Teodor Filip

ORGANIZAREA PROVINCIEI

La data de 11 august 106 se încheie cel de-al doilea război daco-roman şi are loc constituirea provicniei romane. Acest lucru este atestat şi de „Diploma militară” (CIL 16,00068) descoperită la Porollissum (azi Moigrad, în judeţul Sălaj).
Pentru organizarea noii provincii, Traian a mai rămas aici aproape un an. Au loc mai multe recensăminte făcute de romani (atenţie cei care susţin că teritoriul cucerit a rămas pustiu de daci – ori au fost ucişi, sau luaţi prizoniei ori s-au refugiat la dacii liberi). Din măsurătorile topografice făcute tot de romani, ne-a rămas mărturie faptul că a fost ocupată o suprafaţă de circa 240 km pătraţi, fiind incluse Oltenia, Banatul şi Transilvania intercarpatică (actualele regiuni).
„Dacia Traiană”, cum a fost numită iniţial provincia, a fost asimilată provinciilor romane de rang imperial. Adică era condusă în numele împăratului de către un guvernator de rang senatorial, ce purta titlul oficial de „Legatus Augusti pro praetore”. Primul guvernator a fost Decimus Trentius Scaurianus – până în anul 109. Acest mandat era pentru o perioadă de 3-5 ani, apoi fiind redusă la maximum doi ani. Din aparatul administrativ/birocratic făceau parte persoane de diferite categorii, inclusiv liberţi sau sclavi. Între anii 108-110 se construieşte oraşul Ulpia Traiană Augusta Dacica, care devine capitala provinciei, sediul guvernatorului şi al întregului aparat adminsitrativ, fiscal şi religios.
Traian a crezut că prin opera lui de organizare socială, economică, administrativă şi militară stăpânirea romană rămâne sigură, dar n-a fost să fie aşa.
Măsurile severe luate de către Traian, după terminarea ostilităţilor, în loc să asigure ordinea, au creat nelinişte, autohtonii se simţeau închişi, supravegheaţi într-un spaţiu în care nu se puteau deplasa în voie. În această etapă istorică, autohtonii nu s-au împăcat cu situaţia impusă, la care nu s-au aşteptat. Ca urmare Traian impusese dacilor un greu cens “ca pedeapsă pentru că rezistaseră cu încăpăţânare” (Lactantius, De mortibus persecutorum, 23)
Ca un popor dârz şi viteaz, dacii nu s-au resemnat să fie subjugaţi şi exploataţi în propria lor ţară. Dorinţa de eliberare s-a născut. Flacăra luptei de eliberare a crescut şi a fost întreţinută, în primul rând, de dacii liberi care ţinuseră o legătură permanentă cu fraţii lor asupriţi. Cu toate că se construiau drumuri şi oraşe şi se deschideau noi târguri şi viaţa era prosperă, organizarea rigidă a societăţii produce o fierbere continuă, iar în jurul hotarelor provinciei dacice ocupate, se naşte o permanentă alarmă de frica unei cotropiri romane.
În această perioadă, Dacia Traiană a cunoscut profunde schimbări: drumurile fuseseră aduse la nivelul imperial, se dezvoltase economia, producţia agricolă a crescut, minele de sare şi de aur lucrau la capacitate maximă, cirezile de vite şi turmele de oi împânzeau ţinuturile, târgurile au cunoscut forfota de odinioară, deşi deplasările erau limitate şi dacii liberi nu puteau avea acces în provincie. Cu toate aceste realizări, populaţia mocnea, iar dacii liberi puteau în orice moment să dea semnalul de atac.
Momentul prielnic sosise în anul 117, la moartea neaşteptată a lui Traian, când fusese declanşată o luptă din interior de eliberare şi un atac puternic, din cele două părţi, din exterior. Acest război, după cum se arată, n-a fost o năvălire de jaf, ci un atac militar bine organizat, gândit din timp, printr-o acţiune concomitentă. Atacul dacilor liberi asupra teritoriului ocupat de romani s-a produs din două direcţii: de la răsărit, prin Moldova şi Muntenia, atacau roxolanii, iar la apus, prin Banat, loveau iasigii. După D. Tudor a existat o înţelegere pentru un iureş concomitent. În războiul declanşat prin surprindere, a fost omorât guvernatorul provinciei, C.Iulius Quandratus Bassus, om cu mare prestigiu şi experienţă în lumea romană. Un papyrus egiptean menţionează un “război dacic” (C.Patsch, Der Kampf, p.161) care nu poate fi altminteri interpretat decât ca o insurecţie generală a dacilor din interiorul provinciei, combinată cu atacuri ale dacilor liberi şi sarmaţilor iazygi şi roxolani. Războiul din 117-118, pornit din interior de către băştinaşi, iar din exterior prin dacii liberi, ca forţă principală roxolanii şi iasigii, a dat posibilitatea lui Hadrian să-şi întărească convingerea despre puterea popoarelor nord tracice şi să-şi fixeze, în consecinţă, strategia corespunzătoare. În timpul acestor evenimente are loc incendierea suprastructurii lemnoase a Podului lui Apollodor de la Drobeta. Lovitura dată imperiului a fost aspră, dar pentru Hadrian n-a fost o surpriză, de aceea a renunţat la politica inflexibilă a lui Traian aplicând una conciliantă, de pace (Lactantius, De mortibus persecutorum, 23; Historia Augusta, Hadrian, 5, 2). Pentru potolirea tulburărilor Hadrian a fost silit să ia măsuri cu totul excepţionale. Astfel, împăratul a dat “provizoriu lui Marcius Turbo, după Mauretania, comanda asupra unor legiuni”.

PUBLIUS AELIUS HADRIANUS (117-138)

Biograful lui Hadrian relatează că noul împărat a intenţionat la un moment dat, sub presiunea luptelor duse de daci, să abandoneze cuceririle teritoriale făcute de predecesorul lui la nord de Dunăre (Historia Augusta, Hadrian, 5, 2). Dar Hadrian a dus tratative cu dacii liberi şi s-au înţeles să le plătească stipendii. Iasigilor le-a facilitat unele avantaje comerciale. În primul rând accesul la sarea transportată pe Mureş. Din Dacia, Hadrian vroia să se retragă. Faptul că a renunţat nu se datorează atât de mult sfaturilor primite, ci mai curând din interese
majore economice şi, poate, ca respect faţă de Traian, nedorind să-i umbrească aureola.
Hadrian, după ce se hotărâse să păstreze provincia, a trecut la unele măsuri organizatorice social-administrative şi militare. A bifurcat împărţirea administrativă şi militară în Dacia Superior şi Dacia Inferior mai târziu, în 123, a format Dacia Porolissensis. A permis comerţul băştinaşilor cu dacii liberi în cele trei provincii şi a promovat relaţii de colaborare mai strânse cu reprezentanţii obştilor săteşti şi meşteşugăreşti.
A adus modificări în sistemul de apărare şi de distribuire a trupelor, dând mai mare atenţie celor auxiliare care erau răspândite printre autohtoni şi colaborau zilnic cu ei. Recrutarea, pentru armata staţionată activă şi auxiliară, se făcea din rândul tinerilor băştinaşi. Pentru a se asigura legăturile comerciale, a organizat puncte vamale, în cele trei regiuni, iar pentru legătura cu sudul Dunării a reparat podul lui Traian şi a fixat o vamă pe lângă paza podului. Prin măsurile luate populaţia de la sate şi oraşe a cunoscut prosperitatea şi a colaborat cu administraţia romană, însă dacii liberi, după acest eşec, au reflectat din nou asupra celor spuse de Decebal şi s-au unit pentru un scop naţional: blocarea expansiunii Imperiului Roman spre nord şi slăbirea lui.
În 137, pe emisiunile monetare ale împăratului Hadrian se întâlneşte legenda Exercitui Daciae, care se referă la armata provincială a Daciei în totalitatea ei.

ANTONIUS PIUS (138-161).

În timpul lui Antonius, se dezlănţuie o serie de atacuri ale dacilor liberi, din trei direcţii, coroborate cu răscoale izolate din interior, ele fiind semnalate în anii 138, 140, 143, 156, 159. Despre o răscoală în provincia Dacia în anul 143 combinată cu acţiuni de eliberare ale dacilor liberi avem mărturii precise. Panegiricul lui Aelius Aristide către Roma rostit în aprilie-iunie 144 vorbeşte de “nebunia geţilor” (Aelius Aristides, 26, 70). Prin aducerea unor noi trupe auxiliare în Dacia autorităţile romane au reuşit să înăbuşe răscoala.
Între anii 156-157, are loc un atac al dacilor liberi la hotarele de răsărit ale Daciei, respins de legatul Daciei Superior, M.Statius Priscus. Ca urmare se trece la întărirea limesului dacic de pe râul Someş.
Şi mai puternică a fost răscoala din 157-158 din nordul Daciei. Acţiunilor unite ale dacilor supuşi cu cei liberi, romanii le-au făcut faţă numai datorită unui efort militar excepţional. În urma luptelor Antoninus Pius a luat titlul de Dacicus Maximus (CIL, VIII, 12513), adică învingător al dacilor. Răscoala dacilor şi ecoul înăbuşirii ei de către trupele romane sunt atestate de seria de monede bătute cu acest prilej, între care unele piese reprezintă Dacia ca roabă trântită la picioarele lui Marte care o apasă cu piciorul.
În aceste scurte războaie au atacat carpii şi costobocii. Începe să se contureze o coaliţie antiromană. Pentru apărarea şi liniştea provinciei, pentru stăvilirea pericolului venit din exterior, Antonius Pius întăreşte castrele, aduce noi trupe şi trece la reorganizarea teritoriului, tot în trei părţi, după capitalele regiunilor: Dacia Porolisensis, Dacia Apulensis şi Dacia Malvensis. Pune pe primul plan armata şi nu relaţiile sociale şi economice, reduce activitatea comercială cu exteriorul şi cultivă relaţiile de pace cu vecinii.

MARCUS AURELIUS (161-180)

Cu toate că răscoalele şi lupta de rezistenţă a poporului dac au fost în cele din urmă înăbuşite, totuşi acţiunea de eliberare de sub ocupaţia romană, din ce în ce mai apăsătoare, nu a putut fi curmată. De altfel o nouă ocazie pentru o insurecţie generală care s-a întins repede şi la sud de Dunăre au fost războaiele “marcomanice”. Pe toată durata lor (anii 167-180) lupta de eliberare din provincii s-a împletit cu acţiunile declanşate de dacii liberi şi de alte populaţii. Astfel s-a creat un vast front antiroman de la Marea Nordului şi din Britannia până la Marea Neagră şi Eufrat, precum şi în Africa (Historia Augusta, Marcus Antonius, 22, 1). Frontierele nordice, estice şi sudice ale Imperiului roman au fost presate cu putere, în această perioadă un rol important jucându-l mişcările şi revoltele interioare.
Pentru a face faţă pericolului intern şi extern în Dacia au fost aduse noi trupe: legiunea V Macedonica şi detaşamente din legiunile X Fretensis, XI Claudia, I Italica. Răscoala populaţiei dace a fost foarte puternică, însăşi capitala provinciei, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, precum şi alte centre, ca Tibiscum, s-au găsit într-o mare primejdie. O expresie dintr-un text al unei inscripţii arată că Sarmizegetusa a trecut printr-un “dublu pericol” (ancipiti periculo) care poate fi interpretat ca pericolul venit în egală măsură din partea populaţiei locale revoltate împotriva autorităţilor romane cât şi din partea dacilor liberi
şi iazygilor raliaţi răsculaţilor. Vilele şi sanctuarele din jurul capitalei au fost complet distruse. La aceste acţiuni s-au alăturat dacii liberi şi probabil vandalii germanici sosiţi în preajma provinviei.
Focul răscoalei s-a întins şi la sud de Dunăre, unde inscripţiile funerare vorbesc acum frecvent de latrones - exponenţi ai unei mişcări populare cu caracter predominant social. Pentru restabilirea situaţiei Marcus Aurelius a procedat la instituirea unui comandament unic pentru Moesia Superior şi Dacia, încredinţat generalului Claudius Fronto.
Sub domnia lui Marcus Aurelius, atacurile din exterior cunosc o nouă formă. Parţii lovesc imperiul în 167, sunt deplasate forţe şi din Dacia. Când romanii nu se aşteptau, din nord sunt atacate simultan Dacia Traiană, Retia, Noricum, cele două Pannonii şi în acelaşi timp, sudul Dunării. Se formase o “federaţie barbară” din formaţiunile teritoriale statale nord tracice ale quazilor, iasigilor, costobocilor, roxolanilor, carpilor, goţilor etc.
Toată durata domniei lui Marcus Aurelius (19 ani), este legată de lupte crâncene, în războaiele cu dacii revoltaţi, vandalii germanici şi iazygii (CIL, VI, 31640).
În anul 170 răsculaţilor li s-au alăturat costobocii, care au efectuat un raid până în adâncul Peninsulei Balcanice, în Macedonia şi Grecia. Există unele indicii care sugerează că, folosindu-se de acest prilej, masele autohtone din estul Moesiei Inferior s-au răsculat şi distrugând pietrele de hotar, au pus stăpânire pe pământurile coloniştilor romani şi ale celor bogaţi, cum s-a întâmplat în jurul cetăţii Ausdecensilor şi la Tropaeum Traiani (CIL, III, 14214). Guvernatorul M.Claudius Fronto a fost ucis “luptând eroic şi până la capăt pentru republică”, însăşi capitala Daciei se afla la un moment dat în mare primejdie fiind atacată din două direcţii” (Historia Augusta, Marcus Antonius, 22, 1). Gravitatea situaţiei este reliefată şi de faptul că în anul 174 împăratul Marcus Aurelius a venit în Dacia unde a restabilit cu greu situaţia. El este nevoit să întreprindă o serie de măsuri pentru apărare, în primul rând aduce de la Troesmis, la Potaisa, Legiunea V Macedonia, mărind forţa armată şi cu noi recrutări. Trece la organizarea militară a provinciei, în locul unor civili (procuratori) conduc comandanţii (legaţii) Legiunilor XII Gemina şi V Macedonica. Pentru prima dată, se creează un comandament unic al celor trei Dacii (Porolisensis, Apulensis şi Malvensis) şi al celor două Moesii (Superior şi Inferior), situaţie în care pe lângă concentrarea unui mare număr de forţe militare s-a încercat asigurarea operativităţii deciziilor militare.
După ce obţin unele succese militare, costobocii sunt înfrânţi în mai multe rânduri în rmătoarele două decenii, fapt care le slăbeşte forţa, ca urmare, ei nu mai sunt menţionaţi în izvoarele istorice.
După înfrângerea quazilor, iasigilor şi aliaţilor lor, Marcus Aurelius ridică în inima Romei o Columnă, după modelul lui Traian, ea are o semnificaţie deosebită pentru romanitatea răsăriteană, deoarece pe columna lui Traian este imortalizată vitejia în luptă a dacilor în apărare, iar pe Columna lui Marcu Aurelius lupta lor pentru libertate.
Cu toată duritatea luptelor şi a măcelului realizat împotriva iasigilor şi quazilor, Marcus Aurelius, n-a putut să-i înfrângă. Abia fiul său, Commodus, în 180, a încheiat o pace provizorie cu dacii liberi, etapă în care s-a realizat o “…răscruce între epoca când Roma ţinea aceste popoare în stare clientelară şi aceea când le va cumpăra pacea cu bani grei” (Historia Augusta Commodus, 13, 5).

COMMODUS ANTONINUS (180-192)

Commodus renunţă la planurile tatălui său de a supune popoarele libere din vestul şi nordul Daciei Traiane şi caută să le câştige loialitatea. Voia să le cedeze Dacia Porolisensis, care să asigure legătura politică şi economică între cele două părţi. Dar n-avusese timp pentru a-şi realiza acest vis. Cu toate că a dus o politică de apropiere şi de pace faţă de neamurile dacice libere, la început Commodus avusese parte de războaie dacice în 180, 183 şi 184. În Vita Commodus se arată: “În vreme ce el trăia astfel (în desfrâu), legaţii săi au învins pe mauri şi pe daci (victi daci), liniştiră cele două Panonii. În Britania, în Germania şi în Dacia îi impuseră stăpânirea, pe când aceste provincii voiau să se elibereze” (Historia Augusta, Commodus, 13, 5). Generalii romani D.Clodius Albinus şi C.Pescennius Niger sunt cei care duc lupte victorioase împotriva dacilor liberi din nordul provinciei.
Starea de nesiguranţă generată de lupte în provincia dacică sub Marcus Aurelius şi Commodus Antoninus, se reflectă şi prin multe îngropări de tezaure.

