Pana la generatia pasoptista, Dacia reprezenta numele simbolic al reunificarii celor trei provincii istorice: Transilvania, Moldova si Tara Romaneasca. Reportajul documentar investigheaza cauzele subterane care au determinat ca Unirea sa fie facuta sub numele de Romania. Interlocutori: conf. univ. dr. G.D. Iscru, Universitatea “Dimitrie Cantemir”, conf. dr. Horia Ciugudean, Muzeul Unirii din Alba Iulia, conf. univ. dr. Dan Dungaciu, Universitatea Bucuresti, prof. univ. dr. Nae Georgescu, Universitatea “Hyperion” din Bucuresti, prof. dr. Theodor Codreanu, Husi, dr. Napoleon Savescu, presedinte “Dacia Revival International” din New York, Vladimir Brilinsky, redactor sef “Dacia magazin”, Timotei Ursu, consultant “Dacia Revival International?, Mariana Terra, redactor “Dacia Magazin”, Dr. Mihai Popescu, Biblioteca Militara Nationala. SEMNE. TVR1. SAMBATA 17 OCTOMBRIE 2009. ORA 8.00 O IDENTITATE PIERDUTA Producator: Dan Micu Director de imagine: Ion Cristodulo Realizator: Rafael Udriste

ADRIAN BUCURESCU
DACIA SECRETA

Cele mai multe nume din vechea onomastică românească sunt considerate de origine slavă, deşi provin, evident, din graiul dacilor. De mai bine de un secol, lingviştii şi istoricii se rezumă la „barză, viezure, mânz, gălbează” etc, susţinând că româna a moştenit doar aproximativ 100 de cuvinte din substrat. O cercetare mai atentă dovedeşte că în româna medievală predomină lexicul tracic. In afara toponimelor, hidronimelor şi oronimelor recunoscute „oficial” ca fiind dacice (Abruttus -Abrud; Carpates - Carpaţi; Alutus - Olt; Marissos - Mureş; Ordessos - Argeş ş.a.) există încă multe altele, având rezonanţe tracice: Acumirnum - Comarnic; Albacus. Alboca - Albac; Arcidava, Argedava - Arcuda; Arsa, Arzos - Oarza; Aurumetti
- Ialomiţa. Reinetea, Râmeţi; Auza - Oaş; Bacauca - Bucegi; Bilisca, Pelasgos - Vlaşca; Belagines - Bărăgan; Blis - Vlăsia; Bolentium - Bolintiin; Cabesos - Copuzu; Capsa - Copşa;
Casianum - Chişinău; Charey - Carei; Charnavotas - Cernavoda, Cernăuţi; Chersones – Crăsanii; Chodela - Codlea; Clepidava -Clopotiva; Colossae, CIos - Cluj; Constantiana - Constanţa; Cucullum — Cocora; Dromichaites - Dor Mărunt (etimologie populară!); Hardeal - Ardeal; Hevrizelmos - Razelm; Hulen -Hotin; Iazi - Iaşi; Izo - Iza; Mandylas - Mangalia; Medylas
- Mediaş; Muridava - Moldova; Olma - Ulma; Orgame - Orhei; Orodista - Horodiştea; Phrontis - Vrancca; Pic - Bâc; Poronisson - Voroneţ; Pydna - Putna; Rhavon. Rhebanos -Rovine; Rusidava - Orăştie; Salentine - Sărăţeni; Saponos -Cibin. Sibiu; Saratos - Siret; Saratokos - Sărăţuica; Sinus -Sinoe; Sucidava, Sykibida - Suceava; Tantalos - Ţandărei; Tempe - Tâmpa; Themiskyra - Timişoara; Ursicina - Urziceni; Vetihykelas — Vaideei, Vaideeni (etimologie populară!); Zeryntus- Zarand; Zisnudava - Cisnădie ş.a. Este evident că slavii nu au condus niciodată Dacia şi că ei înşişi - migratori cum erau - au împrumutat de la români cuvinte şi instituţii. Chiar numele nobilimii valahe - Boieri - provine din graiul geto-dacilor (cf. loc. Boleros, Boluros, etn. Boyroi). însuşi numele conducătorului - Voievod(a) - este moştenit din got. weitwoths „martor; observator; supraveghetor”, influenţat şi de geto-dac Po-nena-vata „Cel care (deţine puterea”. Din got. knotlis „(de) neam” vine vechiul rom. clunez (cneaz), iar din Pharnakou „Vestitorul” provine Vornic. Staroste, care în evul mediu era denumire de şef militar, vine din tar-ab-ostes „Conducător de oaste” şi Staori , Bătrân”. Desigur, slavii au convieţuit cu românii, dar nu ca stăpâni (cf. geto-dac Stephanoy „stăpân”), ci ca supuşi. Cronica anonimă Gesta Hungarorum”, amintind de Gelu - „Gelou quidam Blacus” - spune că acesta domnea peste români şi slavi -..Blasii et Sclavi” - trecându-i pe imigranţi pe al doilea loc. De altfel, primul document de limbă slavă datează de-abia din secolul al X-lea. Denumirea românească pentru aceşti imigranţi a fost Şchei (sing. Şcheau), ce provine din lat. sclavus, ceea ce înseamnă că, în ţinuturile româneşti, ei au fost pînă la completa lor deznaţionalizare, supuşi.

La prima vedere, titlul articolului pare paradoxal. Multă lume se va întreba, cum m-am întrebat şi eu la început, ce să caute dacii în Asia?
O poezie a lui Mihai Eminescu mi-a atras atenţia în mod special asupra acestui paradox al existenţei dacilor în Asia. Poezia marelui nostru poet naţional se numeşte „De la Nistru pân’ la Tisa” şi zugrăveşte următoarea stare de lucruri:

De la China pân’ la Rin
De geto-daci pământu-i plin,
De la Vistula-n Grekia,
Este scumpa mea Dakia.
Mulţi au fost, puţini mai sunt,
Căci destinul lor e crunt.
Au venit năvălitori-
Ca şi hoardele de ciori.
Peste daci s-au aşezat,
Pâinea toată le-a mâncat.
Aurul lor l-au luat,
Iar naţia le-a furat.
Urmaşii geţilor de azi,
Noi românii, nişte brazi,
Ne împuţinăm mereu ,
Căci n-aveam un Deceneu”

Ca poet, Eminescu poate fi acuzat de naţionalism exacerbat, dar când şi istoricii, şi mai ales istoricii străini, afirmă acelaşi lucru, atunci trebuie să te apuci de treabă şi să cauţi dovezi pentru a sprijini „naţionalismul” lui Mihai Eminescu!
Prin urmare, m-am apucat de treabă şi dovezile… au început să curgă găsindu-i pe daci ca locuitori şi element civilizator al Asiei din neolitic şi până… în secolul XV d.Ch !
Pelasgii în Orientul Apropiat şi în Orientul Mijlociu
Din Dacia, locul unde a luat naştere şi s-a dezvoltat cultura şi civilizaţia pelasgă, dacii străvechi (pelasgii) s-au revărsat nu numai peste întreaga Europă străveche ci şi peste continentul asiatic. Prima lor escala în Asia a fost Orientul Apropiat şi cel Mijlociu.

În ceea ce priveşte Asia Mică, Strabon ne spune, citându-l pe Menecrat Elaita, că toată regiunea maritimă, ce se numea pe atunci Ionia, a fost locuită de pelasgi (Geographia, XIII.3.3) fapt confirmat şi de Herodot care-i numeşte pe pelasgii care locuiau aici, Ionieni (Istorii,VII.94). Ionienii, au înfiinţat aşezări renumite precum oraşul Efes, unde au ridicat una dintre minunile lumii antice, Templul Artemidei. De remarcat că Artemis este figurată, nu aşa cum au perceput-o grecii, ca patronă a vânătorii şi pădurilor, ci ca zeiţă mamă, având pieptul plin de sâni. Alt oraş întemeiat de pelasgii ionieni, Milet, i-a dat lumii antice şi moderne pe Thales considerat unul dintre cei şapte înţelepţi ai antichităţii şi pe Hecateu, istoric al lumii antice. Tot Milet-ul a fost multă vreme o forţă maritimă rivalizând cu Cartagina şi Fenicia.
O altă grupă însemnată de pelasgi, stabiliţi în Asia Mică la nord de Ionieni, au fost Eolii ( Istorii,VII.95) despre care aflăm de la Strabon că se extindeau până în Lidya inclusiv pe şesul Troiei (Geographia,XII.1.3). Cea mai renumită aşezare a lor, a fost Troia despre care legendele spun că avea zidurile construite de Apollo şi Poseidon.
Tot de naţionalitate pelasgă erau şi Lelegii care locuiau în Pisidia făcând parte din acelaşi neam cu Lelegii din părţile Troiei şi Cariei (Geographia XIII.1.59) şi pe care Iliada îi aminteşte alături de caoconi şi pelasgii divini.
Despre alte seminţii pelasge răspândite în Asia Mică, aflăm din Geographia lui Strabon: Mysienii (VIII.3.2), Bithynii (VII.75) şi Caoconii (VIII.3.17), iar din Istorii-le lui Herodot, aflăm ce de aceeaşi origine erau Phrygienii (VII.73) şi Lydienii (I.171).
După textele antice, locuitorii Capadociei, regiune situată în Anatolia de azi, făceau parte din acelaşi neam cu Frigienii. Mai mult, unul dintre oraşele Capadociei situat în partea de către Armenia, se numea Dacusa Euphratis iar un altul pomenit de Strabon (XII. 1.4) purta numele de Romnena (de la Râm, despre care Miron Costin spunea, ca de la el ne tragem toţi. Istoricii spun că acest Râm este o transliteraţie a cuvântului Roma.. Fie vorba între noi, greu de crezut că marele cărturar Miron Costin nu ştia pronunţa şi scrie corect Roma!).
Herodot, spune că armenii erau descendenţi ai phrigienilor (Istorii,VII.73) care se trăgeau din marea tulpină pelasgă, dar Strabon (Geographia.XI.4.8) le atribuie o origine thesaliotă ei venind din Thesallia sub conducerea lui Arminius, participant la expediţia argonauţilor, care mai apoi i-a colonizat în văile superioare ale Tigrului şi Eufratului. Oricum ar fi, originea lor rămâne tot pelasgă întrucât Thesallia era locuită în vechime de pelasgi.
În Mesopotamia prezenţa pelasgă se face simţită printr-o serie de toponime precum: Deba (asemănătoare fonetic cu Deva şi Beba din România actuală), Ombrea, Drobeta (v. Drobeta Turnu Severin din România) şi Nisibis. Mai mult, civilizaţia mesopotamiană, a avut ca prim centru al dezvoltării sale, Sumerul ale cărui fundamente culturale sunt situate în zona Dunării de Jos, în Dacia pelasgă. Ne dovedeşte acest fapt scrierea „sumeriană” descoperită pe tăbliţele de la Tărtăria de Mureş mai veche cu cel puţin 1000 de ani decât civilizaţia sumeriană, precum şi tipul somatic al conducătorilor sumerieni care se adresau maselor cu expresia Sag-gig (capete negre) ceea ce înseamnă ca ei nu erau bruneţi ci şateni asa cum ne arată I.I.Russu.

Pentru origine pelasgă a civilizaţiei sumeriene pledează şi statuetele descoperite la Tell-Asmar, în templul lui Abu, care prezintă caracterele rasiale ale subtipului uman carpatic precum si elemente de vestimentaţie asemănătoare pană la identitate cu portul tracilor macedoneni şi cu cămăşilor lungi bărbăteşti încinse la brâu, purtate de daci. Miturile sumerienilor ne învaţă că sumerienii erau originari dintr-o zonă muntoasă de la soare răsare adică din răsărit. Mai uimitor este faptul că unul dintre eposurile literaturii sumeriene face referire expresă la Dacia. Mitul se numeşte „Zborul lui Ethan spre cer” si oferă detalii despre Dacia! În repetate rânduri se aminteşte de „marea de lângă cetatea munţilor” Ciudat… nici una dintre regiunile învecinate Sumerului nu posedă asa ceva. Prima regiune care corespunde acestei descrieri din apropierea Sumerului este….Transilvania! Depresiunea Transilvaniei, Ardealul, apare ca o cetate naturala înconjurată de munţi iar în imedita ei apropiere se afla Marea Neagră!
La toate acestea, se mai adaugă un fapt deloc de neglijat: limba sumerienilor are foarte multe cuvinte comune cu limba română. Paul Lazăr Tonciulescu si Eugen Delcea cercetând literatura de specialitate au descoperit nu mai puţin de 83 de cuvinte sumeriene identice ca înţeles cu cele din daco-română.
Primii locuitori ai Palestinei sunt descrişi în Vechiul Testament drept războinici şi având o statură impunătoare (Iosua 12:4) asemenea giganţilor situaţi de Nicolae Densuşianu în nordul Dunării de Jos. Existenţa pelasgilor în Palestina este documentată şi prin existenţa unor toponime ca: Scytopolis, despre care Pliniu ne spune că era o colonie de sciţi, Rama, Arimateea, etc.
Populaţia cea mai războinică a Palestinei preebraice se numea Amorei derivat din etnonimul Aromei / Aramei , nume purtat de toate seminţiile locuitoare cândva în teritoriile Siriei, Asiriei, Sumerului, Babilonului şi Arabiei. Aceasta înseamnă ca acest nume reprezenta o altă denumire etnică a pelasgilor.
Şi în Peninsula Arabia avem toponime care amintesc de pelasgi: Istriana (v. Istru) Satula (v. Sătulă), Lugana (v. Lugaş, Lugoj, Lungana), Carna (v. Cerna, Cârna), Domana, Amara, Draga, Nassaudum (v. Năsăud).Arabii erau cunoscuţi în antichitate ca făcând parte din neamul Arameilor. Numele etnic al arabilor se presupune că se trage din numele părintelui lor eponim Arabus un fiu al lui Hermes sau Armis al Daciei (Strabon, I.2.34)
Pelasgii au constituit de asemenea, elementul dominant şi civilizator al Indiei.

Rama, printul scit

Unul dintre cele mai vechi poeme indiene se numeşte Ramayana şi glorifică faptele prinţului Rama în care se spune că s-a întrupat Vishnu, spiritul cel bun al universului, pe care-l numeşte la un moment dat „prinţ scit”.
Cele mai vechi scrieri religioase indiene poartă titlul Veda. Ele sunt în număr de 4 si cuprind Revelaţia hindusă. Ceea ce este interesant însă este faptul că Revelaţia este „descoperirea” sau „vederea interioară” iar titlul acestor scrieri poate fi apropiat foarte lesne de cuvântul românesc „a vedea”.
Foarte interesantă este afirmaţia lui Strabon, cum că pe teritoriul Indiei, existau trei neamuri mai însemnate şi anume: Brachmanes, Garmanes şi Pramnae (Geographia XV.1.59), dintre care ce-i mai cucernici erau brahmanii. Ei duceau o viaţă frugală, mâncând numai fructe şi bând doar apă, erau devotaţi filosofiei, adorând cu deosebire Soarele, îşi duceau viaţă sub cerul liber şi considerau moartea drept o naştere pentru o viaţă mai fericită. (întocmai ca şi kapnobataii daci sau ca şi ktistaii o altă ramură de preoţi asceţi, daci). Aceşti Brahmani au avut tot timpul supremaţia socială şi religioasă a Indiei. Ei însă nu formau doar o casta sau sectă religioasă ci un neam numeros divizat în mai multe seminţii. Etimologic vorbind numele de Brahmani, Garmani şi Pramni, nu sunt decât derivate ale numelor etnice ahmani / rohmani, armani şi Rami/Ramni, nume sub care erau cunoscuţi pelasgii la unii autori antici ca urmaşi ai lui Ra/Ram, zeul cerului şi al Soarelui.
Mai mult, studiind poemele clasice ca şi scrierile religioase indiene, Nic. Densuşianu ne pune în evidenţă peste 40 de cuvinte cu corespondent român si latin.
Continuitatea pelasgo – dacică în continentul asiatic

Felix Colson, istoric francez, ne atrage atenţia afirmând categoric: „toţi dacii sunt pelasgi” (şi adăugam noi, oriunde s-ar afla ei).
Continuitatea neamului pelasg sub forma etnonimului dac în Asia, este atestată de numeroase izvoare antice şi cercetări moderne.
După cum am văzut, în epocile vechi, pelasgii erau elementul dominant şi civilizator în întregul continent asiatic. Interesant este însă ca urmaşii lor, dacii, sunt prezenţi în aceleaşi teritorii pe care erau răspândiţi şi pelasgii, însă par a se extinde mult mai departe ajungând chiar până în China. Şi se pare că, asemenea pelasgilor în epoca străveche, dacii au jucat în antichitatea clasică, roluri deloc de neglijat.
De pildă, Ana-Maria Coman, care a scris un articol pe marginea unei lucrări a lui J. Saint – Martin, ne atrage atenţia spunând: „ originea parţilor este legată mai ales de tribul Dahae sau Dahi. Cu ajutorul lui şi-a dobândit Thiridate independenţa; (aceştia) erau printre cele mai puternice neamuri scitice, numeroasele lor ramificaţii fiind răspândite în Europa şi Asia”.
Mai mult cărţile lui Zoroastru vorbesc despre acest neam straşnic de tot, care a dat printre altele şi numele Mării Caspice.
Herodot de asemenea afirmă că încă înainte de Cyrus multe triburi Dahae pătrunseseră în interiorul Persiei.
În condiţiile în care neamul dacilor se răspândise, încă din străvechime până în Persia, nu mai trebuie să ne mire faptul că Decebal, în faţa ameninţarii romane, a cerut ajutorul lui Pacorus regele Partilor. În timp ce Traian era ocupat cu războaiele cu dacii, prinţii din a doua ramură Arsacidă au atacat posesiunile romane din orient .
Extraordinara extensiune a dacilor ca neam este dată şi de afirmaţia Anei Maria Coman că Bactria, provincie învecinată Chinei, era locuită de numeroase triburi Dahae. Mai mult în lucrările istoricilor chinezi, Bactria purta numele de Tahia, mai exact de Dacia.
Această denumire coincide cu cea care serveşte la denumirea ţării pe care Dahii, o posedau în Europa
La autorii chinezi apare alături de Bactria şi Dahia arsacizilor extinsă în Persia şi Armenia.

