DIMENSIUNEA ORTODOXĂ A NAŢIONALISMULUI DACO-ROMÂN

„Esenţială în distingerea unei naţiuni este structura ei sufletească specifică. Orice factor istoric, geografic, ereditar
din această structură sufletească îi determină cursul dezvoltării  ei ulterioare. În acest sens ortodoxia este un element de bază în arhitectura sufletului românesc. Religia nu este un element de suprafaţă, ci unul care conferă sens profund întregului fond al Naţiuni. Toată viaţa unui Neam poartă pecetea religiei sale”.
(Părintele Dumitru Stăniloae)

Omenirea, creaţia lui Dumnezeu este structurată pe Naţiuni, entităţi naturale dar cu o dimensiune supranaturală prin îngăduinţa divină şi restaurate ca entităţi spirituale prin Întruparea, Jertfa şi Învierea Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
În Kalokagathia (plenitudinea valorilor conţinute în fiinţa lor) Creaţiei Sale divine, Dumnezeu-Atotcreatorul a făcut lumea bună prin unitatea ei şi frumoasă prin diversitatea ei, adică prin Naţiunile metafizice fundamentate ontologic.
Temeiul dumnezeiesc (biblic) al Naţiunilor se află în prima poruncă a Sfintei Treimi – Atotcreatoare, din Geneză, adresată primei Familii create: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul…”
Sensul acestei primordiale porunci are următoarea tâlcuire:
„Creşteţi”, adică împliniţi-vă menirea firească pe temeiul şi Taina Familiei, „şi vă înmulţiţi”, îndeamnă spre a deveni o seminţie, o comunitate, un popor, într-o primă fază istorică, în faza primară…, „şi stăpâniţi pământul…”, înţelegându-se desăvârşirea întru Seminţii, întru Popoare şi întru Naţiuni, având ca finalitate istorică mântuirea Neamurilor prin Biserică, prin Evanghelia lui Iisus Hristos- Mântuitorul lumii.
Toate cele trei imperative ale acestei prime porunci îşi aşează osmoza pe temelia proprietăţii: cea privată a Familiei şi cea naţională ca Moşie a Neamului.
În această Trinitate ontologică: Familie, Proprietate şi Biserică, Dumnezeu-Atotcreatorul l-a aşezat pe Om ca sens şi scop al Cetăţii divino-umane, care este Naţiunea.
Esenţa Naţiunii, a Creaţiei, respectiv a lui Dumnezeu este Dragostea. Dragostea dumnezeiască se asumă divin în Iubirea Creaţiei şi în mod expres în Om, iar dragostea omului se însumă prin iubirea de Dumnezeu şi de oameni, care îşi are puritatea şi plinătatea în Naţionalism.
Naţionalismul este aşadar un instinct natural, o lege naturală dumnezeiască, care se desăvârşeşte prin convertirea la creştinismul ortodox,, devenind o Trinitate a Dragostei: Iubirea faţă de Dumnezeu, iubirea faţă de Neam şi iubirea faţă de alte Seminţii (cunoaşterea, înţelegerea, respectul şi aprecierea lor privind raportul cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos).
Bunul Dumnezeu a înzestrat Naţiunea Pelasgă (thraco-geto-dacă)- Muma lumii, cu avuţia spirituală a monoteismului precreştin, care s-a axat dintru început pe un naţionalism religios, devenit apoi prin chemarea şi urmarea lui Hristos, Naţionalismul daco-român creştin ortodox.
Tradiţia sacerdotală pelasgă, prin profetismul Sibilelor thrace şi al marilor Preoţi şi Regi scythi au tors neîntrerupt firul Naţionalismului până la Hristos şi după Hristos, prin Apostolii aleşi şi Ucenicii acestora, desăvârşindu-l prin predominarea elementului mistico-religios.
Zamolxe a fost marele Profet al Naţionalismului proto-dac, precreştin, căruia i-a urmat Sfântul Apostol Andrei- Patriarhul daco-român al Naţionalismului creştin ortodox. Cel întâi chemat şi ales la propăvăduirea Evangheliei, Andrei în timpul misionarismului său primeşte poruncă de la Iisus Hristos-Arhiereul divin să încreştineze Dacia (Scythia): „Andrei sunt cu tine oriunde vei merge, dar Scythia te aşteaptă”.