LUCIUS SEPTIMIUS SEVERUS (193-211)

Urcă pe tron când popoarele libere nord tracice şi cele parte din Orient devin tot mai puternice şi produc o criză în Imperiul Roman. Ameninţarea directă a acestor popoare libere l-a obligat pe Septimius Severus să aducă în prim-plan, armata. Sub domnia lui s-a trecut la militarizarea imperiului. Armata ajunsese la 350.000 luptători activi, din care 120.000 erau plasaţi la Dunărea de Jos. Armata devenise cea mai preţuită în imperiu. Toate funcţiile puterii de stat treceau pe planul al doilea, faţă de cele militare. În Dacia Traiană se trece la întărirea hotarelor, a fortificaţiilor de la graniţă şi din interior. Pentru asigurarea liniştii în interior organizează o vastă reţea de poliţie militară, răspândită în toată provincia. Poliţia de fruntari şi stationari, colabora cu populaţia. Septimius Severus dăduse o mare atenţie provinciei dacice ocupate, ea fiind sursa de aprovizionare a armatei cu produse agro-alimentare şi meşteşugăreşti, cu recruţi, ofiţeri şi arme, minele de sare şi aur asigurau resursele pentru cheltuieli militare atât de vaste. Măsurile luate, în loc să liniştească formaţiunile teritoriale nord tracice le-au unit, iar în viitor vor influenţa tot mai mult politica Imperiului

CARACALLA (193-211)

Domnia lui Bassianus Caracalla se caracterizează printr-o politică dură, crudă, dusă până la demenţă (Historia Augusta). El întreţine politica de militarizare impusă de către tatăl său, iar prin acte juridice întăreşte exploatarea social-economică. Prin edictul din 211, act juridic numit Constituţia Antoniniana, garantează cetăţenie tuturor locuitorilor imperiului, în realitate obligând la plata impozitelor pe toţi cei care aveau bunuri şi venituri. Acest act aduce şi provinciei Daciei Traiane multă mizerie, privilegiaţii obligă la muncă forţată ţărănimea băştinaşă, iar mărirea impozitelor cade asupra celor exploataţi. Contradicţia dintre societate şi administraţia romană, formată şi din autohtoni, creşte. Se adânceşte prăpastia între sat şi oraş, ultimul fiind cuib de retragere a celor bogaţi. Se creează o nesiguranţă în provincie, numărul celor numiţi latrones (lotri, haiduci) creşte şi îşi manifestă prezenţa tot mai frecvent, sărăcimea se înmulţeşte.
Caracalla declară cu mândrie: “Nimeni în afară de mine nu trebuie să posede bani, pentru ca eu să-i pot da soldaţilor”. Cu toate acestea carpii atacă imperiul în 214. Roxolanii se află în alianţă cu costobocii, carpii şi bastarnii şi luptă împotriva imperiului. Dio Cassius vorbeşte despre atacul lacringilor, a dacilor liberi, război care se prelungeşte până în 217-218 sub Macrinus. Atacurile permanente din exterior, îmbinate cu agitaţia latrones din interior, obligă pe Caracalla să întărească poliţia militară din provincia Dacia Traiană. Aţâţă pe vandali împotriva marcomanilor. Pe regele quazilor, îl atrage pentru tratative, dar îl reţine, îl judecă şi-l condamnă la moarte. Duce tratative cu dacii liberi la Porolissensis, opreşte apoi ostatici sub pretextul unei alianţe. Politica agresivă dusă de Caracalla uneşte neamurile nord tracice şi se cimentează tot mai mult o vastă Federaţie antiromană.

MACRINUS (217-218)

Marcus Opellius Severus Macrinus duce tratative cu dacii liberi, pe lângă tributul pe care-l plăteşte restituie şi ostatecii luaţi de Caracalla. Ca să redreseze economia imperiului încearcă să reducă cheltuielile militare, dar militarii se revoltă. Este dur cu cei răzvrătiţi şi aplică, pentru prima dată, centesimarea, prin tragere la sorţi să fie omorât tot al zecelea, al doisprezecelea ori al o sutălea (pe lângă decimare şi ventesimare).

ALEXANDER SEVERUS (222-235)

Numele întreg este Marcus Aurelius Severus Alexander. Sub împărăţia lui, cultul Soarelui decade. Datorită presiunilor la graniţele provinciei dacice, trece la întărirea castrelor şi la reconstrucţia celor distruse. Armata imperială este bine plătită. Când, din lipsă de bani, reduce soldele, este ucis.
Domniile lui Caracalla, Elagabal şi Alexander Severus aduc în provinciile imperiului multă mizerie. Moneda bună se ascunde şi se accentuează diferenţierea dintre homestiores şi humiliores. Pentru primii, se introduc responsabilităţile colective faţă de stat şi oraş, iar pentru ultimii se trece la munca forţată. Din 117 e.n., când s-a declanşat primul atac de către dacii liberi, şi până la Alexander Severus (235), timp de 118 ani, popoarele nord tracice libere au aplicat strategia folosită de Traian: atacuri scurte, prin surprindere, dar de lungă durată prin repetarea lor. Atacau simultan, atât Dacia Traiană cât şi teritoriile tracice din sudul Dunării. Ocupau ţinuturi pe care apoi le abandonau, nu erau create condiţiile pentru a le păstra şi organiza. Urmăreau menţinerea trează în rândul administraţiei romane a sentimentului de nesiguranţă. Această strategie viza mai mult decât eliberarea teritoriilor dacice ocupate, ţintea destrămarea Imperiului Roman. Ea a produs multe necazuri imperiului: în primul rând atacurile neprevăzute ţineau în alertă imperiul fiind obligat să menţină o armată numeroasă, întreţinerea armatei solicita cheltuieli foarte mari care la rândul lor accentuau mereu criza economică.
Imperiul Roman ajunsese în această perioadă, când războaiele (de uzură) se purtau pe solul provinciilor romane, să mărească armata cu ostaşi recrutaţi de la faţa locului, nu avea timp să-i transfere în alte provincii, în această perioadă în latineşte se dădeau numai comenzile, iar ostaşii vorbeau limba lor. Se deschide o nouă epocă în cadrul imperiului, când legiunile aleg împăratul.

MAXIMUS TRACUL (235-238)

Maximinus Thrax este ales împărat, de armată. Eutropiu arată: “Maximinius este cel dintâi care, din simplu soldat, a ajuns la domnie numai prin voinţa armatei, fără sprijinul sau consimţământul Senatului şi fără să fi fost şi el senator”. După Ammianus Marcellinus “Maximinus Thrax … se trăgea din neamul carpilor”. Iar în Vita Maximini, duo IV: “Amatus est autem unice a Getis guasi eorum viris (Iubit de geţi în mod deosebit ca şi pe unul dintre ai lor). Severus se adresează lui Maximinus Thrax când îl remarcă ca luptător deosebit: “Ce vrei, Tracule?”. “Urmând exemplul lui Spartacus, s-a condus în viaţa particulară, ca şi în înaltele funcţii de împărat, după normele morale şi tradiţiile neamului său, care exalta în epopei şi legende figurile memoriale ale lui Dromichete, Burebista şi Decebal”.
Cu toate că izvoarele istorice îl prezintă pe Maximin de neam tracic, istoriografia modernă, care acceptă dispariţia limbii şi a popoarelor trace, încearcă uneori să-l prezinte de origine “germană”. Argumentele aduse sunt numele mamei sale Ababa şi al tatălui Micea şi faptul că era barbar şi vorbea prost latineşte.
Când Maximin Tracul este proclamat împărat situaţia imperiului este critică. Criza economică se adânceşte. Presiunile popoarelor nord tracice se menţin. Armata este numeroasă şi întreţinerea ei solicită mari sume de bani, care nu mai pot fi asigurate prin impozitele obişnuite. Maximin trece la luarea unor măsuri economice “revoluţionare” care lovesc în aristocraţie şi în clerul roman şi creştin, începe să impună disciplina militară, chiar în administraţie. Armata se află alături de ţărănime şi de cei exploataţi, se “deschide atacul împotriva aristocraţiei orăşeneşti”. Maximin este numit tribun al poporului. În provincia Dacia lui Traian, aristocraţia împachetează discret şi se îndreaptă spre locuri mai sigure.
Ca să iasă din criza în care se adâncea imperiul, împăratul trece la “naţionalizările” averilor, la “secularizarea” bunurilor templelor, la preluarea bugetelor oraşelor, la topirea monumentelor de metal preţios etc. Toţi banii erau folosiţi pentru întreţinerea trupelor. Criza însă se adâncea şi Maximin Tracul a trebuit să poarte în anul 236 lupte împotriva dacilor liberi care atacau imperiul în alianţă cu sarmaţii. El ia titlurile de Dacicus Maximus şi Sarmaticus Maximus. Armata l-a ridicat, dar tot ea l-a asasinat când devenise înfometată şi istovită

TEODOR FILIP

CONFLICTELE DINTRE GETO-DACI ŞI CELŢII
Cea mai amplă invazie petrecută în spaţiul carpato-danubiano-pontic în secolele III-II î.e.n. a fost fără îndoială aceea a triburilor celtice. Din ţinuturile lor iniţiale de locuire - cursurile superioare ale Rinului şi Dunării - acestea s-au extins în toate direcţiile începând din secolul al VI-lea î.e.n. şi până la începutul secolului al III-lea î.e.n., când expansiunea lor a atins punctul culminant. Triburile şi uniunile de triburi celtice au reuşit să invadeze un teritoriu imens, din insulele britanice până în Asia Mică.
Pătrunderea celţilor în spaţiul carpato-danubiano-pontic a avut loc pe mai multe direcţii, simultan sau consecutiv şi cu intensităţi diferite. Astfel, grupuri importante venite dinspre centrul Europei au invadat în cea de-a doua jumătate a secolului al IV-lea î.e.n. zonele de câmpie dintre Tisa şi Carpatii Apuseni, scurgându-se apoi prin văile Mureşului şi Someşului în spaţiul intracarpatic, unde au ocupat terenuri mai fertile. Este posibil ca celtii pătrunşi aici să fi aparţinut puternicului grup tribal al anarţilor, aşa cum rezultă din unele texte antice mai târzii. Alte grupuri au înaintat dinspre sud, din Peninsula Balcanică. În momentul invaziei lor pe teritoriile geto-dace amintite mai sus celţii se aflau la apogeul democraţiei militare. Buni agricultori, crescători de vite şi meşteşugari - cultura La Tene celtică a influenţat, în unele cazuri puternic, zone întinse pe continentul european -, ei erau, totodată, excelenţi luptători. Armamentul lor, făcut îndeobşte din fier, era foarte variat şi caracteristic acestei populaţii războinice.
În prima fază invaziile celţilor aveau un caracter extrem de distrugător. Deşi adeseori erau inferiori din punct de vedere numeric populaţiilor băştinaşe, ei reuşeau să le înfrângă prin atacuri fulgerătoare, soldate cu masacre, jafuri şi devastări ce aveau şi un puternic impact psihologic asupra adversarilor potenţiali. “Ei - scrie Trogus Pompeius referitor la celţi, pe care îi numeşte însă galii - sunt un neam de oameni aspri, îndrăzneţi şi războinici, care au trecut peste culmile nepătrunse ale Alpilor şi prin locuri inaccesibile din pricina frigului [... ] însuşi numele de galii inspira atâta groază încât chiar regii care nu erau atacaţi de ei le cumpărau pacea, din proprie iniţiativă, cu un preţ foarte mare” (Trogus Pompeius, XXIV, 4, 4-7). Dar, într-o fază ulterioară, atunci când se fixau mai îndelung pe anumite teritorii, celţii începeau să dezvolte relaţii mai paşnice cu autohtonii, cărora le impuneau plata unui tribut şi, fireşte, alte obligaţii de ordin economic şi politic.

DACIA –O NUCĂ PREA TARE PENTRU CELŢI
O desfăşurare asemănătoare au avut invaziile celţilor şi în teritoriile geto-dace. Violenţa pătrunderii lor este atestată arheologic, pe de o parte, de distrugerea aşezărilor în care populaţia locală li s-a opus, iar pe de altă parte, de mormintele de luptători celţi descoperite până acum, ceea ce demonstrează că relaţiile cu geto-dacii nu au avut în nici un caz un caracter paşnic. Mai frecvent în inventarul mormintelor apar vârfurile de lance, săbiile şi cuţitele de luptă, nu lipsesc, însă, nici coifurile, zalele, cnemidele, zăbalele, carele de luptă, pumnalele etc.
Din luptele purtate de geto-daci împotriva celţilor se cunosc câteva detalii despre una singură, pe care o aminteşte lapidar Trogus Pompeius: “Brennus, conducătorul galiilor, plecase în Grecia, iar cei pe care îi lăsase să apere hotarele neamului lor, ca să nu pară că numai ei stau degeaba, au înarmat cincisprezece mii de pedestraşi şi trei mii de călăreţi, au pus pe fugă trupele geţilor şi ale triballilor şi, ameninţând Macedonia, au trimis soli la rege [Antigonos Gonatas], ca să-i ofere pacea pe bani şi totodată să spioneze tabăra regelui” (Trogus Pompeius, XXV, 1, 2-3). Rezistenţa geto-dacilor trebuie să fi avut însă un caracter general, desfăşurându-se în toate zonele de penetraţie celtică şi având ca principal rezultat limitarea ariei de întindere a dominaţiei acestora. Astfel, în zona sud-vestică asupra căreia celţii au exercitat o dublă presiune, dinspre nord, de pe culoarul Mureşului, şi dinspre sud-vest, uniunile de triburi geto-dace s-au dovedit suficient de puternice pentru a-şi apăra vatra de locuire; o enclavă celtică de durată se constată arheologic doar la Aradul Nou şi în câteva puncte izolate de pătrundere a scordiscilor. Destul de slabă a fost prezenţa celţilor şi pe teritoriul de la vest de Olt, unde o parte din vestigiile acestei populaţii sunt datorate, cu certitudine, nu unei locuiri efective, ci schimburilor economice întreţinute ulterior. Chiar în interiorul arcului carpatic, unde şocul invaziei s-a resimţit mai violent, dominaţia celţilor nu s-a putut institui efectiv decât în zone de podiş şi câmpie, precum şi într-o singură depresiune, cea bistriţeană. Restul teritonului intracarpatic, cuprinzând regiunile muntoase şi deluroase în întregime, părţi din podiş şi câmpie, depresiunile (cu excepţia amintită), a fost menţinut ferm de băştinaşi; triburile şi uniunile de triburi geto-dace şi-au păstrat aici fortificaţiile din perioada anterioară şi au construit noi şi puternice cetăţi către linia de contact cu zonele ocupate de celţi.
Mai târziu, când între geto-daci şi celţi s-au dezvoltat relaţii de schimb, conflictele pierzându-şi din intensitate, în anumite cazuri s-a ajuns chiar la înţelegeri militare temporare spre a face faţă unor adversari comuni mai puternici. Astfel s-au petrecut, la un moment dat, lucrurile spre zonele illyre, unde geto-dacii s-au angajat alături de scordisci în acţiuni militare împotriva romanilor. Se cunoaşte în acest sens, din relatarea lui Frontinus, un eveniment interesant din ultimul deceniu al secolului al II-lea î.e.n., când scordiscii aliaţi cu dacii au înfruntat trupele comandate de consulul Minucius Rufus, în anul 109 î.e.n. : “Fiind strâmtorat de către scordisci şi daci, care erau mai mulţi la număr, generalul Minucius Rufus l-a trimis înainte pe fratele său, şi în acelaşi timp câţiva călăreţi cu trâmbiţaşi, şi i-a poruncit ca, în clipa când va vedea angajată lupta, să apară pe neaşteptate din direcţia opusă şi să ordone ca trâmbiţaşii să sune din trâmbiţe. Deoarece răsunau culmile munţilor, s-a răspândit între duşmani impresia că au de-a face cu o mulţime imensă: îngroziţi de aceasta, au luat-o la fugă” (Frontinus, Stratagemata, II, 4,3).
Pe măsură ce au acumulat forţe, triburile şi uniunile de triburi geto-dace din zonele înconjurătoare spaţiului supus autorităţii celţilor au început să exercite asupra acestora presiuni tot mai puternice în scopul eliberării teritoriilor care le aparţinuseră. Spre sfârşitul secolului al II-lea î.e.n. se constată că enclavele celtice dispuse în teritoriul de locuire geto-dacă intracarpatic au dispărut - fie lichidate prin violenţă, fie asimilate de populaţia autohtonă, în schimb, dominaţia celtă s-a prelungit în zonele dace mai îndepărtate de la vest şi nord-vest, precum şi la sud de Dunăre, de unde triburile boiilor, tauriscilor, scordiscilor, etc., efectuau dese incursiuni şi în alte ţinuturi. Lichidarea primejdiei pe care o reprezentau acestea a devenit posibilă în prima jumătate a secolului I î.e.n., când unificarea politică a geto-dacilor sub conducerea regelui Burebista a asigurat concentrarea unui potenţial militar superior celui deţinut de adversar.