Sub dinastia arsacizilor, care făceau parte din marea familie a Cuşanilor, al căror nume era acela de daci, s-a constituit un imperiu puternic şi înfloritor, cuprinzând teritoriile Asiei Centrale şi de Sud, tocmai în perioada de ascensiune a Imperiului roman. Acest imperiu cuprindea Persia, Armenia, Bactriana (Dacia), Massageţia (Geţia mare), ţinuturile din jurul Caucazului şi din nordul Mării Negre.
Xenofon ne vorbeşte despre dacii din regiunea transcaspiană. Tot pe coasta orientală a Mării Caspice, Pliniu cel Tânăr semnalează populaţia numită Dahae.
Pârvan îi semnalează pe daci, sub numele de Dahae, în Turkestan, iar în sud estul Mării Caspice exista în antichitate un teritoriu numit Dahos.
Apoi, anticul Parthyene, ţinut situat azi în partea asiatică a Rusiei, poartă şi numele Dakistan.
Pe malul sudic al Mării Caspice, la nord de Azerbadjan, se află Daghestanul (Dag fiind tot o derivaţie a termenului etnic dac).
Massageţii sunt menţionaţi în documente încă din secolul VII î.Ch ca locuind între Marea Caspică si Amu-Daria. În istoria Asiei ei sunt cei care ,sub conducerea reginei Tomiris, sunt cunoscuţi ca învigători ai puternicului rege persan, Cyrus. Numai că dovezi recente arată că aceştia se întindeau pană în China.
După opinia specialiştilor, străini de astă dată, dacii sunt cunoscuţi în China sub numele de Yu-Ci, ortografiat Yue-Tchi, Yue-ti, Yut sau Ye-Ta. Pentru vechimea elementului etnic dac în China, pledează şi numele împăratului care a fondat dinastia Xia pe numele sau Dayu (Yu cel Mare). Principalele ramuri ale geţilor sunt cunoscute în analele chineze sub numele Marii Yue-tchi, Micii Yue-tchi şi Yue-tchi al Huandong-ului. Sub aceleaşi nume, dacii apar amestecaţi şi printre tibetanii occidentali.
Marii Yue-tchi au fabricat sticla colorată sub Daowu Di din dinastia Goei.
După Strabon familia Yue-tchi cuprinde neamurile asii-lor, pasiani-lor, tochari-lor şi sakarauţi-lor.
Această mare famile de daci (Yue tchi) şi-a avut aşezările între Munţii Nan-Shan, afluenţii Burunghirului şi partea superioară a Huang-he-ului. Prin urmare posedau o parte din China si Tangut.
Dat fiind conservatorismul dac, este de presupus că odată cu mişcarea neamurilor dace spre China, s-a mişcat şi credinţa lor, zamolxianism-ul, întrucât se ştie că dacii credeau că nu există alt zeu în afară de al lor. Unde poate fi surprinsă înfluenţa zamolxianism-ului în China?
Există o religie care nu prea are nimic de-a face cu speculaţiile religioase chinezeşti, anume daoism-ul. Însuşi cuvântul Dao, derivă din etnonimul dac, ştiut fiind că frigienii îi numeau pe daci daous, având semnificaţia cale. Concluzia este că daoism-ul este calea dacilor de a ajunge la Zeu. De ce? Pentru că toate religiile chineze poartă numele fondatorului lor (v. Confucianism-ul). Dar daoism-ul nu are aproape nimic în comun cu filozofia lui Lao-Tzi şi nici nu-i poartă numele. Cu atat mai mult cu cât daoism-ul nu a avut o influenţă foarte mare în China , ci numai pe alocuri pe unde erau răspândiţi dacii. Originea dacică a daoism-ului poate fi probată şi prin existenţa masivă a toponimelor şi antroponimelor dacice în regiuni apropiate de China, la stabilirea lor în această ţară dacii nerenunţand la religia lor originară, care împletindu-se cu vechile credinte chinezesti au dat naştere daoismului.
Geţii au existat ca popor de sine stătător si în India fiind cunoscuţi subnumele de Yut Yat Jut Jhut. Ei ocupau Hindustanul septentrional si valea Indului. Specialiştii sunt de acord că populaţia rurala din Pundjab se trage din acest corp etnic al Yut-şilor. De asemena populaţia Yut formeza pricipala etnie din regiunea Sindi, iar în Belucistan, poporul Yut a format prin amestecul cu baluchii, poporul Jugdalli.
Descendenţii dacilor cunoscuţi sub numele Yut în India si Yue–tchi în China erau prezenţi şi în secolul XIX în India, în nord-estul provinciei Gudjarat aflându-se regiunea Jutvar (Ţara lui Yut sau a Yut-şilor)
Iată ce am descoperit în urma afirmaţiei dintr-o poezie a lui Eminescu !
Dacii; după cum putem observa, au dat o notă aparte civilizaţiei orientale prin religia lor introdusă în China, sub forma daoismului, prin infiinţarea dinastiei Arsacizilor , ei constituind şi un procent important din populaţia Asiei.
Acum, fiind dovedită cu destule dovezi credem noi, existenţa dacilor în Asia, nu putem decât să-i dăm dreptate lui Eminescu, care spunea: “De la China pân’ la Rin / De geto-daci pământu-i plin”:)

Bibliografie:

1. Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed. Arhetip, Bucureşti
2. Paul Lazăr Tonciulescu şi Eugen Delcea. Enigmele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, vol. I, Ed. Obiectiv, Craiova
3. Alexandru Pele, Etnonimele românilor. Dac/get, Ed. Abadaba, Oradea
4. Strabon, Geographia, Ed. Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
5. Herodot, Istorii, Ed. Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti

quadratus.wordpress.com/.

Harta Daciei

Dacia era în antichitate ţara locuită de geto-daci, care erau împărţiţi într-un număr mai mare de triburi şi ocupau un teritoriu cuprins între: râul TISA (vest), râul NISTRU şi MAREA NEAGRĂ (est), DUNĂRE (sud) şi CARPAŢII PĂDUROŞI (nord). În anumite părţi chiar depăşeau aceste hotare: spre est peste NISTRU, “înaintând până spre BUG”, iar spre vest, “ajunseră până la DUNĂREA PANONICĂ”.

Regatul dacic a ajuns la cea mai mare întindere a sa în timpul regelui Burebista, având ca hotare: ţărmul MĂRII NEGRE şi BUGUL - spre est, CADRILATERUL BOEM, DUNĂREA PANONICĂ şi MORAVA - spre vest, CARPAŢII PĂDUROŞI - spre nord, iar MUNTELE HAEMUS (lanţul BALCANILOR) - spre sud. Capitala regatului era oraşul ARGEDAVA.

GETO-DACI

Conform informaţiilor rămase de la Strabon, dacii locuiau în zona muntoasă (şi indică râul Mureş) până în partea superioară a Dunării (denumită Danubius - de la izvoare şi până la Drobeta), iar geţii stăpâneau partea de şes şi cea inferioară a Dunării (denumită Istru) până la Marea Neagră. Tot el ne spune că “dacii au aceeaşi limbă cu geţii” şi că “elenii i-au socotit pe geţi de neam tracic”.[3] Şi Dio Cassius după ce spune că regele get Burebista i-a zdrobit pe boii conduşi de regele Critasir, mai apoi afirmă că Critasir a fost învins de daci, ceea ce întăreşte faptul că numele de geti şi daci sunt folosite pentru a denumi unul şi acelaşi popor[4]. În concluzie se poate afirma cu certitudine că “dacii sau geţii, sunt două denumiri pentru unul şi acelaşi popor”.

Totuşi prima relatare despre geţi aparţine lui Herodot, care povestind despre campania din 514 - 512 î.Ch., a lui Darius împotriva scitilor din nordul Mării Negre, arată că acesta “înainte de-a ajunge la Istru, birui mai întâi pe geţi, care se cred nemuritori”, iar despre faptul că au pierdut lupta spune: “măcar că ei sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci”.

De la istoricul grec Diodorus Siculus ştim despre victoria strălucită din anul 300 î.Ch. a regelui get Dromihete împotriva lui Lisimahos, dar şi de generozitatea pe care i-a arătat-o regele get celui macedonean, pe care l-a invitat la ospăţ, pentru ca mai apoi să-l elibereze. Scriitorul antic Justinus ne relatează că în timpul lui Oroles, dacii au fost învinşi într-o luptă de bastarni, că regele lor i-a pedepsit, şi că doar victoria din altă bătălie le-a adus iertarea.

Inscripţiile descoperite la Histria menţionează numele a doi regi geţi din sec. III î.Ch., Zalmodegicos şi Rhemaxos, faţă de care ascultau cetăţile greceşti de pe ţărmul dobrogean al Mării Negre.[8] Trogus Pompeius (sec.I î.Ch.-sec.I d.Ch) în “Prologul” cărţii a XXXII-a menţionează despre “creşterea puterii dacilor prin regele Rubobostes”.

Contemporan cu evenimentele care au dus la constituirea statului dac, în jurul anului 70 î.Ch., geograful şi istoricul Strabon (63 î.Ch. - 19 d.Ch.), relatează: “Ajungând în fruntea neamului său…getul Burebista l-a înălţat atât de mult…încât, a ajuns să fie temut şi de romani.[10] O inscripţie grecească din Dionysopolis (Balcic) îl descrie pe Burebista ca fiind: “cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia”. Victoriile din luptele purtate de Burebista cu neamurile vecine au făcut ca regatul dacic să ajungă la cea mai mare întindere a sa. De asemenea, pentru a obţine aceste succese, Burebista, ajutat şi de preotul Deceneu a săvârşit o reformă politico-religioasă a poporului, bazată pe “abstinenţă şi sobrietate şi ascultare de porunci”.[11] Dacă la început capitala a fost la Argedava, Burebista a construit una nouă: Sarmizegetusa.[12] Trebuie precizat că: “Păreri ca acelea care văd în numele capitalei dacice Sarmizegetusa o amintire a sarmatilor n-au nici un temei istoric”.

Intenţia lui Cezar de a organiza o mare expediţie în anul 44 î.Ch., împotriva dacilor nu s-a concretizat deoarece a fost asasinat. Nu la mult timp după aceea, şi Burebista “a căzut victima unei conspiraţii de nemulţumiţi”. După moartea sa, regatul s-a divizat, astfel încât în timpul lui Octavianus Augustus existau 5 regate dacice, în stânga Dunării, iar în Dobrogea trei. Regii din Dobrogea erau: Roles, Zyraxes şi Dapyx. Despre Cotiso se spune că a fost în discuţii cu Octavianus Augustus pentru a se căsători cu fiica acestuia Iulia, însă căsătoria nu a mai avut loc. Dicomes a fost unul dintre regii daci care a continuat politica de ostilitate dusă faţă de Imperiul Roman. Cum regatul său era în câmpia munteană, a încercat să-şi întindă stăpânirea peste Dunăre. Ajutat şi de bastarni, a trecut în sudul Dunării şi i-a bătut pe moesi, tribali, dardani şi denteleti. Cum cei din urmă, denteletii - un neam tracic, erau sub protecţia romanilor, aceştia trimit o armată sub conducerea lui Crassus, care ajutat şi de regele get Roles, duce o serie de bătălii contra bastarnilor. Un alt rege dac, Scorilo (cca. 28 - 68 d.Ch.) credea şi el că nu e bine să intre în conflict cu romanii şi la insistenţele celor care doreau să atace provinciile de peste Dunăre le explică printr-o pildă practică relatată de istoricul Frontinus: “Scorilo…a pus doi câini să se mănânce între ei şi când erau mai în focul bătăliei, le-a arătat un lup pe care, îndată, lăsând furia dintre ei, câinii s-au aruncat”.

În faţa pericolului roman ajuns la Dunăre, regele Duras a cedat conducerea lui Decebal. Acest fapt ne este relatat de Dio Cassius: “Duras care domnise mai înainte lăsase de bună voie domnia”, în favoarea lui Decebal, “fiindcă era foarte priceput la planurile de război şi iscusit la înfăptuirea lor”.

ÎNFĂŢIŞAREA CARACTERISTICĂ DACILOR

Erau barbosi cu plete mari, purtau pantaloni lungi innodati la glezne, tunica scurta cu maneci, fiind acoperiti pe cap cu o caciula conica. Femeile imbracau o camasa plisata la gat si pe piept, cu maneci scurte.

CIVILIZAŢIE ŞI CULTURA

Comati

Dacii erau organizaţi în triburi şi aveau cetăţi numite dava. Din agricultură obţineau: grâu, vin, miere, creşteau vite şi cai, dar şi pescuiau. Îmbrăcămintea era făcută din lână de oaie şi din cânepă. Dacă la şes locuinţele erau făcute din nuiele împletite pe pari şi zidite cu pământ, la deal şi la munte ele erau făcute din lemn, folosindu-se bârnele încheiate. Conducerea o avea regele, ajutat de un sfat de nobili, şi mai era consiliat de un preot. Dacii se ocupau cu extracţia şi prelucrarea metalelor din care confecţionau unelte, arme, obiecte de cult sau mobilier, podoabe, vase şi monede. Ceramica era prelucrată atât cu mâna cât şi cu roata olarului şi devenise o artă. Slujbele religioase se ţineau în sanctuare ce aveau formă patrulateră sau circulară. Ritualul funerar consta în arderea morţilor, iar cenuşa era pusă în urne şi îngropată în pământ. Dacii iubeau muzica. Izvoarele antice spun că ei cântau din gură, dar şi din chitare. Dion Chrysostomos îi socotea pe geţi la fel de înţelepţi ca şi grecii.

RELIGIE

Dacii obţinuseră deja un grad înalt de civilizaţie când au fost întâlniţi pentru prima dată de romani. Ei credeau în nemurirea sufletului şi considerau moartea ca o simplă schimbare de ţară. Conducătorul preoţilor avea o poziţie importantă ca reprezentant al zeităţii supreme, Zamolxis/Zalmoxis/Zalmoksha, pe pământ, fiind de asemena şi sfătuitorul regelui. În afară de Zamolxis/Zalmoxis, dacii mai credeau şi în alte zeităţi, printre care erau Gebeleizis, Derzelas şi Bendis cu toate ca existenta lor nu a fost confirmata prin surse de natura arheologica. (Vezi: Religia dacilor)

SOCIETATE

Ei erau împărţiţi în două clase sociale: aristocratia, numită pileati (pileati) sau tarabostes şi agricultorii liberi, comatii (comati); un număr mic de izvoare istorice menţionează şi prezenţa sclavilor.[necesită citare] Primii, care aveau dreptul să-şi acopere capul purtând o cuşmă şi formau o clasă privilegiată. Ceilalţi, care formau grosul armatei, erau tarani şi mestesugari şi purtau părul lung (capillati). Una din armele lor era “sica”.

ECONOMIE

Monezi dacice de tip Koson

Ocupaţiile principale erau agricultura (în special cereale, pomi fructiferi şi vita-de-vie), creşterea vitelor şi oilor şi cunoşteau apicultura; caii erau folosiţi mai ales ca animale de povară, dar caii crescuţi de daci aveau şi faima de a fi foarte buni în război.

De asemenea extrăgeau aur şi argint din minele din Transilvania şi aveau un comerţ înfloritor cu exteriorul, inconstatabil şi prin numărul mare de monede greceşti si romane descoperite.

