SFÂNTUL ANDREI ŞI LEGENDELE DACICE

Există specialişti care cred, că după creştinarea teritoriului de la nordul Dunării şi asimiliarea credinţelor şi practicilor creştine, sărbătoarea Sfântului Andrei a luat locul sărbătorii unei presupuse divinităţi dacice, Sântandrei, personificare a lupului.
Legendele despre misiunea de creştinare a Sfântului Andrei spun că acesta a fost trimis în ”tărâmurile lupilor”, unde a fost însoţit şi călăuzit în teritoriile dacice de Marele Lup Alb. Evident, nu avem inscripţii sau documente la care să apelăm pentru reconstituirea drumului apostolului Andrei la Nordul Dunării (de fapt, nici nu există dovezi clare care să ateste că acesta ar fi trecut Dunărea), însă tradiţiile populare cu privire la călătoria sa sunt foarte bogate.
În anii ’20, un avocat pe nume Jean Dinu culegea legende despre Sfântul Andrei, în satul Ion Corvin (jud. Constanţa), în apropierea căruia se află peştera în care se spunea că a poposit apostolul. Legenda spune că Sfântul Apostol Andrei i-a creştinat pe strămoşii lui Zamolxe în cele nouă izvoare din vecinătatea peşterii. O baladă dobrogeană aminteşte că însuşi Decebal, urmaşul regelui Duras, ar fi venit la peştera Sfântului Andrei: ”La schitul din tei,/ Crucea lui Andrei,/ Cine că-mi venea,/ şi descăleca?/ Venea Decebal,/ Călăre pe-un cal,/ Sfinţii că-mi găsea,/ Cu ei că-mi vorbea,/ Dar nu se-nchina/ Nici cruce-şi făcea. / La schitul din tei, / Crucea lui Andrei,/ Traian că venea,/ La slujbă şedea,/ Slujbă ascultă, / şi îngenunchea,/ şi nu se-nchina…/ Pe murg călărea,/ şi calea-şi lua,/ La cetatea lui,/ A Trofeului…” .
Majoritatea tradiţiilor populare stabilesc o legătură între Sfântul Andrei şi lupi. El ar fi avut darul de vindeca răni, şi prin rugăciuni ”lega gura lupilor”, apărându-i pe oameni şi vitele lor. Lupul a fost întodeauna considerat simbol al dacilor, iar unele legende spun că Marele Lup Alb, considerat căptenia lupilor, a fost alături de daci la căderea Sarmizegetusei.
Legenda spune că, în vremuri uitate, un preot al lui Zamolxis cutreiera fără răgaz pământurile Daciei pentru a-i ajuta pe cei care aveau nevoie, transmiţând geto-dacilor că Marele Zeu veghea asupra lor. Fără a fi în vârstă, avea părul şi barba albe ca neaua, iar credinţa, curajul şi dârzenia sa erau cunoscute nu numai de oameni şi de Zalmoxis însuşi, ci şi de fiare. Zeul, dându-şi seama de valoarea slujitorului său, îl opreşte la el, în munţi, pentru a îl avea aproape. Departe de oameni, preotul continuă să slujească cu aceeaşi determinare ca şi înainte. În scurt timp, fiarele Daciei au ajuns să asculte de el şi să îl considere conducătorul lor. Cel mai mult îl îndrăgeau lupii, căci aceştia erau singurii fără conducător, numai foamea ţinându-i în haită.
După un timp, Zalmoxis vorbeşte cu preotul său şi decide că a venit timpul ca acesta să îl slujească în alt chip, astfel îl transformă în animal. Însă nu în orice animal, ci în cea mai temută şi mai respectată fiară a Daciei, într-un Lup Alb, mare şi puternic, dându-i menirea să adune toţi lupii din codri pentru apărarea tărâmului. Astfel, de câte ori dacii erau în primejdie, lupii le veneau în ajutor, era de ajuns doar să se audă urletul Marelui Lup Alb şi de oriunde ar fi fost, lupii săreau să îi apere pe cei care le deveniseră fraţi. Lupul Alb însă era şi judecător, pedepsind laşii şi trădătorii.
Intr-o zi însă, Zeul îl cheamă din nou pe slujitorul său la el, de această dată pentru a-i da posibilitatea să aleagă, pentru ultima oară dacă vrea să rămână lup sau să redevină om. Cu toată mâhnirea pe care o poartă în suflet, ştiind ce vremuri vor urma, decide să rămână alături de Zeul său, sperând că astfel să slujească mai cu folos ţinutul şi poporul său.
Cu toată vigilenţa geto-dacilor, a lupilor şi a Marelui Lup Alb, romanii reuşesc să se infiltreze în rândurile lor şi, în apropiere de marea invazie, sădesc în sufletele unor laşi sămânţa neîncrederii faţă de Marele Zeu. Astfel, unii daci încep să se teamă că Zeul nu le va fi alături în marea bătălie, iar trădătorii cuprinşi de frică încep să omoare toţi lupii ce le ieşeau în cale în speranţa că unul din aceştia va fi Marele Lup Alb al cărui cap îl vor putea oferi romanilor în schimbul vieţii lor. Lupii, câţi au mai scăpat fug în inima munţilor spre a nu mai reveni niciodată în ajutorul fraţilor ce îi trădaseră. Lupul Alb şi Zalmoxis se retrag în Muntele Sacru de unde vor privi cu durere în inimi cum geto-dacii vor fi înfrânţi de romani din cauza trădării.
Se presupune că vechile credinţe şi ritualuri ale populaţiei precreştine au fost înglobate în noua religie. Spre exemplu, interdicţia de a lucra în ziua Sfântului Andrei, ziua fiind sub interdicţia lupilor; noaptea premergătoare sărbătorii Sfântului Andrei (29/30 noiembrie) este concepută ca sabat al strigoilor şi al lupilor În această noapte, în special la sate, se practică încă ritualuri ciudate, din credinţa că astfel se pot găsi mai uşor protecţia de toate relele, bunăstarea şi chiar dragostea. Anumite obiceiuri legate de ziua Sfântului Andrei ca: tăierea de ramuri din copaci şi plantarea de grâu în vase cu apă, pentru a fi păstrate pentru anul Nou, amintesc de rituri agrariene mai vechi. Sfântul Andrei este considerat ca fiind mai mare peste vite şi fiare, păzitor al turmelor de pericolul lupilor, patron şi îmblânzitor al lupilor, cel ce „leagă gura lupilor”. Aceste calităţi mitice nu i-ar fi putut fi atribuite dacă identitatea simbolică între daci şi lupi s-ar fi pierdut cu totul din memoria colectivă. Ele indică, folcloric, atât obiectivul patronat de Sfântul Andrei al trecerii dacilor la noua religie, cât şi caracterul adânc popular al acestei acţiuni. Tinerii superstiţioşi şi nu numai cred că acum au şansa să-şi cunoască iubitul sau ursitul. Însă, pe de altă parte, există credinţa că este momentul pentru a se lua măsuri de apărare împotriva duhurilor rele. Spiritele malefice ale celor decedaţi au, în această noapte, puteri sporite.