PREZANŢA GETO-DACĂ ÎN DOBROGEA
Concomitent cu invaziile celte, spaţiul carpato-danubiano-pontic a cunoscut în secolele IV-II î.e.n. şi o recrudescenţă a invaziilor dinspre est şi nord-est, datorită, pe de o parte, presiunilor scitice târzii, iar pe de altă parte, înaintării treptate a bastarnilor şi, ulterior, extinderii autorităţii Regatului Bosporan asupra litoralului vest-pontic. Spre sfârşitul secolului al III-lea şi în cea mai mare parte a secolului al II-lea î.e.n. prezenţa unei enclave scitice este atestată în zona cuprinsă între Callatis şi Odessos (Varna). Se cunosc, din emisiuni monetare, numele unor “regi” sciţi care au vieţuit în această zonă, ca Ailios, Sariakes, Kanites, Akrosas, Tanusa, Charaspes. Cetăţile greceşti au fost nevoite să-şi cumpere liniştea, ca de obicei, plătind primejdiosului lor vecin un tribut (phoros), dar nu au lipsit nici momentele de încordare şi confruintări armate.
Intervenţia geto-dacilor în viaţa cetăţilor greceşti, în raporturile dintre acestea şi în conflictele pe care ele le-au avut cu alţi adversari - de exemplu, cu tracii - a fost destul de puternică. Mai întâi, pentru că teritoriul dintre Dunăre şi mare a continuat să fie dens locuit de geto-daci, care, organizaţi în entităţi social-politice durabile, au rămas stăpâni pe teritoriile lor în pofida repetatelor invazii străine. Apoi pentru că, aspirând firesc să menţină unitatea cu locuitorii de aceeaşi etnie sud-dunăreni şi să controleze, în consecinţă, litoralul maritim pe care se aflau implantate polisurile greceşti, geto-dacii ce locuiau pe partea stingă a fluviului şi-au intensificat presiunile, continuând astfel tendinţele evidente încă din epoca lui Dromichaites.
Tocmai această realitate se reflectă într-o inscripţie datând de la mijlocul secolului al III-lea î.e.n., care aminteşte de “o ambasadă” trimisă de Histria la Zalmodegikos, căpetenia unei formaţiuni statale geto-dace din nordul sau nord-vestul teritoriului dintre fluviu şi mare. Solii histrieni au tratat cu Zalmodegikos problema repatrierii unui număr de 60 de ostatici. Rezultă limpede că în schimbul unui phoros şi al altor obligaţii asumate de histrieni, aceştia obţinuseră garantarea exploatării principalelor surse de venituri - pescuitul în apele fluviului şi practicarea agriculturii pe ogoarele din teritoriul ce aparţinea oraşului.
La sfârşitul secolului al III-lea - începutul secolului al II-lea î.e.n. un rege geto-dac din stânga Dunării (poate din Câmpia Română) - Rhemaxos - controla statornic polisurile greceşti, asumându-şi în fapt rolul de protector al lor. Sprijinul militar acordat de el s-a dovedit în unele împrejurări decisiv pentru salvarea cetăţilor greceşti de ameninţările unor adversari mai puternici. Astfel, la un moment dat Histria şi Bizone (Cavarna) - ca şi alte polisuri de pe litoralul Pontului Euxin locuit de geto-daci - au avut mult de suferit de pe urma unei oşti trace venite dinspre sud, sub conducerea lui Zoltes, care întreprindea repetate incursiuni pe teritoriul lor. Până la urmă, locuitorii din Histria s-au decis să reziste cu armele, alegându-l pe Agathocles fiul lui Antiphilos comandant cu depline puteri al teritoriului. În fruntea unui detaşament de “oşteni voluntari dintre cetăţenii şi barbarii adăpostiţi în cetate”, acesta “a păzit ogoarele şi turmele şi grânele” până la sosirea ajutorului solicitat, între timp, lui Rhemaxos. Iniţial regele geto-dac a pus la dispoziţia Histriei 100 de călăreţi; dar, “când tracii au căzut în număr mare asupra străjerilor din Histria, iar aceştia - de frică - au fugit pe celălalt mal, lăsând teritoriul (cetăţii) fără pază”, fiul regelui Rhemaxos, solicitat insistent de greci, a sporit efectivul călăreţilor geto-daci la 600. Detaşamentul geto-dac a înfrânt corpul de oaste tracă şi a redat liniştea cetăţii Histria.

LECŢIA OROLES –DECÂT „GOSPODINĂ”, MAI BINE VITEAZ!
În lupta împotriva invadatorilor străini s-au afirmat pe plan militar în decursul secolelor III-II î.e.n. şi formaţiunile politice geto-dace de la est de lanţul Carpaţilor. Continuând acţiunile de rezistenţă ce durau de secole împotriva sciţilor, ele au fost nevoite la un moment dat să facă faţă unui neam migrator cu care până atunci nu avuseseră confruntări armate. Este vorba de bastarni, care pornind din părţile Vistulei, s-au năpustit spre sud, ajungând în secolele II-I să ocupe cu forţa porţiuni din bazinul superior al Siretului, podişul central al Moldovei şi zona cuprinsă între Prut şi Nistrul mijlociu. Bastarnii se aflau pe o treaptă de dezvoltare inferioară aceleia pe care o atinseseră geto-dacii. Plutarh îi înfăţişează drept “oameni care nu ştiau să lucreze pământul, nu ştiau să navigheze şi nu se pricepeau să ducă viaţă de păstori, preocupându-se doar de un singur lucru şi de un singur meşteşug: lupta necontenită şi biruirea celor ce-i înfruntă” (Plutarh, Aemilius Paulus, 12). Tacitus, completând aceste informaţii, arată că ei “construiesc şi case, poartă şi scuturi, le place să meargă pe jos şi se mişcă repede” (Tacitus, Germania, 46, 2) - trăsături comune, după părerea lui, tuturor neamurilor germanice. La lupte participau atât pedestraşi, cât şi călăreţi; primii “se ţineau în goană pe lângă cai, şi în toiul luptei încălecau pe caii liberi ai călăreţilor “.
Geto-dacii s-au opus cu tenacitate bastarnilor. Centre principale ale rezistenţei lor au devenit cetăţile care, ridicate anterior în faţa sciţilor - cum erau cele de la Cotnari, Moşna, Ştiriceşti, Arsura, Fedeşti, Buhalniţa, Brăhăşeşti etc. (între Carpaţi şi Prut) şi Butuceni, Mateuţi, Saharna, Vâhvatinţi (între Prut şi Nistru) -, îşi vădeau şi în noile condiţii, deosebita utilitate. Până la urmă o parte din cetăţi au fost ocupate şi distruse de bastarni, altele au fost părăsite de geto-daci după ce adversarii lor reuşiseră să preia controlul zonelor înconjurătoare.
Izvoarele literare ajunse până la noi au consemnat o singură confruntare militară între geto-daci şi bastarni. Cu prilejul uneia din incursiunile lor, bastarnii au pătruns pe teritoriul locuit de uniunea de triburi geto-dace condusă de regele Oroles, situată în sud-estul spaţiului intracarpatic şi probabil, în partea de sud a ţinutului dintre munţi şi Siret. Prima confruntare militară s-a soldat cu o înfrângere a autohtonilor, mai mult ruşinoasă decât dureroasă: “în vremea regelui Oroles - scrie Trogus Pompeius - [geto-dacii] se luptară fără succes împotriva bastarnilor şi de aceea, ca pedeapsă pentru slăbiciunea arătată, au fost siliţi, din porunca regelui, ca atunci când voiau să doarmă, să pună capul în locul picioarelor şi să facă soţiilor lor serviciile pe care mai înainte acestea obişnuiau să le facă lor” (Trogus Pompeius, XXXII, 3, 16). Pedeapsa “a fost înlăturată numai după ce prin vitejia lor au şters ruşinea pe care şi-au atras-o în războiul de mai înainte” (Trogus Pompeius, XXXII, 3, 16). Mai presus de anecdoticul episod, rămâne faptul sigur că rezistenţa opusă de luptătorii geto-daci conduşi de Oroles, poate şi de alţii rămaşi necunoscuţi, a stăvilit invazia bastarnilor spre teritoriile din interiorul arcului carpatic, unde arheologic nu se constată decât slabe şi efemere urme lăsate de această populaţie (de exemplu, la Moreşti, jud. Mureş), probabil cu prilejul unor pătrunderi de felul aceleia pe care o relatează Trogus Pompeius.

MACEDONIA – OCUPATĂ DE ROMANI DATORITĂ UNUI REGE…STRĂMOŞ AL LUI COPOS
Pe lângă asemenea momente de conflict, raporturile dintre geto-daci şi bastarni au cunoscut şi perioade de pace materializate, printre altele, de schimburile economice şi culturale reciproce. Unele incursiuni ale bastarnilor au antrenat chiar contingente geto-dace până la sud de Dunăre, unde prezenţa lor este destul de des constatată. Astfel, regele Macedoniei, Filip al V-lea (220-179 î.e.n.), angajat într-o politică foarte complicată împotriva romanilor, tracilor şi altor neamuri din jur, s-a decis în ultimii ani ai domniei să recurgă la ajutorul bastarnilor. Iniţial aceştia ar fi urmat să distrugă puterea dardanilor - vecini primejdioşi ai Macedoniei -, apoi să devasteze Italia. Solia lui Filip, condusă de un abil diplomat, Antigonus, a reuşit să-l convingă uşor pe regele bastarn Clondicus, atât prin răsplata promisă, cât şi prin perspectiva unor prăzi bogate. Ca urmare, în anul 179 î.e.n. o puternică oaste bastarnă formată din luptători pedeştri şi călăreţi, în rândurile căreia se aflau şi geto-daci, a trecut Dunărea - probabil pe la Durostorum - şi a înaintat prin teritoriul locuit de traci, care fuseseră convinşi de macedoneni să-i asigure aprovizionarea. Dar, în apropiere de Amphipolis, bastarnilor le-a parvenit ştirea că regele Filip murise pe neaşteptate. Totodată, tracii, care încercau să profite de acest eveniment, au început să opună rezistenţă bastarnilor şi, părăsindu-şi aşezările din zona prin care aceştia treceau, s-au refugiat pe muntele Donuca (identificat cu actualul Rila). Bastarnii i-au atacat, însă au avut neşansa ca tocmai în acel moment să se dezlănţuie o furtună neobişnuită, care, cum arată Titus Livius (XL, 58, 4-6), a produs numeroase victime şi o mare debandadă în rândurile lor, sporite şi de intervenţia armată a tracilor. După dispute serioase, o parte a bastarnilor a renunţat la luptă şi s-a reîntors, împreună cu geto-dacii, prin teritoriile învecinate Apolloniei Pontice şi Messembriei, la nord de Istru, iar altă parte - izvorul antic o evaluează la aproximativ 30.000 - s-a decis, totuşi, să-şi continue înaintarea către Dardania, unde a rămas până în iarna 175/174 î.e.n., când, în urma unui conflict violent cu dardanii, a fost silită, la rândul ei, să revină la nord de fluviu.
Nu peste multă vreme, Perseu (179-168 î.e.n.) - fiul şi succesorul lui Filip al V-lea - a făcut, din motive identice cu ale tatălui său, un nou apel la bastarni. În primăvara anului 168 î.e.n., sub conducerea aceluiaşi Clondicus, oastea bastarnilor şi geto-dacilor, formată de data aceasta din 10.000 de călăreţi şi 10.000 de pedestraşi, a trecut la sud de Dunăre. Conform înţelegerii, Perseu urma să plătească imediat câte 10 galbeni de fiecare călăreţ, câte 5 galbeni de fiecare pedestraş şi 1.000 de galbeni şefului lor. Pertractările regelui macedonean în privinţa efectuării plăţii i-au determinat până la urmă pe bastarni şi aliaţii lor să-l părăsească şi să se retragă la nord de fluviu, nu însă înainte de a fi devastat teritoriile trace prin care au trecut. Atacată în acelaşi an de către romani, Macedonia nu a dispus de forţele necesare pentru a-şi salva independenţa, iar Perseu ănsuşi şi-a pierdut tronul.
Deşi vor mai fi existat, neconsemnate de izvoare, astfel de acţiuni purtate în comun de bastarni şi autohtoni, cercetările arheologice pun în lumină realitatea că geto-dacii nu s-au împăcat niciodată cu prezenţa acestei populaţii înapoiate şi turbulente. Într-o primă fază ei au reuşit să oprească expansiunea bastarnilor atât spre sud, aproximativ pe linia Piatra Neamţ - Roman - Crasna (jud. Vaslui) - Tiraspol (Rep. Moldova), cât şi spre vest, pe Carpaţi, unde au construit o nouă serie de cetăţi puternice, aşa cum procedaseră atunci când interveniseră pentru zăgăzuirea primejdiei sciţilor. Într-o fază ulterioară, mai exact în epoca lui Burebista, geto-dacii au pornit lupta decisivă pentru eliberarea teritoriilor pe care se implantase populaţia bastarnă.

SFÂRŞIT

LYSIMAH, REGELE TRACIEI – STRATEG ŞI GENERAL AL LUI ALEXANDRU
Politica macedoneană de dominaţie asupra zonelor dunărene - determinată atât de importanţa strategică a marelui fluviu, cât şi de bogăţiile teritoriului geto-dacic limitrof - a cunoscut în deceniile următoare perioade de flux şi reflux, care s-au succedat în funcţie de desfăşurarea ansamblului evenimentelor petrecute în Peninsula Balcanică şi, pe plan mai larg, în imperiul fondat de Alexandru cel Mare. Dar, conform izvoarelor narative, se poate aprecia că o relansare de anvergură a politicii ofensive macedonene către nord nu s-a mai petrecut după dispariţia lui Zopyrion până în pragul secolului al III-lea. În prima etapă campaniile întreprinse de Alexandru în Asia au consumat masiv energiile statului macedonean.
În luptele dintre diadohi un rol important a avut Lysimah, fostul strateg devenit rege al Traciei elenistice. General capabil şi ambiţios, care încă în timpul vieţii lui Alexandru cel Mare se distinsese prin fapte de arme deosebite, Lysimah s-a angajat energic în competiţia pentru supremaţie în imperiu, îndeosebi cu Antigonos şi Demetrios, pentru stăpânirea Ioniei şi Asiei Mici, apoi cu Cassandra pentru tronul Macedoniei.
Sub conducerea lui Lysimah teritoriul geto-dacic dintre Dunăre şi mare, până la gurile fluviului, s-a aflat înglobat în aria Traciei. Stăpânirea lui s-a dovedit extrem de apăsătoare, atât în domeniul economic, cât şi politic. Ea a generat numeroase frământări ale populaţiei autohtone şi coloniilor greceşti. Către anul 313 î.e.n. este atestată documentar prezenţa unor garnizoane macedonene în coloniile greceşti vest-pontice, semn indubitabil al încordării la care se ajunsese.
În aceste condiţii s-a produs, în anul 313 î.e.n., o răscoală generală în estul balcanic la care au participat geţii, tracii şi efective din coloniile greceşti vest-pontice, acestea fiind încurajate şi de promisiunile de sprijin pe care le primiseră din partea lui Antigonos, rivalul lui Lysimah. Semnalul revoltei a fost dat de cei din Callatis; a fost alungată garnizoana macedoneană şi cetatea şi-a proclamat independenţa. În faţa adversarului comun, cetăţile vest-pontice care au urmat exemplul Callatisului, reunindu-şi forţele, şi-au asigurat ajutorul geţilor, sciţilor şi tracilor. Momentul este înfăţişat limpede de către Diodor din Sicilia: “în vremea aceea, callatienii, care locuiesc părţile din stânga Pontului, au alungat o garnizoană a lui Lysimah - pe care o aveau de la el - şi au dobândit neatârnarea. Eliberând în acelaşi fel cetatea istrienilor şi celelalte cetăţi vecine, încheiară între dânşii o alianţă, ca să se războiască laolaltă împotriva stăpânitorului [macedonean]. Mai dobândiră şi prietenia neamurilor vecine, ale tracilor şi ale sciţilor, încât toţi aceştia - legaţi prin alianţa lor - să însemne ceva şi să fie în stare să se împotrivească unor oşti numeroase” (Diodor din Sicilia, XIX, 73, 1-2).
Amploarea răscoalei l-a obligat pe Lysimah să suspende acţiunile în care se găsea angajat în sudul Traciei şi să pornească împotriva forţelor aliate din nord. După ce a trecut munţii Haemus, oastea aflată sub comanda lui s-a îndreptat mai întâi spre cetatea Odessos - a cărei garnizoană participase la răscoală - unde şi-a aşezat tabăra, pregătindu-se pentru asediu; cei aflaţi în oraş s-au predat însă fără luptă, Lysimah redevenind “stăpânul cetăţii prin bună înţelegere” (Diodor din Sicilia, XIX, 73, 1-2). La fel au procedat de teama represaliilor cei din Histria şi, probabil, din alte colonii. Numai în Callatis s-a continuat rezistenţa, în ajutorul cetăţii au venit - relatează Diodor din Sicilia - aliaţii lor, “potrivit înţelegerii” (Diodor din Sicilia, XIX, 73, 1-2). Lysimah a făcut, cu acest prilej, dovada unor evidente calităţi militare. El a atacat mai întâi prin surprindere oastea traco-getă şi a învins-o. Apoi, într-o luptă în câmp deschis, a înfrânt oastea sciţilor, provocându-i mari pierderi; resturile acesteia au fost urmărite ” dincolo de hotareleării lor” (Diodor din Sicilia, XIX, 73, 1-2). În faza următoare a derulării evenimentelor Lysimah şi-a putut concentra întregul potenţial împotriva Callatisului. Tenacitatea cu care callatienii, rămaşi practic singuri, şi-au apărat cetatea s-a dovedit până la urmă salvatoare căci, în vara anului 312 î.e.n., împotriva lui Lysimah au fost trimise, în sfârşit, forţele promise de Antigonos. O parte a acestora, sub comanda lui Pausanias, s-a îndreptat pe uscat spre coastele Asiei Mici, de unde a trecut ulterior în Tracia; aici i s-au alăturat şi odrisii conduşi de Seuthes. Cealaltă parte, transportată cu flota pusă sub comanda generalului Lycon, a pătruns în apele Pontului, îndreptându-se spre Callatis.
În împrejurările date, situaţia lui Lysimah devenise gravă. El risca să fie zdrobit la Callatis, dacă forţele adverse aveau să facă acolo joncţiunea, sau să aibă de înfruntat o răscoală generală în sudul Traciei, încurajată de prezenţa trupelor lui Antigonos. Iată de ce, apreciind că problema Callatisului trecuse pe un plan secundar, el a lăsat pentru continuarea asediului doar trupele strict necesare, iar cu majoritatea forţelor devenite disponibile a acţionat împotriva odrisilor şi a corpului expediţionar comandat de Pausanias. Bătălia principală s-a dat în trecătorile din partea de sud a munţilor Haemus, pe care le ocupase oastea odrisă. A fost o înfruntare îndârjită singeroasă, de lungă durată, în care atât macedonenii, cât şi tracii, au avut pierderi mari. Diodor din Sicilia relatează, succint, că Lysimah “luă cu asalt defileurile şi îl ucise pe Pausania” (Diodor din Sicilia, XIX, 73,10).
Asedierea Callatisului a continuat, probabil, până în anul 311, când diadohii - sleiţi de numeroasele războaie purtate până atunci - au convenit asupra unei “păci generale”. Dar aceasta a fost peste câţiva ani încălcată, iar Callatisul a suferit, aşa cum se poate deduce din textul antic destul de laconic un al doilea asediu (cel mai probabil în 310/309 î.e.n.).
În deceniul următor Lysimah, a reuşit să anexeze o mare parte din Asia ionică, stăpânită până atunci de Antigonos, care a pierit în bătălia de la Ipsos (301 î.e.n.) şi a dispus de răgazul necesar pentru a relua acţiunile de consolidare a autorităţii lui în ţinuturile dintre Istru şi mare. O nouă intervenţie militară dirijată spre nord, de data aceasta împotriva geto-dacilor, a fost determinată, cu certitudine, nu atât de dorinţa regelui Traciei de a-i pedepsi pe băştinaşi pentru sprijinul acordat, cu un deceniu în urmă, coloniilor greceşti răsculate, cât de faptul că între timp, profitând de diminuarea presiunii macedonene, geto-dacii din zonele situate la stânga Dunării îşi extinseseră stăpânirea peste fluviu, tinzând să-şi alipească teritoriile locuite de populaţia de aceeaşi etnie şi să-şi instituie controlul asupra cetăţilor greceşti de pe litoralul pontic. În orice caz, ameninţarea geto-dacilor trebuie să fi fost foarte puternică de vreme ce Lysimah a socotit că se impunea o expediţie de amploare spre a-şi consolida stăpânirea asupra ţinutului dintre fluviu şi mare, inclusiv a litoralului. De data aceasta Lysimah a avut ca adversar puternica entitate statală de la nord de Dunăre condusă de Dromichaites, figură proeminentă a geto-dacilor, în care scriitorii antici au văzut un conducător chibzuit, iscusit şi brav, la care raţiunea şi înţelepciunea se împleteau cu omenia. Este foarte probabil că tot această formaţiune statală intervenise, la timpul său, în conflictul dintre cetăţile greceşti şi macedoneni, poate sub conducerea aceluiaşi Dromichaites, căci, aşa cum a demonstrat desfăşurarea conflictului, geto-dacii care l-au înfruntat pe Lysimah s-au dovedit buni cunoscători ai modului de acţiune a macedonenilor.

