SWASTIKA/SVASTIKA GETO-DACICĂ, PRIMORDIALĂ ÎN LUME

August 16th, 2016 admin Posted in Dacologie No Comments » 54 views

Cunoscut în ultimul timp din imagini asociate nazismului, simbolul solar al roții în mișcare, numit în perioada modernă SVASTICĂ, are o poveste mult mai veche, internațională și îl găsim pe teritoriul nostru acum circa 7.000 de ani în cultura Turdaș - Vinca, din care fac parte și Tăblițele de la Tărtăria, pe ceramica cucuteniană de acum circa 4.000 de ani, la daci, acum peste 2.000 de ani (vezi vase ceramice de la Drăgănești-Olt), dar și în modelele de pe costumele populare naționale.
Swastika/Svastika geto-dacicã raspânditã de geto-dacii antici in toatã lumea, ea reprezentând invatatura lor Zamolxianã, despre infinitatea universului, şi ciclul etern al vieţii.

AddThis Social Bookmark Button

REVELAŢII LINGVISTICE: Onomatopeele – de la omul „preistoric” la traco-geto-daci vs. stupiditatea DEX-ului

July 9th, 2016 admin Posted in Dacologie No Comments » 64 views

Strămoșii noștri din preistorie ne-au lăsat moștenire o limbă formidabilă inspirată din marea orchestră a naturii.

După lingvistul Tudor Diaconu, „vechimea limbii noastre este evidentă prinonomatopeele sale întrețesute organic în familii de cuvinte (a foșni, a sâsâi, a sforăi, a guița, a mârâi, a cotcodăci) imitative, identice sunetelor din natură”[i].

Savantul japonez Masaru Emoto, care a studiat puterea cuvintelor reflectată în structura cristalelor de apă înghețată, sublinia în mod deosebit că cuvintele nu sunt arbitrare: „Toate cuvintele provin din vibrațiile universului”[ii]. Lingviștii noștri consideră cuvintele doar niște instrumente de comunicare. În timp ce savantul nipon ne spune că acestea „mai au și o altă funcție importantă. Cuvintele conțin elementul vibrație, care joacă un rol vital în marele plan al naturii”[iii]. El afirmă același lucru, ca și Platon: „Fenomenele neplăcute sau plăcute la care au fost martori strămoșii noștri au fost exprimate în cuvinte care au preluat natura fenomenelor[iv]. Emoto a demonstrat acest lucru prin faptul că apa expusă unor cuvinte frumoase formează cristale frumoase, în timp ce apa căreia i s-au vorbit cuvinte negative formează cristale pocite iar, uneori, ceea ce formează numai cristale nu pot fi numite.

Omul preistoric, care avea al șaselea simț mult mai dezvoltat decât noi și trăia în armonie cu lumea din jur, a luat primele cuvinte de la păsări, animale, copaci și fenomene naturale, cum ar fi vântul, tunetul, furtuna, ploaia, izvorul, râul.

Tocmai aceste formații onomatopeice alcătuiesc „fondul comun de cuvinte rămas din acele vremuri, adică de pe atunci când procesul de individualizare – atât al popoarelor, cât și al limbilor – nu-și făcuse apariția”[v].

Al doilea tip de cuvinte sunt cele legate de animalele de hrană și pradă. Tudor Diaconu consideră că silaba ca însemna „carne”. De aici prezența acesteia în multe cuvinte din limbile indo-europene care denumesc animale: cal, capră, vamilă, catâr (în geto-dacă). Noi completăm cu: kow (vacă în engleză), korova (vacă în rusă), koni (cal în rusă și ucraineană), koza (capră în rusă), muca (vacă în italiană). Grăitoare sunt și unele cuvinte ce denumesc produse din carne: rnat, caltaboș. Și chiar însuși cuvântul carne în geto-dacă.

Tudor Diaconu afirmă pe bună dreptate: „Spiritualitatea unei lumi se oglindește mai cu seamă în limba pe care o stăpânește”[vi].

Nu vă grăbiți să vă bucurați prea tare că onomatopeele salvează limba noastră de sub jugul romanizării! Credeți că romanizatorii le-au lăsat să-i mărturisească străvechimea? Nu v-ați convins că în lingvistica oficială niciun fenomen n-a rămas neîntors pe dos?!

editura getodacii a4 mai mare

Primul lucru pe care l-au făcut adepții romanizării a fost să nege strămoșilor noștri capacitatea de a crea cuvinte. Iar dacă totuși mai scoteau câte un sunet articulat, îl uitau imediat ce un migrator se ivea prin apropiere. Conform DEX-ului, din limba onomatopeică alcătuită de Gânditorul de la Hamangia, de Soborul Zeițelor Precucutiene, de olarul de la Cucuteni, de caligrafii de la Turdaș și Tărtăria în limba dacilor de azi n-a rămas aproape niciun cuvânt. Am fost atât de nevolnici și lipsiți de har că până și onomatopeele le-am luat de la alții!

Doar câteva exemple ne arată cât de multă rea voință și cât de puțină știință conține capodopera de etimologii fanteziste a Academiei.

În mod grosolan în ce privește etimologiile, dar foarte subtil sub aspect mental, ea ne sugerează următoarele: dacă limba noastră e un conglomerat de împrumuturi, înseamnă că nu avem nici spiritualitate. Suntem o gloată înjghebată din ce ne-au dat alții. Toate neamurile simțeau vibrațiile lumii în care trăiau și le transformau în cuvinte. Iar strămoșii noștri ascultau dar nu auzeau. Ori poate auzeau dar erau așa de nătângi, încât nu se pricepeau să imite niciun sunet din natură. Doar câteva nume și verbe, pe care autoriiDEX-ului nu le-au găsit în dicționarele vecinilor, sunt considerate formații onomatopeice. Celelalte le-au declarat împrumutate.

