Poporul român este continuatorul dacilor, nu și al romanilor, iar filmul “Dacii – Noi dezvăluiri”, prin dovezile istorice și probele materiale pe care le prezinta, considerăm că va dovedi acest lucru.
Realizat prin contribuția mai multor personalități, inclusiv doi istorici, documentarul pe care îl oferim astăzi spre vizionare, completează într-o manieră mai riguroasă, mai științifică filmul “Dacii – Adevăruri tulburătoare”, demolând teoria falsă a romanizării Daciei.
Cu siguranță, multe dintre lucrurile prezentate în acest film vor fi, pentru publicul larg, surprize de proporții…
Câți dintre români știu oare că dacii liberi i-au atacat, după anul 106, pe romanii din provincia cucerită și că au obținut și victorii asupra lor? Că retragerea romanilor din Dacia a fost făcută ca urmare a presiunilor dacilor liberi? Că aceștia au atacat Imperiul Roman, la sud de Dunăre, și după retragerea aureliană din anul 271?… Sau câți știu că în secolul III după Christos, dacii liberi au reușit, pentru o scurtă perioadă, să unifice zona sudică, din Balcani, a Daciei lui Burebista? Cam cât de romanizați puteau să fie dacii ca să facă aceste lucruri? Pentru că este o aberație colosală să pretinzi că dacii “cu o mână” se luptau să îi alunge pe romani, iar “cu cealaltă” preluau limba, tradițiile și cultura acestora, ba mai își și ofereau femeile romanilor ca să se nască “noul popor”!
Despre toate acestea și multe alte evenimente istorice uimitoare în filmul “Dacii – Noi dezvăluiri”. Vizionare cu folos! De Daniel Roxin

Regizor: Sergiul Nicolaescu

Actori: Pierre Brice, Marie Jose Nat, Amza Pellea

An aparitie : 1966

Durata: 92 minute

Limba: Romana

Despre film: Decebal (Amza Pellea) este dispus sa faca sacrificiul suprem pentru a pastra integritatea poporului sau. Fiul sau, Cotyso (Alexandru Herescu), este daruit zeilor, spre disperarea lui Decebal si a fiicei sale Meda. Septimius Severus (Pierre Brice), un tanar roman devotat tarii sale adoptive, va fi pus sa aleaga intre originile sale de sange si cultura in care a fost crescut.

Asociaţia Terra Dacica Aeterna este o premieră în spaţiul românesc, în ceea ce priveşte recrearea cât mai fidelă a unor fragmente din viaţa cotidiană, civilă şi militară a civilizaţiilor dacică şi romană. In aes film puteti vedea imagini de la diverse manifestari la care au participat membrii asociatiei Terra Dacica Aeterna. Mai multe detalii gasiti pe site-ul oficial http://terradacica.ro

Sarmizegetusa asediata de catre legionarii romani nu mai rezista. Cetatea este cucerita iar Decebal fuge in munti. Inconjurat de cavaleria romana, condusa de Tiberius, Decebal isi va alege singur sfirsitul. Capul si mina sa dreapta sint luate pentru a fi prezentate imparatului ca o dovada a faptului ca marele sau dusman nu mai traieste. Insotitorii regelui dac sint luati prizonieri si urmeaza sa fie transformati in sclavi. Unul dintre ei, Gerula, reuseste sa scape, se ascunde in munti si incearca sa incropeasca o miscare de rezistenta impotriva romanilor. Ura neimpacata pe care i-o porta lui Tiberius il indeamna pe Gerula la actiuni extreme.

COLUMNA 1

COLUMNA 2

Dacii sunt singurul popor din antichitate pe care documentele antice, ca şi arheologia, îi consemnează ca autohtoni.

În timp ce ionienii, aheii, dorienii (- emigraţi din sudul României -), etruscii, romanii şi celelalte popoare italice (- plecaţi tot din România; tracii troieni ajunşi in Latium după un periplu prin Asia Mică -) sunt venite de undeva, în timp ce ungurii, bulgarii, ca şi popoarele celtice, germane şi slave s-au preumblat mult până ce şi-au găsit un popas; nici o atestare documentară scrisă sau amintiri păstrate în pământ şi nici o legenda nu conţine nici cea mai ştearsă referire despre vreo plecare, venire sau revenire a dacilor în spaţiul în care au fost cunoscuţi dintotdeauna.

- Japonezul Minoru Nambara, după o vizită în Maramureş spunea: “Marmureş este satul primordial. Nu ştii precis de unde vine şi te copleşeşte până la urmă acest sentiment. Poate din toate, din port, din bisericuţele de lemn, din făptura omului. Este un complex de realităţi care converg în a simţi aici că te afli în satul primordial. Ţăranii Maramureşului nu vin de nicăieri. Ai sentimentul că au venit direct din cer în Maramureş. În alte ţări simţi, ştii că oamenii au venit de undeva, aici nu ai acest sentiment. Aici, În Maramureş, este omul primordial în nobleţea sa princiară, nu primitivă, în frumuseţea lui de înaltă civilizaţie.” -

În context, este interesant de reţinut că dacii erau unicul popor din Europa care folosea pentru Dunăre două nume, ambele de origine dacică: Donaris pentru porţiunea de la izvoare până la Porţile de Fier şi Istros de la Porţile de Fier la Marea Neagră. Ultima porţiune a Dunării mai era numită, de elenii migraţi din zonă şi Okeanos Potamos/Fluviul Ocean. Tot elenii mai spuneau zonei de la Porţile de Fier şi Fântânile lui Achiles .

Toponimul Danuvius, folosit pentru întregul fluviu este de dată mai recentă, fiind introdus pentru prima dată de Caius Iulius Cezar, după luptele cu galii.

Zonificarea Dunării sub forma a două fluvii, având ca limită comuna Porţile de Fier, nu este de loc accidentală. În trecutul geologic al ţării noastre au existat, într-adevăr, două fluvii care izvorau din Munţii Carpaţi, aceştia formând, în epoca geologică numită cuaternar, lanţul neîntrerupt de munţi carpato-balcanic, continuu din Polonia până în vechea Tracie.

Un fluviu Donaris – culegea apa izvoarelor de pe versantul apusean al acesui lanţ muntos şi se vărsa în Marea Panonică (actuala Câmpie Panonică din Ungaria), iar altul colecta apa din izvoarele versantului răsăritean (v. fântânile lui Achilles) şi se vărsa în Marea Sarmantică, peste care s-a format Bărăganul de astăzi şi care mai păstrează ultimele rămăşiţe ale acestei mări, sub forma lacurilor sărate. În aceea vreme, lărgirea continuă a lui Istros, pe măsura apropierii de vărsarea în Marea Neagră, îi dădea un aspect aparte, de unde şi denumirea de “Fluviul Ocean”.

În decursul timpurilor, datorită eroziunilor din zonele superioare montane ale celor două bazine hidrografice, s-a produs fenomenul geo-hidrologic cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de “captarea izvoarelor”.

Istros, situat într-o zonă mai joasă, a captat izvoarele lui Donaris şi astfel a luat naştere Dunărea sub forma pe care o cunoaşteam ieri, cu Cazanele şi Porţile de Fier, cu colţii de stâncă ieşind din apă, rămăşiţe ale unor impunătoare stânci, pe care anticii le-au numit “Coloanele lui Achylles”, după cum şi vechile izvoare erau “Fântânile lui Achylles”.

Mai trebuie adăugat că, în afara celor două fluvii descrise şi prezentate drept componente ale actualei Dunări, a mai existat şi un al treilea, care izvora din Munţii Pădurea Neagră şi se vărsa în Marea Panonică. Odată cu captarea lui Donaris de către Istros, s-a produs şi captarea primei porţiuni a Dunării de azi, care îşi are acum izvoarele în Munţii Pădurea Neagră.

Fenomenul descris s-a desăvârşit în prima parte a epocii geologoce a cuaternarului, deci acum circa 600.000 ani. Or, omul a trăit pe meleagurile noastre încă de acum cel puţin 1.800.000-2.000.000 ani, potrivit ultimelor descoperiri de la Bugiuleşti, de pe valea lui Grăuceanu, jud. Vâlcea.

A se vedea şi uneltele de piatră de acum 1.200.000 de ani, de la Flămânda-Turnu Măgurele.

Numai continuitatea de locuire pe acelaşi teritoriu putea asigura transmiterea, de-a lungul timpurilor, a amintirii despre un atare fenomen al naturii.

Numai această continuitate, nicodată întreruptă, putea naşte unitatea de cultură, unică în Europa, precum şi conştiinţa unui singur neam la daci, stăpâni pe pământurile care i-au hrănit de sute de mii de ani.

- Probabil veţi gândi că autorul acestor rânduri, bate câmpii, implicit şi eu, pentru că am postat şi deci îmi asum acest articol.

Dar lucrurile nu sunt aşa, în sensul că pentru cele spuse de autor există dovezi în afără de aceasta, a existentei celor doua râuri Donaris şi Istros, care curgeau de o parte şi de alta a lanţului de munţi, neântrerupt din Polonia până în Balcani, acest fapt generând câte o mare de fiecare parte a acelor munţi.

La scriitorii greci antici aflăm legenda Argonauţilor ce au venit în Scytia să fure lâna de aur a regelui Aiete. După ce răpesc lâna de aur, Argonauţii voind să se întoarcă în Elada prin Marea Neagră, nu o pot face pentru că Aiete păzea intrarea în mare; văzând asta, pornesc în direcţia opusă, spre apus. După ce ajung la izvoarele Istrului, îşi iau corabia în spate şi trec munţii şi dealurile până ajung în celălalt Istru, pe care navighează spre sud, spre Adria (Marea Adriatică) şi spre Grecia.

Şi această legendă face referire la cele două fluvii din care va lua naştere Dunărea, din care unul curgea spre răsărit, iar celălalt spre sud.