GEŢII – MULŢI ŞI PRICEPUŢI ÎN RĂZBOAIE, LYSIMAH PRIMA ÎNFRÂNGERE
Datele arheologice vin în sprijinul aprecierilor potrivit cărora în lumea geto-dacică avea loc, în perioada respectivă, un proces de reunire a triburilor şi uniunilor de triburi în formaţiuni statale mai puternice, care datorită potenţialului economic şi demografic pe care îl cumulau puteau să acţioneze eficace împotriva agresorilor străini. Asemenea formaţiuni statale sunt atestate de izvoare cu prilejul unor evenimente importante cum au fost războaiele de apărare împotriva oştilor macedonene conduse de Alexandru cel Mare, Zopyrion şi Lysimah în zonele sudice ale teritoriilor de locuire geto-dace dar, cu siguranţă, la acelaşi nivel de dezvoltare social-politică şi militară se ajunsese şi în celelalte zone, în special în teritoriile intracarpatice, în cele dintre Carpaţii Rasăriteni şi Nistru etc. Fiecare dintre formaţiunile statale respective a barat printr-o tenace rezistenţă căile principale de expansiune dinspre sud, est şi vest ale forţelor care încercau să pătrundă în vatra ancestrală de locuire geto-dacică.
Exercitându-şi autoritatea asupra unor arii mult mai întinse decât acelea cuprinse în perimetrele triburilor şi uniunilor de triburi, având la dispoziţie oştiri nu numai mai numeroase dar şi mai bine organizate şi înzestrate, dispunând de un număr relativ mare de centre puternic fortificate, conducătorii formaţiunilor statale geto-dace din acea perioadă - cărora izvoarele antice le atribuie, pe bună dreptate, titlul de regi - au fost în măsură să introducă elemente novatoare de ordin strategic şi tactic în purtarea războaielor de apărare, îmbogăţind astfel arta militară a înaintaşilor. Toate acestea şi-au pus vizibil amprenta şi asupra modului de gândire şi de acţiune al marelui rege Dromichaites care prin viziunea lui politică şi prin capacitatea militară s-a ridicat la nivelul celor mai iscusiţi comandanţi de oşti. din epocă.
Prima luptă între geto-daci şi macedoneni s-a dat la scurt timp după bătălia de la Ipsos, după unele izvoare în anul 300 sau 299 î.e.n., Lysimah “avu de înfruntat nişte bărbaţi foarte pricepuţi în războaie şi care îl întreceau cu mult prin numărul lor” (Pausanias, I, 9, 7). Biruinţa geto-dacilor a fost deplină: “El însuşi [Lysimah] ajunse într-o primejdie cât se poate de mare şi scăpă cu fuga. Fiul său, Agatocles, care-l sprijinea atunci în luptă pentru prima oară, fu luat prizonier de către geţi” (Pausanias, I, 9, 7). Înfrânt şi în alte lupte, date în anii următori, Lysimah a fost nevoit să încheie, prin anul 297 î.e.n., pacea cu Dromichaites. În schimbul eliberării lui Agatocles, geto-dacii au obţinut restituirea teritoriului de peste fluviu, ocupat odinioară de macedoneeni.

100.000 DE MACEDONENI – CAPTURAŢI, CU LYSIMAH ÎN FRUNTE !
Lysimah a încheiat această pace dezavantajoasă pentru el constrâns şi de alte evenimente, anume disputele declanşate, încă din 298 î.e.n., pentru stăpânirea Macedoniei. Dar, pentru a doua oară, în anul 292 î.e.n., Lysimah a hotărât să pornească un război de proporţii împotriva formaţiunii statale geto-dacice a lui Dromichaites, ale cărei întărire şi spor de autoritate le considera ca fiind în detrimentul său. Pentru a-şi putea concentra forţele principale împotriva geto-dacilor Lysimah a realizat, în prealabil, o dezangajare de pe teatrul de acţiuni militare din Macedonia, încheind pace cu cel mai tenace rival din acel timp, generalul macedonean Demetrios Poliorcetes. Oastea cu care Lysimah s-a îndreptat împotriva adversarilor nord-dunăreni a fost mult mai numeroasă decât cea de care dispusese în anul 300/299 î.e.n. Efectivele ei, apreciate de Polyainos la 100.000 de oameni.
Împotriva acestui inamic periculos regele Dromichaites a aplicat cu deplin succes strategia “pământului pârjolit” a cărei esenţă consta în organizarea unei apărări tenace pe aliniamente succesive, adversarul fiind continuu hărţuit, lovit prin surprindere, în special la punctele obligate de trecere şi împiedicat să se aprovizioneze. Astfel se face că deşi după ce a pătruns în teritoriul getic oastea lui Lysimah a reuşit să cucerească o serie de aşezări, inclusiv câteva fortificate, a fost pusă nu peste multă vreme într-o grea situaţie. Căci peste tot, ea a găsit pământul pustiit, iar Dromichaites şi-a păstrat forţele intacte, retrăgându-se - după obişnuitele acţiuni de hărţuire - fără să angajeze o bătălie hotărâtoare. Oboseala, foamea şi setea au început să facă ravagii în rândurile macedonenilor. Diodor din Sicilia scrie limpede în această privinţă: “Armata lui Lysimah era chinuită de foame. Prietenii îl sfătuiau pe rege să scape cum va putea şi să-şi mute gândul că oastea lui l-ar putea salva. Lysimah le răspunse însă că nu era drept să-şi părăsească ostaşii şi prietenii, sigurându-şi lui o scăpare ruşinoasă” (Diodor din Sicilia, XXI, 12, 1). În momentul în care capacitatea combativă a armatei lui Lysimah se diminuase, oştenii conduşi de Dromichaites au atacat-o decisiv şi au capturat-o în întregime. Evenimentul - mai ales datorită împrejurărilor insolite în care se petrecuse - a produs o vie impresie asupra unor autori antici. Plutarh a consemnat următorul moment, evocat şi de alţi autori pentru valoarea lui simbolică: “învins în Tracia de către Dromichaites şi silit să se predea împreună cu toată oştirea din pricina setei, după ce bău apă şi ajunse sclav, Lysimah spuse: O zeilor, pentru cât de mică desfătare m-am făcut rob, din rege ce eram!” (Plutarh, Basileon apofthegmata kai strategon: Lysimachos).
Astfel, în timp ce “tactica scitică” s-a practicat în spaţii vaste, slab locuite şi lipsite îndeobşte de centre economice, de către neamuri nomade, crescătoare de vite, cărora le era uşor să se retragă continuu cu avutul lor mobil din calea adversarilor până când aceştia, sleiţi de forţe şi înfometaţi, piereau sau luau calea întoarcerii, tactica “pământului pârjolit” s-a aplicat la noi de către o populaţie sedentară şi pe un spaţiu nu numai redus, ci şi relativ dens populat dintotdeauna. În primul caz, pustiul exista de la natură şi vastitatea lui juca rolul esenţial în înfrângerea adversarilor, împotrivirea cu arma în mină rămânând episodică; în cel de-al doilea, “pustiul” trebuia creat artificial, prin evacuări sau distrugeri de bunuri, implicând mereu un sacrificiu premeditat şi conştient, iar distanţele mici făceau ca efortul militar să constituie un factor de bază, cu efect decisiv în obţinerea victoriei pe câmpul de luptă. Strămoşii noştri nu provocau distrugeri pe suprafeţe mari, cum s-ar putea imagina, ci în limitele strictului necesar, pe itinerarele urmate de inamic, în aşa fel încât acesta, oriunde şi oricât ar fi mers, întâlnea mereu în cale “pustiul”. Această tactică tradiţională, originală şi ingenioasă a “parafatului pârjolit” aplicată şi cu acest prilej de geto-daci este descrisă cu lux de amănunte de Herodot. Este de reţinut şi constatarea că procedeul “pârjolirii” a avut la strămoşii noştri, în diverse situaţii, nu numai o valoare tactică, ci şi una strategică. Acesta e cazul şi în confruntarea dintre Dromichaites şi Lysimah, în cadrul căreia folosirea de către geto-daci a practicii “pământului pârjolit” a avut un rol precumpănitor în atingerea ţelului războiului “înfrângerea armatelor invadatoare”.

LECŢIA DROMICHAITES: „AICI, NICI O OASTE N-ARE SCĂPARE!”
Dacă în timpul războiului Dromichaites şi-a demonstrat calităţile proprii unui mare comandant de oşti, după victorie el s-a dovedit un om politic şi diplomat de excepţie. Învinşii, inclusiv regele Lysimah, au fost duşi în cetatea Helis (nelocalizată până acum), unde au fost bine trataţi şi ospătaţi, iar soarta lor supusă spre dezbatere adunării poporului, organismul de decizie în entitatea statală condusă de Dromichaites. Episodul este înfăţişat de Diodor din Sicilia, care zăboveşte asupra concepţiei lui Dromichaites despre bazele păcii - o concepţie ce depăşea vizibil moravurile şi etica epocii: “Ajungând oştirea lui Lysimah în puterea tracilor, aceştia se strânseră la un loc - alergând în număr mare - şi strigară să le fie dat pe mână regele prizonier, ca să-l pedepsească. Căci - spuneau ei - poporul, care luase parte la primejdiile [războiului], trebuie să aibă dreptul de a chibzui asupra felului cum să fie trataţi cei prinşi. Dromichaites fu împotriva pedepsirii regelui şi-i lămuri pe oşteni că este bine să-l cruţe pe bărbatul acesta. Dacă l-ar omorî pe Lysimah - spunea el -, alţi regi au să-i ia domnia şi se prea poate ca regii aceştia să fie mult mai de temut decât înaintaşul lor. Dar cruţându-l pe Lysimah, acesta - cum se şi cuvine - are să se arate recunoscător tracilor, care i-au dăruit viaţa. Iar locurile întărite, aflate mai înainte vreme în stăpânirea tracilor, ei le vor dobândi înapoi fără nici o primejdie” (Diodor din Sicilia, XXI, 12, 3). În cadrul ospăţului la care Lysimah şi cei din anturajul lui au fost trataţi cu mâncăruri alese, din vase scumpe, în timp ce geţii au luat demonstrativ un prânz modest, Dromichaites l-a întrebat pe regele macedonean: “de ce ai lăsat acasă atâtea deprinderi, un trai cât se poate de ademenitor şi o domnie plină de străluciri [...]? De ce te-ai silit, împotriva firii, să-ţi duci oştenii pe nişte meleaguri în care orice oaste străină nu poate afla scăpare sub cerul liber?” (Diodor din Sicilia, XXI, 12, 6). Prin acest dialog autorii antici au vrut să sublinieze valoarea etic-umană a pildei, iar faptul că prizonierii luaţi de oştenii lui Dromichaites nu au fost ucişi, nici rău trataţi, nici transformaţi în sclavi sau vânduţi ca atare, nici eliberaţi pentru despăgubiri exorbitante - aşa cum considerau normal să procedeze învingătorii de alte seminţii -, ci puşi în libertate din raţiuni politice superioare, evidenţia voinţa geto-dacilor de a convieţui în pace şi înţelegere cu vecinii. În schimbul eliberării, Lysimah a acceptat să restituie geto-dacilor teritoriile ocupate în dreapta Dunării, inclusiv aşezările întărite, şi s-a angajat să se abţină pe viitor de la acte agresive împotriva lor. Pacea a fost întărită printr-o căsătorie contractată între Dromichaites şi fiica lui Lysimah.
După războiul din anul 292 î.e.n. nu se mai cunosc alte conflicte militare între entităţile statale geto-dace de la nord de Dunăre şi statul elenistic condus de Lysimah. De altfel, acesta a reintrat imediat după prizonieratul getic în disputele pentru stăpânirea Macedoniei.

Teodor Filip

ALEXANDRU VOIA PERSIA DAR SE TEMEA DE TRACI ŞI GEŢI
Formaţiunile politice geto-dace, ca şi alţi vecini din Balcani, au sperat că după moartea lui Filip al II-lea primejdia macedoneană avea să se diminueze. Ele au adoptat o atitudine mai fermă împotriva ameninţării macedonene şi au strâns relaţiile cu tracii, triballii şi illyrii. În felul acesta se contura o alianţă mai largă a geto-dacilor cu celelalte neamuri din Balcani împotriva expansiunii macedonene, alianţă ce a devenit cu atât mai redutabilă cu cât sub Alexandru (335-323 î.e.n.), tânărul succesor al lui Filip al II-lea, statul macedonean înregistra şi o puternică criză lăuntrică.
Această situaţie l-a determinat pe Alexandru ca în primăvara anului 335 î.e.n. să pornească în fruntea unui corp expediţionar, care număra 30.000 de luptători, împotriva triballilor, illyrilor şi geţilor de la nord de Haemus. Lăsând la stânga cetatea Philippi şi masivul Orbelon (Ciandag), oastea macedoneană a trecut râul Nestos (Mesta) şi a pătruns, după zece zile de marş, în Munţii Balcani. Aici a avut loc o primă luptă cu tracii, care ocupaseră trecătoarea. Tactica adversarilor lui Alexandru a fost foarte ingenioasă. “Ei - relatează scriitorul roman de origine greacă Arrian - aduseră căruţe şi, punându-le înaintea lor, le foloseau drept metereze, ca să se lupte de pe ele, dacă ar fi fost atacaţi, în acelaşi timp se gândeau să prăvălească căruţele asupra falangei macedonenilor din locul cel mai abrupt al muntelui. Ei îşi închipuiau că, cu cât vor întâlni şi vor izbi căruţele o falangă mai compactă, cu atât o vor împrăştia mai bine prin violenţa ciocnirii” (Arrian, Anabasis, I, 1, 7). Replica tactică a regelui macedonean a fost la fel de ingenioasă: “Alexandru stătu la sfat cum să treacă muntele cât mai fără primejdii. După ce a hotărât că primejdia trebuie totuşi înfruntată deoarece nu exista trecere prin altă parte, porunci hopliţilor ca, atunci când vor fi slobozite la vale căruţele [de către traci], cei cărora lăţimea drumului le îngăduia să rupă rândurile să se risipească, ca să poată trece căruţele printre ei. Cei stânjeniţi de strâmtoare, să se strângă şi să se culce la pământ şi să-şi aşeze scuturile unul lângă altul, cu toată grija, în aşa fel încât căruţele care vor veni cu putere să treacă peste ele - după cum e firesc - fără a-i vătăma. Faptele se petrecură întocmai după cum poruncise şi plănuise Alexandru” (Arrian, Anabasis, I, 1, 8-9). În lupta care a urmat, oastea macedoneană a respins adversarii, dar tentativa acestora de a destrăma falanga pentru a putea să o nimicească constituie o dovadă că triburile trace intuiseră exact în ce consta tăria formaţiei inovate de Filip al II-lea şi căutau soluţii pentru a o anihila.
În continuare oastea macedoneană s-a îndreptat, prin munţi, spre teritoriul locuit de tribalii. Informat din vreme, regele acestora, Syrmos, a ordonat evacuarea populaţiei - femei şi copii - spre malurile Istrului, unde a fost adăpostită într-unul din ostroavele marelui fluviu. După o tentativă de rezistenţă la râul Lyginos (probabil Roşită), luptătorii lui Syrmos s-au retras, la rândul lor, spre Dunăre.
Trei zile mai târziu a ajuns la fluviu şi oastea macedoneană. Acolo ea era aşteptată de “corăbii de război sosite de la Byzantion prin Pontul Euxin şi pe fluviu” (Arrian, Anabasis, I, 3, 3). Aceste corăbii trebuie să fi servit fie la aprovizionarea oastei care acţiona pe uscat sau la împrospătarea ei cu noi efective, fie pentru asigurarea trecerii acesteia peste fluviu - ceea ce ar implica existenţa unei intenţii în acest sens încă de la pornirea expediţiei -, fie, în sfârşit, la intimidarea neamurilor geto-dace riverane.
Punctul de pe Dunăre unde s-a aflat ostrovul pe care se refugiaseră triballii ar putea fi localizat într-o zonă cuprinsă între gurile Jiului şi Vedei (după unele opinii mai noi ar fi vorba de ostrovul Belene, situat în amonte de Zimnicea, jud. Teleorman). Alexandru a încercat să efectueze “o debarcare forţată” pe ostrov, trecând acolo arcaşi şi hopliţi cu navele pe care le avea la dispoziţie. Dar, datorită rezistenţei triballilor adăpostiţi în ostrov, malurilor abrupte ale acestuia şi curentului puternic care antrena navele în aval, tentativa a eşuat.