Naţionalismul creştin ortodox se continuă neîntrerupt până la Cuza, sub autoritatea ortodoxă ierarho-voievodală. După aşezarea hegemoniei masonice din vremea lui Cuza, Naţionalismul creştin ortodox mai persistă sporadic prin genialitatea spirituală a lui Mihail Eminescu, prin teoreticianul savant Doctorul Nicolae Paulescu- Părintele Naţionalismului creştin ortodox modern şi prin spiritul faptei, promovat de Corneliu Zelea Codreanu- Voievodul mistic daco-român al Naţionalismului creştin ortodox.
În funcţie de structura lor sufletească privind raportul religios cu Ziditorul, cele mai multe Naţiuni au căpătat o „curbură”, o deviere „raţională”, devenind politeiste.
Singură, Naţiunea Pelasgă şi-a păstrat duhul Trinităţii divine în cadrul monoteismului precreştin asumat prin permanenţa jertfei, devenind Înaintemergătoare a misticismului Hristic. În cadrul hegemoniei Hiperboreene, a „Belanginelor” (a „Legilor Frumoase”, sau „perfecte”), a monoteismului religios pelasg (traco-geto-dac), a precreştinismului zamolxian (respectiv a dreptei credinţe), cunoaşterea adevărului religios era consecinţa trăirii în Dumnezeu şi totodată constanta religios-naţionalistă, care a conservat identitatea noastră etnică de-a lungul mileniilor istorice.
Naţiunea oricare ar fi ea se poate defini şi poate căpăta un caracter divin doar într-un raport direct cu Creatorul-Părintele Naţiunilor, prin natura religioasă pe care o dă dimensiunea spirituală a Trinităţii şi în mod expres prin Jertfa dumnezeiască a Fiului Iisus Hristos în comuniune cu sufletul acelei naţiuni. Mântuitorul nostru Iisus Hristos devenind astfel, prin Învierea Sa, Începătură a celor adormiţi conform dumnezeieştii înţelepciuni a Sfântului Apostol Pavel: „Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia. Dar fiecare în rândul cetei sale: Hristos începătură, apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui.” (1 Corinteni 15, 22-23).
În sprijinul afirmaţiei profetice a Apostolului Pavel, vine Teologul Iubirii Sfântul Evanghelist Ioan, cu viziunea Bisericii cereşti Biruitoare: „Şi Neamurile vor umbla în lumina ei, iar împăraţii pământului vor aduce la Ea mărirea lor. Şi vor aduce în Ea slava şi cinstea Neamurilor.” (Apocalipsa 21, 24, 26).
În cultul precreştin zamolxian expresia „dacii nemuritori” sugera unitatea mistică veşnică a celor de pe pământ cu cei plecaţi dincolo, conform termenului creştin-ortodox cu cei adormiţi întru nădejdea învierii, adică o comunitate mistică a generaţiilor naţionale în conlucrare cu Proniatorul lumii.
Toate formele existenţiale ale Creaţiei divine coexistă etern în Înţelepciunea dumnezeiască. În Omul creat întru început ca Adam şi Eva (bărbat şi femeie) se cuprindeau potenţial toate neamurile, respectiv naţiunile.
Naţiunea ca entitate spirituală este aşadar, aleasă şi chemată de Dumnezeu pentru a parcurge drumul istoric pe Calea mesianică în vederea pregătirii mântuirii sale divine. Numai în acest sens se poate vorbi de un „popor ales” sau de o „naţiune aleasă”.
Numai în duhul organicităţii etnice a Naţionalismului creştin, Biserica Ortodoxă şi-a păstrat cel mai fidel Sfânta Tradiţie, dăinuind firesc şi milenar în esenţa sa mântuitoare.
Numai creştinismul ortodox adânceşte în duh filocalic ipostaza kalokagathiei (virtuţiile prin excelenţă) în mod absolut binele şi frumosul întru chipul şi asemănarea cu Atotcreatorul.
Ortodoxismul precreştin Zamolxian transcende creştinismului Hristic definindu-se metafizic şi istoric prin Tradiţia sa sfântă, printr-o Euharistie a Jertfei multimilenare, în timp ce daco-românismul se afirmă ca o misiune, ca o vocaţie a acestei mistici ortodoxe.