De exemplu, verbele a murmura și a susura. Primul e „împumutat” din latină iar al doilea din franceză. Adică de mii de ani dacii ascultau murmurul izvorului și susurul apei pe prund dar i-au așteptat pe legionari și pe francezi ca să împrumute de la eionomatopeele respective. Bine, parcă aș înțelege predilecția dacilor ocupați pentru cuvintele „limbii unei culturi superioare”. Date fiind strânsele legături sentimentale dintre singuraticii legionari și neastâmpăratele dace, s-ar putea ca o pereche de producători de bebeluși romanizați să-și fi găsit refugiu lângă un izvor. Și acolo sub pletele subțiri și mlădioase ale unui copac, care încă nu avea nume, sau poate avea, dar obedienta dacă l-a înlocuit imediat cu latinul salicem, ca să-i facă pe plac fălosului legionar, așadar șezând acolo, lângă izvorul, care curgea zglobiu printre pietre, legionarul a învățat-o pe dacă cuvântul murmurare. Dar un observator nepărtinitor, nu înțelege de ce „superiorul” legionar nu și-a învățat partenera de romanizare și cuvântul izvor?! Pentru că DEX-ul ne spune că l-am luat de la vechii slavi, din izvorŭ.

Adică ce ne sugerează șugubățul izvor „științific” al Academiei?

Peste o jumătate de mileniu sub aceeași salcie dacică, rebotezată de legionar, se repetă aceeași scenă. Numai că de data asta aflăm sub ea o femelă romanizată pe care un slav nomad o învață cuvântul izvor. Drept mulțumire, sprințara romanizatoidă se lasă pe loc de cuvântul salicem, ca să-i zică pe slavonește răchită.

Știu că vă întrebați: „Dar cum de au supraviețuit și salcie și răchită până în ziua de azi?”

Simplu ca DEX-ul: slavii nomazi erau puțini și romanizatoidele, care n-au avut șansa de a sta lângă izvor cu noii migratori, au păstrat cuvântul salcie. Cred că trebuie să mulțumim cerului că nu toate femelele romanizate au stat la sfat cu migratorii sub copacul acela cu ramuri lungi și mlădioase, care-și tot schimba numele în funcție de cine trecea pe acolo. Dincolo de glumă, adevărul e că și salcie și răchită sunt cuvinte geto-dacice, prima provenind din radicalul proto-indo-european *sal(i)k-, a doua din *arqu.

Dar să ne întoarcem la onomatopeele noastre.

Culmea absurdului este „împrumutarea” formației onomatopeice a susura din limba franceză. Prima întrebare care îți vine în minte: când și în ce împrejurări a fost împrumutată? În secolul al XIX-lea când franceza devenise o modă? Ori poate trebuie să ne închipuim din nou o femeie dacă șezând cu un francez medieval sub celebra salcie, martoră a atâtor împrumuturi lingvistice, și ascultând susurul pârâiașului? Și cum strămoșii dacei nu fuseseră în stare să formeze un cuvânt de la acest sunet relaxant și nici daca respectivă nu strălucea prin talent lingvistic, francezul i-a lăsat ca amintire verbul a susura. Pe de altă parte mă întreb: dar poate l-a luat de la vreunul din călugării dominicani sau franciscani, care au făcut la noi cercetări lingvistice în teren, și apoi i-au raportat Papei Pius al II-lea că în Principatele Valahe se vorbește o latină lăsată de legionari? Pentru că și în limba italiană există cuvântul sussurrare, care are același sens (il ruscello sussurra tra le rocce„pârâiașul susură printre pietre”). Apoi el este și în latină: susurrāre. Cum de-au scăpat romanizatorii noștri ocazia de a înmulți cu încă un cuvânt fondul latin al limbii române?! Rămâne un mister. Adevărul e că a susura nu este împrumutat. Este o formație onomatopeică care, împreună cu mulțimea de cuvinte provenite din sunetele naturii, sunt o mărturie a continuității limbii noastre din preistorie până în ziua de astăzi.

Omul arhaic era un geniu al simțirii nuanțate. Acordurile din marea orchestră a naturii le-a transpus în rădăcini lingvistice care redau întocmai vibrațiile subtile ale fenomenelor naturale. De exemplu, foarte multe onomatopee se află în câmpul semantic al ploii. Dar și aici: tot, ce s-a putut întoarce pe dos, s-a întors. Conform DEX-ului, strămoșii preistorici ai românilor n-au fost în stare să formeze cuvinte inspirate din muzica ploii. Doarpic este dat ca onomatopee. În rest, avem aceeași vinegretă romanizatoare cu împrumuturi de la cine s-a nimerit. Ploaianorulbulbucul (când e ploaie cu bulbuci), tunetul și fulgerul din latină, bură din sârbul bura, dar a bureza, instrumentul „științific” al Academiei, împotriva oricărei logici, îl dă împrumutat din francezul bourreus. Deși îi este clar oricui are un pic de simț al limbii că a bureza și bură au aceeași rădăcină. Puhoi cică vine din slavul povoni, iarșuvoi din maghiarul siò.

După Mihai Vinereanuploaie provine din rădăcina proto-indo-europeană *pleu „a curge, a pluti, a înnota”. Fulger din *bhleig- „a străluci”. Norbulbuc din fondul pre-latin. Șibură are o sănătoasă origine dacică, venind din rădăcina proto-indo-europeană *bholo„abur, ceață”. Iar tunetpuhoișiroi, șuvoi sunt formații onomatopeice.