ALEXANDRU – PRIMUL CARE A ÎNDRĂZNIT SĂ TREACĂ DUNĂREA!
Aflând de apropierea oştirii lui Alexandru, geto-dacii au concentrat pe malul opus al Dunării o puternică oaste formată din peste 10.000 de pedestraşi şi circa 4.000 de călăreţi, cu care “voiau să-l împiedice dacă ar fi încercat să treacă la dânşii” (Arrian, Anabasis, I, 3, 5). Judecând după mărimea efectivelor, această oaste nu putea să aparţină decât unei uniuni de triburi puternice, probabil aliată cu triballii lui Syrmos şi venită în sprijinul lor. Modificându-şi planul iniţial, Alexandru Macedon a renunţat la ideea debarcării pe ostrov şi a decis, în schimb, să pornească o acţiune pe malul stâng al fluviului, împotriva geto-dacilor. Cu corăbiile pe care le avea la dispoziţie, cu monoxile adunate din zonă - “căci acestea, se aflau din belşug, deoarece locuitorii de pe malurile Istrului le folosesc pentru pescuit în Istru sau când merg unii la alţii pe fluviu [...]” (Arrian, Anabasis, I, 3, 6) - şi cu mijloace improvizate (burdufuri umplute cu paie). Alexandru a trecut Dunărea în cursul nopţii însoţit de circa 1.500 de călăreţi şi vreo 4.000 de pedestraşi. Profitând de întuneric, macedonenii au înaintat prin holdele bogate urmând malul fluviului, astfel că au apărut “mai neobservaţi” (Arrian, Anabasis, I, 4, 1) în apropierea castei geto-dace. Realizarea surprinderii de către macedoneni a jucat un rol important în deznodământul confruntării care a avut loc, căci geto-dacii “rămăseseră uimiţi de îndrăzneala cu care [oastea lui Alexandru] într-o singură noapte trecuse atât de uşor cel mai mare dintre fluvii, Istrul, fără să facă pod la locul de trecere” (Arrian, Anabasis, I, 4, 3). Deşi macedonenii au realizat surprinderea la forţarea fluviului, acest fapt nu a determinat dezorganizarea sau paralizarea rezistenţei geto-dacilor şi nu a fost de natură să-i facă pe localnici să renunţe la luptă.
Regele macedonean a adoptat un dispozitiv diferit de acela utilizat în confruntările anterioare cu tracii şi triballii. Ţinând seama de inferioritatea în efective a trupelor proprii şi pentru a le proteja faţă de acţiunile de hărţuire ale adversarului, el a ordonat falangei, a cărei comandă a fost încredinţată lui Nicanor, să adopte “o formaţie pătrată” (Arrian, Anabasis, I, 4, 2), spre a înfrunta atacurile geto-dacilor din orice parte ar fi venit. Cavaleria, sub comanda personală a regelui, a fost dispusă la aripa stângă a falangei, cu misiunea principală de a fi introdusă în luptă în momentul decisiv pentru a ataca în flancul şi spatele oastei geto-dace şi totodată, pentru a contracara o eventuală tentativă de încercuire efectuată de aceasta.
Geto-dacii au primit, iniţial, lupta în câmp deschis cu cavaleria adversă, dar sosirea falangei i-a obligat să se retragă spre o aşezare fortificată ce se afla “la o depărtare de o parasangă de Istru” (Arrian, Anabasis, I, 4, 4), adică la aproximativ 5.500 m. Retragerea s-a efectuat în ordine, fiind acoperită de elemente de siguranţă. Constatând că falanga macedoneană, urmărindu-i de-a lungul fluviului, înainta în grabă - “ca nu cumva pedestraşii să fie încercuiţi de geţii care stăteau la pândă” (Arrian, Anabasis, I, 4, 4) -, oastea geto-dacă a părăsit fortificaţia fără luptă; femeile şi copiii au fost urcaţi pe cai şi transportaţi departe de linia Dunării, “prin locuri singuratice” (Arrian, Anabasis, I, 4, 4). Motivele acestei retrageri sunt arătate clar de izvorul antic: “oraşul nu era bine întărit” (Arrian, Anabasis, I, 4, 4), iar localnicii, apreciind realist situaţia, preferaseră să se pună la adăpost în altă parte, fără a se mai lăsa supuşi unui asediu neavantajos.
Eroica apărare a geto-dacilor în dramatica încleştare cu oastea lui Alexandru Macedon a produs o puternică impresie în lumea antică şi a fost consemnată în jurnalul generalului macedonean Ptolemaios, participant la evenimente, printre momentele memorabile ale epocii. Marea înfruntare de pe linia Dunării din anul 335 î.e.n. a dus la spulberarea planurilor macedonene de penetraţie în adâncimea spaţiului geto-dacic. Pe de altă parte ea a probat o dată mai mult că arta militară a geto-dacilor se maturizase, îngăduind strămoşilor noştri să aplice, într-o confruntare militară de mare anvergură şi cu un adversar experimentat, forme şi procedee de luptă ingenioase în funcţie de situaţiile intervenite pe câmpul de bătălie. Tactica aplicată de luptătorii geto-daci - întinderea de capcane, hărţuirea adversarului, evacuarea populaţiei neluptătoare şi a avutului, retragerea luptătorilor în locuri dinainte stabilite etc. - a etalat unele din trăsăturile esenţiale ale artei militare a autohtonilor, care vor deveni tradiţionale la români.
Localizarea aşezării fortificate părăsite de geto-daci rămâne incertă. Numeroşi specialişti înclină să o identifice cu Zimnicea, unde s-a descoperit o aşezare cu întărituri slabe databile în perioada când a avut loc confruntarea dintre geto-daci şi macedoneni, dar aceasta este situată nu la 5.500 m depărtare, ci chiar lângă fluviu. Ceea ce rămâne sigur este faptul că aşezarea constituia fie centrul uniunii tribale care l-a înfruntat pe Alexandru Macedon, fie, mai probabil, una dintre fortificaţiile importante ale acesteia.
După ce a prădat bunurile pe care geto-dacii nu reuşiseră să le transporte cu ei şi a distrus aşezarea “până la temelie” (Arrian, Anabasis, I, 4, 5), oastea macedoneană a retrecut fluviul, instalându-se pentru câtva timp în tabără. Aici a primit Alexandru solii de pace şi supunere din partea triballilor învinşi, a triburilor trace şi illyre din zonele învecinate şi a celţilor stabiliţi, în secolul al IV-lea î.e.n., în văile Savei şi Dravei.
Expediţia militară condusă de Alexandru s-a încheiat cu rezultatele scontate de macedoneni: temerara uniune de triburi condusă de Syrmos, care dăduse atât de lucru regilor odrisi şi apoi lui Filip al II-lea, fusese înfrântă; tracii până atunci liberi şi geto-dacii dintre Haemus şi Istru au devenit, vrând-nevrând, supuşi sau “prieteni” ai regatului macedonean. Ca urmare, frontiera nordică a regatului macedonean a fost asigurată în perioada războaielor de cucerire declanşate nu peste multă vreme de către Alexandru cel Mare în Asia. Episodului rezistenţei opuse de geto-daci invaziei macedonene în 335 î.e.n. i se cuvine subliniată importanţa deosebită în evoluţia istorică din spaţiul carpato-danubiano-pontic. El reliefează stadiul înalt care caracteriza societatea geto-dacă, ajunsă la nivelul închegărilor unor formaţiuni politice, capabile să se opună unor invadatori puternici pentru a-şi apăra fiinţa de sine stătătoare. Existenţa unor aşezări fortificate şi a unei oştiri care a fost în măsură să se înfrunte cu falanga macedoneană, modalităţile originale de purtare a războiului sunt probe concludente ale sincronismului dezvoltării istorice pe aceste meleaguri cu stadiul de civilizaţie care caracteriza în acea epocă sudul Europei.

CONFLICTUL GETO/DACILOR CU ZOPYRION
În primăvara anului 334 î.e.n. armata macedoneană condusă de Alexandru a trecut Hellespontul într-o mare aventură asiatică. Ca locţiitor al lui Alexandru în Macedonia a rămas Antipatros - unul dintre cei mai capabili generali din generaţia ce se formase încă sub Filip al II-lea. Antipatros a reuşit să menţină stabilitatea politică internă şi ordinea pe teritoriile balcanice înglobate statului macedonean, deşi nu a fost scutit de o serie de răzvrătiri ale populaţiilor supuse sau chiar de acţiuni de frondă ale unor strategi. Din perioada respectivă s-au păstrat puţine relatări referitoare la evenimentele militare petrecute între Haemus şi Istros, iar acestea privesc spaţiul înglobat în strategia numită Tracia, care cuprindea teritoriile odrise şi, în general, zona litoralului vest-pontic. Un asemenea eveniment s-a petrecut între anii 335-332/331 î.e.n., când ambiţiosul strateg al provinciei, Memnon, a încercat să desprindă Tracia de regatul macedonean. El s-a bizuit atât pe armata pe care o comanda, cât şi pe neamurile băştinaşe apusene. Planuri la fel de ambiţioase a nutrit şi urmaşul lui Memnon, Zopyrion (denumit de izvoarele latine praepositus Thraciae sau praefectus Ponti) (Trogus, Pompeius, XII, 2, 16; Curtius Rufus, X, 1, 43) care a iniţiat o expediţie militară dincolo de Dunăre, în spaţiul nord-pontic. Referitor la mobilurile acestei expediţii, Trogus Pompeius notează laconic că “Zopyrion, pe care Alexandru cel Mare îl lăsase guvernator al Pontului, a socotit că e ruşinos să stea degeaba şi să nu întreprindă el ceva” (Trogus Pompeius, XII, 2, 16). Vor fi existat, totuşi, alte raţiuni, mai puternice, pentru organizarea expediţiei. Acestea nu au putut consta decât în tentativa de a extinde dominaţia macedoneană asupra ţinuturilor nord-pontice, căci, preluând moştenirea ahemenidă, Alexandru cel Mare nu putea să nu vadă ceea ce înţelesese la timpul său Darius I: avantajele transformării Pontului Euxin într-un “lac” înglobat imperiului său. Că era vorba de stăpânirea litoralului nord-pontic pare să probeze şi faptul că expediţia, deşi apreciată de autorii antici ca îndreptată împotriva geţilor sau sciţilor, s-a concentrat în prima ei fază asupra coloniilor greceşti de dincolo de Istru.
Oastea condusă de Zopyrion, cu efective între 20.000 şi 30.000 de luptători, a trecut Dunărea pe navele concentrate în acest scop (probabil la vadul tradiţional de la Isaccea) şi a înaintat paralel cu litoralul maritim până la gura fluviului Hypanis (Bug), unde a asediat Olbia (Parutino). Cei din cetate au opus o dârză rezistenţă, iar conducătorii lor, pentru a mări numărul luptătorilor şi capacitatea de apărare a oraşului, au adoptat o serie de măsuri speciale: “în vremea asediului lui Zopyrion - menţionează scriitorul roman Macrobius - borysteniţii au eliberat sclavii, au dat drept de cetăţenie străinilor, au iertat datoriile şi au putut să ţină piept duşmanului” (Macrobius, Saturnalia, 1,11, 32).
Eşecul asediului l-a determinat pe Zopyrion să ia hotărârea de retragere. Itinerarul oastei macedonene a străbătut o regiune intens locuită de geto-daci. În momentul când oastea macedoneană invadatoare a ajuns la Dunăre, ea a fost atacată de aceştia (Quintus Curtius Rufus, Historia Alexandri Magni Macedonis, X, 1, 43), răvăşită şi nimicită. În cursul acestei lupte însuşi Zopyrion şi-a pierdut viaţa. Succesul geto-dacilor - datorat în mare parte realizării surprinderii - a constituit un moment important în apărarea şi consolidarea puterii lor pe linia Dunării.
Noua confruntare cu macedonenii a demonstrat încă o dată că geto-dacii au fost în măsură să “radă de pe faţa pământului” (Orosius, Historiarum Adversus Paganos, VII, 3, 18, 1) - cum spune izvorul antic - o oaste invadatoare numeroasă şi experimentată aşa cum era aceea comandată de Zopyrion. Cu toate că izvoarele antice nu permit o reconstituire în detaliu a înfruntării cu Zopyrion, având în vedere formele şi procedeele tradiţionale de luptă ale geto-dacilor are temei presupunerea că şi în acest caz rol determinant în obţinerea victoriei au avut: folosirea judicioasă a terenului, utilizarea acţiunilor de hărţuire şi demoralizare a adversarului, alegerea momentului şi loc ului potrivite pentru declanşarea bătăliei decisive.
Ştirea despre dezastrul expediţiei comandate de Zopyrion s-a răspândit repede în lumea tracă şi a populaţiilor din împrejurimile ei, contribuind la resuscitarea stării de spirit antimacedonene; în ţinuturile odrise aceasta s-a dezvoltat până la izbucnirea unei răscoale violente în a cărei dirijare un rol important a avut regele Seuthes al III-lea. Situaţia instabilă din provincia Tracia, survenită aproape concomitent cu o periculoasă acţiune militară contra macedonenilor întreprinsă de spartani sub conducerea regelui Agis al III-lea - şi ea greu înfrântă de Antipatros - a slăbit capacitatea Macedoniei de penetraţie şi de consolidare în zonele periferice anexate anterior. La nord, stăpânirea macedoneană nu s-a exercitat se pare efectiv decât până la munţii Haemus, iar dincolo de aceştia pe o fâşie mai mult sau mai puţin întinsă a litoralului vest-pontic.

