EXCLUSIV: O IDENTITATE PIERDUTĂ – DACIA

May 29th, 2011 admin Posted in Dacologie No Comments » 1,389 views

Pana la generatia pasoptista, Dacia reprezenta numele simbolic al reunificarii celor trei provincii istorice: Transilvania, Moldova si Tara Romaneasca. Reportajul documentar investigheaza cauzele subterane care au determinat ca Unirea sa fie facuta sub numele de Romania. Interlocutori: conf. univ. dr. G.D. Iscru, Universitatea “Dimitrie Cantemir”, conf. dr. Horia Ciugudean, Muzeul Unirii din Alba Iulia, conf. univ. dr. Dan Dungaciu, Universitatea Bucuresti, prof. univ. dr. Nae Georgescu, Universitatea “Hyperion” din Bucuresti, prof. dr. Theodor Codreanu, Husi, dr. Napoleon Savescu, presedinte “Dacia Revival International” din New York, Vladimir Brilinsky, redactor sef “Dacia magazin”, Timotei Ursu, consultant “Dacia Revival International?, Mariana Terra, redactor “Dacia Magazin”, Dr. Mihai Popescu, Biblioteca Militara Nationala. SEMNE. TVR1. SAMBATA 17 OCTOMBRIE 2009. ORA 8.00 O IDENTITATE PIERDUTA Producator: Dan Micu Director de imagine: Ion Cristodulo Realizator: Rafael Udriste

AddThis Social Bookmark Button

DACI, NU SLAVI

January 10th, 2010 admin Posted in Dacologie No Comments » 3,747 views

Adrian Bucurescu

ADRIAN BUCURESCU
DACIA SECRETA

Cele mai multe nume din vechea onomastică românească sunt considerate de origine slavă, deşi provin, evident, din graiul dacilor. De mai bine de un secol, lingviştii şi istoricii se rezumă la „barză, viezure, mânz, gălbează” etc, susţinând că româna a moştenit doar aproximativ 100 de cuvinte din substrat. O cercetare mai atentă dovedeşte că în româna medievală predomină lexicul tracic. In afara toponimelor, hidronimelor şi oronimelor recunoscute „oficial” ca fiind dacice (Abruttus -Abrud; Carpates - Carpaţi; Alutus - Olt; Marissos - Mureş; Ordessos - Argeş ş.a.) există încă multe altele, având rezonanţe tracice: Acumirnum - Comarnic; Albacus. Alboca - Albac; Arcidava, Argedava - Arcuda; Arsa, Arzos - Oarza; Aurumetti
- Ialomiţa. Reinetea, Râmeţi; Auza - Oaş; Bacauca - Bucegi; Bilisca, Pelasgos - Vlaşca; Belagines - Bărăgan; Blis - Vlăsia; Bolentium - Bolintiin; Cabesos - Copuzu; Capsa - Copşa;
Casianum - Chişinău; Charey - Carei; Charnavotas - Cernavoda, Cernăuţi; Chersones – Crăsanii; Chodela - Codlea; Clepidava -Clopotiva; Colossae, CIos - Cluj; Constantiana - Constanţa; Cucullum — Cocora; Dromichaites - Dor Mărunt (etimologie populară!); Hardeal - Ardeal; Hevrizelmos - Razelm; Hulen -Hotin; Iazi - Iaşi; Izo - Iza; Mandylas - Mangalia; Medylas
- Mediaş; Muridava - Moldova; Olma - Ulma; Orgame - Orhei; Orodista - Horodiştea; Phrontis - Vrancca; Pic - Bâc; Poronisson - Voroneţ; Pydna - Putna; Rhavon. Rhebanos -Rovine; Rusidava - Orăştie; Salentine - Sărăţeni; Saponos -Cibin. Sibiu; Saratos - Siret; Saratokos - Sărăţuica; Sinus -Sinoe; Sucidava, Sykibida - Suceava; Tantalos - Ţandărei; Tempe - Tâmpa; Themiskyra - Timişoara; Ursicina - Urziceni; Vetihykelas — Vaideei, Vaideeni (etimologie populară!); Zeryntus- Zarand; Zisnudava - Cisnădie ş.a. Este evident că slavii nu au condus niciodată Dacia şi că ei înşişi - migratori cum erau - au împrumutat de la români cuvinte şi instituţii. Chiar numele nobilimii valahe - Boieri - provine din graiul geto-dacilor (cf. loc. Boleros, Boluros, etn. Boyroi). însuşi numele conducătorului - Voievod(a) - este moştenit din got. weitwoths „martor; observator; supraveghetor”, influenţat şi de geto-dac Po-nena-vata „Cel care (deţine puterea”. Din got. knotlis „(de) neam” vine vechiul rom. clunez (cneaz), iar din Pharnakou „Vestitorul” provine Vornic. Staroste, care în evul mediu era denumire de şef militar, vine din tar-ab-ostes „Conducător de oaste” şi Staori , Bătrân”. Desigur, slavii au convieţuit cu românii, dar nu ca stăpâni (cf. geto-dac Stephanoy „stăpân”), ci ca supuşi. Cronica anonimă Gesta Hungarorum”, amintind de Gelu - „Gelou quidam Blacus” - spune că acesta domnea peste români şi slavi -..Blasii et Sclavi” - trecându-i pe imigranţi pe al doilea loc. De altfel, primul document de limbă slavă datează de-abia din secolul al X-lea. Denumirea românească pentru aceşti imigranţi a fost Şchei (sing. Şcheau), ce provine din lat. sclavus, ceea ce înseamnă că, în ţinuturile româneşti, ei au fost pînă la completa lor deznaţionalizare, supuşi.

AddThis Social Bookmark Button

ASIA „CASA CU DACI”

January 9th, 2010 admin Posted in Dacologie No Comments » 4,998 views

La prima vedere, titlul articolului pare paradoxal. Multă lume se va întreba, cum m-am întrebat şi eu la început, ce să caute dacii în Asia?
O poezie a lui Mihai Eminescu mi-a atras atenţia în mod special asupra acestui paradox al existenţei dacilor în Asia. Poezia marelui nostru poet naţional se numeşte „De la Nistru pân’ la Tisa” şi zugrăveşte următoarea stare de lucruri:

De la China pân’ la Rin
De geto-daci pământu-i plin,
De la Vistula-n Grekia,
Este scumpa mea Dakia.
Mulţi au fost, puţini mai sunt,
Căci destinul lor e crunt.
Au venit năvălitori-
Ca şi hoardele de ciori.
Peste daci s-au aşezat,
Pâinea toată le-a mâncat.
Aurul lor l-au luat,
Iar naţia le-a furat.
Urmaşii geţilor de azi,
Noi românii, nişte brazi,
Ne împuţinăm mereu ,
Căci n-aveam un Deceneu”

Ca poet, Eminescu poate fi acuzat de naţionalism exacerbat, dar când şi istoricii, şi mai ales istoricii străini, afirmă acelaşi lucru, atunci trebuie să te apuci de treabă şi să cauţi dovezi pentru a sprijini „naţionalismul” lui Mihai Eminescu!
Prin urmare, m-am apucat de treabă şi dovezile… au început să curgă găsindu-i pe daci ca locuitori şi element civilizator al Asiei din neolitic şi până… în secolul XV d.Ch !
Pelasgii în Orientul Apropiat şi în Orientul Mijlociu
Din Dacia, locul unde a luat naştere şi s-a dezvoltat cultura şi civilizaţia pelasgă, dacii străvechi (pelasgii) s-au revărsat nu numai peste întreaga Europă străveche ci şi peste continentul asiatic. Prima lor escala în Asia a fost Orientul Apropiat şi cel Mijlociu.