Pe de altă parte, nu este greu de observat că rădăcina pl- exprima fenomene legate de apă: plouaplângepluti,plescăiploscăplinplaur (masă de plante putrede ce plutește pe bălți și mlaștini), plavie (grămadă de crengi și ierburi care plutesc pe apă),ploștină (teren umed și mocirlos). Se regăsește și în cuvintele altor limbi: greacă πλεω „a pluti”, lituaniană plaujuplovianplauti „a spăla”, în rusă plavati „a înota”, placati „a plânge”,plevati „a scuipa”, în engleză plaint „plângere”.

Pentru autorii DEX-ului nu există, precum ne-am convins, rădăcini proto-indo-europene sau paralele cu alte limbi. Chiar ne vine să credem că ei nu și-au pus niciodată întrebarea cum se naște o limbă. Cu atât mai mult nu admit ca românii să-și pună asemenea întrebări. Cel ce îndrăznește s-o facă este înfierat cu dangaua de protocronist. Înfricoșați și cu frunțile plecate în fața tichiilor în patru colțuri de doctori din diferite cauze, noi trebuie să credem orice aberație ieșită din buncărele lor. De exemplu: că verbul a tunavine din latinul tonare. Adică strămoșii noștri auzeau de milenii trăsnetul tunetului, care nu este un zgomot oarecare, ci unul atât de zguduitor, încât este imposibil să nu te impresioneze, mai ales că prevestește ploaie sau furtună și intervine în chip spectaculos în timpul acestora, dar n-au putut să-l imite și să-i dea un nume. DEX-ul vrea să ne convingă cu nonșalanța-i iresponsabilă că expresia trăsnește tunetul nu vine de la strămoșii noștri preistorici. Ci este un împrumut absurd de la doi migratoritunet de la romani și a trăsni de la vechii slavi, tresnatiMihai Vinereanu arată că tresnati nu este atestat în slava veche iar radicalul lui a tuna există în multe limbi indo-europene. Prin urmare aceste două cuvinte au origine onomatopeică.

Culmea absurdității este că și trosc, cuvântul care imită zgomotul produs de căderea unui obiect masiv sau de ruperea unui copac ori de descărcările electrice din nouri, etimologii oficiali îl dau împrumutat fie din slava veche trescŭ (Tiktin), fie din maghiară tarack(Candrea). Vorba ceea: numai geto-dacic să nu fie. Numai nu din onomatopee. Numai nu creat de genialul nostru strămoș din preistorie.

Nu mai trebuie să amintim că din copilăria omenirii și până azi strămoșii geto-dacilor au tot azvârlit ceva – pietre în animalele sălbtice pentru a le alunga sau vâna, bețe în copaci ca să dea jos fructele, apoi săgeți, sulițe, ghioage, buzdugane. Și cum aveau urechea fină, ca toți oamenii preistorici, nu puteau să nu audă vibrația specifică a aerului care alcătuia onomatopeea zvârrr. Din această onomatopee au format, cu ajutorul sufixului -li, verbul a zvârli (a azvârli). Este atât de simplu, atât de logic, mai ales că o spune și marele Creangă în Dănilă Prepeleac: „După multă trudă și buimăceală, în loc să iasă la drum, dă de un heleșteu și, văzând niște lișițe pe apă,  zvârrr! cu toporul într-însele, cu chip să ucidă vro una și s-o ducă peșchiș frăține-său.”

Și DEX-ul ce zice? Îi dă înainte cu răsfoitul dicționarelor din vecini. În timp ce Mihai Vinereanu ne spune clar că a azvârli este formație onomatopeică, instrumentul „științific” al Academiei ne timite la sârbul vrljiti și bulgarul hvărljam. Fără niciun comentariu. Dogma romanizării le dă dreptul lingviștilor oficiali de a nu-și explica aiureala etimologică.

Nu cred că există vreun țăran care să nu-ți spună că numele cucului provine de la viersul păsării care cântă: „Cu-cu!” Dar iată că ceea ce știu țăranii cu bunul lor simț se fac a nu vedea cu aroganța lor specifică lingviștii oficiali. DEX-ul dă cuc împrumutat din latinulcucus. În limbile indo-europene cuc provine din cântecul cucului, numai la noi de la legionarii romani. Se vede că aceștia o făceau pe cucii prin castre, când le era dor de dăcițe.

Și ca absurditatea să fie deplină, făcătorii noștri de etimologii au „împrumutat”pupăză din două limbi: din latinul upupa, rădăcina cuvântului; la care au adăugat sufixul pretins albanez -ăză. Iar ediția din 2009 a DEX-ului ne trimite pur și simplu la albanezulpupëzë. Analizând formele acestui cuvânt din alte limbi indo-europene (upupa – latină,puputis – lituaniană, pupukis – letonă, popop – armeană, hoopoe – engleză, pupëzë – albaneză etc.), Mihai Vinereanu arată că „nu încape nici o îndoială că toate sunt de natură onomatopeică datorită sunetului specific scos de această pasăre[vii]”, la fel și cuvântul nostru care este de origine traco-illirică. Fapt pe care îl confirmă și nemuritorul Creangă: „Și pornind eu cu demâncarea, numai ce aud pupăza cântând: „Pu-pu-pup! pu-pu-pup! pu-pu-pup”!

După atâtea absurdități, care țin mai mult de scrânteala întru romanizare decât de cercetarea științifică, îți vine să întrebi: „Unde vă sunt criteriile științifice, domnilor etimologi români?!”

În legătură cu pupăza am observat o mică rază de lumină în toată negura romanizatoare din dicționarele oficiale. La un moment dat, un autor necunoscut al DER-uluidin 1958-1966, după ce consemnează aberația cu pupăza latino-albaneză, ține să precizeze: „Oricum, formația pare să se fi creat în rom. prin atașarea la un element expresiv inițial a suf. -ză, care, în ciuda unanimității filologilor, nu este alb., căci a fost productiv în rom., cf.cintezăfofeazăsfârleazăbogză<boaghe, etc.” Cinste acestui etimolog onest! Dar cine l-a luat în seamă?! Doar el însuși precizează că filologii oficiali de atunci erau unanimi în privințapupezei. Și sunt solidari până în ziua de azi nu numai când este vorba de etimologia absurdă a acestei păsări minunate, care la daci era „ceasornicul satului”, ci mai ales în ce privește absurditatea care tronează în etimologia românească.