Focul misticii ortodoxe devine Tiparniţa divină a Evangheliei Iubirii lui Iisus Hristos în modelarea sufletelor popoarelor şi naţiunilor.
Naţionalismul creştin-ortodox reprezintă „Axis mundi” a Naţiunii daco-române. El a reprezentat convertirea Naţiei la ortodoxie (dreapta credinţă), asumându-şi în general în cadrul funcţiei sale mistice întreitul rol de creator, apărător şi izbăvitor.
În rolul de creator Elita ortodoxă îşi asumă responsabilitatea formării unei culturi sufleteşti naţionale, o cultură serafică, slujind Cultului religios, în sinergie cu dumnezeirea. Actul de creaţie are loc numai în cadrul unei spiritualităţi pure, în plinătatea setei de absolut. La harul dumnezeiesc, omul-spirit întrupat este predispus, este chemat prin natură şi destin să participe cu credinţa şi dragostea sa, la actele de cult, respectiv la cultură, îndreptându-se în căutarea lui specifică către Dumnezeu, către frumuseţea ordinii absolute. Actul de creaţie include asceză, credinţă, puritate, rugăciune, cântec, dăruire, curaj, luptă. Actul de creaţie este o luptă permanentă întru desăvârşire, devenind într-un fel colaborator al Creatorului. În cadrul culturii naţionale, operele se definesc prin orientarea şi originalitatea lor, datorită spiritului creator, respectiv harului inspirator, făcând din cultură actul continuităţii neîntrerupte. Harul primeşte aşadar, pecetea dragostei noastre creatoare. Creaţia şi cultura devenind teze ale divinităţii. „Virtuţiile teologale creştine întreţin viaţa noastră spirituală până ce actul creator interior, în ansamblul său, întâlneşte pe Dumnezeu.”(Ernest Bernea, Christ şi condiţia umană. Criterion, 2000, p.53).
În cel de apărător intră în exclusivitate păstrarea Tradiţiei sacre, iar în cel de izbăvitor împlinirea credinţei în iubire prin jertfa supremă.
Când sunt atacate sau uzurpate elementele esenţiale ale Naţiunii: credinţa, limba, cultura şi vatra, Elita ortodoxă trece de la rolul său activ creator la cel dinamic de purtător al transcendenţei prin împlinirea eroică, martirică, sfântă şi mărturisitoare.
Expresia identităţii şi a dimensiunii spirituale a unei naţiuni o dă Elita Religioasă în cazul nostru Naţionalismul creştin-ortodox, realitate inefabilă care-i conferă legitimitate şi autoritate dincolo de orice context istorico-politic. El reprezintă aşadar, axa istorică şi religioasă a Naemului nostru daco-român.
Naţionalismul creştin-ortodox daco-român se însumă sensului nemărginit al spiritualităţii premergătoare mântuirii Naţiei sale. El nu încape îngustimii gândirii socio-politice capabile să-l aşeze în perimetrul unor limite ideologizante.
Naţionalismul creştin-ortodox daco-român constituie un ideal naţional permanent asumat doctrinei sale creştine. În mod principial Naţionalismul creştin-ortodox se raportează la fundamentul său ontologic în sensul original: „Neamul”, „Etnia”, „Naţia” sau „Naţiunea”.
Toţi aceşti termeni care au imunitate teologică reprezintă în esenţa lor încadrarea, creşterea şi desăvârşirea omului moral şi a conştiinţei naţionalist-creştine în tiparul otrodoxiei.
Doar Naţionalismul creştin-ortodox reclamă statutul ontologic şi dimensiunea mistică a entităţii spirituale, respectiv a Naţiunii alese ca chemare mesianică.
Aşa cum dimensiunea mistică a creştinului ortodox se măsoară în funcţie de trăirea sa Liturgică, jertfelnică, la fel dimensiunea spirituală a unei Naţiuni se măsoară în duhul trăirii sale Evanghelice, a Naţionalismului prin excelenţă metafizico-mistic, creştin-ortodox axat pe imperativul suprem al Dragostei dumnezeieşti, care conferă trinitatea Iubirii: faţă de Dumnezeu, faţă de propria Naţie şi faţă de aproapele, care în sens larg cuprinde şi celelalte naţiuni (ca cinstire faţă de raportarea lor la Dumnezeu).