Primele monede geto-dace au apărut prin secolul al III-lea î.Hr. şi imitau pe cele macedonene (emise de Filip al II-lea, Alexandru cel Mare, Filip al III-lea). Bătute din argint, după cum atestă tezaurele descoperite la Jiblea (judetul Valcea), Dumbraveni (judetul Vrancea), monedele geto-dace şi-au încetat existenţa către sfârşitul secolului al II-lea î.Hr şi primele decenii ale secolului I î.Hr., o dată cu pătrunderea în regiune a denarului roman (denarius). Aceştia vor domina economia dacică inclusiv în secolul al II-lea d.Chr. Explicaţia constă în descoperirea unei monetării în cadrul căreia moneda romană republicană era falsificată în aşezarea de la Sarmizegetusa Regia. Numărul mare de monete romane republicane descoperite putând fi explicate şi în acest sens, nu doar prin relaţiile comerciale înfloritoare între lumea dacică şi cea greco-romană.

Cele mai importante influenţe în prelucrarea metalelor şi în alte meşteşuguri erau cele ale celtilor şi ale grecilor, astfel că podoabele şi obiectele din metal preţios găsite la săpăturile arheologice dau dovadă de multă măiestrie.

LIMBA

Geto-daca este o limba indo-europeana, aparţinând limbilor tracice şi fiind astfel înrudită cu limba ilirilor. Ea a fost încadrată convenţional în grupa satem, conform acestei încadrări, ea înrudindu-se cu limba vechilor locuitori baltici şi cu idiomurile slave, dar, mai mult, cu limba iraniano-persană şi cu cea iraniano-scitică, precum şi cu sanscrita.

Printre cercetătorii actuali, însă, există şi aceia care încadrează traco-daca în grupa centum, alăturând-o astfel limbilor germanice, dar, mai ales, celor italo-celtice. În acest sens, Mihai Vinereanu dedică numeroase studii. În cartea sa, Originea geto-daca a limbii romane, el afirmă:

„Toate aceste probleme vor fi discutate in aceasta lucrare, dar as dori sa mentionez aici ca, desi s-a stabilit inca din secolul trecut ca limba traco-daca era o limba asa-zis satem, nimeni de atunci incoace nu a pus la indoiala veridicitatea acestei ipoteze, cu toate ca a fost slab justificata tocmai datorita proastei cunoasteri a trasaturilor generale ale acestei limbi. Limba stramosilor nostri nu era o limba satem, ci era mai apropiata de limbile italice si cele celtice, dupa cum vom arata mai jos, dar in mod paradoxal are unele trasaturi comune si cu limbile satem, ceea ce pune serios sub semnul intrebarii chiar impartirea limbilor indo-europene in doua grupuri distincte. Aceasta distinctie centum/satem, veche de peste 100 de ani, ea insasi cu multe puncte slab argumentate si neelucidate, nu a mai fost adaptata in ciuda perfectionarii mijloacelor de analiza fonologica, cu toate ca au mai fost descoperite si descifrate inca doua limbi indo-europene: hitita si toharica, doua limbi care, desi impartasesc multe trasaturi cu limbile centum, geografic s-au situat in spatiul limbilor satem, adică în partea de răsărit al arealului indo-european, mai precis hittita în Asia Mica şi toharica în Asia Centrala.[16] [1]”
(vezi şi Lista de cuvinte romanesti mostenite probabil din limba daca).

ENTITĂTI POLITICE

Dacia în timpul lui Burebista

Dromihete, conducătorul Geţilor, l-a invins pe Lysimachus în aproximativ 300 î.Hr. Mai înainte, în 531 î.Hr., Darius al Persiei i-a supus pe Geţi alături de Traci. Oroles i-a condus pe Geţi în secolul II i.Hr.. Iulius Caesar vorbeşte despre ţinuturile Dacilor în De Bello Gallico. Conflictele cu Bastarnii şi apoi cu romanii (112 iCh - 109 iCh, 74 iCh) au slăbit puterea dacilor, dar Burebista, contemporan cu Caesar, i-a unit pe Daci într-un regat puternic şi a reorganizat armata, învingându-i pe Bastarni şi pe Boi, oraşele greceşti Olbia pe raul Bug, şi Apollonia pe ţărmul Marii Negre în Tracia recunoscându-i autoritatea. Dezvoltarea Daciei reprezenta o ameninţare pentru Imperiul Roman, dupa cucerirea Galiei, Caesar iniţiind planul unei campanii împotriva Dacilor, dar moartea sa a amânat războiul. Cam în acelaşi timp şi în aceleaşi circumstanţe (un complot la curtea regală), Burebista moare, iar regatul său este împărţit în cinci regate plus inca trei in Dobrogea sub conducători diferiţi.

CUCERIRE ROMANĂ

Imperiul Roman în jurul anului 120 d.Hr., aflat la întinderea sa maximă, şi provincia Dacia, inclusiv teritoriile deţinute temporar.Din 85 până în 89, dacii au dus două războaie împotriva romanilor sub conducerea lui Duras si apoi Diurpaneus / Decebal. După două răsturnări de situaţii, romanii, sub conducerea lui Tettius Iullianus aveau un mic avantaj, dar vor fi nevoiţi să facă pace din cauza înfrângerii lui Domitian de către Marcomani. Între timp, Decebal şi-a refăcut armata, iar Domitian este forţat să accepte plata unui tribut anual dacilor.

Traian iniţiază o amplă campanie împotriva Dacilor după ce devine Imperator, o campanie cunoscută ca Războaiele Dacice, războaie ce vor necesita utilizarea unei treimi din efectivul întregii armate a Imperiului Roman. Rezultatul primei campanii (101-102) a fost atacul capitalei dace, Sarmizegetusa şi ocuparea unei părţi din ţară. Cel de-al doilea război dacic (105-106) s-a terminat cu înfrângerea lui Decebal şi sinuciderea acestuia, regatul său fiind cucerit şi transformat în provincia romană Dacia. Dupa înfrângerea Dacilor, Traian a organizat la Roma cea mai mare şi mai costisitoare Festivitate, care a durat ~123 de zile, cantitatea de aur şi argint prădată din Dacia de către romani fiind apreciată de cronicarii antici ca fabuloasă. Zeci de mii de Daci au fost duşi in sclavie la Roma, alte zeci de mii de Daci au fugit din Dacia pentru a evita sclavia.

Detaliile războiului au fost relatate de Dio Cassius, dar cel mai bun comentariu este celebra Columna a lui Traian construită în Roma.

STĂPÂNIRE ROMANĂ

Provincia romana Dacia cuprindea Banatul, Ardealul, Oltenia şi vestul Munteniei. Alte regiuni ale fostului regat dac au fost fie incluse provinciei Moesia, fie au rămas libere de stăpânirea romană. Legiunea a XIII-a Gemina şi Legiunea a V-a Macedonica, cu numeroase trupe auxiliare staţionând în castrele din Alba Iulia şi Potaissa. Colonişti din toate provinciile romane au fost aduşi in Dacia. De asemenea şi mulţi daci fugiţi în alte zone ale Daciei au revenit.

Trei drumuri militare au fost construite pentru a uni oraşele principale, în timp ce un al patrulea, numit “Traian”, traversa Carpatii şi intra în Transilvania prin trecătoarea Turnu Rosu.

Principalele oraşe ale provinciei erau Colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa (astăzi Sarmizegetusa, Judetul Hunedoara), Apulum (azi Alba-Iulia, Judetul Alba), Napoca (azi Cluj-Napoca, Judetul Cluj) şi Potaissa (azi Turda, Judetul Cluj)

Limba romana modernă este considerată o limba romanica. De asemenea, chiar dacă a fost ocupată pentru o perioadă scurtă (107 - 271/276), Dacia a fost poate provincia cu cea mai intensă colonizare, cu oameni din toate provinciile imperiului, iar latina s-a impus ca o lingua franca, asemănător în anumite privinţe cu colonizarea Statelor Unite şi America Latină.

În timpul cât au făcut parte din structurile Imperiului Roman, teritoriile nord-dunărene au avut mai multe organizări administrative, fie că a fost vorba de simple împărţiri, fie că au fost abandonate diferite teritorii. Una dintre cele mai importante reorganizări a avut loc în timpul împăratului Hadrian, reorganizare care poate fi încadrată într-un context mai larg, al crizei Imperiului Roman şi al abandonării teritoriilor asiatice cucerite de Traian.

În 106 Decebal este definitiv înfrânt de trupele romane si o parte însemnată a teritoriului condus de acesta este transformat în provincie romană. Traian mai rămâne o perioadă în noua provincie pentru a o organiza. Astfel, el dă o lex provinciae care fixa probabil forma de organizare, conducerea, hotarele, trupele şi impozitele.

Harta provinciei romane Dacia

Inca din anul 102, prin pacea incheiata cu Decebal, romanilor le sunt cedate Muntenia, sudul Moldovei, eventual estul Olteniei si sud-estul Transilvaniei care vor fi inglobate provinciei Moesia Inferior din care vor face parte pana la moartea lui Traian. Exista posibilitatea ca, tot in anul 102 sa fi fost creat un district militar roman, sub conducerea lui Longinus si cuprinzand Banatul, vestul Olteniei si sudul Transilvaniei. In anul 106 se formeaza provincia Dacia propriu-zisa, cuprinzand vestul Olteniei, Banatul si cea mai mare parte a Transilvaniei. Aceasta este organizata ca provincie imperiala, lucru explicabil prin faptul ca se afla chiar la granita Imperiului. Ea va fi condusa de un legatus Augusti pro praetore ales din ordinul senatorial si care indeplinise in prealabil functia de consul. Odata stabilita organizarea noii provincii, pacificarea acesteia s-a realizat relativ repede, lucru dovedit si de emisiunea monetara din anul 112, unde legenda Dacia Capta devine, semnificativ, Dacia Augusti Provincia. In anul 117 imparatul Traian, cel care fusese proclamat Optimus Princes, moare. Ii urmeaza la tron Hadrian, despre viata caruia principalele informatii provin din controversata serie de biografii Istoria Augusta. Dupa cum remarca Dan Ruscu, viata lui Hadrian apartine primului grup de vitae “ceea ce indica un grad mare de informatii reale si credibile” . Autorul capitolului despre viata lui Hadrian este Spartianus. Domnia lui Hadrian incepe in conditii vitrege. Astfel, el este nevoit sa abandoneze teritoriile asiatice cucerite de Traian si care nu fusesera pacificate. Este lesne de imaginat in ce lumina l-a pus aceasta actiune fata de o parte din contemporanii sai, care vazand in Traian pe cel mai bun dintre principi l-au considerat pe Hadrian un succesor nedemn. Un pasaj din Eutropius vorbeste despre faptul ca in acest context al abandonarii provinciilor asiatice, coroborat cu atacurile iazige si roxolane asupra Daciei, Hadrian ar fi avut ideea de a abandona si aceasta provincie, idee la care a renuntat la sfatul “prietenilor” sai care motivau ca prea multi cetateni romani ar ramane astfel la bunul plac al barbarilor. Mai important decat faptul ca aceasta intentie a existat sau nu este ceea ce rezulta din textul lui Eutropius, si anume ca, “spre deosebire de provinciile de dincolo de Eufrat, Dacia avea o organizare avansata si un numar mare de colonisti” .

Pentru a indeparta pericolul creat si a pacifica zona, Hadrian se deplaseaza la Dunare in anul 117. Acolo le ofera roxolanilor subsidii, reusind astfel sa opreasca atacurile venite din partea lor. De asemenea, exista posibilitatea ca si abandonarea Munteniei si a sudului Moldovei, intreprinsa de Hadrian, sa se fi facut pentru a le permite roxolanilor sa se stabileasca in aceste zone . Urmeaza apoi infrangerea iazigilor pentru care imparatul ii acorda lui Q.Marcius Turbo, general experimentat care infransese rascoale in Egipt si Cirenaica , o comanda exceptionala asupra Daciei si Pannoniei Inferior. Dificultatea cu care aceste atacuri au fost respinse a facut evident faptul ca Dacia necesita o noua organizare, o impartire care sa o faca mai usor de aparat. Aceasta reorganizare a avut loc probabil in anul 118, o data cu zdrobirea iazigilor.

bust (începutul sec. II d. Hr.) de nobil dac conservat la Muzeul Vaticanului, considerat de E. Panaitescu[17] ca fiind însuşi DecebalCu toate ca renuntase la planul abandonarii complete a provinciei si ca respinsese cu succes atacurile barbarilor, pentru Hadrian era evidenta necesitatea unei noi organizari. De altfel, el revenise la conceptia politica a lui Augustus : “o politica defensiva in cadrul limitelor existente”. Se pare ca initial au fost create Dacia Inferior din teritorii care apartineau Moesiei Inferior: estul Olteniei si probabil sud-estul Transilvaniei, si Dacia Superior cuprinzand Transilvania, Banatul si vestul Olteniei. Prima mentiune a Daciei Superior apare intr-o diploma militara din 29 iunie 120, ceea ce implica si existenta Daciei Inferior. Este de presupus, totusi, ca aceasta organizare s-a realizat ceva mai devreme, probabil o data cu infrangerea iazigilor, deci in jurul anilor 118-119. Dupa cum am mai mentionat, Muntenia si Moldova de sud fusesera abandonate deja la momentul incheierii pacii cu roxolanii. Cele mai mari probleme in privinta reorganizarii sunt puse de provincia Dacia Porolissensis. O diploma militara din 10 august 123, descoperita la Gherla, este data pentru trei unitati auxiliare din aceasta provincie . Aceasta este prima mentiune a Daciei Porolissensis. Parerile istoricilor sunt divergente. I.Russu considera ca desprinderea Daciei Porolissensis s-a facut intre anii 120-123, aceasta neputand exista inainte de anul 120 cand, la 29 iunie, doua diplome militare descoperite la Porolissum si Caseiu vorbesc de Dacia Superior. Prin urmare, aceasta masura, neputandu-i fi atribuita lui Turbo, ar fi probabil o masura politico-militara a imparatului Hadrian si a guvernatorului Daciei Superior, Iulius Severus. Pe de alta parte, M.Barbulescu considera ca noua provincie ar fi fost creata deodata cu Dacia Superior si Inferior si, probabil, nu mai tarziu de anul 119, crearea ei inscriindu-se perfect in demersul de reorganizare al imparatului. Oricum ar fi fost, aceasta provincie era formata din zona nordica a fostei provincii Dacia, pana la Aries si Muresul superior. Avand in vedere faptul ca Legiunea a IV-a Flavia Felix fusese transferata la Singidunum, in Dacia Superior ramane o singura legiune, a XIII-a Gemina, ceea ce inseamna ca guvernatorul provinciei avea sa fie de acum incolo de rang praetorian. Initial, Dacia Inferior si Dacia Porolissensis, neavand nici o legiune vor fi conduse de un procurator Augusti. Dupa cum am mentionat, scopul crearii celor trei provincii a fost facilitarea apararii acestei granite a Imperiului, foarte intinsa de altfel. Dupa cum afirma I.Russu, aceasta reorganizare apare “ca dovada a intensificarii controlului roman in aceasta zona si a necesitatii intaririi apararii Daciei printr-un corp de armata auxiliar”.

Mai ales Dacia Porolissensis constituia un bastion înaintat al apărării Imperiului, dispunând încă de la început de o armată proprie, după cum menţionează si diploma de la Gherla. Semnificativă este şi mutarea, mai târziu, a Legiunii a V-a Macedonica în această provincie, la Potaissa.

Aceasta organizare va dura pana in timpul lui Marcus Aurelius care va transforma Dacia intr-un organism unitar, noua provincie Dacia, impartind-o in trei districte financiare: Dacia Apulensis, Dacia Malvensis, Dacia Porolissensis, conduse de un guvernator, consularis trium Daciarum.

În anul 212, împăratul roman Caracalla i-a declarat prin decretul numit “Constitutio Antoniniana” pe locuitorii Daciei cetăţeni romani, alături de toţi ceilalţi cetăţeni ai Imperiului Roman.

Se cunosc numele a mai multe cohorte recrutate din Dacia, staţionate în Britania la Birdoswald, la Deva şi la Vindolanda, în Armenia, în Balcani, în Cappadocia şi alte provincii romane.

RETRAGERE ROMANĂ

Stapanirea romana a provinciei era, insa, dificila, unii istorici sustinand ca in provincia Dacia romana nu a existat nici un an fara conflicte cu triburile vecine nesupuse Romei. Se spune ca Hadrian, constient de dificultatea mentinerii, s-a gandit la abandonarea provinciei, dar ceea ce l-a facut sa renunte la acest gand a fost siguranta colonistilor romani din acea regiune.