Lupul

În ceea ce priveşte Asia Mică, Strabon ne spune, citându-l pe Menecrat Elaita, că toată regiunea maritimă, ce se numea pe atunci Ionia, a fost locuită de pelasgi (Geographia, XIII.3.3) fapt confirmat şi de Herodot care-i numeşte pe pelasgii care locuiau aici, Ionieni (Istorii,VII.94). Ionienii, au înfiinţat aşezări renumite precum oraşul Efes, unde au ridicat una dintre minunile lumii antice, Templul Artemidei. De remarcat că Artemis este figurată, nu aşa cum au perceput-o grecii, ca patronă a vânătorii şi pădurilor, ci ca zeiţă mamă, având pieptul plin de sâni. Alt oraş întemeiat de pelasgii ionieni, Milet, i-a dat lumii antice şi moderne pe Thales considerat unul dintre cei şapte înţelepţi ai antichităţii şi pe Hecateu, istoric al lumii antice. Tot Milet-ul a fost multă vreme o forţă maritimă rivalizând cu Cartagina şi Fenicia.
O altă grupă însemnată de pelasgi, stabiliţi în Asia Mică la nord de Ionieni, au fost Eolii ( Istorii,VII.95) despre care aflăm de la Strabon că se extindeau până în Lidya inclusiv pe şesul Troiei (Geographia,XII.1.3). Cea mai renumită aşezare a lor, a fost Troia despre care legendele spun că avea zidurile construite de Apollo şi Poseidon.
Tot de naţionalitate pelasgă erau şi Lelegii care locuiau în Pisidia făcând parte din acelaşi neam cu Lelegii din părţile Troiei şi Cariei (Geographia XIII.1.59) şi pe care Iliada îi aminteşte alături de caoconi şi pelasgii divini.
Despre alte seminţii pelasge răspândite în Asia Mică, aflăm din Geographia lui Strabon: Mysienii (VIII.3.2), Bithynii (VII.75) şi Caoconii (VIII.3.17), iar din Istorii-le lui Herodot, aflăm ce de aceeaşi origine erau Phrygienii (VII.73) şi Lydienii (I.171).
După textele antice, locuitorii Capadociei, regiune situată în Anatolia de azi, făceau parte din acelaşi neam cu Frigienii. Mai mult, unul dintre oraşele Capadociei situat în partea de către Armenia, se numea Dacusa Euphratis iar un altul pomenit de Strabon (XII. 1.4) purta numele de Romnena (de la Râm, despre care Miron Costin spunea, ca de la el ne tragem toţi. Istoricii spun că acest Râm este o transliteraţie a cuvântului Roma.. Fie vorba între noi, greu de crezut că marele cărturar Miron Costin nu ştia pronunţa şi scrie corect Roma!).
Herodot, spune că armenii erau descendenţi ai phrigienilor (Istorii,VII.73) care se trăgeau din marea tulpină pelasgă, dar Strabon (Geographia.XI.4.8) le atribuie o origine thesaliotă ei venind din Thesallia sub conducerea lui Arminius, participant la expediţia argonauţilor, care mai apoi i-a colonizat în văile superioare ale Tigrului şi Eufratului. Oricum ar fi, originea lor rămâne tot pelasgă întrucât Thesallia era locuită în vechime de pelasgi.
În Mesopotamia prezenţa pelasgă se face simţită printr-o serie de toponime precum: Deba (asemănătoare fonetic cu Deva şi Beba din România actuală), Ombrea, Drobeta (v. Drobeta Turnu Severin din România) şi Nisibis. Mai mult, civilizaţia mesopotamiană, a avut ca prim centru al dezvoltării sale, Sumerul ale cărui fundamente culturale sunt situate în zona Dunării de Jos, în Dacia pelasgă. Ne dovedeşte acest fapt scrierea „sumeriană” descoperită pe tăbliţele de la Tărtăria de Mureş mai veche cu cel puţin 1000 de ani decât civilizaţia sumeriană, precum şi tipul somatic al conducătorilor sumerieni care se adresau maselor cu expresia Sag-gig (capete negre) ceea ce înseamnă ca ei nu erau bruneţi ci şateni asa cum ne arată I.I.Russu.

Pelasgii

Pentru origine pelasgă a civilizaţiei sumeriene pledează şi statuetele descoperite la Tell-Asmar, în templul lui Abu, care prezintă caracterele rasiale ale subtipului uman carpatic precum si elemente de vestimentaţie asemănătoare pană la identitate cu portul tracilor macedoneni şi cu cămăşilor lungi bărbăteşti încinse la brâu, purtate de daci. Miturile sumerienilor ne învaţă că sumerienii erau originari dintr-o zonă muntoasă de la soare răsare adică din răsărit. Mai uimitor este faptul că unul dintre eposurile literaturii sumeriene face referire expresă la Dacia. Mitul se numeşte „Zborul lui Ethan spre cer” si oferă detalii despre Dacia! În repetate rânduri se aminteşte de „marea de lângă cetatea munţilor” Ciudat… nici una dintre regiunile învecinate Sumerului nu posedă asa ceva. Prima regiune care corespunde acestei descrieri din apropierea Sumerului este….Transilvania! Depresiunea Transilvaniei, Ardealul, apare ca o cetate naturala înconjurată de munţi iar în imedita ei apropiere se afla Marea Neagră!
La toate acestea, se mai adaugă un fapt deloc de neglijat: limba sumerienilor are foarte multe cuvinte comune cu limba română. Paul Lazăr Tonciulescu si Eugen Delcea cercetând literatura de specialitate au descoperit nu mai puţin de 83 de cuvinte sumeriene identice ca înţeles cu cele din daco-română.
Primii locuitori ai Palestinei sunt descrişi în Vechiul Testament drept războinici şi având o statură impunătoare (Iosua 12:4) asemenea giganţilor situaţi de Nicolae Densuşianu în nordul Dunării de Jos. Existenţa pelasgilor în Palestina este documentată şi prin existenţa unor toponime ca: Scytopolis, despre care Pliniu ne spune că era o colonie de sciţi, Rama, Arimateea, etc.
Populaţia cea mai războinică a Palestinei preebraice se numea Amorei derivat din etnonimul Aromei / Aramei , nume purtat de toate seminţiile locuitoare cândva în teritoriile Siriei, Asiriei, Sumerului, Babilonului şi Arabiei. Aceasta înseamnă ca acest nume reprezenta o altă denumire etnică a pelasgilor.
Şi în Peninsula Arabia avem toponime care amintesc de pelasgi: Istriana (v. Istru) Satula (v. Sătulă), Lugana (v. Lugaş, Lugoj, Lungana), Carna (v. Cerna, Cârna), Domana, Amara, Draga, Nassaudum (v. Năsăud).Arabii erau cunoscuţi în antichitate ca făcând parte din neamul Arameilor. Numele etnic al arabilor se presupune că se trage din numele părintelui lor eponim Arabus un fiu al lui Hermes sau Armis al Daciei (Strabon, I.2.34)
Pelasgii au constituit de asemenea, elementul dominant şi civilizator al Indiei.

Rama

Rama, printul scit

Unul dintre cele mai vechi poeme indiene se numeşte Ramayana şi glorifică faptele prinţului Rama în care se spune că s-a întrupat Vishnu, spiritul cel bun al universului, pe care-l numeşte la un moment dat „prinţ scit”.
Cele mai vechi scrieri religioase indiene poartă titlul Veda. Ele sunt în număr de 4 si cuprind Revelaţia hindusă. Ceea ce este interesant însă este faptul că Revelaţia este „descoperirea” sau „vederea interioară” iar titlul acestor scrieri poate fi apropiat foarte lesne de cuvântul românesc „a vedea”.
Foarte interesantă este afirmaţia lui Strabon, cum că pe teritoriul Indiei, existau trei neamuri mai însemnate şi anume: Brachmanes, Garmanes şi Pramnae (Geographia XV.1.59), dintre care ce-i mai cucernici erau brahmanii. Ei duceau o viaţă frugală, mâncând numai fructe şi bând doar apă, erau devotaţi filosofiei, adorând cu deosebire Soarele, îşi duceau viaţă sub cerul liber şi considerau moartea drept o naştere pentru o viaţă mai fericită. (întocmai ca şi kapnobataii daci sau ca şi ktistaii o altă ramură de preoţi asceţi, daci). Aceşti Brahmani au avut tot timpul supremaţia socială şi religioasă a Indiei. Ei însă nu formau doar o casta sau sectă religioasă ci un neam numeros divizat în mai multe seminţii. Etimologic vorbind numele de Brahmani, Garmani şi Pramni, nu sunt decât derivate ale numelor etnice ahmani / rohmani, armani şi Rami/Ramni, nume sub care erau cunoscuţi pelasgii la unii autori antici ca urmaşi ai lui Ra/Ram, zeul cerului şi al Soarelui.
Mai mult, studiind poemele clasice ca şi scrierile religioase indiene, Nic. Densuşianu ne pune în evidenţă peste 40 de cuvinte cu corespondent român si latin.
Continuitatea pelasgo – dacică în continentul asiatic