Naţionalismul ortodox daco-român funcţionează în virtutea unei predominanţe asumate ca o transcendenţă a Neamului în permanentă comuniune cu Ziditorul, fundamentată pe o adevărată solidaritate eschatologică dintre creştinul prezent şi Naţia sa veşnică.
Existenţa Naţiunilor sunt evidenţe fireşti determinate de Dumnezeu, iar Naţionalismele lor sunt împlinirile şi desăvârşirile acestor evidenţe.
Aberaţiile în cadrul Naţiunilor apar pe două căi: atunci când sfera politică devine obedientă intrând în conul de umbră al Ocultei, aruncând astfel Statul naţional din forţa Dreptului în dreptul Forţei şi prin neacceptarea şi denaturarea sensului creştin ortodox (denominaţiunile religioase sau apostaziile creştine) deviind totodată de la Calea firească, dreaptă, de la dogma Voievodală milenară, de la Filosofia creştină, de la Dreptatea socială, de la sensul Dreptei, de la Eumenicitatea ortodoxă a unităţii în diversitate, de la dimensiunea spirituală deci, la scopul stângii, la ateism, la diferitele ideologisme totalitare, la parvenitismul şi demagogia ciocoiului, la anarhia proletară, la ecumenismul mondialist al uniformizării, care sluţeşte şi schimonoseşte totul, om şi naţiune prin hegemonia financiară şi infirmitatea politică internaţionalistă. Aşa cum remarca marele nostru Filosof Petre Ţuţea: „Toate formele de stânga violează cotidian ordinea naturală a lui Dumnezeu.” (Între Dumnezeu şi Neamul meu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1992, p.19).
Dincolo, la popoarele politeiste rolul de Călăuză a fost asumat de Filosofii gnostici, care prin etica lor umană (deseori imorală sau amorală) prin prescripţiile lor doctrinare sau impus ca legislatori civili şi religioşi.
Filosofii Seminţiilor politeiste au denaturat sensul spiritual al Naţiunii, punând-o sub influenţa trebuinţelor, a scopului, a parvenirii.
Aşadar, Societatea nu a mai rămas sub sceptrul Naţiunii, ci a devenit o anexă a Statului. Omului i s-a imputat astfel instinctul natural, care incorpora Familia, Proprietatea, Patria, Atotcreatorul, Creaţia, oferindu-i-se în schimb patima.
Filosofia antică politeistă, pierzând sensul religios al Creaţiei, necunoscând deci sensul naturii omeneşti, ca scânteie divină dintr-o geneză dumnezeiască a Harului, a îndrumat omul şi prin om societatea, naţia din tiparele naturale, instinctele, legile divine naturale, înnăscute, spre patimi, înavuţire şi dominaţie, care încadrate spectrului politic au denaturat sensul moral-religios al Naţionalismului, orientând-o spre expansiune, spre imperialism, spre internaţionalism.
După instituirea Bisericii pământeşti a lui Hristos, cârma Naţiunii a fost luată de Părinţii Bisericii şi Filosofii creştini, care au ilustrat virtuţiile cardinale omeneşti cu sublimele învăţături evanghelice, consfiinţind Cupola Religiei şi Filosofiei creştine.
Filosofii renascentişti şi postrenascentişti se abat de la sensul creştin al istoriei, încercând un altoi în cultura antică şi realizând performanţa unei epoci mediocre, în tezele cărora: omul este nesociabil iar societatea este produsul unor convenţii artificiale dintre indivizi.
Filosofii iluminişti sau Iluminaţii, dau un caracter revoluţionar doctrinelor lor considerând societatea nefastă omului natural, care l-a corupt prin cele două instituţii uzurpatoare: proprietatea şi dominaţia (guvernământul), ce pot fi substituite cu libertatea şi egalitatea doar în cadrul unui Contract social.
Ce este de fapt Statul sau poporul suveran în mintea lui Rousseau? Răspunsul corect îl aflăm de la H. Taine: „Dogma suveranităţii poporului, interpretată de către mulţime, va duce la o perfectă anarhie, până în momentul când, interpretată de către şefi, ea va duce la un despotism desăvârşit”.
