ILIADA CA SURSĂ A PROTOISTORIEI POPORULUI ROMÂN

În urmă cu circa trei milenii, poemele homerice făceau, ultimele,
elogiul vechii lumi trace. Lume a cărei măreţie începea să apună într-o
aură de mister, păstrându-şi însă neatinsă puritatea timpurilor străvechi -,
în timp ce lumea greacă progresa mereu şi neîntrerupt -, devenind,
încet dar sigur, un prim etalon al antichităţii clasice.

Silviu N. Dragomir

Tracii s-au estompat în continuare şi din ce în ce mai mult, deoarece persistau în stadiul unei civilizaţii arhaice, întrând după un mileniu în aria cuceririlor romane, pentru ca imediat apoi să ajungă pentru un alt mileniu în acel areal al marilor migraţiuni devastatoare. Însă – asta o vom vedea de îndată! –, nu fusese dintotdeauna aşa.
1- Subiectul epopeei Iliada
Subiectul primei epopei a lui Homer, Iliada, ne este dezvăluit de poet odată cu obişnuita invocare a Muzelor -, chiar din primul său cânt şi din primele sale versuri:
“Cântă zeiţă, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul,
Patima crudă ce-aheilor mii de amaruri aduse…”
(Cîntul I / versurile 1 şi 2 din ediţia definitivă a lui George Murnu)
Este vorba, aşadar, de tracul Ahile, personaj localizat spaţial către Gurile Istrului.
Epopeea rămâne ca epopee doar prin extensia sa (16.000 de versuri); temporal însă, ea zugrăvind numai o mică parte a celor zece ani –, atât cât se pare că au durat, în realitate, luptele aheilor de sub zidurile trace ale Troiei.

2- Cine au fost, în fapt, tracii?
Pentru vechii greci, a fi trac avea o certă valoare de simbol; ceea ce era sinonim cu faptul de a dispune de acel neasemuit temperament impetuos al unui: oştean desă-vârşit, posesor al unui suflet care şi-a păstrat nealterată puritatea timpurilor străvechi. Se ajunsese până acolo încât, elinii – ca semn al strălucirii – îşi căutau în vechime ascendenţe genealogice trace, uneori chiar cu specificarea unei anumite sorginţi geto-dace! Un exemplu ar fi însuşi zeul războiului, Ares, cel nesătul de lupte, care, potrivit unor legende, era originar din Tracia. Mai mult, fiica sa, Penthesileea, trăia pe pământurile din stânga Dunării; iar atunci când tatăl său a păcătuit cu zeiţa Afrodita şi a fost surprins de Hefaistos, zeul s-a refugiat în războinica Tracie.
Ascendenţe trace şi-a găsit până şi comandantul suprem al aheilor, Agamemnon, pentru ca să nu mai vorbim de Licurg, zis chiar Tracul, ce nu făcea excepţie faţă de ceilalţi greci care asociau virtuţile eline de cele ale tracilor din acel nord – îndepărtat şi misterios –, considerat ca sorginte a tuturor obârşiilor.
Ahile, cel-iute-de-picior, personajul preferat al lui Homer, era de asemenea trac, atestat fiind – aşa cum am mai spus – ca având sorgintea spre gurile de vărsare ale Istrului, acolo unde tatăl său, Peleu, era rege. Şi, deloc întâmplător, poetul poeţilor îi descrie pe traci abia în al zecelea cânt al cărţii sale, tocmai în scopul vădit de a le asigura o apariţie total strălucitoare –, ceea ce nu ar fi reuşit prin înşiruirea comună de la începuturile povestirii sale. E vizibil că, la Homer, care se pare că ar fi trăit prin secolul al IX-lea î.H., civilizaţiile minoică, cretană şi tracă, reprezentau în fapt vechile civilizaţii ale bătrânelor timpuri eroice; cu un plus evident pentru tracii care-i erau contemporani. Din cartea elenismului, Iliada, aflăm cum îi vedeau grecii pe acei traci:
“Tracii, veniţi de curând, se află la marginea oastei;
Resos li-i Domnul, odrasla lui Eioneu, şi-i acolo.
Caii văzutu-i-am eu, n-au seamă de mari şi de mândri,
Albi ca zăpada sunt ei şi la fugă sunt repezi ca vântul.
Şi ferecat îi e carul cu aur şi argint, şi mai are
Arme grozave de aur ce par la vedere-o minune.
Dânsul cu ele a venit. Parcă nici nu se cade pe lume
Oamenii arme de aceste să poarte, ci numai zeii…”
(C. X / v. 420-427)

Dar, când oare să fi avut loc asemenea lupte desfăşurate parcă în cadrul unei aceleiaşi familie de neamuri? Arheologii spun, începând cu Heinrich Schliemann, că Troia homerică ar fi făcut parte din perioada bronzului timpuriu, încadrându-se perfect într-o civilizaţie dezvoltată – concomitent şi în mod paralel – pe toată platforma continentală “grecească”, dar prelungită pe întreaga puzderie de insule şi insuliţe din Marea Egee. În acest conflict al anticilor – susţin ei –, nu ar fi fost nicidecum vorba de o înfruntare a unor civilizaţii diferit evoluate pe scara istoriei.