Faptul că grecii cunoşteau existenţa a doua fluvii înainte de formarea Dunării actuale, este încă o dovadă că aceştia sunt originari din nordul Dunării.

O altă dovadă a păstrării memoriei celor doua râuri separate, este mitul sumerian numit “Zborul lui Ethan spre Cer”, în care regele Ethan este ridicat de vultur în înaltul cerului, tot mai sus, vulturul arătându-i “Marea de lângă cetatea munţilor” de la diferite înălţimi.

Această mare de lângă cetatea munţilor nu corespunde decât unei zone , anume cetăţii naturale, numită Ardeal, iar marea din apropierea acestei cetăţi este Marea Panonică sau Marea Sarmantică ce acoperea Bărăganul, de aici venind numele Okeanos Potamos, adică Fluviul Ocean atribuit Dunării de greci.

Sumerienii au păstrat amintirea acestor locuri, pentru că de aici plecaseră spre Asia oamenii de la Tărtaria cu scrierea lor, cu credinţele lor, cu obiceiurile şi legendele lor.

Paul Lazăr Tonciulescu a găsit aproape 100 de cuvinte comune între română şi sumeriana; Sumeria în Asia şi Simeria în România.

În cartea “Poveştile Peleşului” a Reginei Elisabeta a României, există o legendă despre un uriaş numit Caraiman, ce avea puterea să creeze fiinţe vii, să înverzească câmpiile, să producă cutremure şi furtuni; acest uriaş a făcut să se scurgă marea de pe câmpiile acestei tării.

În “Dacia Preistorică” aflăm următoarele:

“Dar slujba nu mi-i face

Eu trăsnetului şi fulgerului te-oi da

În Caraiman ăl mare pe Divan”

“Pe teritoriul Transilvaniei, se ridică un munte numit Căliman. Sub acest munte, un vîrf mai puţin înalt portă la poporul român numele de “Scaunul Domnului”, er în limba Secuilor “Istenszeke”, adică “Scaunul lui Dumnedeu”.”

Această legendă a uriaşului Caraiman probează existenţa altor legende care vorbesc despre timpurile când ţara noastră era acoperită de o mare. -

Numai această conştiinţă a determinat şi le-a menţinut, în stare trează sau latentă, uneori atunci când vitregia soartei s-a abătut asupra lor, îndărătnicia la încercările de deznaţionalizare .

Aceasta este seva nesecată căreia îi datorăm supravieţuirea de azi, iar nu unor influenţe inerente din partea unor popoare care s-au topit, mai repede sau mai lent, în setea de trăire a unui popor împlântat dintotdeauna în acest pământ din care a şi răsărit.

Iată,deci, că Donaris şi Istros nu sunt legende, ci istorie adevărată, ca şi coloanele lui Achylles şi Fântânile lui Achylles, pentru că sunt toponime create de oamenii locului, pe seama unor realităţi trăie.

Toate acestea confirmă atât caracterul de autohtoni ai dacilor, cât şi marea lor vechime de existenţă pe acelaşi teritoriu.

Paul Lazăr Tonciulescu şi Eugen Delcea

“Secretele Terrei – Istoria începe în Carpaţi”

ramaniamyblog.wordpress.com

„Boerebistas, barbat get, luand conducerea neamului sau, a ridicat pe oamenii acestia ticalositi de nesfarsitele razboaie si i-a indreptat prin abstinenta si sobrietate si ascultare de porunci, asa incat, in cativa ani, a intemeiat o mare stapanire si a supus getilor cea mai mare parte din populatiile vecine; ba a ajuns sa fie temut chiar si de romani pentru ca trecea Istrul fara frica, pradand Tracia pana in Macedonia si Iliria, iar pe celti, cei ce se amestecasera cu tracii si cu ilirii, i-a pustiit cu totul, iar pe boiii de sub conducerea lui Critasiros, precum si pe taurisci, i-a nimicit cu desavarsire…” – Strabon, Geographia.
Nicicand nu au avut tracii, fie ei daci sau de alta sorginte, un lider mai impunator si mai influent decat a fost Burebista. Nu sunt cuvintele autorului acestui articol ci ale contemporanilor sai, locuitorii cetatii Dionysopolis, Balcicul de astazi, cei care il numeau cu mandrie “cel dintai si cel mai mare dintre regii din Tracia”. Este regretabil faptul ca, astazi, sursele care sa ne redea adevarata complexitate a geniului lui Burebista, dimensiunile reale, fizice sau morale ale marelui rege trac, lipsesc cu desavarsire. Au ramas doar ecourile faptelor sale in operele unora dintre cei mai ilustri istorici antici, acestea fiind, de fapt, singurele date pe care le detinem. Suficient, insa, pentru a ne crea o imagine despre personalitatea remarcabila a celui care a influentat decisiv istoria in urma cu mai bine de doua milenii.

Pastrand proportiile, putem compara pe “cel dintai si cel mai mare dintre regii din Tracia” chiar cu Alexandru Macedon… un lider ce a reusit intr-un timp foarte scurt sa ii uneasca pe cei de un neam cu el, sa supuna semintii indepartate si sa sfarseasca neinfrant in lupta o existenta demna de marile personalitati ale istoriei. Si tot asemenea lui Alexandru Macedon, Burebista a luat odata cu el ceea ce realizase. Ucisi in urma unor comploturi, cei doi monarhi nu au lasat in urma imperiile pe care le creasera, acestea fiind sfasiate si impartite intre cei care le-au urmat la conducere.

Cine a fost, insa, Burebista, care au fost realizarile sale si cine au fost personajele cheie care i-au influentat decisiv actiunile, va invit sa descoperim impreuna in cele ce urmeaza.

Burebista - un personaj enigmatic
Aproape orice manual de istorie, in special din seria celor post-decembriste, sustinea ca Burebista, marele rege al daco-getilor s-a inscaunat rege in anul 82 i.Hr si a cazut prada unui complot al nobililor in anul 44 i.Hr., acelasi an in care isi pierdea viata, intr-un mod similar, Iulius Cezar. Chiar daca nu sunt departe de adevar, astfel de afirmatii sunt, insa, nesigure. Cu siguranta ca atari probleme nu s-ar fi ridicat daca, din operele istoricilor antici care s-au ocupat cu istoria dacilor, s-ar fi pastrat macar una. Poate cea mai importanta dintre aceste lucrari, “Istoria Getilor”, scrisa de Dion din Prusa (cca 40-120 d.Hr) sau Dion Chrysostomos (Gura de Aur), asa cum mai era cunoscut istoricul antic, mai exista inca in secolul al VI-lea d.Hr., dupa cum afirma un alt istoric important, gotul Iordanes. Chiar daca acesta din urma face o grava confuzie confundandu-i pe goti cu geti, cel mai probabil in ideea de a gasi pentru neamul sau un trecut stralucit, informatiile preluate de acesta din opera lui Dion Chrysostomos sunt in masura sa faca oarecare lumina asupra trecutului lui Burebista:
“Apoi, in vreme ce la goti (geti) domnea Buruista, a venit in Gotia (Getia) Deceneu, pe vremea cand Sylla a pus mana pe putere la Roma. Primindu-l pe Deceneu, Buruista i-a acordat o putere aproape regala. Dupa sfatul acestuia, gotii (getii) au inceput sa pustiasca pamanturile germanilor pe care acum le stapanesc francii”.

Se intelege astfel ca Burebista domnea deja in anul 82 i.Hr., an in care Sylla lua titlul de dictator la Roma. Ca inscaunarea sa nu putea fi departe de aceasta data o arata insasi durata domniei lui. Numai daca presupunem ca moartea sa a avut loc in anul 44 d.Hr, si avem deja 38 de ani in care Burebista a stapanit peste intregul neam al daco-getilor. Cu atat mai mult daca sustinem acea opinie a istoricilor care afirma ca tragicul sfarsit al regelui dac a avut loc cu putin timp inainte de razboaiele panonice ale lui Octavianus (35-33 i.Hr). Evident, o domnie atat de indelungata nu era ceva neobisnuit pentru lumea antica. Acelasi Iordanes vorbeste de un urmas al lui Burebista, Scorilo/Coryllus, ce a condus destinele dacilor timp de 40 de ani. Teres, regele odrisilor (traci din sudul Dunarii), a trait nu mai putin de 92 de ani, dupa cum sustine istoricul Theopompos, iar contemporanul lui Burebista, Mithridades al VI-lea Eupator a domnit 48 de ani (111-63 i.Hr.). Chiar daca nu il putem alatura regilor din sudul si nordul Dunarii, trebuie amintit si monarhul cu cea mai lunga domnie din istoria omenirii, anticul faraon Pepi al II-lea Neferkare, cel care a stat in fruntea Egiptului pentru nu mai putin de 94 de ani (cca. 2278 - 2184 i.Hr.).

Nu trebuie uitata, insa, nici acea parte a istoricilor care neaga vehement veridicitatea scrierilor lui Iordanes si implicit ca Burebista ar fi fost un rege al dacilor in anul 82 i.Hr. Opinia acestora se bazeaza pe un document contemporan cu monarhul daco-get, stela ridicata in cinstea diplomatului Acornion din Dionysopolis (Balcicul de azi). Acornion, un apropiat al lui Burebista, este pomenit cu cinste de catre locuitorii Dionysopolisului, ca unul dintre cei mai de seama cetateni, iar printre faptele sale se numara si o misiune diplomatica efectuata undeva intre anii 70-62 i.Hr., la tatal unui important rege dac, in cetatea Argedava (o locatie inca neidentificata, aflata probabil undeva pe cursul raului Arges). De aici si pana la supozitia ca este vorba de o misiune pe langa tatal lui Burebista, nu a mai fost decat un pas, ceea ce ar echivala cu o restrangere substantiala a anilor de domnie ai acestuia. Informatia este, insa, supusa unor opinii total divergente in randul oamenilor de stiinta, nu putini fiind aceia care sustin ca regele la care soseste Acornion in calatoria sa este chiar Burebista. De altfel, prietenia durabila si ajutorul reciproc dintre cei doi sunt bine cunoscute. Mai mult, razboaiele lui Burebista cu celtii, care au loc in jurul anului 60 i.Hr., se petrec dupa unirea triburilor dace, eveniment care nu putea fi realizat intr-un timp extrem de scurt.
Cu siguranta, insa, ca faptele marelui rege sunt mult mai importante decat biografia sa inca neelucidata.