Istoria a confirmat perfect concluzia lui Taine.
Remediul proprietăţii ar fi colectivismul, respectiv comunismul, iar al dominaţiei sar preconiza pe libertatea care întronizează Statul cu putere absolută, adică despotismul cu şirul unor monstruoase tiranii.
Aluatul Revoluţiei franceze s-a dospit din invidie, dispreţ şi ură, rumenindu-se în patimile de proprietate şi de dominaţie.
Revoluţionarii francezi, în speţă iacobinii (exponenţii burgheziei inferioare) au ruinat totul: individul, familia şi statul.
Sofismul filosofilor din secolul al XIX-lea s-a aplecat prea puţin asupra problemelor sociale şi în tot răsunetul lor n-au găsit remediile necesare care să vindece patimile de proprietate şi de guvernământ.
Liberalismul, copilul natural al Revoluţiei, suprimă dominaţia aducînd un spor de dezordine în familie şi în stat, accentuând patima de proprietate în cadrul asociaţiilor financiare anonime, care constituite pe acţiuni şi dispunând de capitaluri enorme au pus bazele imperialismului economic de tip Rothschild.
Celălalt fiu al Revoluţiei burghezo-proletare (se pare legitim) Socialismul (de sorginte marxist), care printr-o contrafacere palidă a unor idei de-ale lui Platon şi-a arogat rolul suprimării proprietăţii private instaurând o abominabilă tiranie sub o formă înnoitoare a iacobinismului, dar cu zestrea veche a abjecţiilor sale.
Socialismul marxist este sprijinit cu îndârjire de ruda sa apropiată Anarhismul, care girează patima dominaţiei desfiinţând Familia, Proprietatea şi Naţiunea,
Prin emanciparea femeii şi prin educaţia comună a copiilor, practic Familia este desfiinţată, urmându-i îndeaproape Proprietatea şi Naţiunea.
Ca o concluzie putem constata că în timp ce ipostaza Creaţiei şi chipul Omului au fost zugrăvite cu Dragostea lui Dumnezeu în Entitatea naţionalistă, toate cele celelalte sisteme gnostice, care au culminat cu cele trei sisteme moderne au exaltat în patima invidiei, a egoismului, a urii şi a violenţei, consternând, boţind şi mutilând valorile eterne ale Neamurilor.
Asupra ultimelor sisteme vom reveni mai pe larg. Acum ne vom reîntoarce asupra spiritului naţionalist.
Caracterul Naţionalismului prin excelenţă se determină doar pe baza unei analize profunde teologic-ortodoxe-mistice.
Naţionalismul ortodox daco-român s-a întrupat mistic în axa Crucii, prin cele două coordonate spirituale: pământ şi cer. Pământul-realitate organică esenţială vieţii, ca Moşie naţională şi Cerul-duhul Sfinţilor şi Strămoşilor ca Împărăţie divină, cum inspirat remarca marele teolog şi duhovnic Părintele Dumitru Stăniloae: „Noi suntem poporul cu spiritualitatea cea mai apropiată de cea genuin creştină de lumina originară a lui Hristos.” (Între Orient şi Occident, în „Telegraful român, anul LXXXIX nr. 30, 1941, p.1).
Dacă, prioritar naţiunii sunt cele două elemente, dealtfel esenţiale: limba şi teritoriul, ea rămâne în cadrul restrâns de entitate naturală, iar naţionalismul ei devine un conţinut natural al vieţii biologice, fără putinţa devenirii axiologico-transcendente pe baze moral-spirituale, neajungând la revelarea tainelor metafizico-mistice, cum ne descoperă marele duhovnic Arsenie Boca: „Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu. Când îşi urmează destinul, au apărarea lui Dumnezeu, când îl trădează, să se gătească de pedeapsă.” (Părintele Arsenie Boca-Mare Îndrumător de suflete din secolul XX, Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p.120).
Axa spirituală nu exclude naturalul, ci îl completează, îl desăvârşeşte. Naţiunea noastră daco-română s-a plămădit din jertfă, s-a împlinit în Jertfa lui Dumnezeu pentru omenire şi dăinuie prin jertfa Neamului pentru Dumnezeu.