Începand cu 234, o serie de evenimente slăbesc puterea Romei. Legiunile din Pannonia îşi proclamă propriul împărat, din 236 Maximinus Thrax (primul Imparat Roman de origine barbară) se află în razboaie continue cu Dacii Liberi şi Sarmaţii, în cele din urmă fiind asasinat de propriile trupe, între 238 - 251 Goţii şi Carpii întreprind o campanie de raiduri devastatoare asupra provinciilor romane Dacia şi Moesia, asediind orase situate adânc în Balcani şi destabilizând Imperiul Roman - Decius e primul impărat roman care moare pe campul de luptă. In timpul lui Gallienus romanii pierd controlul în Dacia în fata Goţilor şi a Carpilor, cu excepţia unor fortificaţii între raul Timis şi Dunare. Nu se cunosc detalii ale situaţiei în provincia Dacia, doar o declaraţie a lui Rufius Festus “în timpul împăratului Gallienus, Dacia a fost pierdută” şi oprirea subită a inscripţiilor şi monedelor romane din Dacia în anul 256 atestă dezintegrarea administraţiei romane in provincia Dacia.

Istoricul got Jordanes în lucrarea sa din 551 Getica (De Origine Actibusque Getarum) îi descrie pe goţi ca fiind urmaşii geţilor lui Burebista si Deceneus, lucru explicat de unii istorici prin apropierea fonetică a celor două cuvinte.

Confruntat cu situaţia gravă din provinciile Spania şi Galia, care se separaseră de Imperiul Roman şi îşi proclamaseră un Impărat Celt, şi cu devastarea provinciilor din Balcani de către Goţi, Carpi şi alţi Barbari, Aurelian (270-275) a retras administraţia şi restul trupelor din fosta provincie Dacia Traiana, şi a stabilit cetăţenii romani la sud de Dunăre, în Moesia, creând provincia Dacia Aureliana (Dacia Aureliani), divizată apoi în Dacia Ripensis, lângă Dunăre, cu capitala Ratiaria (acum Arcar în Bosnia-Hertegovina) şi Dacia Mediterranea, cu capitala Sardica (acum Sofia, capitala Bulgariei).

Astfel Dacia a fost prima provincie romana abandonata, si poate primul pas catre dezmembrarea Imperiului Roman.

După retragerea romană, teritoriile fostei provincii Dacia au făcut parte din regatul Vizigoţilor. În secolul IV, aceştia au fost alungaţi spre vestul Europei de invaziile hunilor europeni. În 332, împăratul Constantin iniţiază construcţia unui pod peste Dunăre care să lege Imperiul Roman de Răsărit de vechea Dacie, şi o campanie prin care şi-a atribuit titlul de Dacicus. Probabil una dintre ultimele menţionări în documente a termenului “dac” aparţine istoricului grec Zosimos, care în secolul V menţionează tribul numit de el “carpo-daci”, trib înfrânt de Imperiul Bizantin.

NOTE

Giurescu & Giurescu, p. 31
Giurescu & Giurescu, p.44
Liviu Mărghitan, p.10
A.D. Xenopol, p.65
Giurescu & Giurescu, p.30
Liviu Mărghitan, p.6
Giurescu & Giurescu, p.40
Giurescu & Giurescu, p.42
Radu Florescu, p.33
Liviu Mărghitan, p.10
Giurescu & Giurescu, p. 43-44
Radu Florescu, p.34
Giurescu & Giurescu, p.173
Giurecu & Giurescu, p.44-45-46
Liviu Mărghitan, p.15
Mihai Vinereanu, Originea geto-daca a limbii romane, Editura Pontos, Chişinău, 2002
Emil Panaitescu, Il ritratto di Decebalo, în Ephemeris Dacoromana, t. I, Roma, 1923, p. 406

BIBLIOGRAFIE

Barbulescu M., Deletant D, Hitchins K., Istoria Romaniei, editura Corint, Bucuresti, 2004
Bejean, A., Organizarea administrativa a Daciei Romane
Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, Istoria Romanilor din cele mai vechi timpuri pana astazi, 1975
Liviu Marghitan, Civilizatia geto-dacilor, 1981
Radu Florescu, Magazin istoric nr.2, februarie 1990, De la Burebista la regatul lui Decebal
A. D. Xenopol, Istoria romanilor din Dacia Traiana
M. Macrea, Viata in Dacia romana, Bucureşti, 1969
Ruscu, Dan, Provincia Dacia in istoriografia antica, editura Nereamia Napocae, Cluj-Napoca, 2003
Russu, I., Dacia si Pannonia Inferior in lumina diplomei militare din anul 123, editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1973

Hiperboreea… o legenda, un tinut fabulos, despre care vorbesc miturile Greciei antice. O civilizatie straveche care continua sa fascineze… un spatiu care, ca si Atlantida, este mutat dupa voie, fara sprijin mitologic sau istoric, in diferite locatii care mai de care mai nastrusnice. Respectivii domni ar face bine sa mai arunce ochii peste relatarile antichitatii pentru a vedea ce marturii exista despre aceasta tara. Majoritatea istoricilor moderni, dupa “cercetari laborioase”, sunt de acord ca Hiperboreea este plasata undeva in zona Polului Nord, sau oricum dincolo de paralela de 65° latitudine nordica. Tot ce se poate ….numai ca la Polul Nord nu este sol fertil si nici nu se fac doua recolte pe an, cum spuneau Hekateu si Diodor din Sicilia!

Plasarea Hiperboreei in Extremul Nord nu este decat o interpretare fortata a mitologiei grecesti si nu se bazeaza pe nici un fel de documente istorice! S-a incercat, de asemenea, “implantarea” Hiperboreei in Arhipelagul Britanic sau in Islanda urmand ramura celtica a europenilor care se presupune a fi descendenti ai hiperboreenilor. captivant dar neconform cu realitatea deoarece celtii au aparut cam tarziu pe firmamentul istoriei pentru ai cataloga popor neocolit “scoborator” din hiperboreeni!
Datorita multitudinii de teorii emise de-a lungul timpului cu referire la amplasamentul geografic al Hiperboreei si al hiperboreenilor ma simt indreptatit sa intreb: Prin aceasta stramutare a Hiperboreei, dupa opiniile unuia sau a altuia dintre cercetatori, nu se incearca de fapt a se ascunde regiunea geografica in care era plasat acest taram mitic, cu original? Nu se incearca manipularea mentala prin ignorarea izvoarelor antice si publicarea a cat mai multor teorii cu privire la ipotetica localizare geografica a Hiperboreii? si asta in pofida faptului ca autorii antici sunt unanim de acord asupra locului unde se afla aceasta Hiperboreea! Nu cumva se mizeaza pe faptul ca atunci cand da de o news de genul “Hiperboreea era la Polul Nord “, cititorul neavizat uita sa-i mai consulte pe cei care au vorbit de ea in cunostinta de cauza si citeste uimit noua teorie, unii chiar intrebandu-se “cum de nu m-am gandit la asta?”! Si iaca cum curiosul nostru, nu mai poate gasi adevarul prin hatisul de ipoteze care mai de care mai atragatoare si uneori chiar “probate” istoric.

Putina ordine prin …Hiperboreea!
Pe langa istoricii “profesionisti” ai Occidentului, care plaseaza Hiperboreea dupa bunul lor plac, mutand-o ba in Islanda, ba in Groenlanda, ba in Arhipelagul Britanic exista si unii autori mai “modesti” sa spunem, dar care marcati de bun simt, nu fabuleaza ci examina izvoarele istorice si isi formuleaza concluziile in conformitate cu acestea. Intre acestia mentionam o pleiada de autori precum Nicolae Densusianu, Vasile Lovinescu, Mioara Calusita Alecu si…Rene Guenon, din operele carora ne-am inspirat in prezentul analiza.
Nicolae Densusianu demonstreaza cu lux de amanunte unde se afla aceasta mult discutata Hiperboreea, in lucrarea sa de exceptie “Dacia Preistorica”, in care acorda un spatiu destul de larg hiperboreenilor. El demonstreaza cu probe in regula, ca Hiperboreea anticilor nu era alta decat Dacia, care era centrul cultului apolinic, aici aflandu-se insula cea sfanta a lui Apollo si a lui Ahile.
Vasile Lovinescu demonstreaza de asemenea cu “acte in regula ” ca Hiperboreea era Dacia in studiul sau “Dacia Hiperboreana”, incheiat in 1936 si publicat in foileton in revista franceza Etudes Traditionnelles. Studiul va aparea ca volum abia dupa razboi, mai intai in limba italiana, apoi in limba franceza si abia apoi in limba romana. Curios nu, ce scop avem noi pentru istoria nationala ?!. Sa nu uitam ca studiul lui Lovinescu va aparea in limba romana abia in 1994!
Mioara Calusita Alecu vine si ea cu date noi si stupefiante dar fondate istoric nu fabuland precum occidentalii. Ea ne demonstreaza ca celebra Tula, din hiperboreea, pamantul cel mai nordic cunoscut de greci, nu era alta decat actuala Tulcea, oras din Delta Dunarii.
Exista totusi si occidentali de bun simt.Unul dintre ei, Rene Guenon, in corespondenta lui cu Vasile Lovinescu, afirma, dupa ce studiaza materialul trimis de asta din urma, ca Dacia ar putea fi centrul traditiei hiperboreene “trebuie sa va spun (lui Lovinescu –n.n) ca ideea ca Dacia a fost una din etapele centrului traditiei hiperboreene, pentru o anumita epoca, nu mi se pare deloc neverosimila; dificultatea ar fi aceea de a preciza perioada la care s-ar putea raporta” inca o data in alt loc acelasi autor se pronunta textual “traditia dacica ar reprezenta in orice caz o continuare a traditiei hiperboreene sub o forma mult mai pura decat cea a celtilor” (sac!)

Marturii istorice despre Hiperboreea
Marturiile anticilor ne dau de inteles ca dacii erau hiperboreeni si locuiau in Hiperboreea.
Astfel Pindar, in Olimpicele sale, ne vorbeste despre Apollo care dupa ce a terminat de construit zidurile Troiei s-a intors in patria sa natala de la Istru, la hiperboreeni (VIII,47); or in toate traditiile antice, Istrul desemna Dunarea, ceea ce demonstreaza doua lucruri special de importante:
1) - Apollo - zeul luminii solare, era de obarsie traco - dacica ;
2) - fapt si mai important – traco-dacii de la Dunare au fost constructorii vestitei cetati Troia. (in acest sens pledeaza si descoperirile arheologice care atesta ca piesele ceramice descoprite in stratul Troia VII, sunt identice cu cultura dacica Cucuteni cu centrul de iradiere in Moldova).
Tot aici, trebuie sa il mentionam si pe Clement din Alexandria, care facand referire la marele preot dac Zamolxe, spunea ca este hiperboreu (Stromata,IX.213). Concluzia care se impune este ca si marele zeu Zamolxe, era tot hiperborean din nou adoratia de care avea parte ca zeu national, este o depozitie convingatoare ca locuitorii din nordul Dunarii erau hiperboreii, inca o data tara lor era Hiperboreea.
Stabon confirma localizarea geografica a Hiperboreenilor si a tarii lor, spunand ca primii care au descris geografic partile cunoscute ale lumii stravechi i-au plasat deasupra Pontului Euxin (Marea Neagra) si in nordul Istrului (Dunarea) (Geografia XI.62)
Alte scrieri antice ne spun ca hiperboreenii sunt tot una cu pelasgii care locuiau in nordul Traciei. “Hiperboreii sunt pelasgi, locuitori ai nordului Traciei” (Apolloniu Rhodiu).

De la Macrobius aflam ca nu doar Dunarea era un fluviu hiperborean ci si Donul asiatic ( Comentar la Somnul lui Scipio,II.7). Aceasta este o depozitie in plus ca habitatul pelasgo-dac nu se reducea doar la Dacia carpato-danubiano-pontica, ci se intindea pana in Asia, unde izvoarele antice ii plaseaza pe massageti in timpul antichitatii clasice.

De asemenea, Pliniu cel Batran ne spune ca poporul Arimphaeilor (arimi cum ii numea Nicolae Densusianu), locuitor langa Muntii Ripaei (Carpati), in Tracia, era de generatie hiperboreu (Istoria Naturala,VI.7).
Avem marturia lui Ovidiu, poetul roman exilat la Tomis (Constanta), ca este constrans sa-si petreaca viata in stanga Pontului Euxin sub Axis Boreus (Tristele, IV,41-42); din nou in alt loc acelasi Ovidiu, ne vorbeste despre Cardines Mundi sau axul boreal din tara getilor ( Tristele, II,19, 40, 45).
Martial, adresandu-se soldatului Marcellinus care pleca in expeditie in Dacia ii spune: “tu mergi acum sa iei pe umerii tai, cerul Hiperborean si stelele Polului getic” si tot Martial numeste triumful lui Domitian asupra getilor “Hiperboreus Triumphus” ( Epigrame, VIII,78).
Vergilius scria despre Orfeu care “singuratic, cutreiera gheturile hiperboreene… si campiile niciodata fara zapada din jurul muntilor Ripaei (Carpati)” (Georgicele, Iv,5,5 17).

Avand in vedere doar aceste marturii ale autorilor antici vedem ca localizarea geografica a Hiperboreei nu e la paralela de 69° latitudine nordica ci cea de 45°, latitudine nordica, la care se afla in antichitate Dacia si la care se afla actualmente tara noastra!

Hiperboreea lui Apollo era…Dacia
Dupa legendele antice, Hiperboreea era localizata dincolo de punctul de unde sufla vantul de nord, Boreas. Sa analizam un pic aceasta afirmatie mitica.
Zeii grecilor, nu traiau prea departe de tara acestora.. Ei salasluiau in Dacia, tara din care plecasera de fapt, aheii spre Elada ( actuala Grecie). Acolo, la nord de Istru, traisera titanii si tot acolo, vestitele amazoanele aveau o tara in care conduceau numai femeile. Tot de peste Istru sufla si vantul de nord- Boreas, care trecea peste Marea Neagra, strabatea stramtorile Bosfor si Dardanele, ajungand in Grecia!
“La nord de Tracia”, scrie Herodot, “ce fel de oameni locuiesc, nimeni nu poate sa stie; atat dar se pare ca dincolo de Istru exista pamant nelocuit si infinit” .
Toate aceasta ne arata ca limita orizontului geografic al grecilor antici, se intindea doar pana la Dunare (Istru)
De altfel si respectabilul istoric Arthur Weigall este de aceeasi opinie cand referindu-se la expeditia lui Alexandru Macedon la Dunare, spune: “Era aventura indrazneata, care ar fi putut prea bine pune capat carierei sale (a lui Alexandru Macedon –n.n) inca de la inceput … (expeditia –n.n) fusese intreprinsa in mare parte pentru a putea afirma ca el traversase marele fluviu care fusese ca o bariera pentru aventurile septentrionale ale lui Filip si formase linia admisa intre lumea cunoscuta a grecilor si nordul nestiut. Alexandru insusi, considera acest fapt ca fiind de mare importanta, caci pe tarmul marelui fluviu (Istru/ Danubius/Dunarea – n.n) el celebra un impresionant serviciu religios, oferind sacrificii lui Zeus, Herakles si divinitatii Dunarii”.
Legendele cele sacre ale antichitatii clasice plasau patria lui Apollo in Hiperboreea(Aristotel chiar numindu-l Apollo-hiperboreu). Tot in Hiperboreea se nascuse si mama sa Latona/Leto/Letea, pe o insula vestita in toata antichitatea pentru cultul ei inchinat lui Apollo. Aceasta insula se numea Leuke (Alba) actuala Insula a Serpilor din dreptul varsarii Dunarii in Marea Neagra. Pe aceasta insula se afla cel mai mare si mai vestit templu a lui Apollo din toata antichitatea despre care vorbeste Hecateu Abderita.

Tot de hiperboreeni se leaga si istoria infiintarii templului apolinic de la Delos precum si a celui din Delphi.
Ca centrul cultului apolinic se afla in Hiperboreea dacica, ne-o dovedeste si faptul ca cei mai cunoscuti profeti apolinici Olen si Abaris erau hiperboreeni. Olen a fost conducatorul hiperboreenilor care au fundat templul lui Apollo din Delphi precum si primul poet hieratic al Greciei, unde la dus apostolatul sau pentru credinta apolinica. El a compus mai multe imnuri sacre in onoarea lui Apollo, in care amintea si despre hiperboreenii care mergeau in pelerinaj la Delos insotind femeile pioase care erau inchinate templului de acolo. Tot lui i se atribuie si infiintarea hexametrului (ritm de vers).
Abaris, alt profet apolinic din partile Hiperboreei, a starnit o adevarata senzatie in randurile grecilor prin viata frugala si prin dreptatea-i caracteristica. Numai ca aceste doua caracteristici sunt aplicabile si anahoretilor geto-daci, acelor ktistai si capnobatai despre care vorbeste Strabon care duceau o viata de meditatie si apropiere de Zeu. In ceea ce priveste dreptatea, aceasta este trasatura de baza prin care Herodot ii desparte pe daci de ceilalti traci. El spune: “dacii sunt cei mai viteji si mai drepti dintre traci”. Acest Abaris, calatorind prin tinuturile Greciei in timpul apostolatului sau pentru intarirea credintei apolinice introdusa de Olen, arata tuturor o sageata de aur despre care zicea ca e simbolul lui Apollo. Este foarte captivant de stiut ca dacii vedeau sageata ca pe un simbol zamolxian, prin urmare Apollo si Zamolxe par a fi unul si acelasi zeu. In sprijinul acestei ipoteze, pledeaza si epitetul de “hiperboreu” atribuit atat lui Zamolxe - dupa cum aflam din scrierile lui Clement din Alexandria, cat si lui Apollo - dupa cum aflam din scrierile lui Aristotel.