„Dar ce au lingviștii oficiali contra onomatopeelor?” vor întreba cititorii.

Ceea ce au împotriva tuturor argumentelor care demonstrează străvechimea traco-dacă a limbii noastre.

Au frică de adevăr.

Cu cât mai multe formații onomatopeice vor fi date împrumutate, cu atât mai puține vor fi vocabulele de origine autohtonă. Cu cât mai redus este vocabularul autohton, cu atât mai „sigură” este romanizarea. Faptul că au ajuns să considere până și onomatopeeleîmprumutate de la vecini arată câ nu există niciun principiu, științific ori de bun simț, pe care romanizatorii să nu-l încalce cu cinism. În aroganța lor de stăpâni absoluți peste soarta limbii române, ei nu-și dau seama că prin asta nu fac mai „științifică” dogma oficială, ci arată încă o dată că o teorie falsă doar cu absurdități își poate prelungi agonia.

Un articol de Iulia Brânză Mihăileanu

[i] Tudor DiaconuScrierea secretă, Vol. I, Craiova, Editura Obiectiv, p. 91.

[ii] Masaru Emoto, Miracolul apei, Brașov, Adevăr divin, 2007 p. 22.

[iii] Ibidem, p. 15.

[iv] Ibidem, p. 20.

[v] Tudor Diaconuop. cit., p. 91.

[vi] Ibidem, p. 91.

[vii] Mihai Vinereanu, Dicționarul Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, București, 2009, Alcor Edimpex, p. 684.