Naţiunea Daco-română se oglindeşte mistic ca o Filocalie a Suferinţei şi a Jertfei întru biruinţă şi mântuire.
„Naţiunile sunt după cuprinsul lor, eterne în Dumnezeu. Dumnezeu pe toate le vrea. În fiecare arată o nuanţă din spiritualitatea Sa nesfârşită. Le vom suprima noi, vrând să rectificăm opera şi cugetarea eternă a lui Dumnezeu? Să nu fie! Mai degrabă vom ţine la existenţa fiecărei naţiuni, protestând când una vrea să oprime sau să suprime pe alta şi propăvăduind armonia lor, căci armonie deplină este şi în lumea ideilor dumnezeieşti.” (Părintele Dumitru Stăniloae, „Scurtă interpretare teologică a naţiunii”, în Ortodoxie şi românism, Sibiu, 1939, p.44).
În decursul mileniilor istorice Naţionalismul daco-român s-a perpetuat simultan în toate cele trei acte: vocaţionale, misionare şi mesianice, urcând deseori deasupra istoriei. Aşa a fost depildă monoteismul-precreştin, profetismul sibilelor, re-naşterea creştin ortodoxă, monahismul şi arta religioasă, capodoperele spirituale, re-înfăptuirile unităţii naţionale, Mărturisirile de credinţă, etc.
Visul s-a împlinit, dar el trebuia şi trăit.
„Biserica românească a fost mereu candelă aprinsă a unităţii de neam. Ea a întreţinut
în biserici…Nu trebuie să uităm că suntem moştenitorii unei tradiţii peste tot respectate, cu sutele de ani, în toate provinciile vremelnic năpăstuite, şi nimeni şi nimic nu ne dă dreptul să trădăm astăzi moştenirea înaintaşilor şi trebuie să-l apărăm aşa cum l-au afirmat ei.” (Antonie Plămădeală, Basarabia, Sibiu, 2003, p.122).
Naţionalismul păstrează în esenţa sa identitatea de limbă şi cult, precum şi valorile moral-spirituale.
Fascinaţia graiului daco-român se menţine milenar prin autoritatea de excepţie a forţei spiritului descendent din ereditatea mistică a monoteismului precreştin. Această fidelitate lingvistică se datorează caracterului ei cultic care a definit apostolatul thraco-pelasg în arealul sfânt al Scythiei, nu ca regenţă a culturii străvechi, ci ca o Regină dinastică precreştină a spiritului asceto-mistic, perpetuu novator.
Efervescenţa spirituală scythană, venită pe axa Profeţilor thraci şi a Marilor Preotese Sibile pelasge s-a continuat printr-o intensă şi complexă activitate spirituală, catehetică, misionară şi teologică a unor mari Părinţii, mari Teologi, mari Filosofi şi Scriitori creştini de sorginte thracă între care: Apostolii Pavel şi Ioan, Sfinţii: Teotim I de Tomis, Dionisie Areopagitul, Grigorie Teologul, Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Niceta de Remesiana, Auxenţiu de Durostorum, Laurenţiu de Nouae, Ioan Casian, Maximin Thracul, Ioan Damaschin, Fotie, Maxim Mărturisitorul, Simion Noul Teolog, Grigorie Palama, Anna Comnena, Seneca, Plotin, Hypatia, Tertulian, Sapho, Clement Alexandrinul, Origen, Leon al VI-lea Filosoful, etc.
Toţi aceşti creatori şi operele lor (în mare parte capodopere) evidenţiază valenţele unei culturi vaste şi alese a cărei strălucire dăinuie până în zilele noastre.
Naţiunea Daco-română îşi are obârşia într-o sorginte genetică, mesianică şi primordială.
Naţionalismul creştin ortodox curge limpede şi curat între esenţă şi existenţă.
Documentele istorice, teologice, literare, filosofice, artistice, etnografice, vestigiile arheologice, toate acestea de până acum atestă Aluatul sacru al etnogenezei daco-române din care s-au plămădit toate celelate popoare, seminţii şi naţiuni.

( Din ciclul Filocalia Suferinţei şi a Jertfei. Brusturi-Neamţ, Sf. Ap. Andrei, 2011.)