Hiperboreea – polul spiritual al lumii
Polul getic, este o denumire asociata cu Hiperboreea in toate textele antice care se refera la acest subiect. El defineste de fapt ideea de Centru al Lumii, ca pol spiritual, asemanator Insulei Fericitilor din mitologia greaca, adica locul unde pamantul este in stare sa comunice cu cerul, de fapt un spatiu mitico geografic, cosmic si teluric in acelasi timp.
Sub acest aspect era perceputa Hiperboreea de catre grecii din epoca antichitatii clasice. De fapt, marturia lui Pindar ne lamureste in acest sens: “nimeni, nici pe pamant, nici pe mare, nu putea descoperi calea minunata care duce spre tinuturile hiperboreilor” (Piticele, X.29). Aceasta depozitie ne spune si altceva dar, ea marturiseste despre orizontul limitat al cunostintelor geografice elene; ceea ce se afla in nodul Dunarii era pentru ei inca la inceputul perioadei clasice un mister si tinea de geografia mitica nu de geografia reala.
Conform aceluiasi Pindar, hiperboreenii erau o semintie sfanta, scutita de maladii si batranete, care nu cunosteau razboiul (dar, il vor invata mai tarziu devenind unii dintre cei mai aprigi luptatori ai antichitatii).
Prin urmare, Pindar si nu numai el, ne descopera o Dacie/Hiperboreea, mistica in care oameni duceau un trai paradisiac de inceput de timp, de epoca de aur a omenirii.

“Pe-un picior de plai
Pe-o gura de rai…”

Miorita noastra nu ne induce in gresala! Aceasta balada a geniului popular, fie ea antica, fie medievala, valorifica o traditie foarte veche confom careia Dacia/Hiperboreea era un tinut paradisiac, plaiul teluric devenind in ordinea lucrurilor sacre, gura de paradis.
As dori sa mai mentionez ca Medicii lui Zamolxe erau renumiti in toata lumea antica si mai priceputi decat grecii in tratarea diferitelor afectiuni cum ne spune Platon: “Vazand ca Harmide e de aceeasi opinie cu mine prinsei inima, imi regasii increderea in mine, putin cate putin, ma inflacarai si ii zisei: tot asa si cu descantecul cesta, Harmide: l-am invatat in oaste de la un doctor thrac, unul din ucenicii lui Zamolxe, despre care se spune ca au puterea sa te faca nemuritor. Acest trac spunea ca doctorii greci au mare dreptate sa faca observatia de care pomenii. Dar, adauga el, Zamolxe, regele nostru , care este zeu, spune ca precum nu se cade sa incercam a vindeca ochii fara sa ne ocupam de cap, ori capul fara trup, tot astfel nu se cade a incerca sa vindecam trupul fara sa vedem de suflet, si ca tocmai din pricina asta sunt multe maladii la care nu se pricep doctorii greci, fiindca nu cunosc intregul de care ar trebui sa se ingrijeasca. Caci daca cesta ar merge rau,, este peste putinta ca partea sa mearga bine” (Charmides)
La acesta adaugam si faptul ca cam toti marii invatati ai Greciei antice au fost initiati in Tracia cei mai cunoscuti fiind Aristotel si Pitagora!
Inchei afirmandu-mi credinta ca Dacia a fost intr-o vreme, pierduta pentru noi in negurile istoriei, centrul spiritual si cultural (civilizator) al lumii vechi. Daca am privi cu luare aminte trecutul, si astfel sa invatam din el, credinta mea este ca am putea redeveni ceea ce am fost candva. Numai ca asta se poate doar prin revenirea la valorile fundamentale ale neamului nostru, nu prin adoptarea docila a “normelor” europene sau americane care ne fura ochii in fiecare zi !

Sapaturile arheologice desfasurate de specialistii romani si ucraineni la cetatea dacica de la Malaja Kopanja, in Ucraina Transcarpatica, au scos la iveala un cimitir cu inventar special de bogat. Au fost descoperite 6 morminte dacice intacte, catarame de centuri, sabii, lanturi, varfuri de lance si sulite, zabale cu psalii, zeci de obiecte personale care vor permite o analiza mai corecta a evolutiei civilizatiei din acest areal. O mare parte din ceea ce se stie despre cetatea dacica de pe malul Tisei se datoreaza profesorului V. Kotigorooko de la Universitatea din Ujgorod. Cimitirul de la Malaja Kopania este poate primul sit arheologic care ofera date complete despre viata si civilizatia dacilor.

In satul Malaja Kopanja - Ucraina, la doar 15 km de frontiera cu Satu Mare, la vest de Carpati, se afla una dintre cele mai impresionante cetati dacice. Sapaturile demarate in urma cu 30 de ani de profesorul V. Kotigorooko au scos la iveala fortificatii construite si locuite de catre daci, ce dateaza din secolele care au precedat trecerea de la era pagana la cea crestina.

Cercetarile efectuate pe parcursul acestei veri de Universitatea din Ujgorod si Muzeul Judetean din Satu Mare la cetatea de la Malaja Kopania au scos la iveala un cimitir dacic cu un inventar special de bogat. Printre piesele descoperite amintim: 20 de catarame de centuri si paftale, o sabie lunga, lanturi pentru agatat sabiile de centuri, varfuri de lance si sulite, 6 zabale cu psalii, pinteni de calarie si cateva bijuterii de aur si argint. special de captivante sunt doua paftale, una cu decor vegetal argintat si una din fier cu decor animalier. Aceasta din urma are doua registre decorative ce redau o pasare rapitoare care prinde in gheare un peste, scena fiind una specifica mitologiei dacice.

Astfel de descoperiri sunt special de rare in cetatile dacice, descoperirea de la Malaja Kopanja fiind comparabila cu scena de pe scutul de parada descoperit in anii A?50 in cetatea de la Piatra Rosie, din zona Muntilor Orastiei. In zona cimitirului au fost descoperite 6 morminte dacice intacte. Ele sunt reprezentate de urne cu oase incinerate. Urnele si inventarele funerare, ca si intreaga ceramica ce apare in zona cimitirului, nu lasa dubii asupra atribuirii lor perioadei clasice a civilizatiei dacice. Atrage atentia numarul mare de piese care apartin unor cavaleri razboinici, cu un inalt statut social.

Situl arheologic ofera date complete despre viata dacilor.

Alaturi de materialele descoperite de-a lungul anilor in cetate, inventarele mormintelor sunt importante pentru reconstituirea istoriei cetatii si a oamenilor care au locuit-o. Descoperirea cimitirului cetatii Malaja Kopanja si cercetarea acestuia va permite, datorita prezentei abundente de obiecte personale, o mai buna fixare cronologica a inceputului si a evolutiei acestui centru al civilizatiei dacice. Cea mai importanta realizare ar fi dar o cunoastere profunda a structurii si relatiilor sociale si etnice din cadrul comunitatii ce a trait in zona fortificatiei. La Malaja Kopanja, in Ucraina Transcarpatica, se contureaza primul caz din intreaga arie locuita de daci in care informatiile ce provin dintr-o intensa cercetare a unei dave dacice pot fi legate de informatiile pe care le ofera cercetarea cimitirului oamenilor care au locuit-o.

Cetatea de la Malaja Kopanja.

Asezarea, cu o suprafata de 3,5 ha, se afla pe un deal cu pante abrupte de pe malul drept al Tisei. Sistemul de aparare al cetatii este special de complex, demn de un mare centru politic, comercial si religios, aflat la fruntariile nordice ale Daciei. Dealul, care are pe trei laturi pante abrupte cu inaltimi de 80 metri, a fost inconjurat de un zid imens construit din pamant, piatra si barne de lemn.

In locurile in care este mai bine pastrat, asta are si acum o inaltime de 2,5 m si o latime de 12 m. Pe latura de nord, unde panta dealului este mai domoala, in fata zidului principal a fost sapat un sant detaliat si au fost amenajate, unul dupa altul, inca trei valuri de aparare din pamant cu palisade din trunchiuri de copaci. Stratul de cultura din interiorul fortificatiei, ce in unele locuri trece de doi metri, atesta o locuire intensa. Cu un plan identic cu al sanctuarelor de pe terasele Sarmizegetusei Regia sau din alte dave dacice, aceste constructii sunt considerate cladiri cu caracter cultic.

Comertul intens ce se desfasura in acest centru tribal din nord-vestul Daciei este atestat de provenienta diversa a monedelor gasite in timpul sapaturilor din dava de la Malaja Kopanja.

CURENTUL

ADRIAN BUCURESCU

DACIA SECRETĂ

Toţi împăraţii de după Traianus au fost nevoiţi să regrete invazia asupra ţării de la Nord de Danubius. Imediat după moartea lui Traianus, dacii liberi, împreună cu iazigii metanaşti şi cu roxolanii, au atacat provincia romană. Hadrianus, succesorul lui Traianus, i-a învins pe iazigi, printr-un general de-al lui, şi i-a împăcat pe roxolani cu bani. Eutropius scrie că Hadrianus a vrut să părăsească Dacia, dar a fost oprit de prietenii lui cu argumentul că, astfel, „ar cădea mulţi cetăţeni romani în mâinile barbarilor”. In timpul urmaşului lui Hadrianus, Antoninus Pius, generalii romani i-au respins pe dacii liberi de două ori; în anii 143 şi 156-157. Pe vremea împăratului Marcus Aurelius romanii au fost nevoiţi să se lupte cu costobocii (dacii din Bucovina), care au atacat Dobrogea, ajungând până în oraşul grecesc Elateea, unde au fost învinşi. Aliaţii costobocilor au fost marcomanii, de la care războiul s-a numit marcomanic. Luptele s-au încheiat abia pe vremea lui Commodus, urmaşul lui Marcus Aurelius. În timpul domniei acestuia, s-au răsculat dacii din teritoriul cucerit, dar şi ei au fost învinşi. Pe vremea Iui Caracalla, a avut loc prima năvală a goţilor în Dacia Romană, aliaţi cu dacii liberi din Miazănoapte. Împăratul a venit în ţinuturile noastre şi a reuşit să învingă. În timpul împăratului Macrinus (217-218), scrie Cassius Dio, „dacii pustiau o parte a Daciei şi ameninţau să se lupte mai departe, după ce-şi luaseră îndărăt ostatecii pe care-i primise Caracalla sub cuvânt de alianţă”.
De pe la anul 230 încoace, atacurile nu au mai încetat. La leatul 235, romanii i-au învins pe dacii care atacaseră împreună cu sarmaţii. Peste doi ani, carpii (dacii din Moldova), laolaltă cu goţii, au prădat în Dobrogea. Cu mare greutate, romanii i-au învins. În anul 245, carpii au atacat din nou şi au fost învinşi iarăşi. În acelaşi an, goţii şi dacii liberi au pătruns încă o dată în imperiu. Atacurile s-au ţinut lanţ până la aşa-zisa „retragere aureliana”. Aceasta a însemnat independenţa Daciei, încununarea războaielor neîntrerupte pe care dacii liberi, aliaţi cu alţi „barbari” le-au purta împotriva „râmlenilor”.
Ca să-i disperseze pe daci, romanii îi mutau pe unii dintre ei la Sud de Dunăre. De atunci datează, probabil, şi o inscripţie funerară, găsită la Panzir (Macedonia); SEVERINOS MOY LIO NENTHA DEKEIT. Traducerea: În Nord mie Leul îmi ziceau dacii.

In relief, deasupra inscripţiei fig. 110 este prezentat un bărbat cu barbă îngrijită şi îmbrăcat în haine bune; de aceea nu este exclus ca personajul să fi fost negustor şi moartea l-a surprins departe de casă.
Cei mai mulţi strămutaţi fugeau peste Dunăre, înapoi, la locurile lor de baştină. Alţii au rămas definitiv acolo unde au fost duşi. Aceştia sunt strămoşii aromânilor, meglenoromânilor şi istroromânilor. Dacii liberi au reuşit să-şi elibereze ţara până la anul 1000 de la naşterea Gemenilor Divini. Împlinirea unui mileniu de la naşterea zeilor a dat vitejilor forţa decisivă de a-i alunga pe duşmani peste Dunăre. În cinstea acestui eveniment, preoţii daci au înălţat calendarul mare de la Sarmizegetusa, ce consemnează pentru eternitate aşteptata şi meritata izbândă.

ULTIMUL ÎMPĂRAT AL DACIEI

Poporul dintre Nistru şi Tisa ascultase dintotdeauna de un singur conducător, în acelaşi timp mare preot, care, într-o vreme, îşi avea reşedinţa la Făgăraş, chiar în inima Daciei. Numele cetăţii vine de la geto-dac. VOLOG-A-ISES „Locţiitorul lui Ises (al Celui Suprem)”. De la aceeaşi sintagmă vine şi numele actualului judeţ Vâlcea, peste care, sub numele de Far-caş (cu aceeaşi origine) a domnit un timp, după ce au trecut munţii, marele voievod ce a întemeiat primul stat românesc. În afară de VOLOGAISES, domnul mai purta şi numele de AN-GRUS „Fericitul; Supremul”. El avea, odinioară, un statut asemănător cu al vechilor împăraţi japonezi: se ruga la ceruri şi nu se arăta decât conducătorilor religioşi şi militari. Împăraţii romani purtau şi ei titlul de Pontifex Maximus „Preot Suprem”. Ultimul autocrat daco-roman a fost ANGRUS „Fericitul; Supremul”, căruia, după ce a întemeiat Ţara Românească, i s-a zis şi TOCHOMER „întemeietorul; Ctitorul” (nu Tihomir, cum apare în istoriografia noastră!). El a fost tatăl lui Basarab. Forţat de expansiunea maghiară, ce se apropia de Făgăraş, ANGRUS – Negru, Nicoară - a trecut munţii, împreună cu suita lui şi a întemeiat un stat liber, la Nord de Dunăre. La Curtea de Argeş domnul a înălţat un templu închinat zeilor Daciei, aşa-zisa „Biserică Sân-Nicoară”.

Turnul straniu al clădirii, ce se mai înalţă încă din ruine (fig. 114), arată că nu a fost vorba de o biserică obişnuită. Numai autoritatea magică a marelui preot valah a făcut ca întemeierea Ţării Româneşti să fie ferită de războaie civile şi să cuprindă şi Oltenia, ai cărei boieri, după cum atestă cronicile munteneşti, s-au închinat şi ei marelui domn. Multă vreme, din noul stat au făcut parte şi ţinuturile Almaşului şi Făgăraşului, de unde descălecase întemeietorul.
După titlul de ANGRUS, românii i-au spus domnului Negru-Vodă; chiar şi turcii au numit până târziu Muntenia Kara Iflak „Valahia Neagră”, după numele popular al ctitorului ei. Creştinându-i numele, românii i-au mai zis voievodului şi Nicoară sau, după calendarul bizantin, Nicolae.
Poate că una din cauzele evitării războiului civil a fost şi nunta lui Nicoară cu Marghita, fata şi moştenitoarea voievodului de Câmpulung. Numele ei venea din geto-dac. MARKEROTA „Prea Curata”. Marghita era creştină, dar cu înclinaţii spre catolicism.
De la aristocraţia de stirpe dacică şi gotică, de multe ori cu funcţii sacerdotale, a rămas denumirea oficială a ţării -VALAHIS sau VLAHIA. Pentru că a fost întemeiată de ANGRUS, i s-a mai spus, în acte, şi UNGRO-VLAHIA „Valahia lui Angrus; Marea Valahie; Valahia Neagră”, titlu păstrat şi astăzi de mitropolia Munteniei. Poporul simplu şi-a spus însă mereu român, iar patria şi-a numit-o Ţara Românească”.