3- Războiul troian s-a desfăşurat spre amurgul protoistoriei
Grecii revendică total posesiv, şi deci inutil, războiul troian ca fiind un război grecesc, al lor propriu. Dar, de fapt, în perioada respectivă ei nu existau ca popor bine determinat. Marele creuzet în care s-au format grecii propriu-zis i-a cuprins în reţetă şi pe acei dorieni (v. dory=lance) care, venind tot din Nord, ca un al treilea val de migratori din aceeaşi zonă boreală, au început să năvălească în Peninsulă abia după distrugerea Troiei de către ahei –, nume generic, cuprinzându-i nu doar pe acei bine precizaţi ahei, ci şi pe ionieni; ambilor mai spunându-li-se, tot în
ansamblu, argieni sau danai. S-a mai admis că, în principiu, dorienii au apărut pe scena istoriei la ~ 100 de ani după căderea Troiei, deci cam în secolul al XII-lea î. H. Prin urmare, în vremurile desfăşurării epopeei Iliada, încă nu existau greci, iar istoria nici măcar nu începuse.
Ne aflăm, temporal, într-o perioadă de tranziţie în care încep totuşi să se iţească primii zori ai istoriei. Fierul e pomenit în Iliada numai de câteva ori şi doar episodic:
“Prin cheutorile platoşei vârful de fier se prelinse”
(C. IV / v. 121, 131 şi 475; C. VII / v. 137)
Treapta de dezvoltare a eroilor homerici corespundea, desigur, şi cu aceea a strămoşilor noştri geto-daci. Cu toţii erau direct participanţi la conflict.
Amintim că bunurile erau încă stăpânite în comun (v. orânduirea gentilică) -, dar se întrevede naşterea proprietăţii private (cu o împărţire pe clase) prin cedarea de surplusuri către bărbaţii obştii care aduceau deosebit de mari servicii comunităţii. Asta ar rezulta şi din discursul marelui Ahile, care se opune ca bazileul atrid Agamemnon să mai fie răsplătit în plus faţă de cele care în mod normal fuseseră primite înainte de la comunitate:

(C. I / v. 119-122) “… Atride,
Cel mai slăvit între oameni şi mai ahtiat după avere,
Cum şi de unde să-ţi deie bărbaţii ahei o răsplată?
Bunuri prea multe de-a obştii noi nu ştim păstrate niciunde”

Chiar dacă perioada războiului Troian rămâne în continuare destul de controversată, s-a ajuns totuşi la un oarecare consens asupra unui interval destul de precis în situarea conflictului, anume: răstimpul cuprins între secolele al XII-lea şi al XIV-lea î. H.
4- Protagoniştii războiului troian au fost, în realitate… tracii!
Ştiut lucru e faptul că cetăţile de pe coasta Asiei Mici – în frunte cu Troia, considerată ca un prim obiectiv al războiului – au fost înfiinţate în cea mai mare parte a lor de tracii numiţi dardani. Din celălalt sens, am văzut, civilizaţia aheiană ţinea tot de un acelaşi tip, aşa-zis tracic, al băştinaşilor “mediteraneani” de o bănuită origine pastorală pelasgă, despre care ştim foarte puţin. Dar, aproape cu siguranţă, toate populaţiile Peninsulei fuseseră atrase de un climat generos, ca şi de păşunile bogate. Şi chiar de nu erau chiar traci-traci, aheii desigur că îşi făcuseră un stagiu migrator în Tracia.
Homer ni-i înşiruie, printre luptători, pe tracii care participau la confruntare:
-Din partea aheilor, traci sunt mirmidonii -, apoi, mai greu de identificat, alte seminţii:
“Din Eubeea suflând a mânie abanţii, din Halchis
Şi din Eretria, din Histiea cea darnică-n struguri,
Şi din Cherint de la ţărm, din nalta cetate Dionul,
Şi din oraşul Carist şi locuitori din Stire –
Fură conduşi de-a lui Ares ortac Elefenor, feciorul
Lui Halcodonte, mai marele abanţilor tari de virtute.
Iuţi şi cu pletele-n spate dau zor după dânsul abanţii
Plini de războinic avânt şi cu suliţi de frasin întinse,
Gata să dea în duşmani şi platoşa să le sfâşie”
(C. II / v. 530-539; C. II / v. 770)

-Din partea troienilor, traci sunt luptătorii lui Rhesos – amintiţi deja –, dar şi ceilalţi:

“Oaste mai mare, mai vajnică n-am pomenit eu ca asta…”
Peste troieni era Domn al lui Priam fecior, încoifatul
Hector, oşteanul măreţ. Sub el oştiră bărbaţii
Cei mai viteji şi mai mulţi şi gata la luptă din suliţi.
Iar pe dardani îi ducea căpitanul războinic Eneas,
Al lui Anhise fecior şi al dalbei zeiţe Afrodita”
(C. II / v. 791; C. II / v. 808-812)

Prin urmare, se pare că acest război troian ar fi fost, în realitate, o oarece „afacere” între aceiaşi traci; în plus cu un bănuit iz de piraterie venit din ambele părţi: un trac din Troia, pe numele său Paris, o fură pe Elena, soţia unui alt trac (Menelau era doar frate cu tracul Agamemnon) şi-i lasă pe spartani nu doar fără frumoasa lor regină, ci şi fără o mare parte din multele lor averi. Agamemnon, foarte supărat de încălcarea sfintelor legi ale ospitalităţii familiei sale; dar mai cu deosebire prin faptul că toate fu-seseră puse la cale de fiul regelui Priam, acela care domina Helespontul şi prin asta nordul Mării Egee, se pune în fruntea unei coaliţii peninsulare de corăbieri şi porneşte distrugerea incomodei Troia. Un act de piraterie ce ajunsese, ca şi azi, la nivel statal…
Cel puţin, aşa rezultă din acuzele războinicului trac Ahile aduse lui Agamemnon:
“Nu de necaz pe troieni am venit eu cu armia-ncoace,
Spre a mă bate pe-aici, doar nu mi-s troienii de vină;
Nu mi-au răpit ei cirezi, nici bunuri cumva de-ale mele
Nu mi-au stricat ei, nici roadele-n ţara bărbaţilor Ftia
Cea cu pământ roditor, că la mijloc sunt stavile multe,
Munţii cu umbre pe văi şi marea cu clocot de valuri;
Ci ne-am luat după tine, sfruntate, ca tu să te bucuri,
Că răzbunăm pe troieni noi, pe fratele tău şi pe tine,
Cel făr-de-obraz….” (C. I / v. 150-158)