Cei trei colosi ai Europei si cosmarul celtilor
Premizele pentru o unire a triburilor dacice intr-un singur neam erau deja create in momentul venirii la tron a lui Burebista. Izvoarele vremii arata, fara putinta de tagada, o migratie a clasei razboinice dace din nordul Dunarii catre Transilvania, acolo unde se naste un puternic centru politico-religios al stramosilor nostri. In Germania, Ariovistus incercase unirea triburilor germanice impotriva Romei, in timp ce Mithridades al VI-lea Eupator intemeiase in Asia Mica un stat puternic si intins, ce se dorea un adversar pe masura Cetatii Eterne. Roma isi amplifica tendintele expansioniste si chiar si la celti si la tracii sud-dunareni aparusera tendintele de unificare. Dacilor nu le lipsea decat un lider de geniu, iar acesta s-a dovedit, cu prisosinta, Burebista.

Este cert ca denumirea de rege in lumea barbara desemna, mai degraba, un sef de trib sau al unei uniuni de triburi. Faptul ca Burebista este numit “cel dintai si cel mai mare dintre regii din Tracia” (un fel de rege al regilor) nu poate insemna decat ca el reusise sa se impuna in fata liderilor locali si sa ii supuna pe acestia sub o singura conducere, fapt nemaintalnit in lumea tracilor. Este foarte posibil ca Burebista sa nu fi avut de infruntat fiecare trib dacic ci, mai degraba, sa fi realizat o mare unire a unor uniuni de triburi deja existente. Ca dovada faptul ca, dupa moartea sa, Dacia ce Mare se imparte in patru, apoi cinci parti, conduse de lideri mai putin insemnati, probabil urmasii sau chiar sefii uniunilor de triburi supuse. Dar unirea dacilor intr-un singur neam nu era decat primul pas din tumultuoasa domnie a lui Burebista

Asa cum anticipase Herodot, tracii uniti puteau fi cel mai puternic dintre neamuri, iar Burebista rivaliza de acum cu ceilalti doi colosi ramasi in lupta pentru Europa, odata cu moartea lui Mithridades al VI-lea Eupator, Ariovistus si Cezar. Armata sa numara circa 200.000 de luptatori “ticalositi de nesfarsitele razboaie”, suficient cat sa il faca un rival de temut chiar si pentru Roma. De altfel, Burebista nu se teme sa ii infrunte pe gali, pe germanici si chiar pe romani. In lupta data intre anii 73-72 i.Hr de guvernatorul Antonius Hybrida cu locuitorii Histriei, locuitori sprijiniti de o armata de barbari, prezenta lui Burebista ca adversar al romanilor este una cat se poate de probabila. Era doar prima lupta a regelui daco-get cu Roma si, totodata, prima dovada pentru el ca romanii nu sunt invincibili. Luptele cele mai aprige se dau insa cu celtii razboinici aflati pe teritoriul Daciei.

O succesiune a bataliilor date de Burebista este greu de realizat. Putinele izvoare antice nu dau detalii asupra cronologiei luptelor regelui dac, mai ales ca el nu intra in atentia istoricilor greco-romani decat in momentul in care era evident ca Dacia devenise o problema spinoasa pentru “lumea civilizata”. Cel mai probabil, Burebista a declansat razboiul impotriva boiilor si tauriscilor aflati sub conducerea lui Critasiros in dorinta de a elibera vestul Daciei de amenintarea si jafurile continue ale celtilor. Insusi Strabon afirma ca, dupa ce cucerisera Roma in anul 390 i.Hr, si dupa izgonirea lui de catre romani “boiii se stramutasera langa Istru, traind amestecati cu tauriscii si razboindu-se cu dacii, pana cand acestia le-au sters neamul de pe fata pamantului”. Acelasi Strabon sustine ca Burebista a “pustiit pe celtii care erau amestecati cu tracii si cu ilirii si a nimicit pe de-a-ntregul pe boiii aflati sub conducerea lui Critasiros si pe taurisci”. Atat de crunta a fost razbunarea lui Burebista incat pamantul celtilor boii, anarti si taurisci a ramas loc de pasunat pentru neamurile vecine. Cu toate acestea, chiar si Strabon se lasa uneori purtat de exaltare. Faptul ca boiii nu au fost exterminati, asa cum sustine istoricul antic, o confirma insusi Iulius Cezar, cel care ii descrie pe celtii supravietuitori incercand sa scape de napasta dacilor si cautand aliante cu triburile galice pentru a prada din nou. In plus, boiii sunt cei care au dat numele Boemiei de astazi.

Nu la fel stau lucrurile si cu scordiscii aflati la gurile Tisei. Fosti aliati ai dacilor in campaniile de jaf de la sudul Dunarii, ei devin adversari ai lui Burebista si sunt aproape stersi din istorie de uriasa armata a dacilor. Ca astfel au stat lucrurile, o poate explica orice strateg militar. Este greu de imaginat ca, atata vreme cat Roma era principalul advesar al lui Burebista, acesta sa fi incercat o campanie impotriva latinilor stiind ca poate fi impresurat de celtii cei razboinci si imprevizibili. Doar un nebun ar fi riscat un razboi pe cel putin doua fronturi, astfel ca, o campanie indreptata initial spre celti si apoi spre cetatile de la Marea Neagra si catre Balcani este cea mai plauzibila desfasurare a lucrurilor.

Cele mai sangeroase lupte ale lui Burebista se incheiasera. Dacia fusese eliberata de pericolul celt dar, pentru regele dac, misiunea sa in fruntea dacilor era departe de a se fi incheiat. Ducand o politica expansionista demna doar de marii luptatori ai Antichitatii, el isi indreapta atentia catre bogatele colonii grecesti de la malul Marii Negre. In anul 55 i.Hr, cetatea Olbia de la gurile Bugului este prima care se pleaca in fata dacilor. Urmeaza Tyras, Histria (acolo unde Burebista arde din temelii cetatea ce cutezase sa il infrunte), Tomisul si Mesembria. Alte cetati refuza lupta si se predau pasnic, asa cum se intampla cu locuitorii Dyonisopolisului. Muntii Haemus sunt si ei trecuti in stapanirea regelui neinvins al daco-getilor. De acum, conflictul cu Roma parea inevitabil.

Sfidand practic pericolul, Burebista intreprinde campanii de jaf in Macedonia si Iliria, acolo unde romanii se vad nevoiti sa se recunoasca infranti. Mai mult, monarhul dac incearca sa influenteze politica Romei si se implica puternic in razboiul dintre Pompei si Cezar. Acelasi Acornion din Dyonisopolis este omul care negociaza din umbra cu Pompei in favoarea dacilor. Privita astazi ca o eroare, alegerea lui Burebista a fost, insa, una cat se poate de logica la momentul respectiv. Cezar avea toti sortii impotriva sa. Pierduse prima batalie impotriva lui Pompei, iar acesta din urma se autointitula deja lider al Romei. Mai mult, intr-un discurs public el lasa de inteles ca se baza pe ajutorul unui puternic rege barbar. Cine altul sa fie puternicul sustinator al romanului daca nu dacul Burebista?

Istoria nu este, insa, una previzibila. Desi o armata numeroasa a dacilor marsaluia in ajutorul lui Pompei, Cezar anticipase pericolul si atacase fara sa mai stea pe ganduri. La Pharsalos, el obtine o victorie ce avea sa schimbe fata lumii pentru totdeauna. Nu putem decat sa ne imaginam ce s-ar fi intamplat daca razboinicii daci ar fi ajuns la timp in ajutorul lui Pompei. Drept raspuns, noul lider al Romei nu se gandea decat la razbunare. In Macedonia, el maseaza o armata uriasa, circa 150.000 de legionari, cu mult mai mult decat i-au fost nevoie pentru a cuceri Galia. Singurul sau gand era acela de a da o lectie cutezatorului rege dac. Nu apuca sa isi duca planul la indeplinire. Este ucis in anul 44 i.Hr, in urma unui complot al senatorilor. La scurt timp, Burebista cade prada unui complot similar pus la cale, cel mai probabil, de regii daci pe care ii supusese. Dacia este sfasiata aproape imediat in patru parti, apoi in cinci, asa cum ne spune istoricul Strabon. In Transilvania, acolo unde preotul Decenu preluase puterea regelui si acolo unde se gasea cea mai puternica factiune dacica, avea sa se nasca, cat de curand, un alt rege pe masura lui Burebista… nimeni altul decat Diurpaneus - Decebal.