PE ARGEŞ ÎN JOS

Negru-Vodă a fost înmormântat în lăcaşul ce se va numi mai târziu Biserica Domnească din Curtea de Argeş. Mormântul lui a fost deschis la 31 iulie 1920, cu prilejul unor lucrări de restaurare. La Biserica Domnească se păstrează datina ca, în fiecare an, de Sfântul Nicolae, să se pomenească la acel mormânt ctitorul. Monumentul funerar, care se află între cei doi stâlpi ai pronaosului, a scăpat neatins timp de peste şase veacuri. In momentul când piatra a fost ridicată de pe sarcofag, a apărut, într-o scurtă vedenie, imaginea nealterată a Marelui Domn şi Preot din veacul al XlII-lea. Pe cap purta o diademă de mărgăritare, încheiată cu un lanţ de aur peste pletele lungi, castanii, lăsate pe spate. La gât, peste tunica de mătase purpurie, se răsfrângea un guler de dantelă în mătase şi aur. Un şir de aproximativ 30 de nasturi de aur încheia tunica, împodobită la gât, la piept şi la manşete cu şiraguri de mărgăritare. Colţurile pulpanelor erau împodobite în faţă cu două rozete, tot cu mărgăritare. Nasturi de aur se aflau şi la mâneci, iar coatele erau brodate cu galoane de fir.

Peste şolduti avea petrecută o centură brodată cu fir de aur şi mărgăritare, care se încheia cu o superbă pafta de aur (fig. 115) ce reprezenta Palatul Cerului, în partea centrală, pe un fond de smalţ albastru, este lucrată în relief o lebădă cu cap de femeie, iar lateral în balcoane, se află Gemenii Divini, fiul şi fiica împărătesei Cerului. Giulgiul voievodului era acoperit cu swastici, simbolul sacru al iniţialei numelui celor doi Zalmoxis - litera dublă Z.

O coloană sculptată (fig. 116) împarte în doua dala funerară. Din extremitatea sa ies două ramuri simboluri ale celor doi copii cereşti; adică 24 de secole ce trecuseră de la moartea împăratului-profet Orfeu, până la naşterea Gemenilor divini.
Că Tochomer - Negru-Vodă - se mai numea şi Nicolae, sau, mai pe româneşte, Nicoară, ne-o demonstrează hramul primei sale ctitorii de la Curtea de Argeş; apoi slujba religioasă anuală, la mormânt, în ziua de Sf. Nicolae, şi chiar numele nepotului său direct, Nicolae-Alexandru, fiul lui Basarab. Şi astăzi mai există obiceiul, la români, ca nepoţii să preia numele bunicilor.

ADRIAN BUCURESCU

DACIA SECRETĂ

TERIBILUL NUMĂR 666

Strabon scrie că Decaineus a fost în Egipt, ceea ce presupune că marele preot a fost şi prin alte ţări mediteraneene. Pe unde a trecut, getul trebuie că s-a îngrozit văzând că misterele zalmoxiene au fost deformate, că din cei patru zei (în fapt: Unul - Crucea!), s-au făcut, în alte religii, câteva zeci. Chiar foarte mulţi traci transformaseră cultul în „folclor”, plasând faptele sfinte în locuri diferite şi interpretând învăţăturile sacre fiecare după mintea lui. Pe de altă parte, vechea dogmă orfică exercita încă o puternică influenţă în popor şi în nobilime. Cei ce mai ştiau tainele zalmoxiene; regii şi preoţii, le păzeau cu străşnicie. Dar în anul 666 de la Zalmoxis, împăratul Buerebuistas şi marele preot Decaineus au hotărât să restaureze adevăratul cult, dezvăluindu-le geţilor misterele sacre. S-a decis deci ca anul 1 al calendarului să fie anul naşterii Celor Doi Zalmoxis. În acest sens, anul reformei religioase a fost 666, iar adepţii l-au socotit număr benefic, pe când adversarii l-au considerat număr malefic. Acest număr apare în foarte multe-inscripţii din Dacia, sub forma CCC sau SSS.
Astfel, pe un opaiţ de la Drobeta , scrie, de la dreapta la stânga: E NAMOR SSS. Traducerea: Cu numărul 666.

Pe o placă de marmură de la Tomis este încrustată o rugăciune (fig. 83) a unei gete zalmoxiene:

AYRELIA
BENERIA
SYM FORO
SYN BIO
SYN ZE SASE TRI
KAI TETHY GATRI
AYRIS NONAM
NIASCHARIAN

Traducerea: Strălucitoare, Curată, Măreaţă Doamnă! Sunt credincioasă: sunt cu trei de şase. Doar atât te rog: cândva, să mă ajuţi să renasc!
Această poezie poartă şi un acrostih, adică iniţialele versurilor se citesc astfel: AB SSS K-AN. Traducerea: Cu 666 de ani.

Pe o placă de marmură (fig. 84), descoperită în oraşul Tetovo (Macedonia), se află următoarea inscripţie:

IME KI NAMAYR TRES
ZE SASE STE VY MNE MFS
CHARIN EK TON I DION ZOSA

Traducerea: Sunt cu numărul trei de şase, care pentru mine e sfânt. Mi-ar plăcea (doresc) să mă înalţ în Tărâmul Zeilor.

Pe un opaiţ, descoperit în cetatea veche de la Celei-Corabia (jud. Olt), scrie CVIVI, combinaţie între S „Sase” (C grecesc!) şi VI „Şase” latinesc. Tot în astfel de combinaţii, dar scrise invers, din motive magice ori din neştiinţa de carte a meşteşugarilor, apare numărul 666 pe cărămizi şi ţigle găsite la Bumbeşti-Jiu (jud. Gorj) - , precum şi în alte cetăţi dacice .
Cum de a ajuns 666 să simbolizeze „numărul fiarei”, în ..Apocalipsa” Sfântului Ioan Teologul, a fost pană acum un mister.

CALENDARUL DACIC

După moartea lui Buerebuistas şi împărţirea Imperiului Getic în cinci regate, Decaineas şi-a stabilit reşedinţa regală în Munţii Orăştiei, la Sarmizegetusa. Acolo a creat aşa-zisul „Soare de Andezit”, în realitate altarul lui Apollon, înconjurat de cei zece ucenici.

Tot, acolo, marele preot şi rege a înălţat micul calendar rotund (fig. 111), ce reprezintă anul dacic. Acest calendar este alcătuit din 11 grupuri de câte 8 stâlpi şi câte un grup de 7, respectiv 6 stâlpi. În graiul dacic PAR însemna „patru; stâlp” (cf. rom. par). Aşadar: 11 x 8 x 4 = 352. Adăugând la 352 ceilalţi 13 stâlpi (7 + 6), se obţine numărul 365, adică zilele unui an obişnuit (nebisect). Cele 3 grupuri dintre grupurile de 7 şi 6 reprezintă cei 3 ani în care tinerii zei au fost plecaţi dintre Napei. 7 + 6 = 13, adică anii după care Crăciunul şi alte sărbători cădeau în aceeaşi zi. În acelaşi timp, 7 x 6 = 42, adică anii pe care i-au petrecut Gemenii Divini pe pământ. În interiorul cercului, mai sunt 3 stâlpi, ce reprezintă câte o zi din cei 3 ani bisecţi cuprinşi în perioada de 13.

Calendarul cel mare rotund (fig. 112) a fost înălţat după eliberarea Daciei, până la anul 1000 de la naşterea lui Apollon şi Artemis. Primul
cerc (exterior) este format din 104 de blocuri de andezit şi reprezintă numărul zilelor de post dintr-un an (miercurile şi vinerile). Al doilea, lipit de cercul exterior este compus din 180 stâlpi înguşti, grupaţi câte 6. Al treilea cerc este constituit din 84 de stâlpi de lemn. Aşadar: 104 + 180 + 84 = 365 + 3 = 368. Nu întâmplător, potcoava din interiorul marelui calendar este alcătuită din 34 de stâlpi de lemn, prevăzută cu 2 praguri aşezate faţă în faţă, către călcâiul potcoavei. Aceste praguri despart 21 de stâlpi de ceilalţi 13, aflaţi spre vatra sacră. Să reţinem, din potcoavă, şi acest calcul: 34 + 13 = 47. Numărul 13 este în legătură cu revenirea Crăciunului în aceeaşi zi, ca în calendarul lui Decaineus. Dacă vom face o socoteală simplă, rezultă că sanctuarul a fost înălţat (terminat) la anul 1000 de la Zalmoxis. Astfel: 21 x 47 = 987, adică anul independenţei Daciei (274). Adăugând la 987 cei 13 stâlpi de la călcâiul potcoavei, obţinem 1000 - de la Zalmoxis! - anul desăvârşirii calendarului.
In complexul astronomic de la Sarmizegetusa mai există şi câteva aliniamente ce reprezintă numărul zilelor de post. Astfel, aliniamentul alcătuit din 4 şiruri de către 10 postamente de andezit (4 x 10 = 40), reprezintă zilele din postul Crăciunului (ca şi astăzi!). Alt aliniament, compus din 4 şiruri de câte 15 discuri de calcar, reprezintă zilele din postul Paştelui dacic. Culmea e că până şi cele 7 zile ale săptămânii dacice amintesc de cele de astăzi: prima se numea AVLANA „Deplina; Integra”, după un supranume al zeiţei-mame; a doua, AMALTHEIA „Cea care creşte zeii”, era închinată mamei adoptive a Gemenilor Divini; a treia, MERGURIUS „Înainte-Mergătorul”, era ziua lui Orfeu, de post, fiindcă acesta fusese ucis; a patra, ZIAIS „Luminoasa” era a lui Artemis; a cincea, BENNAR „Jertfa; Jertfitul”, era zi de post, dedicată Iui Apollon, de asemenea ucis; a şasea, SABATHIOS „Casa Domnului” sau SAMBATIS „Purificarea” era închinată tatălui adoptiv al zeilor; în fine, a şaptea, DOMNICA „Schimbarea Vremii; Marea Purificare”, era a lui TATO NIPAL „Tatăl Ceresc”.
În legendele sacre geto-dacice se spunea că, la vârsta de şapte ani, micul Zalmoxis a început să păzească oile tatălui adoptiv, Admetos-Aisepos. Uneori, ciobănaşul divin era ajutat şi de sora lui geamănă. Ca să treacă în calendarul lor vârsta de şapte ani a celor doi ciobănaşi, geto-dacii au pus-o în a şaptea zi după Naşterea Sfântă şi au numit-o VESELIA „Timp Nou; Loc Nou; Schimbare; Sărbătoare”. Aşa s-a ajuns ca Anul Nou să nu mai fie serbat de Crăciun, ci mai târziu cu şapte zile, iar creştinii, de la Veselia, au consacrat această sărbătoare Sfântului Vasile. De altfel, în unele ţinuturi româneşti, Anul Nou mai este numit şi Crăciunul Mic.
Un alt exemplu, dintre sărbătorile dacice preluate de alte culte, este planta ANIAR-SEXE „Şase Ianuarie; Bobotează”, atestată de Dioscorides. La 6 Ianuarie, a 13-a zi de la Crăciun, se sărbătoarea Botezul Gemenilor Divini, ce se săvârşise când împliniseră 13 ani. De la acest botez în apă, ce se mai numea şi ANIARSEXE, vecinii tracilor au creat mitul lui Narcis, cel ce se aruncă în apă asupra propriului chip. Un pseudo-mit alegoric afirmă că din locul morţii lui Narcis au răsărit narcise. La geto-daci, Aniarsexe se numeau mai multe flori ce înfloreau iarna, prevestind primăvara.

ADRIAN BUCURESCU

DACIA SECRETĂ

TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE ŞI VIAŢĂ FĂRĂ DE MOARTE

Tracii orfici credeau în metempsihoză ca într-un act purificator, pentru care ciclul reîncarnărilor este infinit sau se opreşte în PREIDIS „Paradis”. După informaţia dată de Platon (în „Kratylos”, 400 d.C), orficii considerau sufletul un principiu al binelui, o particulă divină; iar corpul - o închisoare a sufletului şî credeau că, după moarte, sufletul îşi continuă existenţa şi este obligat să suporte mai multe modificări şi metamorfoze, spre a se purifica de infestarea cauzată de trup. Credinţa în renaştere şi în nemurire a propovăduit-o însuşi Apollon-Zalmoxis, iar primul străin ce aminteşte de ea este Herodot: „Iată cum ştiu să se facă nemuritori geţii: ei cred că nu mor şi că acel care dispare din lumea noastră se duce la zeul Zalmoxis. Unii dintre ei socotesc că acesta (este) Gebeleizis. (…) Zalmoxis acesta (…) a clădit o casă pentru adunările bărbaţilor, în care (se spune) îi primea şi îi punea să benchetuiască pe fruntaşii ţării, învăţându-i că nici el, nici oaspeţii săi şi nici unul din urmaşii acestora nu vor muri, ci vor merge într-un anume loc, unde vor trăi pururi şi vor avea parte de toate bunătăţile”. Hellanicos din Mitilene, care a trăit în acelaşi timp cu Herodot, scrie: „El (Zalmoxis) le spunea că nici el şi nici cei din tovărăşia lui nu vor muri, ci vor avea parte de toate bunurile (…) Cred în nemurire şi terizii şi crohizii. Ei spun că cei morţi pleacă la Zalmoxis şi că se vor întoarce. Dintotdeauna ei au crezut că aceste lucruri sunt adevărate. Aduc jertfe şi benchetuiesc ca şi cum mortul se va întoarce”. Platon aminteşte şi el de „un medic trac, unul din ucenicii lui Zalmoxis, despre care se zice că îi face pe oameni nemuritori”. Diodor din Sicilia scrie şi el: „La aşa-numiţii geţi, care îşi închipuie că sunt nemuritori, Zalmoxis pretindea că şi lui îi dăduse legile Hestia, zeitatea lor”. Relatând expediţia lui Alexandru cel Mare în zona Dunării, Arrian îi aminteşte pe „geţii care cred în nemurire”. în „Viaţa lui Pythagoras”, Iamblichos scrie: “Căci Zalmoxis, de origine trac, fost sclav şi discipol al lui Pythagoras (!), după ce a fost eliberat şi s-a întors la geţi, le-a întocmit legile, cum am arătat la început, şi a îndemnat la bărbăţie pe concetăţenii săi, convingându-i că sufletul este nemuritor. Chiar şi acum galatti toţi şi trallii şi mulţi dintre barbari îi învaţă pe copiii lor că nu este cu putinţă ca sufletul să piară, ci că el continuă să existe; şi că nu trebuie să se teamă de moarte, ci să înfrunte primejdiile. Şi pentru că i-a învăţat pe geţi aceste lucruri şi le-a scris legile este socotit la ei drept cel mai mare dintre zei”. Împăratul Iulianus „Apostatul” scrie: „Crezând că nu mor, dar că îşi schimbă locuinţa, ei (geţii) sunt mai porniţi pe lupte, decât ar fi înclinaţi să întreprindă o călătorie”.
Nemuritorii îşi spuneau între ei şi CHAR-ISTON „Fiii Cerului; Născuţi în Cer”, aşa cum se vede într-o inscripţie de pe o placă funerară - descoperită la Bartulitsa-Shtip (Macedonia), în relief, sunt: o femeie, un copil de aproximativ 10 ani şi un bărbat. În josul reliefurilor se află inscripţia: THEOS OIER RAOK LEPSER VEGLIO S-LEIVERA. EY CHARISTON A NETHE. Traducerea: Doamne, ne rugăm să-(ţi) apleci privirea spre cei curaţi. Intre Fiii Cerului să se nască! De la CHARISTON, în graiul geto-dac existau şi variantele CRESTONAI, KROUSTANE şi KRUSTANE. Lui Apollon însuşi i se mai spunea şi CAR-YSTOS „Fiul Cerului;

Pe o lespede funerară (fîg. 46), descoperită la Caransebeş, scrie: D(a) M(ono). BRISANUS.AU.LU.SANI.MI.NESCO. Traducerea: De reţinut (întru pomenire). Cel Bun (Bunicul?) şi soţia lui să renască!

Pe două din farfuriile de aur (fig. 47, fig. 48), din tezaurul de la Sânnicolau Mare, se află aceeaşi inscripţie în versuri:

HARDEAL DA TIOS ELILON A NAPA Y SONATEIS OYTON

Traducerea: Grădina Domnului cea înflorită (să înflorească!); în ceruri o vor vedea (doar) cei renăscuţi! În treacăt fie spus, din inscripţia de la Sânnicolau Mare se vede şi de unde vine şi ce înseamnă numele Ardealului.

Condiţiile pentru a renaşte în cer erau destul de grele pentru unii. Astfel, pe o mulţime de vase (fig. 49), descoperite în Dacia, scrie: S-TRA TO NEIKOY.
Traducerea: Să trăieşti în sărăcie (abstinenţa)! Aceeaşi propoziţie putea fi citită şi astfel: S-TRATO NEIKOY. Traducerea: Să-i ajuţi (ocroteşti) pe săraci!
O inscripţie frigiană este şi mai explicită:

IOSNI SEMUN
KNUMANEI KAKUM
ADDAKET
ETITTET
IKMENOS EITU

Traducerea: Niciodată să (nu te) compari! Pe nimeni să (nu duşmăneşti! Cei Viteji (Curaţi) şi Prevăzători (Atenţi) împreună să se adune!