5- Iliada – o veritabilă Capsulă a timpului
Grecii au refuzat să recunoască preluările făcute de la vechile populaţii mediteraneane, băştinaşe, în ciuda faptului că arheologii – şi în primul rând Arthur Evans – au arătat că acel coif al lui Hector, descris de Homer, apare întocmai pe o cupă de metal din insula Creta.
Reamintim că insula Creta, dealtfel ca şi Sparta, erau considerate de sorginte tracă. Dar şi scutul lui Aias, ori arcul lui Pandaros, au putut fi identificate pe vasele descoperite la Hagia Triada. Ei bine, aceeaşi greci, au recunoscut dintotdeauna preluarea de la popoarele trace, vecinele lor de la nord, atât a poeziei, cât şi a muzicii.
Asemenea atitudini, uneori inexplicabile, pot fi însă cu uşurinţă trecute cu vederea dacă luăm în considerare că, tot grecii, au căutat permanent să păstreze pentru viitorime bunurile morale şi materiale la care a ajuns civilizaţia lor –, întocmai ca într-o veritabilă capsulă a timpului. Ca, după circa trei milenii, culmea, românii să repete performanţa printr-o aceeaşi tendinţă (v. Să fie oare mănăstirea Voroneţ o „capsulă a timpului?”, capitol din Enigme în jurul nostru – anul 1998, Silviu N. Dragomir).
Iliada e, dincolo de poezie, o frescă unitară, întocmai ca un tablou veridic al unei lungi epoci. Acest tablou-poem ne apare ca o îmbinare măiestrit ticluită, un veritabil testament, în care se poate întrezări permanenta grijă de a lăsa posterităţii învăţămintele şi experianţele de veacuri ale unei civilizaţii care a preluat de la alţii, dar a şi adăugat de la sine un sumum de lucruri şi fapte ce merită consemnate peste veacuri.
În realitate, suntem în faţa unor teribile adevăriri. Protoistorice, aş zice. Şi, deloc întâmplător, poetul Chateaubriand, atunci când – constrâns de împrejurări – a anunţat că-şi vinde faimoasa lui bibliotecă, spunea că va păstra numai o singură carte: Iliada.