Felix

Felix Colson, istoric francez, ne atrage atenţia afirmând categoric: „toţi dacii sunt pelasgi” (şi adăugam noi, oriunde s-ar afla ei).
Continuitatea neamului pelasg sub forma etnonimului dac în Asia, este atestată de numeroase izvoare antice şi cercetări moderne.
După cum am văzut, în epocile vechi, pelasgii erau elementul dominant şi civilizator în întregul continent asiatic. Interesant este însă ca urmaşii lor, dacii, sunt prezenţi în aceleaşi teritorii pe care erau răspândiţi şi pelasgii, însă par a se extinde mult mai departe ajungând chiar până în China. Şi se pare că, asemenea pelasgilor în epoca străveche, dacii au jucat în antichitatea clasică, roluri deloc de neglijat.
De pildă, Ana-Maria Coman, care a scris un articol pe marginea unei lucrări a lui J. Saint – Martin, ne atrage atenţia spunând: „ originea parţilor este legată mai ales de tribul Dahae sau Dahi. Cu ajutorul lui şi-a dobândit Thiridate independenţa; (aceştia) erau printre cele mai puternice neamuri scitice, numeroasele lor ramificaţii fiind răspândite în Europa şi Asia”.
Mai mult cărţile lui Zoroastru vorbesc despre acest neam straşnic de tot, care a dat printre altele şi numele Mării Caspice.
Herodot de asemenea afirmă că încă înainte de Cyrus multe triburi Dahae pătrunseseră în interiorul Persiei.
În condiţiile în care neamul dacilor se răspândise, încă din străvechime până în Persia, nu mai trebuie să ne mire faptul că Decebal, în faţa ameninţarii romane, a cerut ajutorul lui Pacorus regele Partilor. În timp ce Traian era ocupat cu războaiele cu dacii, prinţii din a doua ramură Arsacidă au atacat posesiunile romane din orient .
Extraordinara extensiune a dacilor ca neam este dată şi de afirmaţia Anei Maria Coman că Bactria, provincie învecinată Chinei, era locuită de numeroase triburi Dahae. Mai mult în lucrările istoricilor chinezi, Bactria purta numele de Tahia, mai exact de Dacia.
Această denumire coincide cu cea care serveşte la denumirea ţării pe care Dahii, o posedau în Europa
La autorii chinezi apare alături de Bactria şi Dahia arsacizilor extinsă în Persia şi Armenia.

Portret

Sub dinastia arsacizilor, care făceau parte din marea familie a Cuşanilor, al căror nume era acela de daci, s-a constituit un imperiu puternic şi înfloritor, cuprinzând teritoriile Asiei Centrale şi de Sud, tocmai în perioada de ascensiune a Imperiului roman. Acest imperiu cuprindea Persia, Armenia, Bactriana (Dacia), Massageţia (Geţia mare), ţinuturile din jurul Caucazului şi din nordul Mării Negre.
Xenofon ne vorbeşte despre dacii din regiunea transcaspiană. Tot pe coasta orientală a Mării Caspice, Pliniu cel Tânăr semnalează populaţia numită Dahae.
Pârvan îi semnalează pe daci, sub numele de Dahae, în Turkestan, iar în sud estul Mării Caspice exista în antichitate un teritoriu numit Dahos.
Apoi, anticul Parthyene, ţinut situat azi în partea asiatică a Rusiei, poartă şi numele Dakistan.
Pe malul sudic al Mării Caspice, la nord de Azerbadjan, se află Daghestanul (Dag fiind tot o derivaţie a termenului etnic dac).
Massageţii sunt menţionaţi în documente încă din secolul VII î.Ch ca locuind între Marea Caspică si Amu-Daria. În istoria Asiei ei sunt cei care ,sub conducerea reginei Tomiris, sunt cunoscuţi ca învigători ai puternicului rege persan, Cyrus. Numai că dovezi recente arată că aceştia se întindeau pană în China.
După opinia specialiştilor, străini de astă dată, dacii sunt cunoscuţi în China sub numele de Yu-Ci, ortografiat Yue-Tchi, Yue-ti, Yut sau Ye-Ta. Pentru vechimea elementului etnic dac în China, pledează şi numele împăratului care a fondat dinastia Xia pe numele sau Dayu (Yu cel Mare). Principalele ramuri ale geţilor sunt cunoscute în analele chineze sub numele Marii Yue-tchi, Micii Yue-tchi şi Yue-tchi al Huandong-ului. Sub aceleaşi nume, dacii apar amestecaţi şi printre tibetanii occidentali.
Marii Yue-tchi au fabricat sticla colorată sub Daowu Di din dinastia Goei.
După Strabon familia Yue-tchi cuprinde neamurile asii-lor, pasiani-lor, tochari-lor şi sakarauţi-lor.
Această mare famile de daci (Yue tchi) şi-a avut aşezările între Munţii Nan-Shan, afluenţii Burunghirului şi partea superioară a Huang-he-ului. Prin urmare posedau o parte din China si Tangut.
Dat fiind conservatorismul dac, este de presupus că odată cu mişcarea neamurilor dace spre China, s-a mişcat şi credinţa lor, zamolxianism-ul, întrucât se ştie că dacii credeau că nu există alt zeu în afară de al lor. Unde poate fi surprinsă înfluenţa zamolxianism-ului în China?
Există o religie care nu prea are nimic de-a face cu speculaţiile religioase chinezeşti, anume daoism-ul. Însuşi cuvântul Dao, derivă din etnonimul dac, ştiut fiind că frigienii îi numeau pe daci daous, având semnificaţia cale. Concluzia este că daoism-ul este calea dacilor de a ajunge la Zeu. De ce? Pentru că toate religiile chineze poartă numele fondatorului lor (v. Confucianism-ul). Dar daoism-ul nu are aproape nimic în comun cu filozofia lui Lao-Tzi şi nici nu-i poartă numele. Cu atat mai mult cu cât daoism-ul nu a avut o influenţă foarte mare în China , ci numai pe alocuri pe unde erau răspândiţi dacii. Originea dacică a daoism-ului poate fi probată şi prin existenţa masivă a toponimelor şi antroponimelor dacice în regiuni apropiate de China, la stabilirea lor în această ţară dacii nerenunţand la religia lor originară, care împletindu-se cu vechile credinte chinezesti au dat naştere daoismului.
Geţii au existat ca popor de sine stătător si în India fiind cunoscuţi subnumele de Yut Yat Jut Jhut. Ei ocupau Hindustanul septentrional si valea Indului. Specialiştii sunt de acord că populaţia rurala din Pundjab se trage din acest corp etnic al Yut-şilor. De asemena populaţia Yut formeza pricipala etnie din regiunea Sindi, iar în Belucistan, poporul Yut a format prin amestecul cu baluchii, poporul Jugdalli.
Descendenţii dacilor cunoscuţi sub numele Yut în India si Yue–tchi în China erau prezenţi şi în secolul XIX în India, în nord-estul provinciei Gudjarat aflându-se regiunea Jutvar (Ţara lui Yut sau a Yut-şilor)
Iată ce am descoperit în urma afirmaţiei dintr-o poezie a lui Eminescu !
Dacii; după cum putem observa, au dat o notă aparte civilizaţiei orientale prin religia lor introdusă în China, sub forma daoismului, prin infiinţarea dinastiei Arsacizilor , ei constituind şi un procent important din populaţia Asiei.
Acum, fiind dovedită cu destule dovezi credem noi, existenţa dacilor în Asia, nu putem decât să-i dăm dreptate lui Eminescu, care spunea: “De la China pân’ la Rin / De geto-daci pământu-i plin”:)

Bibliografie:

1. Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed. Arhetip, Bucureşti
2. Paul Lazăr Tonciulescu şi Eugen Delcea. Enigmele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, vol. I, Ed. Obiectiv, Craiova
3. Alexandru Pele, Etnonimele românilor. Dac/get, Ed. Abadaba, Oradea
4. Strabon, Geographia, Ed. Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
5. Herodot, Istorii, Ed. Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti

quadratus.wordpress.com/.

AddThis Social Bookmark Button

DACIA HIPERBOREANĂ – CENTRUL SPIRITUAL ŞI CULTURAL AL LUMII VECHI

October 11th, 2009 admin Posted in Dacologie No Comments » 4,470 views

Hiperboreea… o legenda, un tinut fabulos, despre care vorbesc miturile Greciei antice. O civilizatie straveche care continua sa fascineze… un spatiu care, ca si Atlantida, este mutat dupa voie, fara sprijin mitologic sau istoric, in diferite locatii care mai de care mai nastrusnice. Respectivii domni ar face bine sa mai arunce ochii peste relatarile antichitatii pentru a vedea ce marturii exista despre aceasta tara. Majoritatea istoricilor moderni, dupa “cercetari laborioase”, sunt de acord ca Hiperboreea este plasata undeva in zona Polului Nord, sau oricum dincolo de paralela de 65° latitudine nordica. Tot ce se poate ….numai ca la Polul Nord nu este sol fertil si nici nu se fac doua recolte pe an, cum spuneau Hekateu si Diodor din Sicilia!