Desigur, din învăţăturile zalmoxiene provine mitul cu Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, din basmul cu acest titlu, cules de Petre Ispirescu. Iată una dintre cele mai frumoase poezii getice privind această eternă dorinţă a pământenilor, pe o lespede funerară (fig. 50) descoperită la Tomis:

ELI ENS MEN GENETE
VIOTOY TELO SOTE
TELE SDAI MATOSE
TI DIOS STON DA ETE
IN DIADO CHONEIDE
TIS VASKA NIEMORE
SENOTOS ESTO MARE
I RAER PA SEN DEK ME
SOTHEN EL PI DOSKA
I VIOTOY KIOLYS A SKA
KO TETIANER PATERE
END OKEY TONTYR PLEONERE
OI ARCHEN (…)

Traducerea: Intre îngeri eu m-am născut. Ţelul vieţii (mi-)am văzut. Acolo m-au aşteptat strămoşii. Cu Domnul stau în ochi , (în faţă). In carte (legământ, testament) sunt înscris (cunoscut). Printre cei mari mă număr. Sănătos voi fi mereu. In Rai (văzduh) voi petrece zilele (timpul). Cu tovarăşii (prietenii) voi bea deseori din Apa Vieţii ştiind că îl întinereşte pe bătrân şi îl umple pe cel încercat (chinuiţi de fericire, înălţându-i…

Pe mormântul marelui rege frigian Midai (Midas!) scrie:

ATES ARKIAVAI
SA KENA NO LAVOS MIDAI
L-AV ALTEI
VA NAKTEI
EDAES

Traducerea: Stăpâne Preaputernic! De cine nu a fost iubit Midai? De Apa Mare şi întunecoasă să treacă!
În satul Leshac-Tetovo (Macedonia) s-a descoperit un cap de femeie sculptat în marmură, lângă o placă (fig. 51) prezentând următoarea inscripţie în versuri:

GETAS GEN
THIA NEN TEN
SYN BION METACHAR .
ETOSY IASI NE DAL
OCHO TEKTE NATOER DIKE
LA REDO NIEDE CHARE TIGE
GE NOIANE TAGANIO
REMPEDA-SI EINODIO
I STELEO ETHEMA

Traducerea: Vitează femeie (doamnă)! Zeii te conduc (ocrotesc). Sunt buni mai-marii Cerului. Asemenea splendoare nu ai mai văzut. Ca un copil să renaşti, ziceai; în Cuibul Fericirii să rămâi. Cu apa vrăjită şi limpede spălându-te, cu o stea vei semăna.

ГETACTENOIANHN
THNCYNBIONMETA
XAPHTOC

YIACINHAAAOXcoTEKTHNATOHP
AlKEAAPHAxoNIHAEXAPHTШГE/
ГENOШANHTAГANHO + PEMПEAACI/
EINOAIOICTEAEOH 0HMA

ÎNĂLŢAREA LA CER

Cât timp a fost mare preot şi rege al geţilor, autoritatea lui Apollon s-a întins peste toată Tracia. Sunt de înţeles astfel eforturile lui Buerebuistas, peste mai bine de şase veacuri, pentru reunificarea tuturor tracilor. Tracia este moştenirea lui Apollon, aşadar războiul îndelungat al Iui Buerebuistas era sfânt!
Sfântul Origenes ne informează că Zalmoxis a introdus druidisnud la celţi. De altfel, între religia geto-dacilor şi aceea a celţilor existau nenumărate asemănări. Geţii spuneau că regele lor a cutreierat toată Europa. Locţiitorul lui Apollon în Ţara Geţilor era întotdeauna Petrae sau Asamum, iar cel ce 1-a însoţit pe zeu în toate călătoriile a fost Ion sau Abaris. Acesta a fost considerat de greci, mai târziu, zburător hyperboreu, trăind fără hrană, prevestind viitorul, făcând minuni şi vindecând molimi (ciuma din Sparta, de exemplu). Elenii spuneau că Abaris cutreiera Grecia în zbor, călare pe o săgeată magică de aur (de fapt, săgeata care ucisese zeul!), dăruită de Apollon, cu care s-a şi întors de la eleni la hyperborei. Toţi grecii spuneau că Abaris era preot al lui Apollon şi autorul unui poem (Theogonia) şi al unui ciclu de descântece (Katharmoi), cu care îşi efectua opera medicală.
Dacii din munţi căraseră până lângă râul Naparis lespezi de piatră roşie, din care înălţaseră pentru Fraţii Divini un palat nemaivăzut vreodată pe aceste meleaguri. Ruinele impunătorului edificiu se mai văd şi astăzi la Sărăţeiui-Vechi, lângă Ialomiţa. Cu o zi înainte de despărţirea definitivă de poporul lor, regele şi marea preoteasă şi-au chemat ucenicii şi ucenicele la palat, oferindu-le o cină. Era după culesul viilor, la echinocţiul de toamnă, iar Apollon şi Artemis au băut cu apropiaţii lor o cupă de vin, spunându-le că următoarea o vor bea împreună în Paradis. La acea masă sfântă, zeul şi zeiţa le-au împărtăşit invitaţilor şi câteva din ultimele taine pe care le-ar fi putut afla nişte pământeni. Ceasul acela de seară s-a numit mai târziu CON CINNA NALEINNA „Marea Cină a Vrednicilor (Fruntaşilor)”, cum se vede şi din inscripţia de pe o cărămidă descoperită la Drobeta (fig. 63):

A doua zi, Apollon şi Artemis au trecut râul Naparis, la Piangetae, în satul Cabesos „Scobitura; Capra”, unde copilăriseră. Acolo, pe colina de lângă lacul ce se cheamă acum Neamţu, pe când îşi luau rămas bun de la cei apropiaţi, s-au ivit în văzduh lucruri neînţelese, precum şi schimbări de necrezut, după cum urmează: lumina Soarelui a dispărut şi s-a aşternut noaptea, nu blândă şi liniştită, ci plină de fulgere înspământătoare, de vânturi vijelioase, ce aduceau furtuna din toate părţile. În vremea aceasta, mulţimea s-a împrăştiat fugind, iar ostaşii s-au strâns la un loc. După ce a încetat tulburarea şi a strălucit din nou lumina şi lumea s-a adunat iarăşi, oamenii au început să-i caute pe Fraţii Divini; dar ucenicii şi ucenicele nu au lăsat poporul să continue cercetarea, nici să mai întreprindă ceva, ci au poruncit tuturor să-i cinstească pe Cei Doi Zalmoxis, deoarece au fost luaţi de Anses „îngerii” şi duşi în cer, la părinţii lor adevăraţi. De acolo ei vor fi zei binevoitori pentru geţi, aşa cum le-au fost şi conducători buni pe pământ.
Ziua când zeii s-au fost ridicat la ceruri a fost numită de traci în mai multe chipuri: BESKOS „Înălţarea”, BREN-TO-PARA „Înălţarea prin Foc; Ridicarea Luminilor”. De la alte nume ale evenimentului – ERACTUM sau ERICHTHONIOS „Înălţarea” a rămas numele popular al lunii septembrie Răpciune, timpul când s-a petrecut miracolul. „Înălţarea” se mai spunea şi BACCHUS, iar tracii o sărbătoreau la culesul viilor, adică la echinocţiul de toamnă, pentru că, la plecare, zeii şe împărtăşiseră din vin împreună cu oamenii. Rolul principal în aceste mistere îl aveau preotesele BACCHANTES „Sfintele”. Ceremoniile au căpătat de timpuriu un caracter” orgiastic. Până la anul 666 de la Zalmoxis, la echinocţiul de toamnă, preotesele se îmbrăcau în piei de cerb, purtau torţe aprinse şi, agitând un thyrs, în timpul orgiilor scoteau strigătul EVOE „Mărire; înălţare”. Fiindcă Apollon - D-ION-YSOS „Urmaşul lui Ion”, adică a lui Orfeu - se mai numise şi CHAR-NABOTAS sau CAP-NOBATAI „Domnul nevăzut (întunecat)”, ceremoniile se desfăşurau noaptea, la luniina plăpândă a torţelor aprinse. Noaptea mai semnifică şi întunericul ce se lăsase la înălţarea Zeilor. Răsuna o muzică zgomotoasă, sunetele asurzitoare ale talangelor de aramă, bubuitul cimbalelor şi acordurile înnebunitoare ale fluierelor, cavalelor şi cimpoaielor. Stârniţi de această muzică sălbatică, tracii dansau urlând frenetic. Bubuiturile dobelor semnificau tunetele, iar torţele agitate - fulgerele ce au însoţit înalţarea Fraţilor Divini la Cer. Exaltaţi, participanţii se învârteau într-o horă ameţitoare, întinsă pe munţi, pe dealuri sau pe coline. Femeile purtau o îmbrăcăminte stranie, BAS-SARI „La înălţare”, după câte se pare veştminte lungi, fluturânde, făcute din blănuri de vulpe, iar peste ele piei de căprioară şi, pe cap, coarne. Uneori, dansau complet goale, în amintirea neamului de NAPEI „Goi Sărmani”, în care se născuseră Cei Doi Zalmoxis. Părul le fâlfâia învolburat, în mâini ţineau şerpi, animale sacre pentru Sabadios, şi agitau pumnale sau thyrsuri, ale căror vârfuri de lance erau ascunse sub iederă. Dezlănţuite, ajungând la culmea exaltării, preotesele se aruncau cuprinse de un „delir sacru” asupra animalelor alese pentru jertfă, le înşfăcau şi le sfâşiau, smulgând apoi cu dinţii carnea sângerândă şi înghiţind-o crudă. Aceste orgii le-au fost interzise geţilor de către Buerebuistas şi Decaineus, la anul 666 de la Zalmoxis, şi tot atunci s-a dat porunca de a fi desfiinţate toate viile din ţară!

ADRIAN BUCURESCU

DACIA SECRETĂ

UCIDEREA ZEULUI

Dintr-o variantă mioritică se vede că păstorul nu era pământean, ci zeul de pe HEBRIZ-ELMOS „Dealul înflorit”:

Pe cel rât cu flori frumoase,
Ce stână de oi se vede?
Da la oi cine-i păstor?
Păstor este Dumnezeu,
C-un topor încolţurat,
Cu fluieru-nferecat.

Încă o variantă ne sugerează că păstorul era CHAR-YSTOS
„Fiul Cerului”:

- Stăpâniorul meu,
Drag lui Dumnezeu,
Bine am aflat
Că judecata ţi s-a gătat.

În ziua ce corespunde astăzi cu ajunul Sfântului Gheorghe, Apollon a plecat, împreună cu Ion, băiatul cel mic al lui Aisepos, peste Naparis, la Piangetae, ca să participe la o importantă ceremonie păstorească. Această străveche datină - a Văraticului - s-a păstrat până astăzi la aromâni. Astfel, în ziua de 23 aprilie are loc deschiderea stânei, cu aprinderea focului de către tineri, intrarea turmelor, separarea, repartizarea pe turme a noilor iniţiaţi, primul muls şi proba laptelui ş.a.m.d. Începând din ajun (22 aprilie) şi peste noapte se veghează; în zori apare pe cer Steaua Păstorului (Luceafărul). Stâna este împodobită cu verdeaţă şi flori. La întâiul muls, tinerii recent învestiţi ca păstori se iau la întrecere; învingătorul ia, fictiv, locul baciului. Primul lapte se dă de pomană pentru morţi: se dă copiilor veniţi anume, precum şi Şarpelui de la Stână.
Totul se încheie cu o masă pe iarbă, ciobanii - tineri şi bătrâni - împreună cu ajutoarele orânduindu-se după rang şi vârstă. La o astfel de ceremonie s-a dus Apollon şi fratele său de lapte, micul Ion, zis şi A-BARIS „Al Patrulea”. Sărbătoarea se desfăşura pe malul drept, mai înalt, al râului Naparis. Din crângul de pe malul stâng pândeau deja ucigaşi sciţi; deşi nu-i vedea şi nu-i auzea, Apollon a simţit apropierea morţii:

Când oile le-abătea,
Lui grea lege îi făcea.
Străinelul a simţit
Şi cu jale a grăit.

Iată un păcurar pe munte,
Cu oi mândre şi cornute,
Oile le păştea
-Hai leru-i, Doamne, Ler
Şi după fluier aşa zicea:
„Doi duşmani se sfătuiesc
Şi moartea-mi hotărăsc”.

    *
*     *

Lui semn i se făcea
Că bun mai era,
Cum nu se afla.
Şi de supărat ce era,
Frunza-i vorbea,
Apa clipocea
-Tot semn era.

     *
*      *

- Da tu, dragă păcurare,
Ce şuieri aşa cu jale?
- Cum n-oi şuiera,
Cum n-oi cânta,
Că mie ceasul mi-a venit
De călătorit.

    *
*     *

- Draga mea oiţă,
Dragă mioriţă,
Semn ţi se face ţie,
Semn mi se face şi mie.
Dacă altfel nu se poate,
Stau gata de moarte.

     *
*       *

Ciobanul ştia bine
Că moartea îi vine.
Miorica mea dragă,
Poate pân’ diseară
Cu voi n-oi mai fi,
Că eu oi muri.
Desigur, magului care propăvăduia renaşterea şi nemurirea nu îi era frică de moarte. In absolut nicio variantă tânărul cioban nu se înspăimântă:

Şi unu-i mai mic,
Cu suflet sfinţit, între ochi şi sprâncene –
Chită de micşunele, împrejurul lui –
Stele mărunţele,
Pe doi umeraşi –
Doi luceferaşi,
În piept - Soarele,
În spate - Luna.
El străluceşte ca Soarele
Şi luminează ca Luna.
Şi ciobanul din fluier cânta,
În fruntea oilor mergea.
Să fii ca ciobanul senin,
Să n-ai frică de nimeni!
Chiar de omor când afla,
El frică n-avea.
Cu munţii se înfrăţea,
Cu izvoarele frate era.

Educat în cultul luptei drepte, ciobanul get s-a urcat într-un stejar, împrejurul căruia se desfăşura ceremonia, ca să-şi aleagă o ramură bună de baltag, cu care să se apere. La poalele stejarului se afla micul Ion. Ascuns într-un tufiş, Tantalos şi-a încordat arcul şi a ţintit cu o săgeată otrăvită drept în pieptul getului. Acesta s-a prăbuşit la pământ, zgâriindu-se pe faţă şi pe tot trupul, lângă fratele său mai mic. Copilul a început să ţipe, chemându-i pe ceilalţi ciobani. Şi atunci, l-au auzit pe Cel Săgetat murmurând: HELIS, HELIS, ALMUS ABA TANI!, adică, Doamne, Doamne, mărire Ţie.’ Căderea zeului din stejar s-a numit mai apoi, în calendarul getic, LEDERA-TA „Dintre Ramuri; Ramificaţie, Cruce” şi încă este comemorată la români, sub numele de Lazărul sau Lăzârelul. În această zi se împarte pâine la săraci. Nu se lucrează la lucru voinicesc, căci e rău de căzătură, deoarece se spune că Lazăr a fost un sfânt, care a murit căzând dintr-un arbore. De Sâmbăta lui Lazăr, în Muntenia, o fată se îmbracă în mireasă - AL-MYRIS - iar însoţitoarele ei cântă „Lazărul”. Iată varianta din Sărăţeni (jud. Ialomiţa):

Lazăr mă-sa 1-a făcut,
Lazăre, Lazăre,
Cum 1-a făcut, 1-a pierdut,
Lazăre, Lazăre,
Da Copilul Florilor,
Domnişorul Zorilor
Noaptea mi s-a odihnit,
Dimineaţa s-a trezit,
Pe ochi negri s-a spălat,
Toporaşul mi 1-a luat,
La pădure mi-a plecat,
Ca să taie muguraşi Oilor
Şi mieilor.
Copacul s-a clătinat,
Lazăr de sus mi-a picat,
Sângele 1-a podidit
Pe guriţă şi pe nas,
Mort pe iarbă mi-a rămas.
Are Lazăr trei surori:
Trei surori
Pe trei cărări:
A mai mare
Mai domoală,
A mai mică
Mai voinică;
L-au cătat pân’ l-au găsit
Şi cu lacrimi l-au jelit,
‘N lapte dulce l-au scăldat,
‘N foi de nuc l-au înfăşat
Şi frumos mi l-au gătit:
In vestmânt de cununie
Şi cu brâu de colilie;
Cu lacrimi că l-au stropit,
Cu flori l-au împodobit
Şi pe masă că l-au pus.
Iar după ce l-au scăldat,
Laptele că l-au vărsat
In Grădina Zânelor,
În somnul copiilor,
Pe sub umbra nucilor,
În calea voinicilor,
În panglica fetelor,
În tămâia babelor,
În jimbla cocoanelor,
În vinul boierilor.
La anul
Şi la mulţi ani!

