei Rom?ne, Bucureşti, 1987.