Plasarea Hiperboreei in Extremul Nord nu este decat o interpretare fortata a mitologiei grecesti si nu se bazeaza pe nici un fel de documente istorice! S-a incercat, de asemenea, “implantarea” Hiperboreei in Arhipelagul Britanic sau in Islanda urmand ramura celtica a europenilor care se presupune a fi descendenti ai hiperboreenilor. captivant dar neconform cu realitatea deoarece celtii au aparut cam tarziu pe firmamentul istoriei pentru ai cataloga popor neocolit “scoborator” din hiperboreeni!
Datorita multitudinii de teorii emise de-a lungul timpului cu referire la amplasamentul geografic al Hiperboreei si al hiperboreenilor ma simt indreptatit sa intreb: Prin aceasta stramutare a Hiperboreei, dupa opiniile unuia sau a altuia dintre cercetatori, nu se incearca de fapt a se ascunde regiunea geografica in care era plasat acest taram mitic, cu original? Nu se incearca manipularea mentala prin ignorarea izvoarelor antice si publicarea a cat mai multor teorii cu privire la ipotetica localizare geografica a Hiperboreii? si asta in pofida faptului ca autorii antici sunt unanim de acord asupra locului unde se afla aceasta Hiperboreea! Nu cumva se mizeaza pe faptul ca atunci cand da de o news de genul “Hiperboreea era la Polul Nord “, cititorul neavizat uita sa-i mai consulte pe cei care au vorbit de ea in cunostinta de cauza si citeste uimit noua teorie, unii chiar intrebandu-se “cum de nu m-am gandit la asta?”! Si iaca cum curiosul nostru, nu mai poate gasi adevarul prin hatisul de ipoteze care mai de care mai atragatoare si uneori chiar “probate” istoric.

Putina ordine prin …Hiperboreea!
Pe langa istoricii “profesionisti” ai Occidentului, care plaseaza Hiperboreea dupa bunul lor plac, mutand-o ba in Islanda, ba in Groenlanda, ba in Arhipelagul Britanic exista si unii autori mai “modesti” sa spunem, dar care marcati de bun simt, nu fabuleaza ci examina izvoarele istorice si isi formuleaza concluziile in conformitate cu acestea. Intre acestia mentionam o pleiada de autori precum Nicolae Densusianu, Vasile Lovinescu, Mioara Calusita Alecu si…Rene Guenon, din operele carora ne-am inspirat in prezentul analiza.
Nicolae Densusianu demonstreaza cu lux de amanunte unde se afla aceasta mult discutata Hiperboreea, in lucrarea sa de exceptie “Dacia Preistorica”, in care acorda un spatiu destul de larg hiperboreenilor. El demonstreaza cu probe in regula, ca Hiperboreea anticilor nu era alta decat Dacia, care era centrul cultului apolinic, aici aflandu-se insula cea sfanta a lui Apollo si a lui Ahile.
Vasile Lovinescu demonstreaza de asemenea cu “acte in regula ” ca Hiperboreea era Dacia in studiul sau “Dacia Hiperboreana”, incheiat in 1936 si publicat in foileton in revista franceza Etudes Traditionnelles. Studiul va aparea ca volum abia dupa razboi, mai intai in limba italiana, apoi in limba franceza si abia apoi in limba romana. Curios nu, ce scop avem noi pentru istoria nationala ?!. Sa nu uitam ca studiul lui Lovinescu va aparea in limba romana abia in 1994!
Mioara Calusita Alecu vine si ea cu date noi si stupefiante dar fondate istoric nu fabuland precum occidentalii. Ea ne demonstreaza ca celebra Tula, din hiperboreea, pamantul cel mai nordic cunoscut de greci, nu era alta decat actuala Tulcea, oras din Delta Dunarii.
Exista totusi si occidentali de bun simt.Unul dintre ei, Rene Guenon, in corespondenta lui cu Vasile Lovinescu, afirma, dupa ce studiaza materialul trimis de asta din urma, ca Dacia ar putea fi centrul traditiei hiperboreene “trebuie sa va spun (lui Lovinescu –n.n) ca ideea ca Dacia a fost una din etapele centrului traditiei hiperboreene, pentru o anumita epoca, nu mi se pare deloc neverosimila; dificultatea ar fi aceea de a preciza perioada la care s-ar putea raporta” inca o data in alt loc acelasi autor se pronunta textual “traditia dacica ar reprezenta in orice caz o continuare a traditiei hiperboreene sub o forma mult mai pura decat cea a celtilor” (sac!)

Marturii istorice despre Hiperboreea
Marturiile anticilor ne dau de inteles ca dacii erau hiperboreeni si locuiau in Hiperboreea.
Astfel Pindar, in Olimpicele sale, ne vorbeste despre Apollo care dupa ce a terminat de construit zidurile Troiei s-a intors in patria sa natala de la Istru, la hiperboreeni (VIII,47); or in toate traditiile antice, Istrul desemna Dunarea, ceea ce demonstreaza doua lucruri special de importante:
1) - Apollo - zeul luminii solare, era de obarsie traco - dacica ;
2) - fapt si mai important – traco-dacii de la Dunare au fost constructorii vestitei cetati Troia. (in acest sens pledeaza si descoperirile arheologice care atesta ca piesele ceramice descoprite in stratul Troia VII, sunt identice cu cultura dacica Cucuteni cu centrul de iradiere in Moldova).
Tot aici, trebuie sa il mentionam si pe Clement din Alexandria, care facand referire la marele preot dac Zamolxe, spunea ca este hiperboreu (Stromata,IX.213). Concluzia care se impune este ca si marele zeu Zamolxe, era tot hiperborean din nou adoratia de care avea parte ca zeu national, este o depozitie convingatoare ca locuitorii din nordul Dunarii erau hiperboreii, inca o data tara lor era Hiperboreea.
Stabon confirma localizarea geografica a Hiperboreenilor si a tarii lor, spunand ca primii care au descris geografic partile cunoscute ale lumii stravechi i-au plasat deasupra Pontului Euxin (Marea Neagra) si in nordul Istrului (Dunarea) (Geografia XI.62)
Alte scrieri antice ne spun ca hiperboreenii sunt tot una cu pelasgii care locuiau in nordul Traciei. “Hiperboreii sunt pelasgi, locuitori ai nordului Traciei” (Apolloniu Rhodiu).

De la Macrobius aflam ca nu doar Dunarea era un fluviu hiperborean ci si Donul asiatic ( Comentar la Somnul lui Scipio,II.7). Aceasta este o depozitie in plus ca habitatul pelasgo-dac nu se reducea doar la Dacia carpato-danubiano-pontica, ci se intindea pana in Asia, unde izvoarele antice ii plaseaza pe massageti in timpul antichitatii clasice.

De asemenea, Pliniu cel Batran ne spune ca poporul Arimphaeilor (arimi cum ii numea Nicolae Densusianu), locuitor langa Muntii Ripaei (Carpati), in Tracia, era de generatie hiperboreu (Istoria Naturala,VI.7).
Avem marturia lui Ovidiu, poetul roman exilat la Tomis (Constanta), ca este constrans sa-si petreaca viata in stanga Pontului Euxin sub Axis Boreus (Tristele, IV,41-42); din nou in alt loc acelasi Ovidiu, ne vorbeste despre Cardines Mundi sau axul boreal din tara getilor ( Tristele, II,19, 40, 45).
Martial, adresandu-se soldatului Marcellinus care pleca in expeditie in Dacia ii spune: “tu mergi acum sa iei pe umerii tai, cerul Hiperborean si stelele Polului getic” si tot Martial numeste triumful lui Domitian asupra getilor “Hiperboreus Triumphus” ( Epigrame, VIII,78).
Vergilius scria despre Orfeu care “singuratic, cutreiera gheturile hiperboreene… si campiile niciodata fara zapada din jurul muntilor Ripaei (Carpati)” (Georgicele, Iv,5,5 17).

Avand in vedere doar aceste marturii ale autorilor antici vedem ca localizarea geografica a Hiperboreei nu e la paralela de 69° latitudine nordica ci cea de 45°, latitudine nordica, la care se afla in antichitate Dacia si la care se afla actualmente tara noastra!