AddThis Social Bookmark Button

ISTORIA OFICIALĂ A ROMÂNIEI, DEMOLATĂ DE GÂNDITORII ŞI CERCETĂTORII STRĂINI CE SPUN ADEVĂRUL

May 30th, 2016 admin Posted in Dacologie No Comments » 121 views

Istoria oficială a României nu va mai sta în picioare prea multă vreme. Atelele cu care este legată ca să nu se prăbușească sunt din ce în ce mai șubrede, ceea ce face ca demolarea ei să nu mai fie decât o problemă de timp.
Tot mai multe dovezi scot în evidență adevăruri pe care anti-românii de la butoane nu au cum să le mai ascundă. Da, încă mai aruncă cu noroi strigând: Protocronism! Impostură! Dacopați!… dar disperarea lor le anunță sfârșitul.
Vă asigur că anul viitor va fi unul cu multe surprize, chiar din primele zile! Rămâneți aproape ca să ne bucurăm împreună de redescoperirea adevăratei noastre istorii, DE REVOLUȚIA IDENTITARĂ pe care românii de astăzi, urmașii geto-dacilor de acum 2.000 de ani, o vor duce la bun sfârșit!
Până atunci, vă invit să citiți o selecție de citate de o valoare extraordinară pentru istoria și identitatea noastră, adunate de pasionatul cercetător Marius Fincă
Daniel Roxin
http://daniel-roxin.ro/
???????????????????????????????
1. Sumerologul rus A. Kifisim: „Strămoşii rumânilor au exercitat o influenţă puternică asupra întregii lumi antice, respectiv a vechii Elade, a vechiului Egipt, a Sumerului şi chiar a Chinei”
2. Pitagora (580 î.H – 495 î.H), face zece referiri la valorile superioare ale geţilor. În „Legea 1143” el spune: „Călătoreşte la geţi nu ca să le dai legi, ci să tragi învăţăminte de la ei. La geţi toate pamânturile sunt fără margini, toate pamânturile sunt comune.
3. Homer: „Dintre toate popoarele geţii sunt cei mai înţelepţi.”
4. Platon (427 – 347 î.H.), elev a lui Socrate şi profesor al lui Aristotel, surprinde în dialogul „CARMIDES” o discuţie între Socrate şi Carmides, în care profesorul îi spune lui Carmides ce l-a învăţat un medic trac când a fost la oaste:
„Zamolxe, regele nostru, care este un zeu, ne spune că după cum nu trebuie a încerca să îngrijim ochii fără să ţinem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit, neţinându-se seama de corp. Tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul, şi iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli. Pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă căci, toate lucrurile bune şi rele pentru corp şi pentru om în întregul său, vinde la suflet şi de acolo curg ca dintr-un izvor, ca de la cap la ochi. Trebuie deci, mai ales şi în primul rând, să tămăduim izvorul răului pentru ca să se poată bucura de sănătate capul şi tot restul trupului. Prietene, sufletul se vindecă prin descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase care fac să se nască în suflete ÎNŢELEPCIUNEA”.
Uimitoare aceasta viziune asupra medicinei lui Zamolxe acum mai bine de 2400 de ani!
5. Dionisie Periegetul (138 d.H.): „În ceea ce urmează voi scrie despre cea mai mare ţară, care se întinde din Asia Mică până în Iberia şi din nordul Africii până în SCANDIA, ţara imensă a dacilor.”
6. Marco Merlini, arheolog italian (n. 1953), spunea referitor la plăcuţele de la Tărtăria: „Oasele ca şi plăcuţele sunt foarte vechi. Acum este o certitudine. Este rândul nostru să gândim că scrierea a început în Europa cu 2000 de ani înaintea scrierii sumeriene. În România avem o comoară imensă, dar ea nu aparţine numai României, ci întregii Europe.”
7. Friedrich Hayer 1899 – filozof austriac: „Rumunii sunt poporul din Europa care s-a născut creştin” (ambasadorul Vaticanului la Bucureşti spunea în aula Academiei acelaşi lucru, şi asta acum câţiva ani).
8. Alfred Hofmann 1820 – în Istoria Pământului: „Într-adevăr nicăieri nu vei putea găsi o putere de înţelegere mai rapidă, o minte mai deschisă, un spirit mai ager, însoţit de mlădierile purtării, aşa cum o afli la cel din urmă rumun. Acest popor ridicat prin instrucţie ar fi apt să se găsească în fruntea culturii spirituale a Umanităţii. Şi ca o completare, limba sa este atât de bogată şi armonioasă, că s-ar potrivi celui mai cult popor de pe Pamânt. Rumania nu este buricul Pământului, ci Axa Universului.
9. Marija Gimbutas – Profesor la Universitatea California din L.A.- Civilizaţie şi Cultură: „România este vatra a ceea ce am numitVechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 î.H., axată pe o societate matriarhală, teocrată, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europenizate, patriarhale, de luptători din epoca bronzului şi epoca fierului. A devenit de asemenea evident că această străveche civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană. A fost o perioadă de reală armonie în deplin acord cu energiile creatoare ale naturii.”
10. Louis de la Valle Pousin: „Locuitorii de la nordul Dunării de Jos pot fi consideraţi strămoşii Omenirii.”
11. Gordon W. Childe: „Locurile primare ale dacilor trebuie căutate pe teritoriul României. Într-adevăr, localizarea centrului principal de formare şi extensiune a indo-europenilor trebuie să fie plasată la nordul şi la sudul Dunării de Jos.”
12. Eugene Pittard: „Strămoşii etnici ai Rumunilor urcă neîndoielnic până în primele vârste ale Umanităţii, civilizaţia neolitică reprezintă doar un capitol recent din istoria ţării”.
13. Daniel Ruzzo – arheolog sud-american: „Carpaţii sunt într-o regiune a lumii în care se situa centrul european al celei mai vechi culturi cunoscute până în ziua de astăzi”
14. William Schiller – arheolog american: „Civilizaţia s-a născut acolo unde trăieşte astăzi poporul rumun, răspândindu-se apoi spre răsărit şi apus”.
15. John Mandis: „Cele mai vechi descoperiri ale unor semne de scriere au fost făcute la Turdaş şi Tărtăria”.
16. Olof Ekstrom: „Limba rumună este o limbă-cheie care a influenţat în mare parte limbile Europei”.
17. Universitatea din Cambridge:
– În mileniul V î.H. spaţiul carpatic getic era singurul locuit în Europa;
– Spaţiul carpatic, getic, valah a reprezentat în antichitate OFFICINA GENTIUM, a alimentat cu populaţie şi civilizaţie India, Persia, Grecia, Italia, Germania, Franța şi aşa-zisul spaţiu slav;
– VEDELE (RIG VEDA) cele mai vechi monumente literare ale umanităţii au fost create în centrul Europei. Fostul Prim-Ministru al Indiei, Jawaharlal Nehru a scris că: „Vedele sunt opera arienilor care au invadat bogatul pământ al Indiei”.
18. Bonfini: „Limba rumunilor n-a putut fi extirpată deşi sunt asezaţi în mijlocul atâtor neamuri de barbari şi aşa se luptă să nu o părăsească în ruptul capului, încât nu s-ar lupta pentru o viaţă cât pentru o limbă”.
19. Ludwig Schlozer (Russische Annalen-sec XVIII): „Aceşti volohi nu sunt nici romani, nici bulgari, nici wolsche, ci VLAHI (RUMUNI), urmaşi ai marii şi străvechii seminţii de popoare a tracilor, dacilor şi geţilor, care şi acum îşi au limba lor proprie şi cu toate asupririle, locuiesc în Valachia, Moldova, Transilvania şi Ungaria în număr de milioane”.
20. Michelet, Paris 1859, către trimisul lui Cuza: „Nu invidiaţi vechile popoare, ci priviţi pe al vostru. Cu cât veţi săpa mai adânc, cu atât veţi vedea ţâşnind viaţa”.
21. Andre Armad: „Într-adevăr acesta este unul din cele mai vechi popoare din Europa… fie că este vorba de traci, de geţi sau de daci. Locuitorii au rămas aceiaşi din epoca neolitică – era pietrei şlefuite – până în zilele noastre, susţinând astfel printr-un exemplu, poate unic în istoria lumii continuitatea unui neam”.