Una dintre surorile lui „Lazăr” era Artemis, iar celelalte două, fetele lui Aisepos şi Britolagis, surorile „de lapte”. Iată-le pe toate trei pe o tăbliţă de marmură (fig. 30), descoperită la Cioroiu-Nou-Cioroiaşi (jud. Dolj)! Inscripţia care le însoţeşte este aceasta: DOMNA PLACI DA VALME XYVOTUM. Traducerea: Doamnelor le place cu flori să se a-copere (în flori să se ascundă). Aceeaşi inscripţie poate fi citită şi astfel: DOMNAP LA CIDAV ALMEX YVO TUM: adică De Doamnele de Piatră (Puternice) duşmanul să aibă teamă!
În Sâmbăta lui Lazăr, fetele aromânce fărşerote, după ce se adună mai multe la un loc, iau un maliu, lemn cu care se bat hainele de lână la spălat, şi-1 îmbracă în straie de voinic sau de băiat. Ele încearcă să-1 facă foarte frumos. Apoi una dintre ele îl poartă în braţe şi cu el merg din casă în casă, cântând colindul lui „Lazare-Pazare” şi povestind cum frumosul Lazăr a fost omorât, împuşcat sau străpuns de o fiară sălbatică, pe când păştea turma în pădure, ori invocând alte motive. Aromâncele care umblă cu „Lazărul”, prin Peninsula Balcanică, se numesc Lazarchii, Lazareti sau Lazarini.
În jurul păstorului ucis mişeleşte s-au adunat toţi geţii din apropiere. Imediat, războinicii s-au înarmat şi, încălecând pe caii pregătiţi pentru ceremonie, au luat urma ucigaşilor. Nu numai că Piangeţii şi Napeii i-au ajuns pe tâlhari şi i-au aruncat în Naparis, înecându-i, dar au intrat şi în teritoriul lui Beithikelas-Pythagoras, tăindu-i pe toţi sciţii pe care i-au întâlnit în cale. Primind întăriri din Scythia Minor (Dobrogea), străinii au reuşit, temporar, să-i respingă pe furioşii războinici geţi. Aceasta era răscoala de care pomeneşte filozoful grec Por-phyrios (232-304), în legătură cu Zalmoxis: „Unii spun că el mai este numit şi Thales, iar barbarii îl adoră ca pe Heracles. Dionysophanes afirmă că el a fost sclavul lui Pythagoras, că a căzut în mâinile hoţilor (ucigaşilor sciţi - n.n.) şi a fost tatuat când s-a făcut răscoala împotriva lui Pythagoras, care a fugit, şi că şi-a legat faţa din pricina tatuajului”. În realitate, „Tatuajele” erau rănile adânci ale magului get, provocate de săgeată şi, în cădere, de crengile stejarului.
Câtă vreme bărbaţii şi flăcăii luptau cu sciţii, femeile şi fetele gete l-au pregătit pe Apollon de înmormântare.

PRIVEGHIUL

Cel care a scos săgeata ucigaşă din pieptul zeului a fost micul Ion, zis şi Abaris, care a şi păstrat-o. „Mioriţele” confirmă că păstorul a fost săgetat:
Cei doi cuvântau
- Tu, de-o vei lua,
Noi te-om săgeta
Şi te-om îngropa.
   

     *
*       *

Berbecei şi mieluşei,
Blestemaţi pe soţii mei,
Că m-au săgetat la stână
Şi nu ştiu să fiu de vină!

Multă vreme, săgeata ce fusese muiată în sângele divin a fost adorată de geto-daci.
Tânărul cioban lăsase cu limbă de moarte să fie înmormântat la stâna lui:

Ca să mă îngroape
Aice, pe-aproape, în strunga de oi,
Să fiu tot cu voi; în dosul stânii,
Să-mi aud cânii;
Aste să le spui,
Iar la cap să-mi pui
Fluieraş de fag,
Mult zice cu drag;
Fluieraş de os,
Mult zice duios;
Fluieraş de soc,
Mult zice cu foc.
Vântul, când a bate,
Prin ele-a răzbate
Ş-oile s-or strânge,
Pe mine m-or plânge
Cu lacrimi de sânge.

Fluierul pe care ciobănaşul vroia să-1 aibă la cap se face uneori, la aromâni, din aripile vulturului şi e îmbrăcat în piele de şarpe.
In unele variante, zeul, ştiind că va învia, cere să nu fie îngropat:

Pe mine nu puneţi lut,
Nice lut, nice pământ,
Numai dragă gluga mea
Şi mă-nvăluiţi cu ea!
Pe mine pământ nu puneţi,
Numa dalbă gluga mea,
Fluierul după curea!
 

    *
*     *

Pe mine pământ nu puneţi,
Numa dragă gluga mea,
C-am păcurărit cu ea!

Pe mine pământ nu puneţi,
Ci numai gluguţa mea;
Dumnezeu vântuţ a da,
Gluguţa o-a ridica,
Io bine m-oi. Stampară

Prezicerile privind moartea păstorului s-au împlinit:

Şi, iată, dădu Soarele-n deseară,
Se-mpliniră vorbele mioarei:
Ciobănaşul, de măciucă măciucat,
Lângă o apă-i aruncat.

Apa era desigur râul Naparis.
Obiceiurile funerare ale geţilor erau cam aceleaşi ca ale ciobanilor români:

Mioara 1-a plâns,
Pe iarbă 1-a-ntins,
Cu glugă 1-a învelit,
Cu brad 1-a-mpodobit.

Până în secolul trecut era datina ca, la moarte, păstorul să fie înveşmântat cu sarica ţesută ritual, având pe piept Soarele, cerul cu stelele, câmpul cu florile şi pe spate Luna. Era încins cu brâul, avea pe cap căciula din blană de miel, lână sub căpătâi sau pe buric, era presărat cu iarbă, flori şi crenguţe de brad. Lângă el se puneau uneltele de care se slujise în viaţă: bâta cu cap de balaur, găleata, traista purtată zilnic, cârligul cu care se prinde oaia de picior când o ia razna sau când trebuie s-o mulgă, spre a le avea şi pe Tărâmul Celălalt. Uneori, cel mort violent era înmormâtat într-o scorbură de copac bătrân, învelit doar cu frunze, iarbă şi ramuri. Era străjuit de o cruce din coarne de berbec sau de ţap, încrustate unele în altele, fără cuie. Dacă murea ori era adus pentru îngropare în sat, ciobanul era privegheat de băieţi şi fete - fraţi de cruce şi surori de ginere, care se prindeau în horă şi jucau în amintirea mortului. Un steag roşu ca sângele era purtat de cel mai curat dintre tineri în urma bradului. Nunta mortului „nelumit” era obligatorie pentru familie. Dacă nu se făcea, mortul revenea ca strigoi şi-şi cerea nunta, „mana” turmei pierea, oile se risipeau şi fe Până în secolul trecut era datina ca, la moarte, păstorul să fie înveşmântat cu sarica ţesută ritual, având pe piept Soarele, cerul cu stelele, câmpul cu florile şi pe spate Luna. Era
încins cu brâul, avea pe cap căciula din blană de felurite alte nenorociri se abăteau asupra familiei. Uneori, nunta fictivă a tinerilor păstori se făcea cu o fiinţă vie, adesea cu fata care le-a fost dragă sau cu aceea care accepta să joace rolul miresei, deşi nu avusese legătură de dragoste cu flăcăul mort. în unele ţinuturi, partenera ciobanului era înlocuită, la cununia închipuită, cu bradul sau lancea, iar în baltă, cu o simplă trestie. De multe ori, prin pustietăţi, nu avea nici coşciug, nici preot, ritualul fiind slujit de baci sau de alţi ciobani bătrâni.
Aşadar, tânărul get ucis fusese adus la stână, întins pe iarbă, iar în jurul lui se adunaseră, pentru priveghi, cei ce nu luau parte la luptele cu sciţii, printre care mama lui adoptivă, sora lui bună şi surorile de lapte. Se pare că, pe la miezul nopţii, cei ce-1 privegheau, în afară de Artemis, au adormit. Şi atunci s-a întâmplat miracolul ce avea să-i zguduie pe toţi tracii şi, după ei, şi pe alte neamuri.

ÎNVIEREA

Magul-Păstor le spusese celor apropiaţi că va învia; variantele Mioriţei - aceste Evanghelii ale geto-dacilor! - au consemnat profeţia:
- Să le spui, că, dacă m-or ucide,
Să mă-ngroape
În vatra stânii,
S-aud oile şi cânii,
Şi fluieraşul să-mi puie la cap,
Fluieraşul meu drag.
Că tata din groapă s-a scula
Şi oiţelor le-a cânta.
 

   *
*   *

De m-or judeca
Şi moarte grea mi-or da,
Să le spui aşa:
Să mă îngroape
Pe aici, pe-aproape,
Să fiu tot cu voi
În târla de oi,
În jocul de miei,
Şi cu cânii mei,
Cu fluier la cap,

   *
*    *

- Mioriţă, mioară
Îmi eşti sorioară,
Dacă m-or ucide,
Să le spui
Să mă îngroape
În târla oilor,
În jocul mieilor,
Cu fluierul la cap,
Că tata din groapă s-a scula
Şi la oi a cânta.

   *
*    *

- Njală, njală arudă,
Muşată ş-cărută,
Că va s-hibă s-mor,
I că nu va mor,
S-ascult a meu zbor,
Zbor mărat di dor:
Nu voi îngrupare
Tu locuri xeane,
Că voi îngrupare
Maşi tu valea mare,
Tu liveadea vearde.
Cu fântână arate;
Apă când va s-beţ.
La mine s-vă minduiţ;
Oile, la păşteare,
S-mi plângă cu jale,
Ş-mine s-v-am tu vreare;
Ş-ca s-vă vină dor,
Mine va mi scol.
- Frumoasă oiţă,
Cornută, plăviţă,
Dac-o fi să mor,
Vorba mea de dor,
Biată mi-ascultaţi:
Să nu mă-ngropaţi în locuri străine,
Ci va fi mai bine
Jos, în valea mare, în livada verde,
Cu fântâna rece,
Apă de-o să beţi, în gând să m-aveţi;
Oile, păscând,
Să le-aud plângând,
Cum plâng şi jelesc,
Eu să vă-ndrăgesc.
De v-o veni dor,
Eu am să mă scol.

O variantă ardelenească a „Mioriţei” spune că trupul celui ucis a fost luat de o zână:

Dar zâna a venit,
A luat trupul risipit
Şi l-au adunat,
Pe muntele Găina l-au aşezat.
Munte, deal, plai
Au avut grai: „Iertat să fie
Până-n veşnicie!”

Într-o variantă moldovenească, aceea care îl învie pe tânărul cioban este mama lui (cea bună? cea adoptivă?):
- Tu, babană, babana mea,
De eşti năzdrăvană,
Tu de unde vii?
- Dintre copaci umbroşi,
Muncei întunecoşi.
- Nu ştii de fiul meu,
Ciobanul tău?
- Ba, mătuşă dragă,
Eu îţi spun taina.
Şi acolo o ducea,
La vale adâncă,
Ca lupii să-1 mănânce.
Şi mama purta,
In traistă ducea
Apă-nvietoare,
Buruieni tămăduitoare
Şi mi-1 oblojea
Şi mi-1 descânta,
De mi-1 învia.

Într-o „Mioriţă” din Basarabia tot mama îşi învie feciorul; mai bine zis, ambele mame: cea bună şi cea adoptivă:

„Între copaci umbroşi,
Munţi întunecoşi,
Fiul tău
Şi copilul meu
E în valea adâncă,
Pe lângă o stâncă”.
Şi muma-1 purta,
În traistă avea
Buruieni vindecătoare,
Apă învietoare
Şi mi-1 oblojea
Şi mi-1 descânta
Şi mi-1 învia.

O variantă muntenească este şi mai enigmatică: aici, măicuţa bătrână poate fi Măria sau Britolagis, iar mioara - Artemis ori Callirhoe:

Şi ea tot pândea,
Pe mamă aştepta,
Până o vedea,
Pe câmp alergând,
De toţi întrebând,
De fiul ei, ciobănel,
Bun şi tinerel.
Mioara înainte-i ieşea
Şi mormântu-i arăta,
Cât de lung era,
Cât îi era statul.
Mama oasele aduna
Şi os cu os lipea,
Mioara din gură-i sufla
Şi ciobanul învia.
- O, ce somn somnii
Ca-n aripa morţii!
Mama-i zicea:
- Şi acum, mioara mea,
Nu zăbovi, îndat’
Dă-te peste cap
Şi te fă iar fată,
Ca să-i fii mireasă,
Să văd nuntă adevărată,
Cum n-a fost niciodată.
Codrul mi se legăna,
Văile pe rând juca,
Oile se bucura,
Păsărelele cânta
Şi Soarele-mi râdea.

Într-o variantă din aceeaşi zonă - jud. Dâmboviţa - finalul este asemănător: mama şi mioara îl învie pe cel ucis:

La mormânt mergea,
Oasele-i vedea,
Oasele strângea;
Unde le punea
Toate se lipea.
- Mioară, mioară,
Suflă tu o dată!
Mioara sufla
Până-1 învia.

Într-o Mioriţă din Teleorman, cea care îl învie pe erou este o zână, o sfântă, o „călugăriţă”:

Cucia-mi venea.
Măre, mi-aducea
De-o călugăriţă,
Albă la pieliţă,
Neagră la hăinuţă.
La târlă-mi trăgea,
Pe Ion striga:
- Ioane, Ioane,
Vătafe Ioane!
El nu-mi răspundea.
La mormânt mergea
Şi ea mi-1 jelea
Şi mi-1 deştepta;
În braţe că-1 lua,
În cucie mi-1 punea,
Şi acasă că mi-1 ducea.

Nici textele getice nu sunt prea clare în privinţa învierii. Un talisman aflat într-un manuscris românesc din 1784 este următorul „răvaş de figuri”:

S A T O R
A R E P O
TENET
OPERA
ROTAŞ

Textul este un palindrom, adică este în aşa fel întocmit, încât din orice parte l-ar citi cineva, de sus în jos, de jos în sus, de la dreapta spre stânga ori de la stânga la dreapta, obţine aceleaşi cuvinte: SATOR AREPO TENET OPERA ROTAŞ. 1 Traducerea: Prea Curata din pământ (din moarte) l-a înălţat (înviat) pe Cel Pribeag.
Răvaşul este însoţit de următoarea recomandare: „Şi să-1 ţie trei zile la gât şi să-1 arunce pe gârlă şi să zică: Cum trece gârla de iute, aşa să treacă boala de iute!” Un manuscris şi mai vechi, din anul 1777 arată că talismanul se întrebuinţa şi împotriva turbării, cu următoarea prescripţie: „ pentru turbare… Aceste 25 de slove să le scrii pe un taler nou şi să speli slovele cu apă curată, şi să le bea bolnavul că-i va trece: sator, arepo, tenet, opera, rotaş”. Această formulă sacră a geţilor se mai întrebuinţează şi astăzi, de români, în magia albă!
Printre epitetele „Cavalerului Trac” se află şi acela de SAL-DO-BYSSENOS, cu varianta SOL-DO-BOOYSENOS, însemnând „Cap de Primăvară; Domnul Muncilor de Primăvară; Domnul Muncit (al Patimilor)”. De aici, tracii din afara Daciei au presupus că, înainte de a fi ucis, zeul a fost chinuit de tâlhari. LEDERATA sau CRAGOS „Crengi; Ramificaţie; Cruce” - copacul din care se prăbuşise Cel Săgetat - a devenit, în imaginaţia traciIor,” o cruce pe-care ciobănaşul ar fi fost răstignit de duşmani. O gemă tracică aşa ni-I înfăţişează pe Sal-do-Byssenos! Şi pentru că se născuse între NAPEI „Săraci; Goi”, zeul de pe cruce este gol! Pe gemă (fig. 31) se află şi următoarele două scurte versuri

OR-PHEOS
VAKKANKOS

Traducerea: Cel Jelit s-a înălţat (a înviat).

De altfel, un alt epitet al „Cavalerului Trac” era BASK-I-DITHIAS „Cel Ridicat din Moarte”.
Primii Creştini au fost acuzaţi de adversari că s-au inspirat din religia geţilor. Astfel, într-o polemică, Sfântul Origenes scrie: „Apoi fiindcă (noi, creştinii - n.n.) cinstim pe cel prins şi mort, cum spune Celsus, el crede că noi am făcut la fel ca geţii care cinstesc pe Zalmoxis”.

Intr-una din inscripţiile de pe o stelă de marmură (fig. 32) de la Constanţa se spune că Artemis 1-a înviat pe Apollon şi aceasta era şi versiunea marilor iniţiaţi zalmoxieni:

IMNIO IONPAY
LASYN VIATTAY
LOY
SYROY
YPO
AIAKSO

Traducerea: Frumosul Tânăr (Făt Frumos) din moarte (cădere) a înviat. Sora lui rana (durerea) i-a vindecat-o (i-a alungat-o).