Hiperboreea lui Apollo era…Dacia
Dupa legendele antice, Hiperboreea era localizata dincolo de punctul de unde sufla vantul de nord, Boreas. Sa analizam un pic aceasta afirmatie mitica.
Zeii grecilor, nu traiau prea departe de tara acestora.. Ei salasluiau in Dacia, tara din care plecasera de fapt, aheii spre Elada ( actuala Grecie). Acolo, la nord de Istru, traisera titanii si tot acolo, vestitele amazoanele aveau o tara in care conduceau numai femeile. Tot de peste Istru sufla si vantul de nord- Boreas, care trecea peste Marea Neagra, strabatea stramtorile Bosfor si Dardanele, ajungand in Grecia!
“La nord de Tracia”, scrie Herodot, “ce fel de oameni locuiesc, nimeni nu poate sa stie; atat dar se pare ca dincolo de Istru exista pamant nelocuit si infinit” .
Toate aceasta ne arata ca limita orizontului geografic al grecilor antici, se intindea doar pana la Dunare (Istru)
De altfel si respectabilul istoric Arthur Weigall este de aceeasi opinie cand referindu-se la expeditia lui Alexandru Macedon la Dunare, spune: “Era aventura indrazneata, care ar fi putut prea bine pune capat carierei sale (a lui Alexandru Macedon –n.n) inca de la inceput … (expeditia –n.n) fusese intreprinsa in mare parte pentru a putea afirma ca el traversase marele fluviu care fusese ca o bariera pentru aventurile septentrionale ale lui Filip si formase linia admisa intre lumea cunoscuta a grecilor si nordul nestiut. Alexandru insusi, considera acest fapt ca fiind de mare importanta, caci pe tarmul marelui fluviu (Istru/ Danubius/Dunarea – n.n) el celebra un impresionant serviciu religios, oferind sacrificii lui Zeus, Herakles si divinitatii Dunarii”.
Legendele cele sacre ale antichitatii clasice plasau patria lui Apollo in Hiperboreea(Aristotel chiar numindu-l Apollo-hiperboreu). Tot in Hiperboreea se nascuse si mama sa Latona/Leto/Letea, pe o insula vestita in toata antichitatea pentru cultul ei inchinat lui Apollo. Aceasta insula se numea Leuke (Alba) actuala Insula a Serpilor din dreptul varsarii Dunarii in Marea Neagra. Pe aceasta insula se afla cel mai mare si mai vestit templu a lui Apollo din toata antichitatea despre care vorbeste Hecateu Abderita.

Tot de hiperboreeni se leaga si istoria infiintarii templului apolinic de la Delos precum si a celui din Delphi.
Ca centrul cultului apolinic se afla in Hiperboreea dacica, ne-o dovedeste si faptul ca cei mai cunoscuti profeti apolinici Olen si Abaris erau hiperboreeni. Olen a fost conducatorul hiperboreenilor care au fundat templul lui Apollo din Delphi precum si primul poet hieratic al Greciei, unde la dus apostolatul sau pentru credinta apolinica. El a compus mai multe imnuri sacre in onoarea lui Apollo, in care amintea si despre hiperboreenii care mergeau in pelerinaj la Delos insotind femeile pioase care erau inchinate templului de acolo. Tot lui i se atribuie si infiintarea hexametrului (ritm de vers).
Abaris, alt profet apolinic din partile Hiperboreei, a starnit o adevarata senzatie in randurile grecilor prin viata frugala si prin dreptatea-i caracteristica. Numai ca aceste doua caracteristici sunt aplicabile si anahoretilor geto-daci, acelor ktistai si capnobatai despre care vorbeste Strabon care duceau o viata de meditatie si apropiere de Zeu. In ceea ce priveste dreptatea, aceasta este trasatura de baza prin care Herodot ii desparte pe daci de ceilalti traci. El spune: “dacii sunt cei mai viteji si mai drepti dintre traci”. Acest Abaris, calatorind prin tinuturile Greciei in timpul apostolatului sau pentru intarirea credintei apolinice introdusa de Olen, arata tuturor o sageata de aur despre care zicea ca e simbolul lui Apollo. Este foarte captivant de stiut ca dacii vedeau sageata ca pe un simbol zamolxian, prin urmare Apollo si Zamolxe par a fi unul si acelasi zeu. In sprijinul acestei ipoteze, pledeaza si epitetul de “hiperboreu” atribuit atat lui Zamolxe - dupa cum aflam din scrierile lui Clement din Alexandria, cat si lui Apollo - dupa cum aflam din scrierile lui Aristotel.

Hiperboreea – polul spiritual al lumii
Polul getic, este o denumire asociata cu Hiperboreea in toate textele antice care se refera la acest subiect. El defineste de fapt ideea de Centru al Lumii, ca pol spiritual, asemanator Insulei Fericitilor din mitologia greaca, adica locul unde pamantul este in stare sa comunice cu cerul, de fapt un spatiu mitico geografic, cosmic si teluric in acelasi timp.
Sub acest aspect era perceputa Hiperboreea de catre grecii din epoca antichitatii clasice. De fapt, marturia lui Pindar ne lamureste in acest sens: “nimeni, nici pe pamant, nici pe mare, nu putea descoperi calea minunata care duce spre tinuturile hiperboreilor” (Piticele, X.29). Aceasta depozitie ne spune si altceva dar, ea marturiseste despre orizontul limitat al cunostintelor geografice elene; ceea ce se afla in nodul Dunarii era pentru ei inca la inceputul perioadei clasice un mister si tinea de geografia mitica nu de geografia reala.
Conform aceluiasi Pindar, hiperboreenii erau o semintie sfanta, scutita de maladii si batranete, care nu cunosteau razboiul (dar, il vor invata mai tarziu devenind unii dintre cei mai aprigi luptatori ai antichitatii).
Prin urmare, Pindar si nu numai el, ne descopera o Dacie/Hiperboreea, mistica in care oameni duceau un trai paradisiac de inceput de timp, de epoca de aur a omenirii.

“Pe-un picior de plai
Pe-o gura de rai…”

Miorita noastra nu ne induce in gresala! Aceasta balada a geniului popular, fie ea antica, fie medievala, valorifica o traditie foarte veche confom careia Dacia/Hiperboreea era un tinut paradisiac, plaiul teluric devenind in ordinea lucrurilor sacre, gura de paradis.
As dori sa mai mentionez ca Medicii lui Zamolxe erau renumiti in toata lumea antica si mai priceputi decat grecii in tratarea diferitelor afectiuni cum ne spune Platon: “Vazand ca Harmide e de aceeasi opinie cu mine prinsei inima, imi regasii increderea in mine, putin cate putin, ma inflacarai si ii zisei: tot asa si cu descantecul cesta, Harmide: l-am invatat in oaste de la un doctor thrac, unul din ucenicii lui Zamolxe, despre care se spune ca au puterea sa te faca nemuritor. Acest trac spunea ca doctorii greci au mare dreptate sa faca observatia de care pomenii. Dar, adauga el, Zamolxe, regele nostru , care este zeu, spune ca precum nu se cade sa incercam a vindeca ochii fara sa ne ocupam de cap, ori capul fara trup, tot astfel nu se cade a incerca sa vindecam trupul fara sa vedem de suflet, si ca tocmai din pricina asta sunt multe maladii la care nu se pricep doctorii greci, fiindca nu cunosc intregul de care ar trebui sa se ingrijeasca. Caci daca cesta ar merge rau,, este peste putinta ca partea sa mearga bine” (Charmides)
La acesta adaugam si faptul ca cam toti marii invatati ai Greciei antice au fost initiati in Tracia cei mai cunoscuti fiind Aristotel si Pitagora!
Inchei afirmandu-mi credinta ca Dacia a fost intr-o vreme, pierduta pentru noi in negurile istoriei, centrul spiritual si cultural (civilizator) al lumii vechi. Daca am privi cu luare aminte trecutul, si astfel sa invatam din el, credinta mea este ca am putea redeveni ceea ce am fost candva. Numai ca asta se poate doar prin revenirea la valorile fundamentale ale neamului nostru, nu prin adoptarea docila a “normelor” europene sau americane care ne fura ochii in fiecare zi !