22. D’Hauterive (Memoriu asupra vechii şi actualei stări a Moldovei, 1902): „Limba latinească în adevăr se trage din acest grai (primodial), iar celelalte limbi, mai ales rumuna sunt acest grai. LATINEASCA este departe de a fi trunchiul limbilor care se vorbesc astăzi (aşa zisele limbi latine), aş zice că ea latina, este cea mai nouă dintre toate”.
23. Huszti Andras: „Urmaşii geto-dacilor trăiesc şi astăzi şi locuiesc acolo unde au locuit părinţii lor, vorbesc în limba în care glăsuiau mai demult părinţii lor”.
24. Bocignolli (1524): „Rumunii despre care am spus că sunt daci”.
25. L.A. Gebhardi: „Geţii vorbeau aceeaşi limbă ca dacii şi aveau aceleaşi obiceiuri. Grecii dădeau atât geţilor din Bulgaria, cât şi dacilor din Moldova, Valahia, Transilvania şi Ungaria acelaşi nume şi credeau că şi geţii şi dacii provin de la traci”.
26. Martin Hochmeister (Siebenburgische Provinziaal Blatter, 1808): „În cele mai vechi timpuri cunoscute, în Transilvania şi în ţările învecinate locuiau dacii, care mai erau numiţi şi geţi şi de la ei a primit actuala Transilvanie împreună cu Moldova, Muntenia şi regiunile învecinate din Ungaria numele de Dacia”.
27. Abdolonyme Ubicini (Les origines de l’histoire roumaine, Paris, 1866): „Dacii sunt primii strămoşi ai rumunilor de azi. Din punct de vedere etnografic dacii par să se confunde cu geţii, aceeaşi origine, aceeaşi limbă. Asupra acestui punct de vedere toate mărturiile din vechime concordă”.
28. Universitatea din Cambridge (1922, The Cambridge History of India): „Faza primară a Culturii Vedice s-a desfăşurat în Carpaţi, cel mai probabil, iniţial în Haar-Deal”.
29. Jakob Grimm (Istoria limbii germane, 1785-1863): „Denumirile dacice de plante, păstrate la Dioscoride (medic grec din perioada împăraţilor Claudius şi Nero) pot fi găsite şi în fondul limbii germane”.
30. Cronicile spaniolilor 25 (pag.179): „Daco-Geţii sunt consideraţi fondatorii spaniolilor”.
31. Carol Lundius (Cronica ducilor de Normandia): „Daco-Geţii sunt consideraţi fondatorii popoarelor nordice”.
32. Leibnitz (Collectanea Etymologica): „Daco-Geţii sunt consideraţi fondatorii teutonilor prin saxoni şi frizieni, ai olandezilor (daci) şi ai anglilor”.
33. Miceal Ledwith (Consilier al Papei Ioan Paul al II-lea): „Chiar dacă se ştie că latinaesca e limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba rumună este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba rumună sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, şi nu invers!
Cu alte cuvinte, nu limba rumună este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă rumună. Aşadar, vreau sa-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale”.
34. Daniel Ruzo (1968): „Am cercetat munţi din cinci continente, dar în Carpaţi am găsit monumente unice dovedind că în aceste locuri a existat o civilizaţie măreaţă, constituind centrul celei mai vechi civilizaţii cunoscute astăzi”.
35. Carlo Troya (1784-1858, istoric italian): „Nici un popor din cele pe care grecii le numeau barbare nu au o istorie mai veche şi mai certă ca a geţilor sau goţilor. Scopul lucrării mele, Istorie Getică sau Gotică se împarte în două părţi şi una din ele arată că geţii lui Zamolxe şi ai lui Decebal au fost strămoşii goţilor lui Teodoric din neamul Amalilor.”
36. Harald Haarman (specialist în istoria culturii): „Cea mai veche scriere din lume este cea de la Tărtăria (cu mult înainte de scrierea sumeriană;), iar civilizaţia danubiană este prima mare civilizaţie din istorie.”
37. Paul Mac Kendrick: „Burebista şi Decebal au creat în Dacia o cultură pe care numai cei cu vederi înguste ar putea-o califica drept barbară”. „Rumunii sunt membri ai unuia din cele mai remarcabile state creatoare ale antichităţii.” „Sus în Maramureş există un loc marcat drept centrul bătrânului continent” (Europa de la Atlantic la Urali).
38. William Ryan şi Walter Pitman (geologi, 1995): „Locul descris de Vechiul Testament ca fiind inundat de potop este cel al Mării Negre”.
39. Robert Ballard (explorator, 1999), confirmă cele spuse de Ryan şi Pitman.
40. Cavasius (De la Administratione Regni Transilvaniae): „În Italia, Spania şi Galia, poporul se slujea de un idiom de formaţie mai veche sub numele de lingua rumunească, ca pe timpul lui Cicero”.
41. G. Devoto, G. Wilkie, W. Schiller: „Barbarii n-au fost numai descoperitorii filosofiei, ci şi descoperitorii tehnicii, ştiinţei şi artei… Trebuie să merg mai departe şi să arăt lămurit că filozofia greacă a furat din filozofia barbară. Cei mai mulţi şi-au făcut ucenicia printre barbari. Pe Platon îl găsim că laudă pe barbari şi aminteşte că atât el cât şi Pitagora au învăţat cele mai multe şi mai frumoase învăţături trăind printre barbari”.
42. Clement Alexandrinul (Stromatele): „În sfârşit o altă greutate de interpretare cu această metodă a unor învăţături din Scriptură constă în aceea că nu le avem şi în limba în care au fost scrise întâia oară… Apoi limba e păstrată şi de popor, nu numai de învăţaţi, pe când înţelesul şi textele le păstrează numai învăţaţii şi tocmai de aceea putem să concepem uşor că aceştia au putut să falsifice înţelesul textelor vreunei cărţi foarte rare pe care o aveau în stăpânire”.
43. Emmanuel de Martone (profesor la Sorbona, 1928, în interviul dat lui Virgil Oghină): „Nu pot să înţeleg la rumuni mania lor de a se lăuda că sunt urmaşi ai coloniştilor romani ştiind foarte bine că în Dacia nu au venit romani, nici măcar italici, ci legiuni de mercenari recrutaţi din toate provinciile estice ale imperiului, chiar şi administraţia introdusă de cuceritori avea aceeaşi obârşie. Voi rumunii sunteţi daci şi pe aceştia ar trebui să-i cunoască rumunii mai bine şi să se laude cu ei, pentru că acest popor a avut o cultură spirituală şi morală înaltă”.
44. Marc Pagel (profesor, şef al laboratorului de bio informatică la Universitatea Reading, Anglia): „Acum 10.000 de ani în spaţiul carpatic a existat o cultură, un popor care vorbea o limbă unică şi precursoare a sanscritei şi latinei”.
45. Clemance Royer (în Buletin de la Societe d’Antropologie, Paris, 1879): „… celţii, germanii şi latinii vin din estul Europei… iar tradiţiile arienilor istorici din Asia îi arată venind din Occident… noi trebuie să le căutam leagănul comun la Dunarea de Jos, în această Tracie pelasgică a cărei limbă o ignorăm”.
46. Jean Laumonier (în cartea „La nationalite francaise”, Paris, 1892): „Românul sau dacul modern este adevăratul celt al Europei Răsăritene”.
47. Andre le Fevre (în lucrarea „Les races et les langues”, Paris 1893): „Celţii bruni cărora etnografia le relevă urma din Dacia pâna în Armric (Bretania) şi Irlanda, galii blonzi… populaţii care vorbeau dialecte indo-europene”.
48. Împăratul Iosif al II-lea: „Aceşti bieţi supuşi rumuni, care sunt fără îndoială cei mai vechi şi mai numeroşi în Transilvania, sunt atât de de chinuiţi şi încercaţi de nedreptăţi de oricine, fie ei unguri sau saşi, că soarta lor, dacă o cercetezi este într-adevar de plâns…”
Destinul ni-l facem noi, până la urmă… Cu hotărâre și curaj, vom izbândi! Un an 2016 fericit în care să ne regăsim în marea familie a urmașilor geto-dacilor. La mulți ani!
AddThis Social Bookmark Button