6- Modalităţi comune ale tracilor, dar şi ale românilor, de a ieşi din crize
În primul rând, va trebui să observăm – peste mii de ani – un acelaşi mod de a se căuta depăşirea unor mari şi catastrofale conflagraţii militare.
Astfel, ajunsă aproape de pieire din cauza prea multor pierderi, armata coaliţiei ahee nu mai vede nici o posibilitate să iasă din criza militară în care se zbătea de nouă ani, în afară doar de a apela, în ultimă instanţă, la înţelepciunea unui înalt prelat:
“Morţii ardeau sumedenii pe ruguri. Şi-n vreme de nouă
Zile, prin lagăr, zburară săgeţile dumnezeirii.
Dar, într-a zecea, pofti Peleianul la sfat ostăşimea…
Cred, o Atride, că noi o să fim nevoiţi să ne-ntoarcem
Iar înapoi rătăcind, dac-o fi să scăpăm de la moarte,
Căci deopotrivă ne seceră oastea războiul şi ciuma.
Să întrebăm dar un preot ori un zodier sau pe unul
Care-i de vise tălmaci, că şi visele vin de la Zeus,
Ca să ne spună de unde-i înverşunarea zeului Apolo?
Ceartă-ne oare dorind juruite prinoase ori jertfe?
Au poate arsura de fripte mioare şi capre alese
El dobândind, ar voi de la noi să-şi abată urgia?>
Zise şi-ndată şezu. Dar iată, se scoală-ntre dânşii
Fiul lui Testor, întâiul şi fala prorocilor, Calha,
Care ştia câte-au fost mai demult, câte sunt, câte fi-vor
Şi cârmuise ale aheilor vase pe mare spre Troia…”
(C. I / v. 51-70)
Iată că, întâmplător sau nu, după trei mii de ani, Ştefan cel Mare, a cărui oaste era şi ea „secerată” de mulţimea turcilor, apelează la sfaturile înţeleptului călugăr Daniil Sihastrul, încercând astfel să obţină victoria militară prin umila supunere la vrerile divinităţii.
Sigur că oricine ar putea obiecta realitatea că astfel de practici au fost – atât spaţial, cât şi temporal – comune şi multor altor vechi şi mari conducători de oşti care ajunseseră la ananghie…
Să săpăm mai adânc…
Ne tot plângem, pe umerii celor care au răgazul să ne asculte, că nu dispunem de suficiente date despre trecutul îndepărtat al poporului nostru. Dar, nici nu ne omorâm prea mult cu căutatul -, exceptând, poate, arheologia. Iliada poate fi doar un simplu exemplu de patrimoniu universal rămas încă neexplorat de români. Fie şi măcar ca operă de artă, Iliada a fost sondată pentru prima dată abia prin anul 1938 (?!) de către Nicolae Cartojan (v. Legendele Troadei în literatura veche românească). În mod cu totul curios, epopeea este considerată de istorici ca o simplă poezie pe care – nu-i aşa? – nu te poţi bizui ca pe fapte reale, certe; dar, culmea, într-un acelaşi timp se admite de către poeţi că ea este doar strămoşul poeziei europene şi, că, în realitate ar fi doar vorba de o pură istorie… romanţată. Ca să vezi…
Or, nimeni nu vrea să vadă – în afara unor încercări anterioare şi timide ale istoricului Nicolae Densuşianu – dacă nu cumva această epopee este posibil, ca întocmai oricărei arhaice opere de artă (fie ea cetate, monument, stelă funerară ş.a.) să mai conţină, în plus, o seamă de date şi situaţii care, peste milenii, s-ar fi putut păstra nealterate de timp -, în cazul în speţă comportamente, proceduri sau obiceiuri bine conturate la popoarele cărora le este premergătoare: traci, geto-daci, protoromâni, români.
Este o justificare a unei păreri personale că printre puţinele semnale de comportament uman venite din trecutul nostru – mă refer la protoistorie, ca la cea mai adâncă investigare posibilă – şi în completarea creaţiilor populare: basme, credinţe, eresuri, poezii, colinde, oraţii, blesteme, descântece ş.a., s-ar putea foarte bine să apelăm şi la cele 16.000 de versuri ale primei epopei homerice, din care semnalăm doar câteva.
a) Rolul Divinităţii la traci şi la români. În viziunea homerică, punând în discuţie doar Iliada, desfăşurarea întâmplărilor pământeşti trebuie urmărită nu doar în înlănţuirea lor pur omenească, ci şi sub aspectul rolului Divinităţii. Pentru vechii traci nu era îndeajuns de clară motivaţia pentru care – viteaz fiind şi dreptate având –, puteai totuşi foarte uşor să pierzi o bătălie din cauza unei voinţe imuabile, de nepătrus, atribuită pe atunci lui Zeus. De asta, poate, mulţimea jertfelor făcute zeilor la tot pasul de-a lungul întregii epopei homerice. Dar, tot aşa, pentru românii deveniţi între timp creştini, trebuia neapărat şi adeseori adus jertfe lui DumneZeu. Şi, poate, tot de aici, prinosurile ca şi bisericile închinate de către voievozii noştri (v. Ştefan cel Mare ş.a.) lui Dumnezeu, după fiecare bătălie câştigată; chiar dacă ea, adesea, era obţinută numai prin merite militare şi prin însăşi dreptatea cauzei.
Este vorba de acea credinţă rămasă permanentă la poporul român, anume că succesul şi reuşita în oricare dintre acţiunile omeneşti depind, în ultimă instanţă, nu doar de valoarea individuală, ci şi de ajutorul acordat de DumneZeu. Întocmai ca odinioară la traci, de Divinitate. Ca să nu mai vorbim de jertfele animaliere care se mai aduceau în plin secol al XIX-lea de către populaţia rurală – aşişderea ca odinioară la traci – cu precizări asupra rasei (păsări, ovine ş.a.), caracteristicilor animalului sacrificat (alb, negru, tânăr etc.), modului de împărţire a jertfei (ce anume din jertfă ia preotul, ce ia gazda ş.a.). Sau, chiar de către noii Domnitori la solemnităţile de înscăunare. Este consemnat istoric faptul că Voievozii munteni, atunci când veneau cu întreg alaiul de încoronare la Biserica Bunavestirii de la Curtea Veche, erau întâmpinaţi de un cioban dinainte ales şi frumos îmbrăcat care jertfea un berbecuţ alb chiar pe treptele bisericii, pentru ca astfel noul voievod să păşească încă de la intrarea în lăcaş peste sângele ofrandei. Toate asemenea obiceiuri păgâne nu pot fi găsite în creştinism.