Teodor Filip

DOBROGEA – ATACATĂ (FĂRĂ SUCCES) DE DARIUS CU…700.000 DE PERŞI ŞI 600 DE CORĂBII!
Cauzele conflictului declanşat în anul 514 î.e.n., între Imperiul persan şi sciţi au fost complexe. Potrivit explicaţiei date de Herodot, ar fi fost vorba de o expediţie ce a avut ca scop pedepsirea sciţilor care locuiau în spaţiul nord pontic, întinzându-se la vest până către linia Nistrului. Urmărindu-i pe cimmerieni, sciţii efectuau dese incursiuni în provinciile asiatice ale Imperiului persan. Dar asemenea incursiuni avuseseră loc cu circa două secole înainte, astfel încât pedepsirea atât de târzie a făptaşilor, dacă ar fi fost invocată de perşi, a putut servi cel mult ca pretext pentru atacarea sciţilor. O explicaţie plauzibilă este aceea că Imperiul persan, aflat într-o perioadă de intense pregătiri în vederea unei confruntări cu polisurile greceşti din Peninsula Balcanică, a urmărit să-şi asigure frontierele asiatice contra forţelor scitice. Expediţia putea fi şi o demonstraţie de forţă în Peninsula Balcanică, pentru captarea tracilor şi macedonenilor în sfera influenţei persane şi implicit, pentru izolarea Eladei. În cazul în care ar fi reuşit, expediţia din anul 514 î.e.n. ar fi creat uriaşe avantaje strategice Imperiului persan, aducând în stăpânirea lui Darius întregul complex al comunicaţiilor pe uscat şi pe mare dintre Europa şi Asia, cu toate foloasele economice şi politice care decurgeau din aceasta; oricum, Marea Neagră ar fi devenit, în fapt, un “lac” persan.
Pentru războiul împotriva sciţilor au fost concentrate forţe uriaşe - Herodot le evaluează la 700.000 de luptători şi 600 de corăbii. După trecerea pedestrimii şi cavaleriei pe ţărmul european al Hellespontului, flota a primit ordin să se îndrepte spre gurile Dunării şi să pătrundă în amonte pe fluviu până la un loc potrivit unde trebuia să construiască un pod destinat forţelor terestre care, între timp, urmau să înainteze prin zona tracă spre nord. Podul fusese întins “cale de două zile” în susul fluviului, de la mare, acolo “unde se răsfiră gurile Istrului” (Herodot, IV, 89) - undeva între oraşele de azi Tulcea şi Isaccea (jud. Tulcea). Marşul forţelor terestre persane s-a desfăşurat pe un itinerar care, în linii generale, a urmat linia ţărmului vestic al Mării Negre, neabătându-se mult spre interiorul peninsulei. Nici coloniile greceşti, nici triburile trace nu s-au ridicat împotriva forţei de Invazie persane.
Singura rezistenţă de care s-a izbit Darius în înaintarea lui a venit din partea geţilor. Din păcate, Herodot nu dă nici un amănunt în privinţa locului sau a desfăşurării acţiunii. Se poate presupune numai că împotrivirea cu armele a fost iniţiată de o uniune de triburi getice. Având în vedere superioritatea covârşitoare a armatei persane, atacurile geto-dacilor vor fi îmbrăcat forma hărţuirii, executată de arcaşi călări. Faptul că Herodot a menţionat acest episod s-a datorat, desigur, înainte de toate caracterului lui neobişnuit, singular în raport cu atitudinea neamurilor tracilor de sud - care “i s-au închinat lui Darius fără nici un fel de împotrivire” (Herodot, IV, 93) - dar nu este exclus ca atacurile geţilor să fi avut şi o amploare deosebită căci, referindu-se la rezultat, istoricul grec le atribuie o importanţă demnă a fi subliniată.

„SCIŢII” ERAU MAI MULŢI!!
Acest episod constituie prima afirmare militară a locuitorilor spaţiului carpato-danubiano-pontic într-o confruntare cu armata unei mari puteri expansioniste cum era, în epocă, Imperiul persan. Apreciind calităţile militare ale geţilor şi tactica aplicată de ei în luptă, regele Darius s-a străduit apoi să determine o parte din ei să se alăture armatei persane în expediţia desfăşurată la nord de Dunăre. Despre etapele următoare ale înaintării oştirii persane prin spaţiul dintre fluviu şi mare se cunosc puţine detalii. Este de admis că alte rezistenţe nu au mai fost întâlnite în cale, iar cetăţile-colonii greceşti se vor fi supus fără rezistenţă. Oastea sciţilor condusă de Idanthyrsos continua să rămână - judecând după aprecierile lui Herodot -, superioară celei persane în ceea ce priveşte mărimea efectivelor, în schimb, ea era inferioară adversarului din punctul de vedere al organizării şi dotării cu material. În această situaţie, sciţii au adoptat de la începutul campaniei singura tactică adecvată: evacuarea familiilor şi a bunurilor din calea adversarului şi hărţuirea acestuia, fără a angaja o bătălie decisivă care le-ar fi fost fatală. Prin această tactică, aplicată se pare şi în alte împrejurări asemănătoare - scria Herodot - “este cu neputinţă să le scape cineva când vine cu oaste împotriva lor, şi nimănui nu-i stă în putere să dea de ei dacă ei înşişi nu vor să se arate. Căci sciţii n-au nici cetăţi, nici ziduri întărite ci toţi îşi poartă casa cu ei şi sunt arcaşi călări, trăind nu din arat, ci din creşterea vitelor şi locuiesc în căruţe; cum să nu fie ei de nebiruit şi cu neputinţă să te apropii de ei?” (Herodot, IV, 46).
Lipsa de provizii şi privaţiunile de tot felul l-au determinat pe Darius să ordone retragerea. Aceasta s-a efectuat pe un itinerar nu mult diferit de cel urmat în prima parte a războiului, armata persană fiind adeseori hărţuită de sciţi.
Consecinţele războiului din anul 514 î.e.n. au fost complexe. Pe de o parte, puterea scitică a rămas intactă şi, deşi nu s-a mai revărsat spre vest, s-a dovedit în continuare capabilă de periculoase incursiuni în zona litoralului vest-pontic, până în Peninsula Balcanică. Datorită rezistenţei geto-dacilor, acţiunilor de împotrivire ale sciţilor şi înfrângerilor înregistrate de perşi în alte zone, trupele expediţionare nu au reuşit să-şi stabilească autoritatea la nord de Dunăre. Mai mult, probabil şi ca o consecinţă a zdruncinării prestigiului Imperiului persan, Darius a avut ulterior de înfruntat puternicele frământări, transformate într-o răscoală, ale cetăţilor greceşti din Asia Mică.

DEZBINAREA – BOALĂ GREA ŞI LA TRACI
Prefaţată de războiul din 514 şi de răscoala cetăţilor ioniene, seria marilor confruntări militare dintre Imperiul ahemenid şi Elada - cunoscute sub denumirea de războaiele medice - a fost inaugurată de puternica expediţie terestră şi navală pusă sub comanda generalului Mardonios, ginerele regelui Darius I, care în anul 494 î.e.n. a fost dirijată de-a lungul litoralului tracic al Mării Egee împotriva polisurilor continentale. Desfăşurate cu intermitenţă pe uscat şi pe mare, până la 449 î.e.n., războaiele medice au fost jalonate de bătălii cu rezonanţă în istoria lumii antice: Marathon (490 î.e.n.), Thermopyle şi Salamina (480 î.e.n.), Plateea şi Mycale (479 î.e.n.), gurile râului Eurymedon (467 î.e.n.), Salamina (449 î.e.n.). Nu se consumaseră încă ultimele bătălii cu perşii când vechile rivalităţi dintre polisurile continentale - trecute pe un plan secundar, dar nu dispărute în timpul războaielor medice - au degenerat într-un lanţ nesfârşit de conflicte armate de numite îndeobşte războiul peloponesiac.
Spaţiul carpato-danubiano-pontic a fost implicat şi el, episodic, în marile desfăşurări istorice din secolul al V-lea î.e.n. Repetatele modificări survenite în raporturile de forţe dintre beligeranţi, însoţite de schimbări notabile în configuraţia politică a Peninsulei Balcanice, au avut urmări directe asupra soartei geto-dacilor, îndeosebi a celor de la sud de Dunăre. Profitând de desfăşurarea generală a războaielor medice, care a condus la slăbirea şi ulterior la lichidarea prezenţei persane de pe litoralul vestic al Pontului Euxin, odrisii au pus, după 480 î.e.n., bazele primului stat atestat documentar în lumea sud-tracă. Nucleul iniţial al acestui stat a cuprins un teritoriu restrâns, limitat de văile cursurilor inferioare ale fluviilor Mariţa şi Ergenes (Erghene), precum şi de masivul Strangea spre nord-vest. Ulterior, sub regii Teres I (450-431 î.e.n.) şi mai ales, Sitalkes (431-424 î.e.n.), regatul odris s-a extins considerabil, înglobând alte triburi trace şi cuprinzând în hotarele lui o parte a teritoriului locuit de geto-daci între Balcani şi Dunăre. Astfel, geţii dintre Balcani şi Dunăre au fost angajaţi în evenimente militare atât spre nord, cât şi spre sud, unde regii traci, în special Sitalkes, s-au vădit preocupaţi să-şi extindă continuu stăpânirea.
Un asemenea eveniment a avut loc în timpul domniei regelui Teres I. Concomitent cu extinderea stăpânirii odrise spre nord, în unele zone dintre Haemus şi Istru, asupra teritoriului geto-dac se produsese şi o înaintare a triburilor scitice conduse de Ariapeithes către gurile Dunării, astfel că fluviul devenise aici hotar între cele două puteri. Relaţiile dintre acestea s-au menţinut la început paşnice, întărite şi prin căsătoria lui Ariapeithes cu fiica regelui odris. Dar după moartea lui Teres şi a lui Ariapeithes raporturile scito-odrise au înregistrat o înrăutăţire bruscă datorită amestecului reciproc în disputele dinastice în care erau antrenate deopotrivă păturile conducătoare respective. Scitul Octamasades, care reuşise în acest timp să preia moştenirea lui Ariapeithes, şi Sitalkes I, urmaşul lui Teres la tronul odris, şi-au concentrat ostile în zona Dunării maritime, în ultimul moment conflictul armat a fost totuşi evitat iar relaţiile de vecinătate paşnică s-au restabilit.
După ce s-a asigurat în prealabil de asentimentul Atenei şi a primit promisiuni de sprijin, Sitalkes I a trecut la pregătirea unei campanii militare decisive împotriva statului macedonean rival, în zona principală de concentrare a oastei trace - situată, probabil, nu departe de confluenţa râurilor Hebros (Mariţa), Tonzos (Tungea) şi Ardă - s-au adunat, potrivit relatării lui Tucidide, circa 150.000 de luptători. Dacă nucleul acestui uriaş corp de oaste îl formau triburile odrise şi cele vecine înrudite cu ele, în schimb marea lui masă de luptători era compusă din contingente furnizate de alte neamuri trace, inclusiv unele din afara stăpânirii lui Sitalkes. Alături de acestea, la campanie au luat parte masiv şi triburile geto-dace dintre Haemus şi Istru, până la vărsarea fluviului în mare. Aproape toate triburile trace de nord şi nord-est, împreună cu geto-dacii, au format partea dominantă a cavaleriei înarmate cu arcuri, care, în ansamblul oştirii odrise, reprezenta circa o treime, celelalte două treimi fiind alcătuite din pedestraşi.
Parcurgând aproximativ itinerarul Pazargik - Dolna - Bania - Samokov - valea Strymonului (Struma) - masivul Kerkine (Ograjden) - Doberos (Dojran), armata comandată de Sitalkes I a pătruns în Macedonia şi a înaintat relativ uşor până la est de Felia, capitala statului rival. Dar, nepregătită pentru a asedia aşezările fortificate, resimţind acut lipsa de alimente şi gerurile iernii, ea a trebuit să se retragă după o lună de la declanşarea campaniei. A fost un război cu rezultate nedecise, care nu a rezolvat nici unul din obiectivele vizate de regatul odris. Dimpotrivă, în interiorul acestuia s-au resimţit curând puternice tendinţe separatiste.

NĂVĂLITORII ATENIENI – NIMICIŢI DE TRACI ŞI GEŢI
După moartea lui Sitalkes I, survenită în împrejurări neclare cu prilejul unei expediţii împotriva triballilor, soldate printr-o înfrângere de proporţii, decăderea regatului odris nu a mai putut fi oprită; într-o fază ulterioară el s-a divizat în două şi apoi în trei stătuleţe cârmuite de “regi” rivali.
Sub cârmuirea lui Seuthes - din păcate, izvoarele antice nu precizează care anume, primul sau al doilea - geto-dacii sunt pomeniţi pentru ultima oară ca aliaţi ai armatei odrise; ei au participat, ca oşteni plătiţi, la luptele (de data aceasta încununate cu succes) duse în Chersonesul trac împotriva unor forţe ateniene. Din relatarea lui Polyainos rezultă că geto-dacii sud-dunăreni au avut un rol important în obţinerea victoriei: “Pe când atenienii pustiau ţărmul mării, prin părţile Chersonesului, Seuthes angaja două mii de geţi uşor înarmaţi şi le porunci în taină să năvălească - ca şi cum ar fi duşmani - să pârjolească ţara şi să atace pe cei de la ziduri. Văzând atenienii aceste lucruri ei - judecând după cele întâmplate - îi crezură pe geţi duşmanii tracilor; deci prinseră inimă şi coborâră din corăbii şi se apropiară de ziduri. Seuthes ieşi dinlăuntrul zidurilor şi-i întâmpină pe atenieni, deoarece geţii urmau să se alăture trupelor sale. Când aceştia ajunseră în spatele atenienilor, îi atacară pe duşmani din spate; şi luându-i dintr-o parte tracii, dintr-alta geţii, îi nimiciră pe toţi” (Polyainos, Stratagemata, VII, 38).
Rămas la nivelul unor contingente sporadice cu confruntările militare pustiitoare din Peninsula Balcanică în perioada războaielor medice şi peloponesiace, spaţiul carpato-danubiano-pontic a cunoscut în secolul al V-lea î.e.n. o linişte relativă şi din celelalte direcţii - situaţie menţinută, în linii generale, neschimbată până în cea de a doua jumătate a secolului următor. În aceste condiţii societatea geto-dacă a înregistrat progrese atât pe plan economic, concretizate în înflorirea civilizaţiei ei originale, cât şi în dezvoltarea organizării ei politice.

FILIP II VOIA GURILE DUNĂRII ŞI STR. BOSFOR
Expediţia macedoneană din anul 339 î.e.n., i-au surprins pe geto-daci angajaţi într-o acerbă rezistenţă împotriva vechiului lor adversar de la est - sciţii. Judecând după materialele arheologice descoperite şi mărturiile scrise, uniunile de triburi geto-dace ajunseseră să dispună de un potenţial economic şi militar suficient pentru a riposta adeseori cu succes repetatelor tentative scitice de înaintare spre vest şi de implantare în vatra de locuire geto-dacă. Această realitate explică faptul că sciţii, incapabili să înfrângă singuri împotrivirea geto-dacilor, au început să caute aliaţi la alte neamuri vecine. Astfel s-a ajuns, episodic, la unele înţelegeri între sciţi şi macedoneni, al căror scop era prinderea într-un “cleşte” de importanţă strategică a teritoriilor geto-dace. Realizarea unor astfel de alianţe temporare a fost vizibil facilitată de faptul că puterea macedoneană tindea în vremea aceea să se extindă spre litoralul vest-pontic şi spre gurile Dunării. Politica expansionistă a statului macedonean căpătase un impuls deosebit după ce la cârma lui venise în anul 359 î.e.n. un conducător remarcabil, regale Filip al II-lea.
Organismul militar în timpul lui Filip era format din infanterie şi cavalerie, la care se adăugau trupe speciale de asediu (care executau diverse “lucrări genistice”) şi de “artilerie” (acestea mânuiau maşinile de asediu). Datorită faptului că pedestraşii macedoneni erau inferiori pe câmpul de luptă hopliţilor greci, falanga - în organizarea dată de Filip - a fost concepută exclusiv ca o masă compactă de izbire. Cu o armată superioară ca organizare, dotare şi tactică tuturor oştirilor cunoscute până atunci, regatul macedonean a reuşit să-şi extindă autoritatea asupra statului odris, pe care formal nu l-a desfiinţat, dar a instalat pe teritoriul lui garnizoane puternice şi l-a subordonat din punct de vedere politic şi economic. De aici, în mod firesc, Filip al II-lea a căutat să împingă frontiera regatului macedonean spre Dunăre, aşa cum năzuise, la timpul său, şi statul odris.
Dacă politica expansionistă a Macedoniei întâmpinase spre vest împotrivirea illyrilor, spre est şi sud riposta polisurilor greceşti şi - în măsura în care le mai îngăduiau forţele - a stătuleţelor ce succedaseră regatului odris, spre nord ea s-a lovit de rezistenţa geto-dacilor şi a unor triburi trace libere, precum şi de sciţi care, de dincolo de Dunărea maritimă, interveneau intermitent dar primejdios, prin culoarul dintre fluviu şi mare, în desfăşurarea unor evenimente din Peninsula Balcanică.
Preocupat de problemele complicatelor relaţii cu lumea greacă şi odrisă, Filip al II-lea nu se arătase la început îngrijorat de înaintarea spre sud a uniunii de triburi scitice conduse de Ateas. Singura rezistenţă întâmpinată de sciţi a fost aceea a geto-dacilor. O asemenea rezistenţă este atestată în zona de nord a teritoriului dintre Dunăre şi mare din partea “histrienilor”, conduşi de un rege (Histrianorum rex) al cărui nume nu s-a consemnat (Trogus Pompeius, Historiae Philippacae, IX, 2, 1-2) dar sub această denumire trebuie înţeles un conducător de triburi geto-dace din regiunea respectivă.
Tocmai conflictul sciţilor cu geto-dacii a fost punctul iniţial al tensiunii survenite între Ateas şi Filip al II-lea, urmată curând de expediţia macedoneană din anul 339 î.e.n.. Pus la un moment dat în mare dificultate de către “histrieni”, Ateas - bazându-se pe bunele relaţii avute cu Macedonia - a solicitat sprijinul lui Filip al II-lea, căruia i-a promis, potrivit relatării lui Trogus Pompeius, “să-l lase urmaş la domnie în Sciţia” (Trogus Pompeius, Historiae Philippacae, IX, 2, 1-2). Filip i-a satisfăcut cu promptitudine rugămintea, dar, între timp, regele “histrienilor” a murit şi Ateas, redresându-şi situaţia, a trimis înapoi detaşamentul macedonean, căruia nu i-a plătit “nici măcar cheltuielile drumului” (Trogus Pompeius, IX, 2, 5). Deoarece Ateas a refuzat să-şi respecte promisiunile sau să achite despăgubirile cerute de Filip, acesta a întrerupt asediul Byzantionului - în care se afla angajat - şi a pornit cu oştirea împotriva sciţilor, cărora le-a provocat o înfrângere zdrobitoare, însuşi regele acestora căzând pe câmpul de luptă. Resturile uniunii triburilor scitice au fost aruncate peste Dunăre, de unde nu au mai făcut ulterior decât sporadice incursiuni la sud de fluviu, până spre sfârşitul secolului al III-lea sau începutul secolului al II-lea î.e.n.