ŞTEFAN CEL MARE, ÎN OASTEA LUI ZAMOLXIS

March 7th, 2016 admin Posted in Dacologie No Comments » 245 views


Adrian Bucurescu

Cu câteva secole înainte de a fi sanctificat de Biserica Ortodoxă Română, viteazul domn al Moldovei fusese numit de popor Ştefan cel Mare şi Sfânt. Se ştie că a repurtat multe victorii şi că a ctitorit lăcaşuri creştine. Un papă l-a şi numit “Atletul lui Christos“. Apar însă mai multe semne de întrebare cu privire la adevăratul său crez, care ar trebui să îi tulbure tare pe istoricii învechiţi, dar “oficiali”, oricum tulburaţi la minte…
La leatul 1758, în luna lui Făurar, la porunca mitropolitului Iacov Putneanul, s-a deschis pentru întâia oară mormântul lui Ştefan. Uluirea s-a aşternut peste preoţii şi călugării de faţă: domnul fusese înmormântat fără sicriu şi înveşmântat doar într-o mantie domnească, aşezat pe 13 drugi de fier, capul fiindu-i sprijinit pe câteva cărămizi zidite. Aşa scrie în zapisul mitropolitului…
Apoi, în luna lui Brumar, leatul 1856, la stăruinţa egumenului de Putna, Artimon Bortnik, o comisie oficială a stăpânirii austriece în Bucovina cotropită a deschis mai multe morminte “aflătoare în biserica Mânăstirii Putna… aparţinând domnitorului Moldovei Ştefan cel Mare şi membrilor familiei sale”. Însărcinatul oficial al acestei misiuni a fost concepistul “guvernial” Anton Schonbach, asistat, în calitate de “comisar spiritual”, de către Teoctist Blaezewicz, asesor imperital consistorial. Conducerea tehnică a lucrărilor a fost asigurată de inginerul Anton Rol, iar asistenţa sanitară de către dr. Vincenţiu Szymonowicz. La sfârşitul lucrărilor a fost încheiat un amplu proces-verbal, publicat apoi de F. A. Wiekenhauser, în “Istoria Mânăstirilor Voroneţ şi Putna“, în 1886. Din acest document reiese că, la cea de-a doua deshumare, osemintele voievodului nu au fost atinse, dar, din aşezarea lor, “se putea stabili însă, cu toată siguranţa, că mormântul fusese înainte încă o dată deschis, cu care prilej, rămăşiţele domnitorului au fost schimbate într-o altă poziţie decât fuseseră aşezate la început”.
Procesul-verbal arată că în mormântul lui Ştefan cel Mare, “cadavrul, cu totul descompus şi acoperit de fărâmăturile zidurilor mormântului, era aşezat pe 13 bare de fier… ce erau aşezate pe amândouă părţile laterale ale mormântului… Din partea de sus a corpului nu se mai vede mai nimic, şi pe un căpătâi de zid, gros de 12 ţoli, ce se găseşte în partea capului, se află partea de sus a craniului, încă destul de bine întreţinută, lipsit de orice acoperâmânt. Aceste rămăşiţe ale craniului sunt aşezate la o distanţă de cinci ţoli departe de celelalte resturi ale cadavrului… îndepărtate de osul frontal, cât şi de amândouă oasele laterale ale craniului, care, între timp, s-au rotunjit prin putrezire… Această împrejurare, ca şi celelalte înainte citate, lasă să se presupună că la acest cadavru capul ar fi fost schimbat pe cale mecanică din poziţia sa naturală încă cu mult timp în urmă… Forma îmbrăcămintei cadavrului, ca şi stofa grea şi bogată a acestuia, întărea la fel cu crucea de aur ce se afla în dreptul pieptului care nu se prăbuşise, în chip neîndoios, şi, prim comparaţie cu rămăşiţele cercetate de comisie în mormântul lui Bogdan şi al lui Ştefan (”cel Crud”, nepotul lui Ştefan cel Mare - n.n.), că era vorba de o îmbrăcăminte deosebită, de o mantie domnească şi de un mormânt domnesc cioplit din piatră”.
Oricât s-ar înfiora creştinii, citind acestea, din procesul-verbal şi din alte relatări de mai la vale, se înţelege că lui Ştefan i se tăiase capul, ritual, imediat după moarte!
De ce să fi vrut Ştefan şi alţi voievozi să li se reteze capetele înainte de a trece prin Vămile Văzduhului?
Deocamdată, este limpede că aceste înmormântări de la Putna nu sunt nici pe departe creştineşti. Atunci, cărui cult se închinaseră, în taină, aceşti voievozi?
În ce priveşte mormântul lui Ştefan cel Crud, zis şi Ştefăniţă Vodă, nepotul lui Ştefan cel Mare, procesul-verbal al comisiei austriece menţionează crucile în formă de schimă, adică svastici, care se găseau pe resturile îmbrăcămintei voievodului. Svastici avea şi mantia lui Negru Vodă, din mormântul din Biserica Domnească de la Curtea de Argeş.
Svastica era semnul sacru al Dacilor, simbolizând, prin împletirea a doi de Z, iniţialele Celor Doi Zalmoxis, Apollon şi Diana. Aşadar, unii dintre voievozii Moldovei, între care chiar Ştefan cel Mare, erau iniţiaţi în Misterele Zalmoxiene.
Pentru cei 13 drugi de fier, pe care fusese aşezat măreţul domnitor aflăm denumirea unei plante medicinale dacice, PHITHOPHTHETHELA, ce poate fi rostită şi PITH-OPHTH ETHELA, tălmăcită prin “Cinci-Opt de Fier” sau “Treisprezece de Fier” ori “Susţinut (Rezemat) de Treisprezece”; (cf. rus. piati “cinci”; rom. opt; oţel; latin. adulo “a adula”; attalo “a ridica; a înălţa”), reprezentând şi numărul şi materialul acelor drugi misterioşi de la Mânăstirea Putna. Ar putea fi vorba de 13 fiare care păzesc Vămile Văzduhului, dar şi de al treisprezecelea grad în Îmvăţăturile Zalmoxiene, împărtăşite şi de enigmaticii Solomonari. În acelaşi timp, denumirea dacică se mai poate rosti şi PHITHOPH-THETHELA “Cel mai Înalt Titlu; Cel mai Mare Grad” (cf. rom. vătaf; titilă “creastă; culme; pisc; vârf”; latin. titulus “titlu”; totalis “total”). Aceeaşi sintagmă dacică, rostită tot PHITHOP THETHELA, se mai putea traduce şi prin “Capul Tăiat (Despărţit)”, cum ne sugerează rom. văduv, precum şi titilă, ce mai înseamnă şi “creştet; tidvă; craniu”.
Straniu este faptul că şi voievodul moldovean Alexandru a fost descoperit înmormântat ca şi Ştefan cel Mare, adică fără sicriu, cu trupul aşezat pe un grilaj asemănător, de fier, şi cu capul sprijinit de un zid de cărămizi. Şi alţi domnitori români au fost decapitaţi la înmormântare. Astfel, deshumându-se trupul lui Dimitrie Cantemir, pentru a fi readus la Iaşi, s-a constatat că avea capul tăiat, deşi se ştie că nu a fost răpus de moarte violentă! E posibil ca aceste capete retezate să fie în legătură cu tăierea capului marelui profet al Dacilor, Orfeu, supranumit şi Ion. Ion era şi titlul voievozilor moldoveni şi munteni, abreviat mai târziu în Io.
Cronicarul Ion Neculce scrie că Mânăstirea Putna fusese “tot cu aur poleită zugrăveala, mai mult , mai mult aur decât zugrăveală, şi pre dinăuntru şi pre denafară“. Atât cât era zugrăvită, ce-or fi reprezentat oare imaginile? Apoi, oricât de neisprăviţi erau cazacii lui Timuş, totuşi ei îşi spuneau şi chiar se credeau creştini pravoslavnici, şi nu ar fi dat foc unui lăcaş al aceluiaşi cult ca al lor, dacă Putna n-ar fi fost, atât cât a fost, zugrăvită, cu motive “păgâne”! De altminteri, o altă ctitorie a lui Ştefan cel Mare nu a fost zugrăvită niciodată. De aceea, i se spune şi astăzi Biserica Albă.
Celebra sabie a magnificului voievod, actualmente expusă la Palatul Topkapi, din Istanbul, este şi ea gravată cu însemne zalmoxiene. Ce spuneţi, boieri dumneavoastră?