b) Conştiinţa jertfei şi imanenţa morţii. Ahile Peleianul, întocmai celorlalţi eroi traci, consimte foarte uşor la pierderea bunului suprem – care este Viaţa -, pentru îndeplinirea marilor ţeluri ideale cum ar fi Gloria şi Onoarea:
(C. XXI / v. 106-113) “… Dar acuma
Nu va scăpa cu viaţă nici unul din cei care zeul
O să mi-i puie în mână-naintea cetăţii, nici unul,
Oricare-o fi din ai voştri, necum feciorii lui Priam,
Mori şi tu, frate, şi taci. De ce te mai vaeţi zadarnic?
Doar a murit şi Patrocle, şi ce eşti tu faţă de dânsul?
Cată la mine şi vezi ce mândru sunt eu şi ce mare;
Tata mi-i Domn şi viteaz, iar mama zeiţă, şi totuşi,
Vai, şi pe mine m-adulmecă moartea şi soarta
Nebiruită pe veci. Dimineaţa, namiaza ori seara
Are să vie o vreme, când unul şi mie-o să-mi curme
Firul vieţii, cu lancea lovindu-m-aci ori cu arcul…”
Acel „mori şi tu prietene” vine de la o subliniere a unei simple stări conflictuale, de război. Nici nu se punea în discuţie problema unei „prietenii” între Ahile şi Hector. Era vorba liniştirii învinsului că în luptă, acesta e „Datul”, în care Datul = Soarta.
O glosare asupra datoriei şi a imanenţei morţii la traci şi geto-daci, în pandant cu aceea de la noi, ar fi inutilă. Vedeţi Solul Dac, precum şi zicătoarea: Ce ţie ţi-e scris, în frunte ţi-e pus!
c) Supunerea tracilor în faţa imuabilului. Luptătorii ahei, deşi cu mult mai mulţi (între 120-140.000 de soldaţi) şi foarte motivaţi (doar luptau pentru „cauza dreaptă” a pedepsirii unei mari ofense aduse uniunii lor tribale), sunt mereu învinşi de mult mai puţinii luptători troieni (circa 50.000 de soldaţi), care apărau (culmea!) nedreptatea şi raptul. Era, desigur, un curs evident de ilogic al conflictului. Totuşi, ei acceptă faptul (!), întocmai ca pe o hotărâre imuabilă a Divinităţii:
„Mare şi grea e osânda ce-mi dete părintele Zeus,
Neînduratul. Deşi se-nvoise cu semne că-n ţară
Nu m-oi întoarce de-aici înainte ca Troia s-o spulber,
Totuşi acuma s-a pus să mă-nşele grozav, mă sileşte
Calea spre ţară s-apuc ruşinos după pierdere multă.
Astfel e voia lui Zeus, a zeului cel mai puternic…”
(C. II / v.109-114)
Întocmai, o atitudine asemănătoare reiese după trei milenii şi în cazul moldovenilor din acea pisanie a lui Ştefan cel Mare de la Războieni, prin care acesta îşi asuma înfrângerea, indiferent de nedreptatea sorţii: „…sculatu-s-a puternicul Mahomed, împăratul turcesc, cu toate ale sale răsăritene puteri; încă şi… Laiotă venit-a cu toată ţara lui cea basarabească; veniţi să jăfuiască şi să prade Moldova. Şi au ajuns până aici la Pârâul Alb, iar noi Ştefan Voievod cu fiul nostru Alexandru venit-am înaintea lor şi am făcut cu dânşii mare războiu în luna iulie în 26 zile, şi cu îngăduinţa lui Dumnezeu biruiţi fură creştinii de către păgâni, şi căzură acolo mare mulţime de ostaşi…”.
O nemaipomenit de smerită recunoaştere în faţa unui nedrept, dar imuabil, destin.
d) Participarea femeilor la jocul sorţii: Moarte, sau Glorie şi Onoare. Încă din protoistorie, femeile au participat cu dăruire, abnegaţie şi o totală supunere la hazardul războiului, acest (uneori) funest joc. Cât de teribil-umană e descrisă zbaterea prea-frumoasei Elena, a celei alteori numită „căţea neruşinată”, din clipa în care soţul ei, Paris, părăseşte câmpul de luptă şi se refugiază ca un laş în palatul său din Troia:
„Mi-ai şi venit din război, mai bine piereai tu acolo,
Biete, răpus de acel care-mi fuse bărbat înainte.
Tu te mândreai altădată că-l poţi dovedi pe Menelau
Oricum te-ai bate cu el, cu virtutea, cu braţul, cu lancea.
Hai şi pofteşte-l acuma din nou pe viteazul Menelau
Şi te măsoară cu el. Ba eu te sfătuiesc să te-astâmperi,
Pofta de harţă să curmi şi să nu mi te-apuci nebuneşte,
Luptă pieptişă să dai cu Menelau, ca nu cumva-ndată
Suliţa-i să te doboare…” (C. III / v. 425-433)

Nu este necesar un efort prea mare pentru ca să poată fi văzută, în pandant, atitudinea femeilor de luptători moldoveni aflate într-o situaţie oarecum asemănătoare. Amintiţi-vă, rogu-vă, de rolul mobilizator al acestora din Mama lui Ştefan cel Mare…
e) Cavalerismul trac faţă de cel românesc. Iliada ne supune atenţiei cel puţin două cazuri evidente ale vechiului şi binecunoscutului cavalerism. În timpul înfruntării directe dintre tracul Glaucos Hipolohianul şi aheul Tidid Diomede, luptătorii invocă părinţii şi strămoşii până când ei observă că au o… aceeaşi ascendenţă! –, astfel că încetează lupta şi voios îşi dau mâna:
„Hai dar să facem schimb de arme-între noi ca să ştie
Toţi de pe aici că ne leagă o prietenie străveche.
Asta vorbiră amândoi, săriră din care şi mâna
Prieteneşte şi-o strânseră şi întăriră credinţa”
(C. VI / v. 119 –236)
Un eveniment cumva asemănător, dar petrecut între doi mari căpitani beligeranţi, i-a pus faţă în faţă pe comandantul trac Hector Priamidul şi pe căpitanul de oaste aheul Aias Telamonianul. Ei se luptară atât de crunt şi îndelungat în faţa propriilor oştiri, încât i-a apucat… înserarea! –, iar la propunerea crainicilor ambelor tabere, conveniră să înceteze ostilităţile. Spuse atunci „încoifatul” Hector către Aias, încheind:
„Hai să ne facem şi daruri, un schimb de slăvite odoare,
Ca între ahei şi troieni să zică de noi oarecine:
-Vrajba ce mistuie vieţi, silitu-i-a la încleştare,
Dar se desprinseră ei împăcaţi amândoi ca prieteni-
Astfel îi zise şi spada ţintată-n argint i-o întinse,
Teaca împreună cu spada şi chinga-i frumoasă de piele.
Aias îi dete şi el un şerpar sclipitor de porfiră.
El dup-aceea se-ntoarse-napoi între ahei la corăbii”
(C. VII / v. 44-304)
Au trecut trei milenii de la aceste dovezi ale cavalerismului trac, iar domnitorii Vasile Lupu din Moldova şi Matei Basarab din Valahia, încetând un întreg şir de lupte şi nenumărate ostilităţi, dădură în final mâna şi îşi dăruiră unul altuia măreţe biserici…
f) Democraţia militară la traci şi la români. Românii au moştenit de la traci democratia militară, ea fiind atestată, cu un ultim popas actual al său doar în jocurile paramilitare, precum Căluşarii sau Junii Braşovului. Însă, desigur, democraţia militară funcţiona curent la traci din moment ce Ahile, fiind nedreptăţit, se putea adresa astfel bazileului Agamemnon, mai marele oştirii:
„Tu beţivan, tu obraz de dulău sperios ca şi cerbul!
Nici cu oştirea te bizui vreodată să ieşi la bătaie,
Nici să te-aţii pânditor de duşmani cu vitejii de frunte
Dintre ahei, că te temi să nu dai de primejdia morţii.
Doar ţi-e mai bine să huzuri în tabăra noastră cea largă
Şi să despoi de-a lui daruri pe cine-ţi grăieşte-mpotrivă.
Crai care storci pe supuşi, domnind peste netrebnici…”
(C. I / v. 222-228)
Din fosta democraţie militară tracă s-a mai păstrat la români doar acel drept al boierilor de a lua parte înaintea luptei la alegerea strategiei generale; ca şi – în cazul refuzului acestui drept din partea Domnitorului –, de a-şi decide propria lor retragere din bătălie. Asta, întocmai legendarului Ahile, care o vreme nu a mai participat la lupte, fiind nemulţumit (am arătat) de comandantul său, Agamemnon. O astfel de procedură este ades întâlnită la români prin părăsirea Voievodului de către marii boieri, participanţi pe cont propriu la lupte; un exemplu fiind dat chiar prin părăsirea lui Ştefan cel Mare de către boieri la anul 1476: „Toată Moldova (o spune scrisoarea din 21 august 1476) mustrând pe Domnul ei de tiranie şi cruzime, a refuzat cu totul de a se aduna în jurul lui, zicând că nu s-a purtat niciodată ca Domn, ci ca un chinuitor călău…”. Numai astfel, părăsit de toţi ai săi, Ştefan a fost înfrânt la Războieni. Ulterior, procedura venită din timpuri bătrâne a început să fie considerată – în mod impropriu – ca o trădare; deoarece vechea uzanţă a democraţiei militare începuse să fie considerată de domnitori ca un gest de răzvrătire faţă de „unsul lui Dumnezeu” (!?) –, astfel că în cele din urmă a dispărut cu totul. Astăzi, ea mai persistă – aşa cum am mai spus -, doar în unele jocuri de tipul paramilitar: juni sau căluşari.