AddThis Social Bookmark Button

INDEPENDENŢA DACIEI. ULTIMUL ÎMPĂRAT AL DACIEI

October 5th, 2009 admin Posted in Dacologie No Comments » 4,854 views

ADRIAN BUCURESCU

DACIA SECRETĂ

Toţi împăraţii de după Traianus au fost nevoiţi să regrete invazia asupra ţării de la Nord de Danubius. Imediat după moartea lui Traianus, dacii liberi, împreună cu iazigii metanaşti şi cu roxolanii, au atacat provincia romană. Hadrianus, succesorul lui Traianus, i-a învins pe iazigi, printr-un general de-al lui, şi i-a împăcat pe roxolani cu bani. Eutropius scrie că Hadrianus a vrut să părăsească Dacia, dar a fost oprit de prietenii lui cu argumentul că, astfel, „ar cădea mulţi cetăţeni romani în mâinile barbarilor”. In timpul urmaşului lui Hadrianus, Antoninus Pius, generalii romani i-au respins pe dacii liberi de două ori; în anii 143 şi 156-157. Pe vremea împăratului Marcus Aurelius romanii au fost nevoiţi să se lupte cu costobocii (dacii din Bucovina), care au atacat Dobrogea, ajungând până în oraşul grecesc Elateea, unde au fost învinşi. Aliaţii costobocilor au fost marcomanii, de la care războiul s-a numit marcomanic. Luptele s-au încheiat abia pe vremea lui Commodus, urmaşul lui Marcus Aurelius. În timpul domniei acestuia, s-au răsculat dacii din teritoriul cucerit, dar şi ei au fost învinşi. Pe vremea Iui Caracalla, a avut loc prima năvală a goţilor în Dacia Romană, aliaţi cu dacii liberi din Miazănoapte. Împăratul a venit în ţinuturile noastre şi a reuşit să învingă. În timpul împăratului Macrinus (217-218), scrie Cassius Dio, „dacii pustiau o parte a Daciei şi ameninţau să se lupte mai departe, după ce-şi luaseră îndărăt ostatecii pe care-i primise Caracalla sub cuvânt de alianţă”.
De pe la anul 230 încoace, atacurile nu au mai încetat. La leatul 235, romanii i-au învins pe dacii care atacaseră împreună cu sarmaţii. Peste doi ani, carpii (dacii din Moldova), laolaltă cu goţii, au prădat în Dobrogea. Cu mare greutate, romanii i-au învins. În anul 245, carpii au atacat din nou şi au fost învinşi iarăşi. În acelaşi an, goţii şi dacii liberi au pătruns încă o dată în imperiu. Atacurile s-au ţinut lanţ până la aşa-zisa „retragere aureliana”. Aceasta a însemnat independenţa Daciei, încununarea războaielor neîntrerupte pe care dacii liberi, aliaţi cu alţi „barbari” le-au purta împotriva „râmlenilor”.
Ca să-i disperseze pe daci, romanii îi mutau pe unii dintre ei la Sud de Dunăre. De atunci datează, probabil, şi o inscripţie funerară, găsită la Panzir (Macedonia); SEVERINOS MOY LIO NENTHA DEKEIT. Traducerea: În Nord mie Leul îmi ziceau dacii.
Independenta

In relief, deasupra inscripţiei fig. 110 este prezentat un bărbat cu barbă îngrijită şi îmbrăcat în haine bune; de aceea nu este exclus ca personajul să fi fost negustor şi moartea l-a surprins departe de casă.
Cei mai mulţi strămutaţi fugeau peste Dunăre, înapoi, la locurile lor de baştină. Alţii au rămas definitiv acolo unde au fost duşi. Aceştia sunt strămoşii aromânilor, meglenoromânilor şi istroromânilor. Dacii liberi au reuşit să-şi elibereze ţara până la anul 1000 de la naşterea Gemenilor Divini. Împlinirea unui mileniu de la naşterea zeilor a dat vitejilor forţa decisivă de a-i alunga pe duşmani peste Dunăre. În cinstea acestui eveniment, preoţii daci au înălţat calendarul mare de la Sarmizegetusa, ce consemnează pentru eternitate aşteptata şi meritata izbândă.

ULTIMUL ÎMPĂRAT AL DACIEI

Poporul dintre Nistru şi Tisa ascultase dintotdeauna de un singur conducător, în acelaşi timp mare preot, care, într-o vreme, îşi avea reşedinţa la Făgăraş, chiar în inima Daciei. Numele cetăţii vine de la geto-dac. VOLOG-A-ISES „Locţiitorul lui Ises (al Celui Suprem)”. De la aceeaşi sintagmă vine şi numele actualului judeţ Vâlcea, peste care, sub numele de Far-caş (cu aceeaşi origine) a domnit un timp, după ce au trecut munţii, marele voievod ce a întemeiat primul stat românesc. În afară de VOLOGAISES, domnul mai purta şi numele de AN-GRUS „Fericitul; Supremul”. El avea, odinioară, un statut asemănător cu al vechilor împăraţi japonezi: se ruga la ceruri şi nu se arăta decât conducătorilor religioşi şi militari. Împăraţii romani purtau şi ei titlul de Pontifex Maximus „Preot Suprem”. Ultimul autocrat daco-roman a fost ANGRUS „Fericitul; Supremul”, căruia, după ce a întemeiat Ţara Românească, i s-a zis şi TOCHOMER „întemeietorul; Ctitorul” (nu Tihomir, cum apare în istoriografia noastră!). El a fost tatăl lui Basarab. Forţat de expansiunea maghiară, ce se apropia de Făgăraş, ANGRUS – Negru, Nicoară - a trecut munţii, împreună cu suita lui şi a întemeiat un stat liber, la Nord de Dunăre. La Curtea de Argeş domnul a înălţat un templu închinat zeilor Daciei, aşa-zisa „Biserică Sân-Nicoară”.
Turnul
Turnul straniu al clădirii, ce se mai înalţă încă din ruine (fig. 114), arată că nu a fost vorba de o biserică obişnuită. Numai autoritatea magică a marelui preot valah a făcut ca întemeierea Ţării Româneşti să fie ferită de războaie civile şi să cuprindă şi Oltenia, ai cărei boieri, după cum atestă cronicile munteneşti, s-au închinat şi ei marelui domn. Multă vreme, din noul stat au făcut parte şi ţinuturile Almaşului şi Făgăraşului, de unde descălecase întemeietorul.
După titlul de ANGRUS, românii i-au spus domnului Negru-Vodă; chiar şi turcii au numit până târziu Muntenia Kara Iflak „Valahia Neagră”, după numele popular al ctitorului ei. Creştinându-i numele, românii i-au mai zis voievodului şi Nicoară sau, după calendarul bizantin, Nicolae.
Poate că una din cauzele evitării războiului civil a fost şi nunta lui Nicoară cu Marghita, fata şi moştenitoarea voievodului de Câmpulung. Numele ei venea din geto-dac. MARKEROTA „Prea Curata”. Marghita era creştină, dar cu înclinaţii spre catolicism.
De la aristocraţia de stirpe dacică şi gotică, de multe ori cu funcţii sacerdotale, a rămas denumirea oficială a ţării -VALAHIS sau VLAHIA. Pentru că a fost întemeiată de ANGRUS, i s-a mai spus, în acte, şi UNGRO-VLAHIA „Valahia lui Angrus; Marea Valahie; Valahia Neagră”, titlu păstrat şi astăzi de mitropolia Munteniei. Poporul simplu şi-a spus însă mereu român, iar patria şi-a numit-o Ţara Românească”.

PE ARGEŞ ÎN JOS

Negru-Vodă a fost înmormântat în lăcaşul ce se va numi mai târziu Biserica Domnească din Curtea de Argeş. Mormântul lui a fost deschis la 31 iulie 1920, cu prilejul unor lucrări de restaurare. La Biserica Domnească se păstrează datina ca, în fiecare an, de Sfântul Nicolae, să se pomenească la acel mormânt ctitorul. Monumentul funerar, care se află între cei doi stâlpi ai pronaosului, a scăpat neatins timp de peste şase veacuri. In momentul când piatra a fost ridicată de pe sarcofag, a apărut, într-o scurtă vedenie, imaginea nealterată a Marelui Domn şi Preot din veacul al XlII-lea. Pe cap purta o diademă de mărgăritare, încheiată cu un lanţ de aur peste pletele lungi, castanii, lăsate pe spate. La gât, peste tunica de mătase purpurie, se răsfrângea un guler de dantelă în mătase şi aur. Un şir de aproximativ 30 de nasturi de aur încheia tunica, împodobită la gât, la piept şi la manşete cu şiraguri de mărgăritare. Colţurile pulpanelor erau împodobite în faţă cu două rozete, tot cu mărgăritare. Nasturi de aur se aflau şi la mâneci, iar coatele erau brodate cu galoane de fir.

Arges 115
Peste şolduti avea petrecută o centură brodată cu fir de aur şi mărgăritare, care se încheia cu o superbă pafta de aur (fig. 115) ce reprezenta Palatul Cerului, în partea centrală, pe un fond de smalţ albastru, este lucrată în relief o lebădă cu cap de femeie, iar lateral în balcoane, se află Gemenii Divini, fiul şi fiica împărătesei Cerului. Giulgiul voievodului era acoperit cu swastici, simbolul sacru al iniţialei numelui celor doi Zalmoxis - litera dublă Z.