El, marele rege Burebista, isi ocupase deja locul printre zeii neamului

DESCOPERA.RO

A plecat la război [Traian] cu soldaţi încercaţi, care dispreţuiau pe parţi,duşmanii noştri şi nu se sinchiseau de loviturile de săgeată ale acestora,după grozavele răni ce le-au fost pricinuite de săbiile încovoiate ale dacilor”

Fronto, Principia Historiae, II (trad. în Izvoare privind istoria României, I, 1964, pag. 533)

Nenumăratele cercetări făcute, au adus contribuţii deosebite la dimensionarea civilizaţiei şi a culturii geto-dacice, la fixarea locului pe care îl ocupă dacii în ansamblul Europei antice şi a aportului acestora la îmbogăţirea tezaurului cultural universal. Săpăturile arheologice efectuate în ultimii treizeci de ani, pe tot cuprinsul Daciei, printre care la loc de frunte se numără cele din complexul situat în munţii Sebeşului, cele de la Piatra Craivii Tilişca, Bãniţa, Căpîlna, Cugir, Pecica, Racoş şi încă multe altele din spaţiul intracarpatic la care se adaugă cele de la Poiana, Răcătău, Brad, Piatra Neamţ, Bărboşi, Cîrlomăneşti etc, din Moldova sau cele de la Crãsani, Bucureşti, Popeşti, Coţofeneşti, Bîzdîna, Sprîncenata etc, din spaţiul extracarpatic au adus noi şi importante date cu privire la metalurgia dacilor. Pe lîngă săpături s-au efectuat numeroase studii cu privire la prelucrarea fierului. Toate acestea ne îngăduie astăzi definirea civilizaţiei fierului la daci cît şi rolul metalurgiei la desăvîrşirea civilizaţiei dacice.

Armele se pot înscrie printre elementele care pot ilusta gradul de civilizaţie al unei populaţii. Cercetările au dovedit că cele mai vechi piese de fier descoperite la noi datează din Hallstatt A, (sec. 12 î.e.n.) existînd indicii că reducerea şi prelucrarea se făceau pe loc, fapt dovedit cu certitudine pentru faza următoare (Hallstatt B). O apariţie atît de timpurie a metalurgiei fierului arata stadiul la care ajunsese metalurgia fierului în perioada de maximã înflorire a statului dac.

Iscusiţii meşteri geto-daci care prelucrau de multă vreme şi cu deosebită pricepere bronzul au învăţat şi prelucrarea fierului ce implica o tehnologie mai complicată. În atelierele făurarilor, care aveau un inventar bogat de nicovale, baroase, ciocane, cleşti de forme şi dimensiuni diferite, dălţi, dornuri, pile, meştşugarii daci realizau o mare diversitate de unelte si arme. Piesele de fier erau lucrate prin martelare, se încălzea şi apoi se întindea şi se uniformiza forma obiectului ce se dorea obţinut. Cu dălţile se tăia piesa apoi se suda—prin batere la cald—sau se găurea. Calitatea pieselor este dovedită de lipsa urmelor de zgura din piesele finite sau din lipsa pieselor stîngaci executate. Diferite procedee de călire asigurau duritatea şi rezistenţa obiectelor de fier prelucrate. Măiestria meşteşugarilor autohtoni în ce priveşte călirea este demonstrată de faptul că toate piesele găsite sunt călite, ba mai mult, călirea nu este uniformă ci se executa diferenţiat, numai asupra părţilor active din piesă.

În sec. 3—2 î.e.n. se constată o considerabilă înmulţire a cuptoarelor de redus minereu răspîndite fiind pe întreaga arie de locuire a geto-dacilor. Din fier se lucrau uneltele de bază în agricultură, nenumărate unelte meşteşugăreşti şi un impresionant arsenal militar. Atelierele de fierărie descoperite atît în interiorul cît şi în exteriorul arcului carpatic erau capabile să satisfacă necesităţile în obiecte de fier ale comunităţilor de pe cuprinsul întregii Dacii.

Se presupune că secera ca atare este o invenţie nord-tracică [1] avînd centrul în interiorul arcului carpatic, din care seceră ulterior s-a dezvoltat arma naţională a dacilor –FALX DACICA—sabia încovoiată.

Falxul este un soi de seceră mai mult sau mai puţin adusă de vîrf, ceva mai mică decît sabiile lungi şi curbe sarmatice. Este arma tipică de luptă a dacilor drept pentru care apare figurată pe numeroase monumente şi pe monede imperiale din secolele II-III en. Ilustrarea ei abundă şi pe scenele de pe Columna lui Traian [2] de la Roma sau pe monumentul de la Adamclisi [3]. Puţinătatea exemplarelor găsite în site urile arheologice arată importanţa pe care o aveau ca pradă de război, dar cu tot acest impediment s-au găsit exemplare—întregi sau numai fragmente—în aproape toate cetăţile importante cercetate. Acest lucru ne dă o dimensiune a numarului de exemplare existent in epoca de maximă înflorire a statului dac.

Multitudinea de reprezentări a acestei arme specifice denotă popularitatea ei în arsenalul lumii antice şi impactul pe care această armă l-a avut în bătăliile pe care dacii le-au purtat, fie în Dacia fie acolo unde i-a însoţit pe purtătorii ei. Un astfel de exemplu îl reprezintă o inscripţie de pe o clădire din castrul Cohortei I Aelia Dacorum. Această inscripţie cu relief reprezentînd sabia dacică conţine şi numele tribunului Claudius Menander care a ţinut sa-şi sublinieze descendenţa dacică prin raportarea la sabia încovoiată [4].

Mai mult încă una din legiunile participante la războaiele dacice şi rămasă în zona Sarmizegetusei pentru supravegherea zonei şi-a incrustat numele unităţii pe un bloc de marmură prin cioplirea literelor sub forma de sabii si pumnale curbe [5]

Este foarte probabil ca, la origine, Falx Dacica să fi fost o simplă unealtă, folosită la recoltarea păioaselor, şi să fi evoluat, datorită dublului rol al ţăranului dac, nevoit adesea să lase muncile cîmpului şi să apuce armele. Acesta este şi motivul pentru care falxul este o armă folosită îndeosebi de către pedestrime. Apariţia sabiei curbe în forma ei consacrată coincide cu trecerea de la epoca bronzului la cea a fierului, metal mult mai potrivit pentru o astfel de armă-unealtă [6].

Această armă este răspîndită în toate ţinuturile geto-dacilor fiind exportată şi în lumea celto-germană şi sarmatică. Avea lama lungă şi îngustă, ascuţită pe partea concavă şi prevăzută cu un mîner de lemn sau de os, foarte potrivită pentru tăiere şi spintecare şi mai puţin pentru împungere. Unele exemplare descoperite prezintă şanţuri de scurgere a sîngelui [7] şi incrustaţii pe lamă. Varianta mai scurtă se numea Sica ( în limba dacă) iar cea lungă ( cu o lungime medie intre 0,60—0,70 cm) se numea FALX (în limba latină) [8]. Falxul era curbat înspre treimea anterioară curburã care o facea deosebit de eficace împotriva ligamentelor picioarelor inamicilor si mai ales in cazul loviturilor la cap..

Falxul în sine este o armă înspăimîntătoare: lama curbată asemenea unui cosor aşezată la capătul unui mîner de lemn se dovedea a fi o armă mortală în mîinile unui luptător bun şi toate populaţiile care înconjurau ţara dacilor au învăţat să se teamă de ea .[9]

Acţiunea de tăiere se făcea printr-o mişcare de lovire şi tragere. Tăierea era amplificată de folosirea ambelor mîini. Cînd era folosit cum trebuie putea tăia cu uşurinţă un membru sau sa putea decapita un adversar. Deasemenea datorită ciocului care rezulta din curbură şi a mînerului lung putea pătrunde prin coifuri şi armuri, provocînd răni grave sau producînd comoţii cerebrale în cazul loviturilor la cap.

Luptătorii foloseau de obicei falxul pentru a croi o cale prin unităţile inamice compacte, dar puteau lupta la fel de bine împotriva cavaleriei uşoare datorită lungimii falxului. Cei înarmaţi cu falxuri, care se asemăna ca mod de folosire cu romphaia tracică, luptau în unităţi mici, avînd ca dispozitiv de luptă modelele scitice de triunghi cu vîrful înainte. Deoarece aveau nevoie de spaţiu pentru a-şi folosi armele cît mai avantajos, nu foloseau decît rar scuturi căci acestea i-ar fi incomodat. De obicei ei luptau cu pieptul gol şi numai cu o scufie pentru protecţie.

Falxul era o armă grea, mânuită cu ambele braţe. În unele reprezentări pare sa fie o lamă asemănătoare unei coase ataşată la capătul unui mâner rezistent de lemn sau alt material, iar în altele pare mai degrabă asemănătoare unei săbii, luând o formă uşor curbată. Faptul că putea cauza răni grave sau amputări, a generat atâta teamă în rândul soldaţilor romani încît un grup special de legionari purtau armuri la braţe şi picioare şi erau oponenţi ai luptătorilor cu falxul. În urma tot mai deselor întâlniri ale romanilor cu mânuitorii de Falx, a făcut ca armurierii romani să adauge două benzi transversale de metal pe coifurile soldaţilor pentru a putea rezista loviturilor năucitoare.

Printre primele reprezentări grafice care ilustrează sabia încovoiată poate fi socotit şi blocul de piatră de var descoperit la Grădiştea Muncelului şi păstrat la Muzeul din Deva. Relieful a fost găsit în afara perimetrului cetăţii şi este de dimensiuni modeste (h=0.83m; lat.= 0.57 m şi grosimea de 0.33 m) şi executat grosolan, conservat într-o stare precară, reprezintă două personaje din care unul în picioare cu o lance în mînă şi altul aşezat pe pămînt, avînd capul acoperit cu o bonetă. Lîngă acest personaj—fără îndoială un tarabostes dac—se vede o sabie curbă, de fapt cu lama dreaptă şi numai către capăt curbată brusc. Naţionalitatea acestui individ este precizată de sabia curbă, figurată în spatele lui. Genul acesta de sabie apare des pe monedele imperiale romane bătute dupa terminarea războaielor de cucerire a Daciei cît şi pe monumentul roman din Britania (B. Mitrea, Sabie dacică pe un monument roman din Britania, în Revista ist. Română, IX, 1939, pag. 264—270)

O altă reprezentare a falxului dacic este pe placa de marmură găsită tot la Grădiştea Muncelului printre ruinele unei clădiri şi aflată acum tot in custodia Muzeului din Deva. Această placă de dimensiuni ceva mai mari ( 1,115 mX 0,57m) şi în cîmpul superior, încadrate de o tabula ansata se află mai multe semne adîncite şi executate sub formă de litere întruchipînd într-un fel artistic numele Legiunii a IV Flavia Felix. Cercetătorii au stabilit ca această legiune a fost cantonată la Sarmizegetusa—probabil prin cîteva detaşamente de supraveghere dupa primul război dacic şi sigur prin mai multe efective după cel de al doilea (Dio Cassius, XVIII, 9, 7). Este relevant faptul că o legiune a ales să îşi graveze numele sub formă de săbii curbate pentru a înţelege faima acestui tip de armă. (M. Macrea, Sargeţia, II. 1941, pag. 133-136)

Faptul că aceste arme au reprezentat principalele trofee luate de catre învingători a făcut ca numarul de exemplare găsite să fie extrem de mic.