g) Scrierea din perioada homerică. Există în Iliada o referire – doar una singură, în toată întinsa epopee – la scrierea ce era practicată în acele timpuri protoistorice. Este vorba despre misiva trimisă de regele Proitos din Argos, către socrul său, rege în Tracia (!), încredinţată chiar transmiţătorului, Belerofonte, protejat al zeilor, cu o indicaţie expresă ca acesta să fie ucis imediat la sosire, după citirea scrisorii:
„Dar se feri să-l omoare, din teamă de sus, îl trimise
Tocmai în Licia, unde pieirea să-şi ducă el însuşi
Semne de moarte scriind o mulţime pe-o placă-ndoită
Şi poruncind s-o arate crăiescului socru să-l piarză…”, iar apoi:
„Cum el ajunse în Licia, ţara udată de Xantos,
Craiul acolo voios îl cinsti cu ospeţe de nouă
Zile şi jertfe de nouă juncani îi aduse pe-altare.
Doar într-a zecea, când zorile trandafirii răsăriră,
El începu să-l întrebe, ceru chiar dovezi ca să vadă
Ce fel de sarcină-i dete iubitul său ginere Proitos,
Când a primit el tăbliţa-ndoită cu semnele morţii…”
(C. VI / versurile 167-170, iar apoi versurile 172-178)
Deşi semnificaţia cuvintelor din original: „semata lygra” -, apare ca neîndoielnică, ea a fost secole la rând pusă sub semnul îndoielii, deoarece însăşi dezvoltarea şi înaltul nivel de civilizaţie atins în mileniul al II-lea î. H. erau contestate. Abia descoperirile arheologice din Creta, ca şi din Pyros, au atestat existenţa miilor de asemenea tăbliţe cu înscrisuri, printre care unele întocmai scrisorii din Iliada, care fusese îndoită în sistemul roman de mai târziu –, practicat, se vede, tocmai spre a putea fi sigilată.
Apare extraordinar de relevantă însăşi ideea existenţei unor corespondenţe posibile între sudul Greciei şi centrul Traciei, asta încă din plină perioadă homerică. Nu trebuie uitat că, la Congresul antropologilor de la Berlin (5-12 august 1880), când în faţa a peste 400 de savanţi Thorma Zsofia a prezentat descoperirile arheologice semnalând uluitoarele asemănări între semnele culturii Turdaş – Valea Nandrului cu scrierile din Troia sau Cipru (v. lucrările Ilios a lui Schliemann şi Cyperna lui Cesnola), se făcuse deja pasul spre ideea că scrisul din perioada homerică ar putea fi identic cu acela din Dacia. Era, reamintesc, anul 1880! Dar, savanţii noştri au tăcut…
În zilele noastre, o altă cercetătoare româncă, Viorica Mihai, susţine că scrierea geto-dacă ar deriva dintr-o scriere silabică dovedită că ar fi fost folosită şi în cultura Gârla Mare, exact între anii: 1600-1160 î. H. Dar, savanţii noştri tac în continuare…
h) Denumiri păstrate în mod imuabil timp de circa trei milenii. Numele Poarta Scheiană din Braşov a fost fervent căutată prin „dibuire” – de către istorici, dar şi de către lingvişti -, ajungându-se uneori la justificări absolut rizibile. Era suficient să pui mâna pe Iliada şi să o deschizi spre a afla semnificaţia denumirii:
„Stau împrejurul lui Priam acolo Timoites şi Pantus
Clitiu şi Lampos, Apoi al lui Ares răsad Hichetaon
Şi Ucalegon şi Antenor, cei doi înţelepţi deopotrivă,
Sfetnicii lui adunaţi pe un turn de la Porţile Schee
Oameni bătrâni şi de arme scutiţi, dar în rostul vorbirii
Meşteri ca roiul de greeri…”: (C. III / v. 145-150)
Respectiva denumire a porţii aflate la vestul oricăreia dintre cetăţi trace mai poate fi întâlnită şi în alte părţi: C. III / 144 şi 261; C. VII / 238; C. XXII / 6 şi 350.