Arges 116
O coloană sculptată (fig. 116) împarte în doua dala funerară. Din extremitatea sa ies două ramuri simboluri ale celor doi copii cereşti; adică 24 de secole ce trecuseră de la moartea împăratului-profet Orfeu, până la naşterea Gemenilor divini.
Că Tochomer - Negru-Vodă - se mai numea şi Nicolae, sau, mai pe româneşte, Nicoară, ne-o demonstrează hramul primei sale ctitorii de la Curtea de Argeş; apoi slujba religioasă anuală, la mormânt, în ziua de Sf. Nicolae, şi chiar numele nepotului său direct, Nicolae-Alexandru, fiul lui Basarab. Şi astăzi mai există obiceiul, la români, ca nepoţii să preia numele bunicilor.

AddThis Social Bookmark Button

TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE ŞI VIAŢĂ FĂRĂ DE MOARTE. ÎNĂLŢAREA LA CER

September 28th, 2009 admin Posted in Dacologie No Comments » 4,951 views

ADRIAN BUCURESCU

DACIA SECRETĂ

TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE ŞI VIAŢĂ FĂRĂ DE MOARTE

Tracii orfici credeau în metempsihoză ca într-un act purificator, pentru care ciclul reîncarnărilor este infinit sau se opreşte în PREIDIS „Paradis”. După informaţia dată de Platon (în „Kratylos”, 400 d.C), orficii considerau sufletul un principiu al binelui, o particulă divină; iar corpul - o închisoare a sufletului şî credeau că, după moarte, sufletul îşi continuă existenţa şi este obligat să suporte mai multe modificări şi metamorfoze, spre a se purifica de infestarea cauzată de trup. Credinţa în renaştere şi în nemurire a propovăduit-o însuşi Apollon-Zalmoxis, iar primul străin ce aminteşte de ea este Herodot: „Iată cum ştiu să se facă nemuritori geţii: ei cred că nu mor şi că acel care dispare din lumea noastră se duce la zeul Zalmoxis. Unii dintre ei socotesc că acesta (este) Gebeleizis. (…) Zalmoxis acesta (…) a clădit o casă pentru adunările bărbaţilor, în care (se spune) îi primea şi îi punea să benchetuiască pe fruntaşii ţării, învăţându-i că nici el, nici oaspeţii săi şi nici unul din urmaşii acestora nu vor muri, ci vor merge într-un anume loc, unde vor trăi pururi şi vor avea parte de toate bunătăţile”. Hellanicos din Mitilene, care a trăit în acelaşi timp cu Herodot, scrie: „El (Zalmoxis) le spunea că nici el şi nici cei din tovărăşia lui nu vor muri, ci vor avea parte de toate bunurile (…) Cred în nemurire şi terizii şi crohizii. Ei spun că cei morţi pleacă la Zalmoxis şi că se vor întoarce. Dintotdeauna ei au crezut că aceste lucruri sunt adevărate. Aduc jertfe şi benchetuiesc ca şi cum mortul se va întoarce”. Platon aminteşte şi el de „un medic trac, unul din ucenicii lui Zalmoxis, despre care se zice că îi face pe oameni nemuritori”. Diodor din Sicilia scrie şi el: „La aşa-numiţii geţi, care îşi închipuie că sunt nemuritori, Zalmoxis pretindea că şi lui îi dăduse legile Hestia, zeitatea lor”. Relatând expediţia lui Alexandru cel Mare în zona Dunării, Arrian îi aminteşte pe „geţii care cred în nemurire”. în „Viaţa lui Pythagoras”, Iamblichos scrie: “Căci Zalmoxis, de origine trac, fost sclav şi discipol al lui Pythagoras (!), după ce a fost eliberat şi s-a întors la geţi, le-a întocmit legile, cum am arătat la început, şi a îndemnat la bărbăţie pe concetăţenii săi, convingându-i că sufletul este nemuritor. Chiar şi acum galatti toţi şi trallii şi mulţi dintre barbari îi învaţă pe copiii lor că nu este cu putinţă ca sufletul să piară, ci că el continuă să existe; şi că nu trebuie să se teamă de moarte, ci să înfrunte primejdiile. Şi pentru că i-a învăţat pe geţi aceste lucruri şi le-a scris legile este socotit la ei drept cel mai mare dintre zei”. Împăratul Iulianus „Apostatul” scrie: „Crezând că nu mor, dar că îşi schimbă locuinţa, ei (geţii) sunt mai porniţi pe lupte, decât ar fi înclinaţi să întreprindă o călătorie”.
Nemuritorii îşi spuneau între ei şi CHAR-ISTON „Fiii Cerului; Născuţi în Cer”, aşa cum se vede într-o inscripţie de pe o placă funerară - descoperită la Bartulitsa-Shtip (Macedonia), în relief, sunt: o femeie, un copil de aproximativ 10 ani şi un bărbat. În josul reliefurilor se află inscripţia: THEOS OIER RAOK LEPSER VEGLIO S-LEIVERA. EY CHARISTON A NETHE. Traducerea: Doamne, ne rugăm să-(ţi) apleci privirea spre cei curaţi. Intre Fiii Cerului să se nască! De la CHARISTON, în graiul geto-dac existau şi variantele CRESTONAI, KROUSTANE şi KRUSTANE. Lui Apollon însuşi i se mai spunea şi CAR-YSTOS „Fiul Cerului;

Tinerete 46
Pe o lespede funerară (fîg. 46), descoperită la Caransebeş, scrie: D(a) M(ono). BRISANUS.AU.LU.SANI.MI.NESCO. Traducerea: De reţinut (întru pomenire). Cel Bun (Bunicul?) şi soţia lui să renască!

Tinerete 47

Tinerete 48

Pe două din farfuriile de aur (fig. 47, fig. 48), din tezaurul de la Sânnicolau Mare, se află aceeaşi inscripţie în versuri:

HARDEAL DA TIOS ELILON A NAPA Y SONATEIS OYTON

Traducerea: Grădina Domnului cea înflorită (să înflorească!); în ceruri o vor vedea (doar) cei renăscuţi! În treacăt fie spus, din inscripţia de la Sânnicolau Mare se vede şi de unde vine şi ce înseamnă numele Ardealului.

Tinerete 49
Condiţiile pentru a renaşte în cer erau destul de grele pentru unii. Astfel, pe o mulţime de vase (fig. 49), descoperite în Dacia, scrie: S-TRA TO NEIKOY.
Traducerea: Să trăieşti în sărăcie (abstinenţa)! Aceeaşi propoziţie putea fi citită şi astfel: S-TRATO NEIKOY. Traducerea: Să-i ajuţi (ocroteşti) pe săraci!
O inscripţie frigiană este şi mai explicită:

IOSNI SEMUN
KNUMANEI KAKUM
ADDAKET
ETITTET
IKMENOS EITU

Traducerea: Niciodată să (nu te) compari! Pe nimeni să (nu duşmăneşti! Cei Viteji (Curaţi) şi Prevăzători (Atenţi) împreună să se adune!

Desigur, din învăţăturile zalmoxiene provine mitul cu Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, din basmul cu acest titlu, cules de Petre Ispirescu. Iată una dintre cele mai frumoase poezii getice privind această eternă dorinţă a pământenilor, pe o lespede funerară (fig. 50) descoperită la Tomis:

Tinerete 50

ELI ENS MEN GENETE
VIOTOY TELO SOTE
TELE SDAI MATOSE
TI DIOS STON DA ETE
IN DIADO CHONEIDE
TIS VASKA NIEMORE
SENOTOS ESTO MARE
I RAER PA SEN DEK ME
SOTHEN EL PI DOSKA
I VIOTOY KIOLYS A SKA
KO TETIANER PATERE
END OKEY TONTYR PLEONERE
OI ARCHEN (…)

Traducerea: Intre îngeri eu m-am născut. Ţelul vieţii (mi-)am văzut. Acolo m-au aşteptat strămoşii. Cu Domnul stau în ochi , (în faţă). In carte (legământ, testament) sunt înscris (cunoscut). Printre cei mari mă număr. Sănătos voi fi mereu. In Rai (văzduh) voi petrece zilele (timpul). Cu tovarăşii (prietenii) voi bea deseori din Apa Vieţii ştiind că îl întinereşte pe bătrân şi îl umple pe cel încercat (chinuiţi de fericire, înălţându-i…

Pe mormântul marelui rege frigian Midai (Midas!) scrie:

ATES ARKIAVAI
SA KENA NO LAVOS MIDAI
L-AV ALTEI
VA NAKTEI
EDAES

Traducerea: Stăpâne Preaputernic! De cine nu a fost iubit Midai? De Apa Mare şi întunecoasă să treacă!
În satul Leshac-Tetovo (Macedonia) s-a descoperit un cap de femeie sculptat în marmură, lângă o placă (fig. 51) prezentând următoarea inscripţie în versuri:

GETAS GEN
THIA NEN TEN
SYN BION METACHAR .
ETOSY IASI NE DAL
OCHO TEKTE NATOER DIKE
LA REDO NIEDE CHARE TIGE
GE NOIANE TAGANIO
REMPEDA-SI EINODIO
I STELEO ETHEMA

Traducerea: Vitează femeie (doamnă)! Zeii te conduc (ocrotesc). Sunt buni mai-marii Cerului. Asemenea splendoare nu ai mai văzut. Ca un copil să renaşti, ziceai; în Cuibul Fericirii să rămâi. Cu apa vrăjită şi limpede spălându-te, cu o stea vei semăna.