Pumnalele curbe—Sica—au fost găsite în mai multe morminte dacice din Transilvania cum sunt cele de la Blandiana (H. Ciugudean, în ActaMN, XVII, 1980, pag. 425—426, fig. 2/1—2),

—Tărtăria(H.Ciugudean; D.Ciugudean, Ephemeris Napocensis, III, 1993, p. 77—79.),

—Călan (Sargetia XXX, Mormîntul tumular dacic de la Călan (jud. Hunedoara), A. Rustoiu; V.Sîrbu, I.V. Ferencz)

—Osen (B.Nikolov, Trakiijski nahodki ot Severozapadna Bălgaria, în Arheologija—Sofia, XXXII, 1990, 4, fig. 9, 10)

—Tărnava (B.Nikolov, Trakiijski pametnici văv Vracansko, în Izvestija—Sofia, XXXII, 1965, (în NV Bulgariei)

—Călăraşi ( C.S Nicolăescu—Plopşor, Antiquites celtiques, în Oltenie, în Dacia, XI—XII, 1945—1947, pl. I/6)

—Cetate (în Oltenia) (idem)

—Cugir (I. H. Crişan, Civilizaţia geto-dacilor, II, Bucureşti, 1993, fig. 11)

—Popeşti (jud Giurgiu) (Al. Vulpe, La necropole tumulaire gete de Popeşti, în Thraco-Dacica, I, 1976, pag. 201, fig. 14/2-3)

—Solotvino (Ucraina Transcarpatică)—-cea mai nordică—- (A. Rustoiu, E. A. Balaguri, C, Cosma, Solotvino—„Cetate” (Ucraina Transcarpatică). Aşezările din epoca bronzului, a doua vîrstă a fierului şi din evul mediu timpuriu, Cluj-Napoca, 2002,fig. 4 dreapta)

—Histria ( D.M Pippidi et al., Raporta asupra activităţii şantierului Histria în campania 1956, în Materiale, V, 1959, pag. 309, fig.11)

Cercetările arheologice efectuate în diverse puncte ale fostei Dacii au dovedit dezvoltarea deosebită a metalurgiei cu cel puţin două-trei secole înaintea cuceririi romane, transformînd civilizaţia dacică într-o civilizaţie binară, o civilizaţie a lemnului dublată de o civilizaţie a fierului de tip La Tene perfect comparabilă cu cea a celţilor şi cu nimic mai prejos decît cea romană

__________________________________________________________________

[1] –Clemens Flavius Alexandrinul 1, 16, p. 132 (Stahlin, II, p. 49). „Tracii au inventat aşa-numita «harpe». Este un cuţit mare, încovoiat”

[2] –Radu Vulpe; Columna lui Traian, monument al etnogenezei românilor; Editura Sport—Turism; Bucureşti, 1988

[3] –V. Barbu; Adamclisi, Edit. Meridiane, Bucureşti, 1965

[4] –I.I. Russu; Daco-geţi în imperiul roman, Edit. Academiei, Bucureşti, 1980

[5] –I. Glodariu, E. Iaroslavski, Civilizaţia fierului la daci, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1979

[6] –Gheorghe Tudor; Armata geto-dacă, Edit. Militară, Bucureşti, 1986

[7] –Nicolae Lupu; Tilişca, aşezările arheologice de pe Căţănaş, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989

[8] –I.Glodariu, E. Iaroslavski, opera citată

[9] –N. Densuşianu, Istoria militară a poporului român, Edit. Vestala, Bucureşti, 2002

Cătălin Borangic

www.enciclopedia-dacica.ro

Misteriosul Rohonczi Codex (numit astfel după localitatea în care a fost păstrat pînă în 1907), al cărui original se găseşte în arhivele Academiei de Ştiinţe a Ungariei, incitase mai multe generaţii de filologi şi istorici, care l-au cercetat atent, de pe la 1838 pînă spre 1970, fără a-l putea descifra.
Ceea ce se putuse stabili cu certitudine fusese că hîrtia manuscrisului datează din prima jumătate a secolului al XVI-lea şi este de origine italiană, iar straniul alfabet folosit cuprinde un număr deconcertant de semne (cam de zece ori mai mare decît totalul literelor existente în vreun alfabet cunoscut).
Pe la începutul anilor ‘80, obţinîndu-se oficial o copie integrală a codex-ului respectiv, aceasta este oficial încredinţată spre studiu cercetătoarei Viorica Enăchiuc, care a decretat încă din faza preliminară descifrării (fapt el însuşi suspect, semănînd nu atît cu stabilirea unor “ipoteze de lucru”, cît mai degrabă cu elaborarea oarecum apriorică a unui set de idei fixe, sub care s-a desfăşurat apoi întreaga cercetare) că ar fi vorba de un corpus de texte redactate iniţial spre sfîrşitul secolului al XI-lea şi în prima jumătate a secolului al XII-lea, “într-o limbă latină vulgară (dacoromână), cu caractere moştenite de la daci”. Lăsînd la o parte (pentru că se poate discuta) faptul că noţiunea de “latină vulgară” denumeşte mai degrabă ultima fază istorică a limbii latine vii, sau aspectul popular al acestei limbi, iar nu ansamblul pestriţ al limbilor neolatine din stadiul lor preliterar (limba Jurămintelor de la Strasbourg, bunăoară, nu e “latină vulgară”, ci “franceză veche”, nu e varietate dialectală a latinei tîrzii, ci deja o altă limbă - din marea familie a limbilor romanice), nu-ţi trebuie mari competenţe sau acuităţi lingvistice ca să vezi că limba “descifrată” şi “transliterată” latineşte de cercetătoarea româncă (după două decenii de eforturi cvasi maniacale) nu prea seamănă nici cu latina clasică, nici cu latina medievală, nici cu ceea ce se ştie îndeobşte despre latina populară, nici cu româna veche, nici cu vreo altă limbă neolatină cunoscută, iar “latinitatea” lexicului ei, ce se vrea atestată de aşa-numitul “Vocabular comparat” de la sfîrşitul lucrării, este una extrem de chinuită, violentînd capricios legile fonetice ale trecerii de la latină la limbile romanice, sub sugestia unor analogii forţate şi adeseori naive, aflîndu-şi unicul temei în fantezia autoarei (altminteri prolifică şi nu lipsită de erudiţie, cum fusese cazul pe vremuri, mutatis mutandis, şi cu delirurile sublime ale unui Nicolae Densuşianu din Dacia preistorică, sau, mai aproape de noi, ale unui Vasile Lovinescu – alias Geticus – din Dacia hiperboree). Nici nu e de mirare că autoarea, tacit marginalizată de lumea academică, şi-a tipărit lucrarea la o editură de tot obscură şi şi-a găsit audienţă mai ales printre protocronişti şi tracomani, rezultatele finale ale cercetării sale – “Descifrarea Codexului Rohoncz” – fiind prezentate mai întîi “în cadrul celui de al II-lea Congres Internaţional de Dacologie – Burebista, 2001, organizat la Bucureşti şi Orăştie în perioada 15-18 august 2001, sub egida Societăţii [ţineţi-vă bine!] «Dacia Revival International Society of New York», sub preşedinţia domnului Napoleon Săvescu, doctor în medicină şi istorie”, unde a şi fost premiată. Asistenţa trebuie să fi gustat enorm nu atît “latinitatea” acestei străromâne sui generis, cît presupusa origine dacică a greoiului alfabet utilizat în codice[1], fără să se mai sinchisească de faptul cu totul straniu (ca să nu spun imposibil) ca o limbă care posedă un asemenea sistem de scriere[2] să nu mai lase nici o altă urmă! Cum straniu e şi faptul că tocmai dacii/geţii, despre care s-a spus că, asemeni majorităţii tracilor, trebuie să fi cunoscut interdicţia rituală a scrisului (atestat tîrziu – şi numai în “relaţiile diplomatice”), să fi inventat şi perpetuat timp de mai bine de un mileniu un alfabet atît de complicat, rezistînd pînă tîrziu concurenţei alfabetelor latin, grec şi chiar glagolitic! Să fi fost vorba de un sistem de scriere secret sau chiar iniţiatic, destinat unei minorităţi păstrătoare a tradiţiei precreştine, încă vii chiar în zorii celui de-al doilea mileniu? O astfel de ipoteză, nesprijinită de nici un alt document anterior, contemporan sau posterior, ţine însă mai mult de orizontul ficţiunii (gen Creanga de aur a lui Mihail Sadoveanu) decît de cel al ştiinţei, oricît de larg am concepe-o pe aceasta din urmă.