i) Date certe care pot fi găsite în Iliada. Din epopeea studiată rezultă în mod cert că, înainte de Iliada, mai activaseră în Peninsulă şi o sumedenie de alţi poeţi traci; dintre care cei mai importanţi fuseseră: Orfeu, Musaios şi Tamiris. Deci, chiar înainte de Iliada, tracii obişnuiau să cânte întâmplări eroice strămoşeşti. Când trimişii lui Agamemnon, Fenix, Aias şi Ulise, propuşi pentru a trata împăcarea regelui cu Ahile, aceştia, mergând la cortul eroului:
„Ei îl găsiră pe-Ahile cu armia lui la corăbii;
Sta veselindu-se acolo cu dulcele sunet din lira-i
Cea cu căluşul de-argint, frumoasă şi meşteşugită,
Pradă luată de el la spargerea Tebei, cetatea
Craiului Vultur. Cânta, veselindu-se, fapte viteze…” (C. IX / v. 183-187).
În epopee mai poate fi întâlnit faptul că tactica militară aplicată de beligeranţi era cu precădere aceea a luptelor eroice singulare, adeseori cu provocări explicite şi făcute în mod expres. Totuşi, la un moment dat – într-o situaţie specială, de vârf – se întrevede necesitatea unei noi strategii, aceea a formării unui sistem numit ulterior „arici” de către antici:
„Gata cu pieptul să-nfrunte potopul troian şi pe Hector
Lance cu lance-ngrădind şi scutul de scut răzimându-şi
Coiful în coif şi bărbat de bărbat laolaltă-n oştire
Se-nghesuiau…” (C. XIII / v. 124-145)
Respectiva tactică, izvorâtă din certe necesităţi strategice, stringente, va fi pusă la punct de hopliţi şi dusă la desăvârşire de „falangele” macedoniene închise, ca şi de „ţestoasa” romană la asedii. O aplică şi Ştefan cel Mare la Războieni când, rămas cu prea puţini luptători în faţa puhoiului turcesc, aşează întocmai astfel carele şi suliţaşii.
Tot aşa, multă vreme, în lipsa unor certe izvoare documentare nu s-a prea ştiut cum era în evul mediu împărţită oastea la noi. Putem acum afirma, totuşi, că grosul oştirii din Ţările Române – gloatele, iar nu roatele – erau formate ca şi cele ale tracilor din Iliada. Explicităm: oamenii trebuie că erau rânduiţi după fratrii (zone) şi neamuri, aşa fel că zona (ex. sucevenii, romaşcanii etc.) să dea sprijin zonei, iar neamul (ex. satul, familia) să dea sprijin neamului. Neîndoielnic este faptul că tracii începuseră încă de pe vremea Iliadei să aplice respectiva tactică propusă de bătrânul şi versatul Nestor lui Agamemnon, în ceea ce priveşte organizarea gloatelelor:
„Chibzuie bine, o, Doamne, şi tu şi de alţii ascultă;
Nu este de lepădat un cuvânt ce eu ţi-l voi spune:
Armia tu întocmeşte-ţi acum după neam şi-nrudire,
Neamul pe neam să s-ajute la luptă şi ruda pe rudă.
Asta de faci, Agamemnon, şi dacă te-ascultă danaii,
Şti-vei tu care din frunte şi care din gloată-i netrebnic”
(C. II / v. 355 – 360)
j) Creştini înaintea creştinismului… Această afirmaţie care a bulversat multă lume, în special pe istoricii-funcţionari de astăzi, a dat naştere la deosebite şi aiuritoare speculaţii. În realitate, nu se pune problema de a discuta dogmatica creştină (cel puţin de către noi), ci este vorba de unele constatări de aparenţă sporadică făcute în special cu privire la acele obiceiuri pe care creştinismul cu siguranţă că le-a preluat din alte vechi religii -, prin foarte cunoscutul fenomen de sincretism (v.). Cum altfel, de pildă, am putea înţelege o anume procedură folosită şi azi la înmormântările creştine, atunci când mortul este în toate cazurile aşezat cu picioarele spre uşa de intrare a casei şi este scos exact într-o aceeaşi poziţie, aşa cum ne spune în Iliada chiar Homer, prin gura lui Ahile, încă de acum circa 3.000 de ani înainte de creştinism:
„Mie încalte nu-mi poate tihni nicidecum înainte
Nici băutură, nici hrană, căci mort mi-e prietenul, zace
Bietul în cortul întins cu tălpile-ntoarse spre uşă…”
(C. XIX / v. 207 – 209)
Dar, în Iliada găsim zeci de asemenea obiceiuri creştineşti (v. priveghiul ş.a.).
Puţină istorie nu strică…
În poemul Iliadei, sunt foarte multe referiri la tracii de la Istru, din acel nord înde-părtat, printre care le putem aminti şi pe cele de la începutul cântului al XIII-lea:
„După ce duce pe Hector şi oastea-i aşa spre corăbii,
Zeus îi lasă pe ei să-şi poarte necazul şi greul
Luptei apoi, iar el cată cu ochi luminoşi mai departe
Ţări şi noroade să vază, pe traci care-nstrună sirepii,
Pe hipemolgii slăviţi, băutorii de lapte, pe mizii
Care de-aproape se bat şi pe abii cei plini de dreptate”
(C. XIII / v. 1 – 9)