Informatiile prezentate in acest film documentar rastoarna multe dintre teoriile pe care este construita istoria Romaniei. Filmul face parte dintr-un proiect mai amplu ce vizeaza recuperarea adevarului istoric iar acesta este primul pas hotarat!

Asa dupa cum veti constata, dovezile stiintifice la care se face referire si argumentatia bazata pe izvoare istorice autentice, aduc informatii inedite si extrem de valoroase, capabile sa determine o rescriere a istoriei acestui popor. Toate acestea sunt sustinute de personalitati si specialisti care merita cu adevarat sa fie ascultati: General (rez.) dr. Mircea Chelaru (fost Sef al Marelui Stat Major al Armatei Romane), Dr. Napoleon Savescu (director fondator al Dacia Revival International Society), General (rez.) Nicolae Spiroiu (fost Ministru al Apararii Nationale), Prof. dr. Mihai Popescu (Biblioteca Militara Nationala), Prof. univ. dr. dr. Alexander Rodewald (directorul Institutului de Biologie Umana al Universitatii din Hamburg, Germania), Dr. Georgeta Cardos (cercetator stiintific biolog specialist genetica - Institutul Victor Babes), Prof. doctorand Sebastian Stanculescu (paleografie si antropologie culturala).

Rezultatele cercetarilor recente de paleogenetica realizate la Hamburg, Germania, pe oase si dinti din situri romanesti de acum 3000-5000 de ani, pun sub semnul intrebarii teoriile pe care se bazeaza istoria oficiala a Romaniei. Este actuala populatie a Romaniei continuatoarea populatiilor tracice si pretracice de acum 3000 - 5000 de ani? Suntem noi inruditi genetic cu italienii? Iata doar doua dintre multele intrebari tulburatoare la care acest film documentar doreste sa raspunda cu argumente bine intemeiate.

Recuperarea adevarului istoric este un demers indispensabil recuperarii demnitatii nationale. Dacii, “cei mai viteji si mai drepti dintre traci”, asteapta sa li se faca dreptate!

Daniel Roxin

P.S. 1. Multumiri tuturor celor care au ajutat la realizarea acestui film documentar, in special prietenului meu Gabriel Vasilescu, care a facut o treaba excelenta!

ADRIAN BUCURESCU

În toamna acestui an, am participat la sărbătoarea DacFest, organizată de Societatea Terra Dacica Aeterna la poalele Munţilor Orăştiei, pe platoul din Costeşti. Festivalul a avut titlul „Sub semnul Lupului”, iar ca emblemă celebrul steag-dragon al Dacilor. Cu acest prilej, am socotit că e timpul să se facă lumină asupra simbolului sacru al strămoşilor noştri.
Povestea acestui drapel de luptă a început în vremea patimilor zeului APOLLON. Pe scurt, Doi Gemeni Divini, APOLLON şi DIANA, zişi Amândoi şi ZALMOXIS, S-au născut în anul 714 î.Hr., într-o aşezare a Geţilor NAPAI „Cei Curaţi; Cei Proaspeţi” (cf. rus. nebo „cer”; lat. novus „nou”) numită ulterior NETIN-DAVA „Cetatea Naşterii” (cf. rom. natio, nationis „naştere”; dac. dava „cetate”), plasată de marele geograf antic Ptolemaios pe malul stâng al râului NAPARIS „Cerescul; Minunatul” (cf. rus. Nebo „cer”; rom. nufăr”), actualmente Ialomiţa. De la Z, dubla iniţială a teonimului Zalmoxis, Dacii, respectiv Românii, au moştenit Zvastica sau Crucea Fulgerului, semn ce apare pe stâncile din munţii României, pe porţi, pe veşmintele şi pe scoarţele populare.
Pe când erau încă sugari, Gemenii au fost lăsaţi de Mama Lor, Zeiţa MARIA „Cea Măreaţă; Mărinimoasa; Miloasa”, zisă şi LETO, în grija unor gospodari, SABATHIOS şi BRITOLAGIS, ce au avut şi ei copiii lor, patru băieţi şi două fete, fraţii de lapte ai Zeilor. Apoi, Zeiţa-Mamă S-a întors în Cer, de unde venise în Ţara Geţilor. Când S-au născut Gemenii Cereşti, ţinutul Napailor se afla sub stăpânirea Scyţilor, conduşi de regele ERETE „Arătarea; Spaima; Urâtul; Răul” (cf. rom. erete). Aflând de naşterea miraculoasă, şi temându-se că Geţii se vor răscula, Erete a vrut să-I ucidă pe Cei Doi Sfinţi Coconi. Prinzând de veste, Sabathios şi Britolagis I-au luat pe Pruncii Divini şi au trecut râul Naparis, la neamul PIAN-GETAE „Geţii Viteji” (cf. sl. voina „război”) neam, care nu era supus Scyţilor.
La moartea lui Erete, a venit la conducerea Scyţilor BEITHY KELAS sau PYTHA GORAS, ale cărui amândouă numele se tălmăcesc prin „Vită (Fiară) Grasă (Uriaşă; Cumplită)”. De aici, autorii antici, în frunte cu Herodot, au tras blasfematoarea concluzie că Zalmoxis ar fi fost „sclavul lui Pythagoras”. Numai că între despotul schyth şi celebrul filosof elin Pythagoras nu există nici o legătură, ci este vorba doar de o simplă potrivire de nume, iar Zalmoxis nu era sclav, ci doar „supus”, ceea ce este cu totul altceva.
Scythul Pythagoras, mai luminat decât predecesorul său, le-a permis pribegilor din neamul Napailor să se întoarcă la casele lor, jurând că nu vor fi persecutaţi. Astfel, Gemenii Divini, cu toată familia lui Sabathios, S-au întors la Nord de râul Naparis. Dar, peste mai mulţi ani, faima Copiilor Cerului a atins o culme nemaiîntâlnită vreodată pe pământ, atrăgând duşmănia Scyţilor. Nu numai că Apollon şi Diana erau de o inteligenţă suprafirească, dar înfăptuiau şi minuni. Astfel că Pythagoras, din proprie iniţiativă ori împins de conaţionalii săi, a pus la cale uciderea lui Apollon. Unealta morţii a fost Scythul TANTALOS „Cel ce înţeapă; Ţintaşul” (cf. rom. tăntălău; ţânţar), care L-a săgetat pe Zeu, pe când, după unele izvoare, Acesta dormea. Se pare că Napaii, ajutaţi de Piangeţi, s-au răsculat atunci şi s-au răzbunat pe Scyţi. Tot atunci s-a petrecut şi miracolul Învierii lui Apollon, iar Amândoi Fraţii Divini au dispărut, revenind la Netin-Dava abia după trei ani, aleşi fiind conducători ai Geto-Dacilor.
În fine, după Înălţarea Lor la ceruri, viaţa şi faptele Celor Doi au devenit exemplare pentru toţi Tracii, şi a fost întemeiat cultul zalmoxian. În acest cult, duşmanii de moarte ai Zeilor erau cei doi autori ai crimei de pe vremuri, Pythagoras şi Tantalos. Cum am spus mai la deal, denumirile PYTHA GORAS şi BEITHY KELAS se tălmăcesc prin „Vită (Fiară) Grasă (Uriaşă; Cumplită)”, de unde, prin transformări fonetice perfect explicabile, cum ar fi înmuierea consoanelor G şi K, româna a moştenit, printre altele, batal, viezure, dar şi băşcălie. Însă, această „fiară” apărea, la neamurile trace, sub mai multe forme: viezure, mistreţ, porc, lup etc. Ucigaşul propriu-zis, Tantalos, fiind înecat în Naparis de către Napai şi Piangeţi, a mai fost numit şi YDATA „Cel din Apă” (cf. rom. a uda), rămânând până astăzi, în mitofolclorul românesc, ca însuşi dracul, care mai e numit şi „Cel din Lac” sau „Cel din Baltă”. Pe celebrul coif descoperit la Agighiol, jud. Tulcea, Apollon, reprezentat printr-un vultur, ţine în cioc un peşte, adică pe „Cel din Apă”, iar în ghiare un mistreţ, adică o „Fiară Grasă (Cumplită)”, părând că Se îndreaptă cu ei spre un loc de pedeapsă, poate chiar iadul.
Astfel, din capul „Fiarei”, care fusese căpetenia, deci capul Scyţilor, şi din trupul peştelui, adică al „Celui din Apă” a fost creat steagul Geto-Dacilor, vestitul dragon care şuiera în luptă. Acest balaur apărea întotdeauna înfipt în suliţă, sugerând că Pythagoras şi Ydata sunt veşnic schingiuiţi. Li se sugera astfel şi duşmanilor că vor avea aceeaşi soartă. Urmărind cele mai vechi reprezentări ale acestui drapel, vom observa cum capul îi apare ba de porc, ba ca al unei fiare necunoscute, ba de lup. Până la urmă s-a impus capul lupului, una dintre cele mai fioroase sălbăticiuni din Dacia, inclusiv prin urletele sale, fiară urâtă îndeosebi de ciobani, cărora le făcea mari pagube. În mitofolclorul strămoşilor noştri, acest lup păzea grozava apă care înconjura Raiull, şi de el nu puteau trece decât cei vrednici şi viteji. Cum toate credinţele Geto-Dacilor au fost moştenite de Români, lupul malefic apare şi astăzi în bocete: „Şi-ţi va mai ieşi / Lupul înainte, / Ca să te-nspăimânte. / Să nu te-nspăimânţi!”
În timp, crezându-se că balaurul respectiv, îngrozindu-i pe duşmani, îi ajută pe Geto-Daci să învingă, cele două componente ale steagului de luptă au fost socotite de ei simboluri benefice, capul fiind de acum al Lupoaicei, mama adoptivă a Gemenilor Divini, iar trupul fiind al lui Sabathios, soţul Lupoaicei, ajungând amândoi semizei ai războiului. Din peşte, trupul balaurului a devenit de şarpe, care era unul dintre simbolurile lui Sabathios, după cum ne informează autorii antici când scriu despre datinile trace. De altfel, din Sabathios, cu varianta SABADIOS, româna a moştenit aspidă „şarpe veninos”. „Lupoaicei” i se spunea de către Geto-Daci în mai multe feluri, printre care BRITO LAGIS „Divina Lupoaică” şi TERGO LAPE „Lupoaica Ocrotitoare”. Dar TERGO avea mai multe sensuri: „a purta de grijă; a susţine; a vindeca; a fermeca”, de unde româna a moştenit turcă „stafie; nălucă”, respectiv personajul fantastic din obiceiurile de Crăciun. Prin complicate evoluţii etimologice, din BRITO LAGIS şi TERGO LAPE, mitofolclorul românesc a creat Vârcolacul, Pricoliciul sau Tricoliciul, omul care nu moare definitiv, ci revine în lume în chip de lup. Dar, în unele dialecte tracice, TERGO însemna „a aduce; a readuce” (cf. rom. targă), iar LAPE avea şi sensul de viaţă (cf. engl. life „viaţă”); literal,TERGO LAPE se tălmăcea şi prin „Cea care readuce la Viaţă”, deci „Salvatoarea”, pentru că Îi îngrijise pe Gemenii Divini. Tot Lupoaica Divină îi readucea la viaţă pe cei căzuţi pe câmpul de luptă, călăuzindu-i spre Rai. Geto-Dacii mai credeau şi că aceeaşi Lupoaică veghează Fântâna Vieţii, din mijlocul Raiului. Iată de ce o localitate din Tracia se numea LUPO FONTANA, adică „Fântâna Lupoaicei” sau „Fântâna Vieţii”, acolo fiind, desigur, un templu cu acest hram. Din acest toponim se vede şi cât de mult semănau limbile tracă şi latină, fapt care explică şi asemănarea dintre română şi limbile romanice.
În mare, aceasta este istoria celebrului steag-dragon al Geto-Dacilor. Chiar nu se găseşte nimeni să-l reconstituie, adică să-l facă să şi şuiere?

Există specialişti care cred, că după creştinarea teritoriului de la nordul Dunării şi asimiliarea credinţelor şi practicilor creştine, sărbătoarea Sfântului Andrei a luat locul sărbătorii unei presupuse divinităţi dacice, Sântandrei, personificare a lupului.
Legendele despre misiunea de creştinare a Sfântului Andrei spun că acesta a fost trimis în ”tărâmurile lupilor”, unde a fost însoţit şi călăuzit în teritoriile dacice de Marele Lup Alb. Evident, nu avem inscripţii sau documente la care să apelăm pentru reconstituirea drumului apostolului Andrei la Nordul Dunării (de fapt, nici nu există dovezi clare care să ateste că acesta ar fi trecut Dunărea), însă tradiţiile populare cu privire la călătoria sa sunt foarte bogate.
În anii ’20, un avocat pe nume Jean Dinu culegea legende despre Sfântul Andrei, în satul Ion Corvin (jud. Constanţa), în apropierea căruia se află peştera în care se spunea că a poposit apostolul. Legenda spune că Sfântul Apostol Andrei i-a creştinat pe strămoşii lui Zamolxe în cele nouă izvoare din vecinătatea peşterii. O baladă dobrogeană aminteşte că însuşi Decebal, urmaşul regelui Duras, ar fi venit la peştera Sfântului Andrei: ”La schitul din tei,/ Crucea lui Andrei,/ Cine că-mi venea,/ şi descăleca?/ Venea Decebal,/ Călăre pe-un cal,/ Sfinţii că-mi găsea,/ Cu ei că-mi vorbea,/ Dar nu se-nchina/ Nici cruce-şi făcea. / La schitul din tei, / Crucea lui Andrei,/ Traian că venea,/ La slujbă şedea,/ Slujbă ascultă, / şi îngenunchea,/ şi nu se-nchina…/ Pe murg călărea,/ şi calea-şi lua,/ La cetatea lui,/ A Trofeului…” .
Majoritatea tradiţiilor populare stabilesc o legătură între Sfântul Andrei şi lupi. El ar fi avut darul de vindeca răni, şi prin rugăciuni ”lega gura lupilor”, apărându-i pe oameni şi vitele lor. Lupul a fost întodeauna considerat simbol al dacilor, iar unele legende spun că Marele Lup Alb, considerat căptenia lupilor, a fost alături de daci la căderea Sarmizegetusei.
Legenda spune că, în vremuri uitate, un preot al lui Zamolxis cutreiera fără răgaz pământurile Daciei pentru a-i ajuta pe cei care aveau nevoie, transmiţând geto-dacilor că Marele Zeu veghea asupra lor. Fără a fi în vârstă, avea părul şi barba albe ca neaua, iar credinţa, curajul şi dârzenia sa erau cunoscute nu numai de oameni şi de Zalmoxis însuşi, ci şi de fiare. Zeul, dându-şi seama de valoarea slujitorului său, îl opreşte la el, în munţi, pentru a îl avea aproape. Departe de oameni, preotul continuă să slujească cu aceeaşi determinare ca şi înainte. În scurt timp, fiarele Daciei au ajuns să asculte de el şi să îl considere conducătorul lor. Cel mai mult îl îndrăgeau lupii, căci aceştia erau singurii fără conducător, numai foamea ţinându-i în haită.
După un timp, Zalmoxis vorbeşte cu preotul său şi decide că a venit timpul ca acesta să îl slujească în alt chip, astfel îl transformă în animal. Însă nu în orice animal, ci în cea mai temută şi mai respectată fiară a Daciei, într-un Lup Alb, mare şi puternic, dându-i menirea să adune toţi lupii din codri pentru apărarea tărâmului. Astfel, de câte ori dacii erau în primejdie, lupii le veneau în ajutor, era de ajuns doar să se audă urletul Marelui Lup Alb şi de oriunde ar fi fost, lupii săreau să îi apere pe cei care le deveniseră fraţi. Lupul Alb însă era şi judecător, pedepsind laşii şi trădătorii.
Intr-o zi însă, Zeul îl cheamă din nou pe slujitorul său la el, de această dată pentru a-i da posibilitatea să aleagă, pentru ultima oară dacă vrea să rămână lup sau să redevină om. Cu toată mâhnirea pe care o poartă în suflet, ştiind ce vremuri vor urma, decide să rămână alături de Zeul său, sperând că astfel să slujească mai cu folos ţinutul şi poporul său.
Cu toată vigilenţa geto-dacilor, a lupilor şi a Marelui Lup Alb, romanii reuşesc să se infiltreze în rândurile lor şi, în apropiere de marea invazie, sădesc în sufletele unor laşi sămânţa neîncrederii faţă de Marele Zeu. Astfel, unii daci încep să se teamă că Zeul nu le va fi alături în marea bătălie, iar trădătorii cuprinşi de frică încep să omoare toţi lupii ce le ieşeau în cale în speranţa că unul din aceştia va fi Marele Lup Alb al cărui cap îl vor putea oferi romanilor în schimbul vieţii lor. Lupii, câţi au mai scăpat fug în inima munţilor spre a nu mai reveni niciodată în ajutorul fraţilor ce îi trădaseră. Lupul Alb şi Zalmoxis se retrag în Muntele Sacru de unde vor privi cu durere în inimi cum geto-dacii vor fi înfrânţi de romani din cauza trădării.
Se presupune că vechile credinţe şi ritualuri ale populaţiei precreştine au fost înglobate în noua religie. Spre exemplu, interdicţia de a lucra în ziua Sfântului Andrei, ziua fiind sub interdicţia lupilor; noaptea premergătoare sărbătorii Sfântului Andrei (29/30 noiembrie) este concepută ca sabat al strigoilor şi al lupilor În această noapte, în special la sate, se practică încă ritualuri ciudate, din credinţa că astfel se pot găsi mai uşor protecţia de toate relele, bunăstarea şi chiar dragostea. Anumite obiceiuri legate de ziua Sfântului Andrei ca: tăierea de ramuri din copaci şi plantarea de grâu în vase cu apă, pentru a fi păstrate pentru anul Nou, amintesc de rituri agrariene mai vechi. Sfântul Andrei este considerat ca fiind mai mare peste vite şi fiare, păzitor al turmelor de pericolul lupilor, patron şi îmblânzitor al lupilor, cel ce „leagă gura lupilor”. Aceste calităţi mitice nu i-ar fi putut fi atribuite dacă identitatea simbolică între daci şi lupi s-ar fi pierdut cu totul din memoria colectivă. Ele indică, folcloric, atât obiectivul patronat de Sfântul Andrei al trecerii dacilor la noua religie, cât şi caracterul adânc popular al acestei acţiuni. Tinerii superstiţioşi şi nu numai cred că acum au şansa să-şi cunoască iubitul sau ursitul. Însă, pe de altă parte, există credinţa că este momentul pentru a se lua măsuri de apărare împotriva duhurilor rele. Spiritele malefice ale celor decedaţi au, în această noapte, puteri sporite.