Şi dacă am admite că cercetătoarea, chiar înşelîndu-se asupra identităţii limbii respective (de ce n-ar fi, la urma urmelor, chiar geto-daca în care stihuise şi Ovidiu?!) sau asupra originii alfabetului aferent (cel mai eteroclit din cîte a cunoscut istoria), a găsit totuşi cheia descifrării celor patru “cărţi” ale manuscrisului, rămînem destul de dezamăgiţi de incoherenţa unor segmente întregi[3], de elementaritatea belicoasă şi de monotonia aproape acefală a textelor “arhivate în cancelaria statului blak”[4], pe care autoarea ni le prezintă astfel (p. XIII): “Cugetările, proverbele şi îndemnurile pline de înţelepciune din textele Codexului sînt expresii ale folclorului şi ale filosofiei vechilor daci. Textele cărţilor I, II şi IV sînt semnate de mitropoliţii blaki Sova Trasiu, Niles şi respectiv Timarion. Cartea a III-a reprezintă textele unor cuvîntări, solii şi alianţe, proverbe şi cunoştinţe astronomice şi muzicale…”
Nici pomeneală de spiritul bisericos al voievozilor de mai tîrziu, nici de spiritualitatea ortodoxă a vlădicilor: iată, aşadar, o insulă de dacitate în plin Ev Mediu bizantin, un stat geto-blak aliat cu puterile creştine ale vremii, dar în care mitropoliţii nu propovăduiesc pacea evanghelică, ci patosul războinic[5], hrăniţi nu de moştenirea lui Hristos şi a Apostolilor, ci de moştenirea lui Zalmoxis şi a lui Deceneu! “Luptaţi”, “loviţi”, “zdrobiţi”, “biruiţi”, “tăiaţi”, “radeţi”, “brăzdaţi” sau “seceraţi” duşmanii (pece negi, cumani, unguri “mlăştinoşi”, “şobolanii” de uzi, “oamenii galbeni” în speţă) sînt în¬demnurile care se repetă obsesiv în tot codicele, în lungi şarje retorice (punctate interjecţional: a! ao!), restul fiind neesenţial. Tinerii sînt crescuţi în mistica războiului şi numiţi “şoimi” ai patriei (Ceauşescu ar fi jubilat!); os de tarabostes (pileati), ei ţin la mare preţ căciula (semn distinctiv al maturităţii războinice), pe care sînt îndemnaţi să se jure a fi necruţători în luptă, binemeritîndu-şi astfel renumele de “căciulari”. Simptomatic şi reprezentativ pentru întregul codice (în tălmăcirea propusă de d-na Enăchiuc) este aşa-numitul “Cîntec de luptă al blakilor” (Cartea a III-a, LX, 1): “Lovind, biruieşti; strigaţi în apărare! / Strigaţi unirea cu însufleţire! Uniţi lo- / viţi pe uzi! Astfel, mergînd cu Vlad, mergeţi să / biruiţi! Conducătorul blakilor, Vlad, să lovească biruitor!” (în limba lor “vulgară”, pe care au pierit fără urmă prin secolul al XII-ea, “şoimii” cîntau aşa: IKEN NECIS UR RAVENTIS SUOAR / RAVENTIS NEOD DALÝ UNIS URE- / TI UZI SI IR A VLAD IU NECA- / TI GER BLAC VLAD URA NEC).

[S-a descoperit alfabetul Dacic]

Rămîn multe de explicat în volumul ce ar urma să complinească ediţia. Aparenta coherenţă internă de ansamblu a demersului d-nei Enăchiuc nu trebuie să înşele o recepţie mai puţin avizată: adeseori nebunia însăşi este perfect coherentă în sistemul ei de referinţă. Precedentele protocroniste din cultura română a ultimilor două sute de ani, de la romanomania delirantă a şcolii latiniste pînă la tracomania semianalfabetă a răposatului Iosif Constantin Drăgan, sau pînă la protocronismul ortodoxizant al unui Mihail Diaconescu (pe care-l reîntîlnim şi ca entuziast prefaţator al lucrării d-nei Enăchiuc), oferă destule exemple în acest sens. Pînă la scontatul volum explicativ, acest prim volum nu pare să reziste decît prin fotocopia straniului document original (curiozitate de epocă simpatică în felul ei, cu toată tutela ungurească).
În faţa unei asemenea provocări, de ce tac de atîta vreme – s-au făcut, iată, 7 ani! – instanţele noastre academice? Fără să aibă greutatea unei somităţi în domeniu, paleograful Dan Ungureanu - “Nu trageţi în ambulanţă!”, în Observator cultural, nr. 167/2003 - a rămas o voce aproape solitară. Dacă totul reprezintă o uriaşă mistificare, cu sau fără voie, de ce nu este avertizat publicul larg, măcar cu un minimum de contra-argumente autorizate, punîndu-se astfel capăt evaziunilor delirante ale fanteziei “protocroniste”? Iar dacă nu este o mistificare şi dacă în toată această ofertă există un sîmbure de adevăr, atunci de ce nu se arată gradul ei de importanţă, fiind la mijloc o miză care priveşte deopotrivă istoria limbii, istoria literaturii şi istoria generală a românilor? Oare distinsele foruri universitare şi academice nu mai au nici o răspundere deontologică şi morală în societatea românească? Întrucît demersul, înainte de a putea fi evaluat istoriografic, stă sau pică sub aspect lingvistic, ce aşteaptă oare pentru a se pronunţa public şi răspicat cei ce au competenţa şi datoria să o facă? Sau este cumva mai îndreptăţită decît pare aserţiunea că lingvistica românească a murit în prag de mileniu cu regretatul Iancu Fischer?

Autor: Razvan Codrescu

Cei doi Zamolxis, simbol al libertatii

Una dintre cele mai misterioase religii cu radacini in Dacia preistorica si a carei continuitate a atins secolul XIX, a fost Cultul Cavalerilor Danubieni. Singurele marturii existente sunt niste basoreliefuri si niste monumente. In comparatie cu alte monumente religioase, cele inchinate cultului Danubian sunt turnate in plumb, material care, in credinta stramosilor nostri apartinea lui Zamolxis. Pana la ora actuala monumentele contin secvente cu un singur Cavaler, cu 2 Cavaleri si o Mare Zeita si cu scena unui banchet sacru oferit invingatorilor. Dupa cum se stie, dacii erau unul din putinele popoare care nu ciopleau chip pentru zeii lor. Moda asta a fost introdusa de romani, mai precis de colonistii veniti in Dacia. Fiecare din scenele reprezentate sunt o continuare a cultului lui Zamolxis, mai exact, o preluare a acestui cult de catre invingatori si de catre popoarele cucerite de ei. Romanii au facut mai mult: au recunoscut superioritatea lui Zamolxis, a straniului Cavaler Danubian, punandu-si principalii zei in urma acestuia pe diferite monumente. Faptul ca noua religie s-a raspandit dupa cucerirea unei parti din Dacia de catre romani (Traian a cucerit 14% din teritoriul dac), arata dorinta in reintregirea tarii si faptul ca dacii liberi ii sprijineau pe fratii lor aflati sub ocupatia romana.

Basoreliefurile in care apar cei doi cavaleri si Marea Zeita ii reprezinta pe cei doi gemeni Zamolxis care, impreuna cu Zeita Bendis, ocrotitoare a Daciei, au format prima trinitate de dinaintea crestinismului, aratand, totodata si dorinta reintregirii tarii venita atat din partea dacilor aflati sub ocupatia romana cat si de dincolo de frontiera, din teritoriul controlat de dacii liberi. Era simbolul Patriei care hranea acelasi popor, acum impartit in doua, dar care avea aceeasi credinta, aceeasi limba si aceleasi teluri primordiale. Cei doi Cavaleri erau inarmati fie cu o lance, fie cu securea dubla, avand pe cap nu cusma dacilor ci misterioasa boneta frigiana, caciula rosie simbol al luptei pentru cucerirea libertatii folosita in toate timpurile, din antichitate si pana in vremurile moderne de catre toti conducatorii armatelor care luptau pentru eliberarea tarilor lor sau pentru eliberarea din sclavie (sa nu uitam ca armata lui Spartacus avea ca simbol boneta insotita de numarul legiunii, a cohortei si a manipul-ului respectiv). De asemenea, Cavalerii purtau steagul dac, celebrul dracos cu cap de lup si trup de sarpe. Multi s-au intrebat ce reprezenta steagul dac si fiecare a incercat sa-i dea propria explicatie, fara sa priveasca dincolo de mistica getilor. Lupul este simbolul zeului suprem al Universului, Dac-sha, amintit in vedele indiene ca tatal triburilor dace, iar sarpele este simbolul lui Zamolxis, stapan al lumii de dedesubt, aflata dincolo de granita mortii.

Pasarea Phoenix si Corbul, doua pasari nemuritoare

Dacii au fost singurul popor a caror credinta depasea marginile propriei tari cat si marginile Pamantului. Credinta lor a fos una universala. Pe aceleasi basoreliefuri mai intalnim 2 reprezentari a caror intelegere apartine doar initiatilor. Este vorba de pasarea Phoenix, pe care multi istorici au descris-o ca fiind un vultur. Cea de a doua este un corb. Dureros este ca multi dintre istorici sunt simpli functionari care au invatat pentru a ajunge in functia respectiva, care, in necredinta lor, nu au putut privi catre maretia poporului nostru si a stramosilor nostri. In credinta pelasgilor, stramosi ai dacilor, pasarea Phoenix reprezenta renasterea spirituala a unui popor. Un monument extrem de important in acest sens il reprezinta celebrul Tezaur de la Pietroasa, carora istoricii romani, in nestiinta lor sau in reaua lor credinta, I-au spus , cand de fapt ea reprezinta pasarea nemuritoare si puii sai, simbol al renasterii permanente a poporului nostru. Iar cea de a doua pasare, corbul, este intalnit mereu ca un mesager intre lumea celor vii si lumea celor plecati de aici, dacii fiind convinsi ca nu exista moarte ci doar o trecere catre viata adevarata. Sa nu uitam ca, dupa mai bine de 1000 de ani, corbul va deveni simbolul uneia dintre cele mai renumite familii nobile din Transilvania, familia Huniazilor care au dat natiunii romane pe cel mai viteaz conducator de osti, Iancu de Hunedoara.