Chiar la începutul cântului respectiv, Homer ni-i precizează ca fiind traci, pe iubitorii de cai, pe hipemolgii din nord-estul Mării Negre, populaţie pelasgă foarte cunoscută prin faptul că se hrănea în bună măsură cu lapte de iapă (a se revedea în acest sens basmul Făt-frumos fiul iepei, cules de Mihail Eminescu); pe mizii localizaţi între Carpaţi şi Dunăre (a se identifica drept o populaţie străbună a viitorilor misieni, coborâţi in corpore spre Asia Mică); precum şi pe abi, o altă populaţie, desigur tot tracă, tot nordică -, dar rămasă deocamdată neidentificată. Sau:
„Repede-Ahile purcede spre fiul fălos al lui Pires
Rigmos, bărbatul venit din a Traciei rodnică ţară…”
(C. XX / v. 468-469)
Sunt prea multe referirile la traci spre a mai putea fi cuprinse într-un simplu material ca acesta. În Iliada mai poţi afla cum se năşteau tracii. Tot în Iliada poţi afla cum creşteau, dar şi cum erau educaţi ei. În Iliada se poate vedea cum se căsătoreau, cum luptau şi cum mureau tracii. Tot aşa după cum, de asemenea, în Iliada afli despre me-sele tracilor unele detalii surprinzătoare. Astfel, după ce Nestor îl salvează pe Maha-on, fiul lui Asclepios (este cea mai veche laudă adusă tagmei medicilor, din proto-istorie) şi îl invită la cortul său, bătrânul îi oferă acestuia o masă de refacere pe care le-a pregătit-o Hecameda, frumoasa cârlionţată:
(C. XI / v. 610 – 625) „…Ea le-ntinse o masă
Dalbă, strunjită, cu negre picioare, şi-o tavă de-aramă;
Spre a da gust udăturii, ea puse într-însa o ceapă,
Miere gălbuie şi sfântă făină de orz şi alături
Puse-o mândreţe de cupă, de Nestor adusă de-acasă.
Cupa cu ţinte de aur bătută era şi-avea patru
Toarte lucrate de jur împrejur cu podoabe de aur,
Doi porumbei ciugulind; sta cupa pe două picioare.
Altul abia de pe masă cu-o mână putea s-o ridice,
Plină fiind, dar Nestor putea fără trudă s-o ţie.
Prinse s-amestece-n cupă vin negru din Pramne femeia
Cea ca o zână de mândră, şi brânză de capre să farme
Cu un răzuş de aramă, să presure albă făină;
Şi băutura gătind, ea îndată-i pofti ca să beie.
Dânşii băură şi după ce-şi stinseră-a setei arsură,
Stau veselindu-se-n cort cu vorb-amândoi împreună”
Iată o mostră de modul în care aheii îşi ospăta musafirii în vase pe care noi, astăzi, le socotim nefuncţionale, întocmai celor găsite la săpăturile din straturile „Cucuteni”.
Peste toate, nu poate fi minimalizată puterea de abstractizare a vechilor traci.
Ca să nu mai vorbim de multe alte realităţi ale Iliadei -, din care aflăm că tracul Eneas făcea parte dintr-o familie care era permanent în conflict cu a celuilalt trac, Priam. Prin similitudine, amintiţi-vă de îndelungile confruntări de la noi între familiile Dăneştilor, din Ordinul Pământenilor (sau al Bisericii Valahe), cu Drăculeştii, din fostul Ordin al Templierilor, cavaleri de import.
Mai amintiţi-vă de tracul Eneas, un protos al Iliadei, care vorbea cu siguranţă limba sa tracă atunci când – învins fiind -, a plecat din Troia. El desigur că vorbea o aceiaşi limbă cu care şi-a refăcut traiul şi ginta în ţara de adopţiune: în Laţium (!).
De aici rezultă clar că latina era o limbă de sorginte tracă –, rezultând, iară-şi-iară, că latinii vorbeau o limba tracă, întocmai aşa după cum şi strămoşii noştri vorbeau o aceeaşi limbă tracă; bineînţeles că, ambele, cu inerente evoluţii avute în paralel…
Dacă istoricii noştri, cu aptitudini pur funcţionăreşti, nu vor să admită că Homer şi Virgiliu aveau minime cunoştinţe istorice, ar trebui cel puţin să recunoască – măcar aşa, din bun simţ -, că cei doi mari bărbaţi ai omenirii trăiseră prin acele timpuri; deci cu două-trei mii de ani mai aproape de întâmplările din peninsulele greacă şi italică.
De aceea consider că, citind Iliada ca pe o sursă a protoistoriei poporului român, ne stă în putere să lămurim destul de bine măcar o parte din enigmele ţesute în jurul comportamentului strămoşilor traco-geto-daci, dezvăluindu-ni-se structurile lor, acum parcă mai inteligibile, pe care să le descifrăm măcar atât cât ne permite nivelul actual de cunoaştere şi, în nici un caz să neglijăm intuiţia; numai astfel reuşind să integrăm într-o evoluţie credibilă spiritualitatea străbunilor noştri direcţi.
Dar, asemenea constatări au mai fost făcute şi de către alţi autori, fie şi numai, oarecum sporadic –, fiind cazul să-l mai amintesc aici pe Nicolae Densuşianu.
Deci, pentru a reciti Iliada în sensul propus, nu este neapărat nevoie să-mi plătiţi drepturi de autor; în schimb putând aprinde la biserică două lumânări: una la Morţi, deoareece tracii mureau încă în plina lor glorie, iar alta la Vii, deoarece, indiferent dacă multora le place sau nu, astăzi noi suntem chiar urmaşii lor direcţi moştenindu-le şi comportamentul şi limba.
O puteţi face liber, iar dacă nu, nu!

Silviu N. Dragomir

Societatea Culturală GETICA

Sursă: enciclopediagetodacilor.blogspot.com