Nemrut Dagi”, muntele sfant al commagenilor

In partea centrala a Turciei, se afla un sit arheologic insuficient exploatat, care poarta denumirea de „Nemrut Dagi”!
Adica, mai pe romaneste, „Nemuritorii Daci”. Situl se afla la 2150 de metri in Muntii Anti Taurus, in centrul Turciei. Suntem indrumati fonetic sa citim „dahi” in loc de dagi. Tot aia e: daci, dahi, dai, daoi! Istoricii spun ca este vorba de muntele sfant al „commagenilor”. „Nemrut dagi” este socotit un sanctuar unic, enigmatic, nemaiintalnit in aceasta regiune, inchinat zeilor atotputernici, zeilor pe care ii venera regele Antioch I.

„Dat de Mitra” a fost primul rege

Coiful lui Mitra, descoperit la Olanesti

Sanctuarul a fost descoperit in 1881 de catre un geolog angajat de Imperiul Otoman. De sapat, s-a sapat abia in 1953, de catre o echipa de arheologi americani de la Scoala de Cercetari Orientale. Care n-au inteles mai nimic din complexul de piramide tumulare de piatra, temple si statui colosale.

Chipul unui tarabostes, care pare a fi desprins din filmul „Columna”

Istoria spune ca regatul Commagene era situat la granita Imperiului Seleucid, care a urmat imperiului extins de Alexandru Macedon pana in Anatolia, si la granita Imperiul Part, al dahilor. „Commagenii” erau neamuri bune cu dahii, dar si cu grecii, cu care se inrudisera prin casatorii dinastice. De la acestia din urma au mostenit arta constructiilor grandioase, pentru a „nemuri” traditia… daco-geta. In anul 80 i.C., guvernatorul de Commagene a declarat independenta micului regat si nu mult dupa aceea dahul Mitradate I (adica cel „dat de Mitra”, zeul solar al dahilor din Cappadocia, Partia, Armenia) s-a incoronat rege. Capitala regatului era Arsameia. Mitradate a murit in 64 i.C, fiind urmat la tron de fiul sau, Antioch, care a domnit 26 de ani.

Brau purtat de nobili, la moda si azi in Ardeal

In general, romanii au incercat sa domine regatul si au si reusit pe alocuri, cand nu se impuneau dahii parti, ca sa-si apere neamurile. Antioch a inaltat acest sanctuar zeilor „nemuritorilor daci”, muntele avand insemnatatea unui Kogaion. Complexul, acoperit cu pietricele albe, cuprinde o piramida conica, doua temple si multe statui sculptate in piatra. Mormintele sub forma de tumuluri, aflate pe marginile complexului, au fost pradate inca din antichitate, de catre legiunile romane, care au decapitat si colosalele statui, de 8-10 metri. Arheologii au cautat in zadar ramasitele regelui Antioch. Nu le-au gasit. Acestea poate ca au fost profanate tot de legiunile romane sau au fost puse la adapost de catre protii daci.

Antioch, „Pater Pater” in Fratia Cavalerilor lui Mitra

Nobil „commagen” in portul dacilor

Mormintele-tumule au fost ridicate in est, vest si nord, din roca muntelui, avand o “curte interioara”. Cel mai impunator, aflat in estul sanctuarului, are o terasa larga, in care au fost amplasate cinci statui colosale, un altar piramidal pentru focul vesnic inchinat zeului Mitra si temple din care au ramas tamasite de zid. Zeii care tronau in fata tumulului sunt Apollo – Mithra, zeul Soarelui, Nuna – zeita fertilitatii, Jupiter – Oromasdes,
Ares – Herakles – Artagnes, zeul razboiului.

Zeul Mitra, purtand coiful specific, initiindu-l pe rege la gradul de Pater Pater

Pe stele de piatra, Antioch este infatisat dand mana cu ei, iar scena care-l infatiseaza cu Mitra este una ritualica, prin care este facut Cavaler al lui Mitra, fratia in care intrau toti regii dahi-daci, parti si geti. Pe una din placi se afla “Leul din Commagene”, care poarta inscriptii cu semnificatii misterioase. 19 stele se vad in spatele trupului leului, in dreptul gatului o Luma crescenta, iar deasupra trupului trei planete cu semnificatii certe in gradele de initiere in Fratia Cavalerilor lui Mitra: Mercur – Corb (Nemurire), Marte – Mile (Soldat), Jupiter – Leu (Putere).

Corbul, simbolul nemuririi, gradul I de initiere

Folosind un program Skyglobe, astronomii au avansat ipoteza ca simbolurile indica data de 6 iulie 61 sau 62 i.C. Profesorul Otto Neugebauer, de la Universitatea Brown, este de parere ca aceasta este data cand Antioch a fost pus rege in Commagene de catre generalul roman Pompei. Insa, tinand cont de toate semnificatiile ritualice, cercetatorul Adrian Gilbert crede ca este data esoterica a „incoronarii” sale ca grad de Pater Pater in Fratia secreta a Cavalerilor lui Mitra.

Preluat de la: http://www.enational.ro/romania-mea/%e2%80%9cnemuritorii-daci%e2%80%9d-din-centrul-turciei-95543.html/

Intre capitolele de mare interes in istoria Daco-Romanilor se inscrie Imperiul Dac infiintat de Galerius cel Batran (293-305). Acest capitol nu a foist tratat si actul desfiintarii imperiului Roman si inlocuirea lui cu imperiul Dac nici nu a fost sesizat la justa lui valoare. O analiza pertinante a acestui capitol si o lectura atenta din partea cititorului, este necesara pentru a intelege acest studiu si grandiosul rol ce a jucat marele popor al Dacilor pe Terra. Eu insumi, de abia in a doua lectura a studiului meu Dacii de-a lungul mileniilor, am observat just marea importanta a actiunii organizatorice desfasurata de imparatii Galerius cel Batran si de nepotul sau de sora, Galerius cel Tanar, originari din Romula (judetul Romanati).
Imperiul Roman sub cei doi imparati Galerius, dispare si apare Imperiul Dac. Acesta este de fapt cel mai de seama act istoric la sfarsitul sec III si inceputul sec IV. El dovedeste clar ca Dacii nu numai ca nu au disparut, dar din dinastia regala daca s-au ridicat mari imparati, care au condus cel mai mare imperiu al antichitatii, Imperiul Roman. Armata si comandantii acestui imperiu erau in majoritate Daci. Ceva mai mult. Cercetatorul Jerzy Kolendo ajunge la concluzia ca cel mai mare numar de marinari, in flota romana, era format din Bessi din Tracia, din Dobrogea si desigur ca si din actuala Bsarabie. „Numarul important al Bessilor in flota romana” este recunoscut si de Theodor Mommsen. Se stie ca Bessi erau o importanta ramura a Traco-Dacilor. Amintim si faptul ca dupa retragerea la sud de Dunare a trupelor de ocupatie conduse de imparatul Aurelian (dupa anul 275), se gasesc in Oltenia, in special, elemente de cultura a Dacilor lkiberi si elemnte carpice, la Farcasele, Govora-Sat si Resca (Romula). Ele atesta faptul ca Dacii liberi (din care faceau parte si Carpii), au fortat cotropitorii sa se retraga la sud de Dunare.
Am amintit de Regilianus, care era din familia lui Decebal. La inceput, el indeplinea functia de comandant militar in Illyria si dupa aceea a ajuns chiar imparat pe scaunul lui Traian, desi a fost „unul dintre imparatii efemeri din sec. al III -lea”. In Scriptores Historiae Augustae se mentioneaza ca Regilianus „a fost un barbat priceput in treburile militare si suspect lui Galienus (253-268), inca de mai inainte, deoarce se parea ca e demn de domnie. Se spune ca era de neam dacic, fiind chiar ruda cu Decebal. Stirea aceasta este destul de importanta pentru genealogia comandantilor, a regilor si a imparatilor daci ce au urcat pe tronul imperial. Daca nu au pierit cei din familia regala dacica a lui Decebal, cum s-ar putea crede ca au pierit Dacii din clasa de jos? Insusi numele de Regilianus spune ca acesta descindea din gintea regala dacica. Nu se poate trece pe langa aceasta valoroasa informatie, fara a fi luata in seama, deoarece neglijarea ei in cercetarea istorica duce la concluzii eronate si pagubitoare patrimoniului Daco-Român. Ne vom opri in continuare asupra altui personaj a carui mama era din Romula (judetul Romanati)
Galerius Maximilian cel Batran si nepotul sau Galerius cel Tanar, cunoscut in popor sub numele de „Ler Imparat”- din care cei mai multi istorici au facut un personaj legendar

Ca sa intelegem mai bine aceasta tema trebuie sa tinem cont de relatarea lui Strabon (19 e.n.), care scria ca getii sunt de neam tracic si ca ei „locuiau si pe un mal si pe celalalt al Istrului”. In ceea ce priveste imparatul Dac Galerius, retinem faptul ca in opera lui Ammianus Marcellinus intitulata Istoria Romana, acesta apare cu numele de Galerius, dar tot acesta este numit „Maximianus Caesar” sau Maximianus Galerius. In vestibulul palatului imperial din Roma, era reprezentat intr-o statuie, tinand in mana o afera de arama-„globul ceresc” asemenea zeilor. La conducerea imperiului au trecut urmasii dinastiei regale dacice.
Tot din dinastia regala dacica a facut parte si Galerius cel Batran, imparat intre anii 293-304. Desi la inceput a avut nume rau intre crestini, a fost o mare figura istorica. Sextus Aurelius Victor spune ca Galerius (cel Batran), se nascuse in Dacia Ripensis, din parinti pastori de vite, de aceea era poreclit Armentaruis. Era „om frumos in trup, vestit si norocos ostas. Unde se nascuse, acolo s-a si ingropat, caruia loc el ii puse numele Romulian, dupa numele mamei sale Romula”. Dar colonia Romula era mult mai veche. Galerius (cel Batran) in toate actiunile sale a fost ajutat de nepotul sau de sora (fiica a Romulei), nepot care se numea tot Galerius, caruia eu i-am zis „cel Tanar”. Acesta a condus imparatia dacilor, intre anii 305-311. Si el fusese tot pastor si negustor de vite. El, dupa tata, se numea Dara. Se spune ca el „cinstea pe oamenii cei prea intelepti si carturari”. Din faptul ca Galerius (cel Batran 293-304) a avut ca ajutor permanent pe nepotul sau Galerius (cel Tanar 305-311), cei mai multi istorici vorbesc de un singur Galerius, acel Ler imparatul. Niels Hannestad spune: „Galerius era un luptator indarjit pe care traditia il asemuia lui Alexandru cel Mare”.
Scriitorul Lactantius (325) spune ca Galerius (cel Batran) a fost ginerele lui Diocletian si in persecutia crestinilor, a urmat, desigur indicatiile acestuia. Mama lui Galerius era „originara din regiunile de dincolo deDunare” (adica la nord) o crestina gnostica. Este bine sa retinem faptul ca (inainte de anul 313 deci) Galerius (cel Tanar) a emis un edict de toleranta prin care obliga pe crestini sa jure credinta imparatului si sa se roage pentru sanatatea lui. De altfel acest edict de ruga pentru autoritatea laica s-a perpetuat pana in zilele noastre „intarind legatura civica intre cetatean si Stat, intre soldat si imparat”. In adevar, aceasta dispozitie a Ler Imparatul Daciei, e o reminiscenta gnostica si se pastreaza pana astazi.
Abandonarea Daciei nord dunarene de catre armatele romane care in majoritate erau alcatuite din Daci, a provocat o adanca nemultumire in randul comandantilor, cat si a ostasilor daci. Acum viteazul popor dac, sub comanda lui Galerius porneste spre reanvierea vechilor traditii zamolxiene, in marele imperiu roman. Izvoarele documentare consemneaza clar faptul ca atunci cand Galerius (cel Batran) a primit titlul de imparat, el (Galerius) a declarat ca este dusmanul numelui de roman si ca vrea sa schimbe titulatura Imperiului Roman in aceea de Imperiu Dacic , ceea ce a si facut. Este asa cum am mai spus, cel mai mare act istoric de la inceputul secolului IV. Capitala Imperiului Dac a fost la Sirmium si apoi la Tesalonic.
Hotararea lui Galerius, amintita mai sus, este prima atitudine hotarata impotriva dominatiei peninsularilor. Acum, centrul de gravitatepolitica se indreapta spre „Romanitatea Orientala”, Daco-România Mare. Centrul politic, zic, devine, Tesalonicul sub comanda lui Galerius (cel Batran) in timpul tetrarhiei. La Tesalonic (Salonic de azi) va fi executat in 325 imparatul Licinus, iar in mai 330 mai 11, se inaugureaza oficial noua capitala a Imperiului de catre Constantin cel Mare.
Revenind la relatarea lui Latantius, aratam ca el merge destul de departe cu ura fata de Galerius, cand scrie :„aceasta fiara avea o salbaticie si o cruzime innascuta, cu totul straina de sangele de roman; aceasta nu este de mirare, deoarece mama sa (pe numele Romula) originara din regiunile de dincolo de Dunare”, din localitatea numita Romula. Vom aminti aici ca Romula-Cetate este amintita epigrafic, intai intre anii 118-119, apoi intre anii 161-167, ca oras si in anul 248, cand Filip Arabul a construit „un vallum in jurul zidului orasului”. Este vorba de o importanta inscriptie descoperita la Romula. Prin urmare, in anul 248, colonia de aici se numea Romula. De la aceasta localitate si-a luat numele mama imparatului dac Galerius. Acolo, la Romula, sunt mai multe asezari fortificate. Cea mai veche a fost numita de Daci, Antina, adica cea dintai. Numele ei se pastreaza si azi popor: caramizi de Antina, geme antice, vase de lut de Antina etc. Importanta Romulei consta si in faptul ca aici se intalneau drumurile dacice ce veneau de la Izlz, de la Celei (Sucidava), cel de la Drobeta si cel de la Buridava.
Referindu-se la Romula, Eusebiu de Caesareea spune ca „in Dacia nu departe de Sardica (Sofia) s-a nascut Galerius” autorul unui act, acela prin care imparatul si senatul declara oficial ca imperiul nu este roman, si Dacic. El avea in vedere numarul populatiei majoritare a Dacilor, incomparabil cu a romanilor peninsulari. Daca mai adaugam si faptul ca imparatul Galerius (cel Batran) ignorat de scriitorii romani a dat armatelor sale vechiul drapel al Dacilor, sarpele gnostic (lucrat din arama, din piele sau chiar din stofa, prins in pozitie orizontala pe un baston de lemn), vom intelege care era realitate etnica a imperiului. A urmat reactia din partea aristrocratiei romane propriu-zisa, impotriva limbii dacice, a limbii populare in care au scris multi si despre care s-a zis ca nu cunosteau limba latina culta. De fapt ei au scris in limba dacica si majoritatea texteloir au fost redactate pe parcurs in latina culta. Theodor Memmsen consemneaza in acest proces „revolutia din domeniul lingvistic” si „reactia constienta impotriva limbii vulgare patrunse in societatea superioara”. Asa-zisa limba latina (de fapt traco-daca) „era corectata de-a dreptul” conform limbii grecesti. Aceasta revolutie lingvistica se facea „diferentiata constient de limba marii mase ( a poporului).
Cercetatorul Horia C. Matei sintetizeaza realitatea ca unitatile militare din armata zisa pe nedrept romana, erau recrutate dintr „barbari, care devin principala forta de soc” si „cu greu poate fi inteleasa o comanda in limba latina”. Era vorba de fapt de limba dacica.