Neofitii treceau probe de curaj si mureau simbolic

Unul dintre elementele misterioase ale cultului era faptul ca initiatii nu consumau nici un fel de carne ci doar peste, aliment care purifica trupul, alungand demonii. Ne mai miram oare ca dacii au fost crestinati atat de usor de Apostolul Andrei, cand acestia posedau, innainte de venirea discipolului lui Isus, toate elementele crestine?
Din pacate, la ora actuala nu au fost descoperite temple ale cultului Danubian, dar se presupune ca acestea s-ar fi aflat in munti, in pesteri greu accesibile neofitilor. Cei care doreau sa devina Cavaleri ai Libertatii, respectiv ai Ordinului Danubian, trebuiau sa treaca anumite teste, examenul final fiind dat in zona muntoasa unde viitorul cavaler urma un ritual de purificare si renastere spirituala. In basoreliefuri apare ritualul de inghitire a candidatului de catre un dragon (balaur in credintele populare), urmata de sosirea unui Cavaler al Ordinului care invingea balaurul, simbol al raului si il scotea din burta pe viitorul cavaler, care invia si devenea unul dintre membrii ordinului, purificat de insusirile negative.

Ei invingeau intotdeauna

Mai mult, in randurile danubienilor erau acceptati numai nobili. Si asta nu dintr-o discriminare de rasa, ci pentru ca meseria nobililor era razboiul. Oamenii liberi munceau pamantul si doar in caz de primejdie veneau sub arme, pe cand nobilii se pregateau permanent in arta razboiului. Ordinul Cavalerilor Danubieni reprezenta elita tarii, ii reprezenta pe cei mai buni razboinici si pe marii preoti, pastratori ai ritualurilor stramosesti. Si nu intervenea intr-o lupta decat atunci cand era amenintata insasi integritatea tarii. Pentru ca una din conditiile de supravietuire era anonimatul. Sa nu uitam ca, dupa mai bine de 13 secole, ii vom intalni pe acesti cavaleri reorganizati sub Ordinul Dragonului, ordin a carei paternitate si-au insusit-o maghiarii si popoarele germanice, ordin din care au facut parte toti marii nostri domnitori din toate cele trei tari romane. Daca intelegem taina acestui Ordin de lupta poate intelegem si cum a fost posibil ca voievozii nostri, cu o mana de viteji, sa bata de atatea ori armatele numeroase ale imperiilor vecine, venetici fara tara si fara credinta.

Împăraţii romani de origine dacică sunt un subiect foarte puţin cunoscut. Poate numele lor le sunt familiare multora, dar cu privire la originea lor dacică s-a păstrat tăcere. De-a lungul timpului, cei mai mulţi istorici români, dar şi unii străini, le-au contestat originea, în ciuda documentelor care ne garantează obârşia lor dacică. Totuşi, fără aceşti daci ajunşi la cârma Imperiului, istoria Daciei, a Europei şi chiar a întregii creştinătăţi ar fi fost alta. Istoria oficială le contestă dacismul şi astăzi, din motive greu de înţeles.
Regalian, stranepotul lui Decebal
Nu stim ce s-a intamplat cu dacii dupa cucerirea Daciei de catre romani. Daca ar fi sa dam crezare manualelor, ei s-au romanizat rapid si fara cale de intoarcere, in decursul a doar un secol si jumatate. Totusi, amintirea lui Decebal a ramas vie in secolele urmatoare, iar numele de “dac” este purtat cu mandrie de mai multe personaje istorice, ajunse pe cele mai inalte trepte ale ierarhiei militare sau politice a Imperiului roman. Dupa constitutia lui Caracalla din 212, prin care toti cetatenii imperiului nascuti liberi deveneau cetateni romani cu drepturi depline, orice dac devenit cetatean roman putea urca in ierarhiile vremii.

Regalian

Regalian este cel dintai dac care a urcat in aceasta ierarhie. Documentele epocii spun ca dacul cel ambitios a intrat in istorie in preajma anului 260 d.Cr. Si sustineau ca este un urmas al lui Decebal, un stranepot al marelui rege martir. Poate fi intru totul adevarat, sau poate fi doar o genealogie imaginara. Ceea ce insa nu se poate pune la indoiala este originea dacica a lui Regalian. In anul 260, in vreme ce pe tronul Romei se afla Gallienus, dacul Regalian, general cu talent de strateg, se afla in fruntea trupelor din zona Dunarii, din Pannonia si Moesia. Nu mult dupa anul 260, el pune la cale o rebeliune, in urma careia este proclamat imparat de catre trupele sale. Monedele emise de el si de sotia (sau mama) sa, Sulpicia Dryantilla, o femeie cu nume dacic, s-au limitat la zona dunareana. Dupa preluarea puterii, duce lupte impotriva sarmatilor, dar Gallienus vine de la Roma impotriva lui si il invinge. Conform surselor scrise, Regalian este ucis intr-un complot de propriii sai partizani, aliati cu roxolanii.
Dacia a fost eliberata de sub ocuparea romana?
Figura lui Regalian este deosebit de importanta in istoria provinciei Dacia, deoarece coincide cu un moment-cheie: abandonarea provinciei de catre Gallienus. Desi Aurelian este considerat autorul retragerii trupelor si administratiei romane din Dacia, totusi, izvoarele istorice si arheologice ne confirma faptul ca provincia Dacia a fost abandonata mai devreme, in vremea lui Gallienus, iar Aurelian nu a facut decat sa consemneze in acte un fapt deja consumat si pe care oficialitatile multa vreme nu au avut curajul sa-l recunoasca.Scrierile vechi ne informeaza ca “Dacia a fost pierduta” in vremea adversarului lui Regalian, iar arheologia ne arata ca tot in vremea acestui imparat au incetat inscriptiile romane din Dacia, precum si baterea de monede. Acest moment coincide si cu o serie de atacuri dure ale carpilor (daci liberi) asupra provinciei.
Contextul acesta este rareori invocat de istoricii nostri, care pun retragerea romanilor doar pe seama atacurilor pricinuite de barbari si de goti (chiar daca izvoarele subliniaza ca este vorba de carpi, istoricii insista ca prin “carpi” trebuie sa intelegem “goti”). Uzurparea puterii lui Gallienus in zona, prin rebeliunea dacului Regalian si atacurile dacilor liberi, ne poate sugera ca retragerea armatei si a administratiei romane din provincie nu reprezinta un abandon al Daciei ci, din contra, o eliberare. Deci, romanii au fost, efectiv, alungati din provincie de catre daci si au sustinut apoi, ca justificare, ca Dacia este greu de aparat, din pricina atacurilor barbare. Ulterior, Aurelian a creat in sudul Dunarii o alta Dacie, numita “Dacia Aureliana” si mai apoi “Dacia Ripensis”, pentru a pastra aparenta unei Dacii romane. Ce s-ar fi intamplat daca Regalian nu l-ar fi uzurpat pe Gallienus sau daca dacii liberi nu ar fi venit in ajutorul fratilor lor din tinutul ocupat de romani? Poate ca Dacia ar fi continuat, pentru cine stie cata vreme, sa fie provincie romana. In acest fel, Dacia a fost prima provincie a imperiului din care romanii au fost nevoiti sa se retraga.
Aureolus, ciobanul din Carpati, s-a proclamat imparat al Romei
Tot in vremea lui Gallienus a trait si Marcus Acilius Aureolus, dac dintr-o familie de ciobani, el insusi pastor in tinerete. Istoricul bizantin Zonaras spune despre el: “Aureolus era din tara getica, numita mai tarziu Dacia, si de neam obscur, fiind mai intai pastor…”. Intrat ca soldat de rand in armata romana, a castigat simpatia imparatului Valerianus si a ajuns ingrijitor al cavaleriei. Dupa ce a castigat si increderea lui Gallienus (succesorul lui Valerian la tron), a fost trimis de imparat in anul 265 sa lupte impotriva unui uzurpator din Galia, Postumus, dar Aureolus s-a aliat cu acesta impotriva imparatului de la Roma. A fost proclamat suveran la Mediolanum de catre armatele sale, in anul 268. Totul se petrecea in plina criza politica a imperiului, celebra criza a secolului al III-lea, cand s-au succedat la tronul Romei o multime de imparati, mai toti provinciali, mai adesea sprijiniti de armata.
Gallienus a pornit impotriva celui de-al doilea dac autoproclamat imparat, Aureolus, care i-a cerut ajutor lui Postumus. Acesta insa l-a refuzat, tradand prietenia care ii lega. Totusi, cel care a murit in asediul de la Mediolanum a fost Gallienus, iar Aureolus a reusit sa-si pastreze titlul, pana in vremea lui Aurelian, dar a fost tradat si ucis, ca si Regalian, de propriii lui soldati.
Imparatul Galeriu, “olteanul” care i-a razbunat pe daci
Galerius Maximianus (292-311) i-a urmat la domnie lui Diocletian, al carui protejat a fost. S-a nascut intr-un sat din apropiere de Serdica (Sofia), dintr-o mama daca, venita din nordul Dunarii, din Dacia Traiana.Se crede ca, dupa numele sau romanizat, Romula, mama sa ar fi venit de undeva din Oltenia, din Dacia Malvensis, poate chiar din orasul Romula (astazi Resca, jud. Olt). Lactantiu, scriitorul crestin care ne confirma originea dacica a imparatului Galeriu, ne mai da cateva informatii uluitoare despre acest dac ajuns imparat. In primul rand, a vrut sa supuna la obligatia platii impozitelor Roma si intreaga Italie, drept razbunare pentru umilirea dacilor de catre Traian, care le-a impus tribut dacilor. In al doilea rand, a vrut sa schimbe numele Imperiului roman in Imperiul dacic. Inainte de a muri, imparatul s-a retras in satul sau natal, care a fost numit Romulianum, dupa numele mamei sale.
Galeriu a ramas in istorie pentru persecutiile sale impotriva crestinilor, atat in vremea lui Diocletian, cat si dupa urcarea sa pe tron. Totusi, inainte de a muri, a dat primul edict de toleranta din istoria crestinilor, reeditat apoi de Constantin cel Mare. Pe arcul sau de triumf de la Salonic apar figuri de daci cu steagul lor national in forma de sarpe cu cap de lup. Specialistii inca nu s-au dumirit ce cauta acesti daci pe arcul lui Galeriu, dar unii dintre ei au presupus ca este vorba de soldati daci din regiunea natala a imparatului.
Dacismul lui Galerius este incontestabil, la fel si adversitatea sa fata de romani si de numele de “roman”, declarata deschis de imparat. Nu ar fi exclus ca seria lunga de documente ce relatau cucerirea Daciei, toate disparute astazi, sa fi fost cenzurate sau distruse in vremea lui Galeriu sau a altor imparati de mai tarziu, care au incercat sa apere astfel memoria dacilor