ГETACTENOIANHN
THNCYNBIONMETA
XAPHTOC

YIACINHAAAOXcoTEKTHNATOHP
AlKEAAPHAxoNIHAEXAPHTШГE/
ГENOШANHTAГANHO + PEMПEAACI/
EINOAIOICTEAEOH 0HMA

ÎNĂLŢAREA LA CER

Cât timp a fost mare preot şi rege al geţilor, autoritatea lui Apollon s-a întins peste toată Tracia. Sunt de înţeles astfel eforturile lui Buerebuistas, peste mai bine de şase veacuri, pentru reunificarea tuturor tracilor. Tracia este moştenirea lui Apollon, aşadar războiul îndelungat al Iui Buerebuistas era sfânt!
Sfântul Origenes ne informează că Zalmoxis a introdus druidisnud la celţi. De altfel, între religia geto-dacilor şi aceea a celţilor existau nenumărate asemănări. Geţii spuneau că regele lor a cutreierat toată Europa. Locţiitorul lui Apollon în Ţara Geţilor era întotdeauna Petrae sau Asamum, iar cel ce 1-a însoţit pe zeu în toate călătoriile a fost Ion sau Abaris. Acesta a fost considerat de greci, mai târziu, zburător hyperboreu, trăind fără hrană, prevestind viitorul, făcând minuni şi vindecând molimi (ciuma din Sparta, de exemplu). Elenii spuneau că Abaris cutreiera Grecia în zbor, călare pe o săgeată magică de aur (de fapt, săgeata care ucisese zeul!), dăruită de Apollon, cu care s-a şi întors de la eleni la hyperborei. Toţi grecii spuneau că Abaris era preot al lui Apollon şi autorul unui poem (Theogonia) şi al unui ciclu de descântece (Katharmoi), cu care îşi efectua opera medicală.
Dacii din munţi căraseră până lângă râul Naparis lespezi de piatră roşie, din care înălţaseră pentru Fraţii Divini un palat nemaivăzut vreodată pe aceste meleaguri. Ruinele impunătorului edificiu se mai văd şi astăzi la Sărăţeiui-Vechi, lângă Ialomiţa. Cu o zi înainte de despărţirea definitivă de poporul lor, regele şi marea preoteasă şi-au chemat ucenicii şi ucenicele la palat, oferindu-le o cină. Era după culesul viilor, la echinocţiul de toamnă, iar Apollon şi Artemis au băut cu apropiaţii lor o cupă de vin, spunându-le că următoarea o vor bea împreună în Paradis. La acea masă sfântă, zeul şi zeiţa le-au împărtăşit invitaţilor şi câteva din ultimele taine pe care le-ar fi putut afla nişte pământeni. Ceasul acela de seară s-a numit mai târziu CON CINNA NALEINNA „Marea Cină a Vrednicilor (Fruntaşilor)”, cum se vede şi din inscripţia de pe o cărămidă descoperită la Drobeta (fig. 63):

Inaltarea 63

A doua zi, Apollon şi Artemis au trecut râul Naparis, la Piangetae, în satul Cabesos „Scobitura; Capra”, unde copilăriseră. Acolo, pe colina de lângă lacul ce se cheamă acum Neamţu, pe când îşi luau rămas bun de la cei apropiaţi, s-au ivit în văzduh lucruri neînţelese, precum şi schimbări de necrezut, după cum urmează: lumina Soarelui a dispărut şi s-a aşternut noaptea, nu blândă şi liniştită, ci plină de fulgere înspământătoare, de vânturi vijelioase, ce aduceau furtuna din toate părţile. În vremea aceasta, mulţimea s-a împrăştiat fugind, iar ostaşii s-au strâns la un loc. După ce a încetat tulburarea şi a strălucit din nou lumina şi lumea s-a adunat iarăşi, oamenii au început să-i caute pe Fraţii Divini; dar ucenicii şi ucenicele nu au lăsat poporul să continue cercetarea, nici să mai întreprindă ceva, ci au poruncit tuturor să-i cinstească pe Cei Doi Zalmoxis, deoarece au fost luaţi de Anses „îngerii” şi duşi în cer, la părinţii lor adevăraţi. De acolo ei vor fi zei binevoitori pentru geţi, aşa cum le-au fost şi conducători buni pe pământ.
Ziua când zeii s-au fost ridicat la ceruri a fost numită de traci în mai multe chipuri: BESKOS „Înălţarea”, BREN-TO-PARA „Înălţarea prin Foc; Ridicarea Luminilor”. De la alte nume ale evenimentului – ERACTUM sau ERICHTHONIOS „Înălţarea” a rămas numele popular al lunii septembrie Răpciune, timpul când s-a petrecut miracolul. „Înălţarea” se mai spunea şi BACCHUS, iar tracii o sărbătoreau la culesul viilor, adică la echinocţiul de toamnă, pentru că, la plecare, zeii şe împărtăşiseră din vin împreună cu oamenii. Rolul principal în aceste mistere îl aveau preotesele BACCHANTES „Sfintele”. Ceremoniile au căpătat de timpuriu un caracter” orgiastic. Până la anul 666 de la Zalmoxis, la echinocţiul de toamnă, preotesele se îmbrăcau în piei de cerb, purtau torţe aprinse şi, agitând un thyrs, în timpul orgiilor scoteau strigătul EVOE „Mărire; înălţare”. Fiindcă Apollon - D-ION-YSOS „Urmaşul lui Ion”, adică a lui Orfeu - se mai numise şi CHAR-NABOTAS sau CAP-NOBATAI „Domnul nevăzut (întunecat)”, ceremoniile se desfăşurau noaptea, la luniina plăpândă a torţelor aprinse. Noaptea mai semnifică şi întunericul ce se lăsase la înălţarea Zeilor. Răsuna o muzică zgomotoasă, sunetele asurzitoare ale talangelor de aramă, bubuitul cimbalelor şi acordurile înnebunitoare ale fluierelor, cavalelor şi cimpoaielor. Stârniţi de această muzică sălbatică, tracii dansau urlând frenetic. Bubuiturile dobelor semnificau tunetele, iar torţele agitate - fulgerele ce au însoţit înalţarea Fraţilor Divini la Cer. Exaltaţi, participanţii se învârteau într-o horă ameţitoare, întinsă pe munţi, pe dealuri sau pe coline. Femeile purtau o îmbrăcăminte stranie, BAS-SARI „La înălţare”, după câte se pare veştminte lungi, fluturânde, făcute din blănuri de vulpe, iar peste ele piei de căprioară şi, pe cap, coarne. Uneori, dansau complet goale, în amintirea neamului de NAPEI „Goi Sărmani”, în care se născuseră Cei Doi Zalmoxis. Părul le fâlfâia învolburat, în mâini ţineau şerpi, animale sacre pentru Sabadios, şi agitau pumnale sau thyrsuri, ale căror vârfuri de lance erau ascunse sub iederă. Dezlănţuite, ajungând la culmea exaltării, preotesele se aruncau cuprinse de un „delir sacru” asupra animalelor alese pentru jertfă, le înşfăcau şi le sfâşiau, smulgând apoi cu dinţii carnea sângerândă şi înghiţind-o crudă. Aceste orgii le-au fost interzise geţilor de către Buerebuistas şi Decaineus, la anul 666 de la Zalmoxis, şi tot atunci s-a dat porunca de a fi desfiinţate toate viile din ţară!

AddThis Social Bookmark Button





Basarabia Literara. Editie 2009.