Maximinus Daia

Daia si Licinius

Maximinus Daia (sau Daza) era nepotul imparatului Galeriu. S-a nascut in Dacia Aureliana, la sud de Dunare, avand-o ca mama pe sora imparatului. A ajuns sa fie adoptat de unchiul sau, dar chiar si dupa adoptie, a tinut sa-si pastreze numele dacic. In schimb, despre Licinius, izvoarele spun ca se tragea dintr-o familie de tarani daci din Moesia Superior. S-a nascut in anul 265 si a ajuns prieten foarte bun cu Galeriu. Imparatul Galeriu i-a conferit lui Licinius titlul de “Augustus” in vestul imperiului, in anul 308, in timp ce Daia, nepotul imparatului, si Constantin (si acesta de origine moeso-dacica) au fost numiti “fiii augustilor”. In felul acesta, toti cei patru suverani care formau tetrarhia (forma de conducere cu patru imparati, doi de rang superior si doi de rang mai mic), erau de origine dacica.
Dupa moartea lui Galeriu, in 311, Licinius si-a impartit imperiul frateste cu Daia, dar in 313, s-a aliat cu Constantin, casatorindu-se cu sora lui vitrega, la Mediolanum (Milano). Constantin si Licinius se reunisera la Milano pentru un eveniment extrem de important: promulgarea edictului prin care religia crestina devenea egala in drepturi cu celelalte religii ale imperiului. De cealalta parte, Daia s-a aliat cu uzurpatorul Maxentiu. Conflictul dintre Licinius si Daia era previzibil. Daia a fost infrant si, spun unele surse, a preferat sa se sinucida. Locul sau a fost luat de Constantin, cumnatul lui Licinius. Dar tradarea a fost platita. Licinius si Constantin au intrat intr-un conflict, in urma caruia cel din urma a iesit invingator si a devenit unic imparat al imperiului. Cu acesti patru imparati de origine dacica, ce au condus imperiul simultan, a inceput o noua epoca in istoria Imperiului roman.

Imparatul Constantin

Constantin şi Elena. Enigma dacilor de pe Arcul lui Constantin
Dar cel mai mare imparat roman de origine dacica este Constantin, primul imparat crestin din istorie. S-a nascut la sud de Dunare, la Naissus, in Serbia de astazi, pe atunci provincia Moesia Superior. Tatal sau, imparatul Constantius Chlorus, era tot din Naissus. In anul 325, in vremea conciliului de la Niceea, la Naissus este atestat un episcop care isi spune “Dacus”. Prezenta dacilor la sudul Dunarii, atat inainte de cucerirea Daciei cat si dupa aceea, este incontestabila. Deci, Constantin era, mai exact, un moeso-dac. Desi nu stim in ce fel dacismul sau i-a influentat actiunile, stim sigur un lucru: el este cel care, la doar doua secole dupa cucerirea Daciei, spoliaza monumentele din splendidul for al lui Traian.
Marea friza de piatra a lui Traian, masurand peste 30 de metri (dupa altii mult mai mult) si fiind a treia ca marime din intreaga antichitate, este sparta in bucati de Constantin. Patru bucati sunt incastrate in arcul sau de triumf de la Roma, dupa ce figura lui Traian este stearsa din reprezentarile reliefurilor. Mai mult, opt din grandioasele statui de daci, inalte de trei metri, care impodobeau forul lui Traian, sunt scoase de la locul lor si urcate pe Arcul imparatului Constantin. Ce logica sa aiba dislocarea unor statui colosale de daci si plasarea lor pe un monument al unui imparat roman, daca nu faptul ca acesta era nascut tot in tara dacilor? Cu siguranta, Constantin avea o mare pretuire pentru stramosii sai.
Documentele ne spun chiar ca ar fi incercat sa aduca Dacia sub stapanirea sa si a refacut podul de peste Dunare. Totusi, cum de a fost posibila aceasta “profanare” a forului lui Traian? Specialistii spun ca era nevoie de material de constructie si ca, in acelasi timp, nu mai existau artisti talentati ca in vremurile anterioare, arta romana aflandu-se intr-un declin evident. E adevarat, pe langa piesele luate din forul lui Traian, pe Arcul lui Constantin exista si reliefuri atribuite de specialisti epocilor lui Hadrian si Marc Aureliu. Deci, Constantin ar fi luat ce i-a placut de pe monumentele predecesorilor sai.
Gestul atat de neobisnuit si de socant al plasarii celor opt statui de daci pe Arcul de triumf al lui Constantin isi gaseste in acest fel o explicatie. Statuile de pe arc simbolizeaza obarsia dacica, mandra si iubitoare de libertate, a imparatului. Din aceasta perspectiva, nu ar fi deloc absurd sa ne gandim ca scrierea de capatai a lui Traian despre cucerirea Daciei a disparut, ca si celelalte scrieri ce relateaza acest eveniment dramatic din istoria dacilor, din ordinul lui Constantin.

Falsificarea istoriei

Se impune o intrebare: de ce manualele de istorie nu pomenesc nimic despre rolul dacilor in istoria imperiului roman? A existat si continua sa existe o adevarata conspiratie in jurul acestui subiect. Istoricii nostri, dar si unii straini, in special maghiari, au facut tot posibilul pentru a “demonta” originea dacica a unor personaje ajunse pe tronul imparatiei romane. Despre mama lui Galeriu s-a spus ca era o barbara, ba roxolana, ba ilira, ba, in cazul cel mai bun, daca romanizata, desi sursele ne spun raspicat ca era daca de la nordul Dunarii, chiar daca avea nume latin. Despre informatiile pe care ni le da Lactantiu cu privire la Galeriu s-a spus ca nu merita sa fie luate de bune. Despre cele din “Historia Augusta”, care ne atesta originea dacica a lui Regalian, la fel, ca ar fi vorba de niste nascociri. De ce toate acestea? Din doua motive diferite, dar cu un unic scop. Unii istorici maghiari, in frunte cu A. Alfldi (1940), au vrut sa demonstreze ca, dupa abandonarea provinciei, in Dacia nu a mai ramas niciun dac si ca nu a existat niciun fel de continuitate de-a lungul mileniului “intunecat”, pana la venirea maghiarilor in Transilvania. Aparitia unor personaje istorice importante, de obarsie dacica, le incurca socotelile, si au recurs la contestarea surselor documentare, pentru a demonstra ca nu este vorba de daci autentici.
Istoricii romani, in schimb, au cautat sa demonstreze ca, dupa abandonarea Daciei, toata populatia ramasa in provincie era deja complet romanizata. Prin urmare, si imparatii de origine dacica trebuiau sa fie tot romani. La acea vreme, “nu trebuiau” sa mai existe decat romani, eventual proveniti din stramosi daci romanizati. Dar faptul ca scrierile la care ne-am referit insista asupra originii dacice a acestor imparati ne arata cu claritate ca ei nu erau daci integral si definitiv romanizati, ci originea lor etnica era foarte importanta. Cunosteau, desigur, limba latina, erau integrati in societatea romana provinciala, dar obarsia lor era dacica.
Daca ar fi fost daci complet romanizati, fara sa mai poarte vreo mostenire dacica, li s-ar fi spus romani, pur si simplu, fara prea multa insistenta pe originea etnica. Probabil din acest motiv, istorici precum Constantin Daicoviciu, Radu Vulpe si altii au contestat dacismul lui Regalian ori al lui Galerius (despre Constantin nici nu se discuta, dat fiind ca s-a nascut la sudul Dunarii). Radu Vulpe chiar a insistat asupra faptului ca mama lui Galeriu, Romula, nu era daca, ci provenea dintr-o familie de colonisti iliri stabiliti in Dacia, desi nici un document nu sugera asa ceva. Dupa trei decenii, intr-o alta lucrare a aceluiasi istoric, Romula “devenea” o daca romanizata. In schimb, Dimitrie Cantemir nu se sfia sa-l numeasca pe Aureolus “hatmanul calarimii Avreulus Dacul”.
Deci, atat pe istoricii maghiari, cat si pe cei romani, ii deranja existenta unor daci dupa retragerea romanilor din Dacia. Si intr-un caz, si in celalalt, s-a dorit inlaturarea dacilor din istorie, prin incalcarea adevarului stiintific furnizat de izvoarele scrise. Aceasta falsificare persista pana astazi, iar istoria oficiala nu recunoaste originea dacica a acestor imparati. Stergerea dacilor din istorie pare sa fie urmarea unui blestem ce s-a nascut demult, dar continua si astazi. Istoricii nostri desavarsesc opera celor ce au ars scrierile despre daci si i-au lasat intr-un intuneric ce pare sa nu se mai sfarseasca.

Sursa: www.lovendal.net