AddThis Social Bookmark Button

EXCLUSIV: O IDENTITATE PIERDUTĂ – DACIA

May 29th, 2011 admin Posted in Dacologie No Comments » 1,692 views

Pana la generatia pasoptista, Dacia reprezenta numele simbolic al reunificarii celor trei provincii istorice: Transilvania, Moldova si Tara Romaneasca. Reportajul documentar investigheaza cauzele subterane care au determinat ca Unirea sa fie facuta sub numele de Romania. Interlocutori: conf. univ. dr. G.D. Iscru, Universitatea “Dimitrie Cantemir”, conf. dr. Horia Ciugudean, Muzeul Unirii din Alba Iulia, conf. univ. dr. Dan Dungaciu, Universitatea Bucuresti, prof. univ. dr. Nae Georgescu, Universitatea “Hyperion” din Bucuresti, prof. dr. Theodor Codreanu, Husi, dr. Napoleon Savescu, presedinte “Dacia Revival International” din New York, Vladimir Brilinsky, redactor sef “Dacia magazin”, Timotei Ursu, consultant “Dacia Revival International?, Mariana Terra, redactor “Dacia Magazin”, Dr. Mihai Popescu, Biblioteca Militara Nationala. SEMNE. TVR1. SAMBATA 17 OCTOMBRIE 2009. ORA 8.00 O IDENTITATE PIERDUTA Producator: Dan Micu Director de imagine: Ion Cristodulo Realizator: Rafael Udriste

AddThis Social Bookmark Button

DACI, NU SLAVI

January 10th, 2010 admin Posted in Dacologie No Comments » 4,241 views

Adrian Bucurescu

ADRIAN BUCURESCU
DACIA SECRETA

Cele mai multe nume din vechea onomastică românească sunt considerate de origine slavă, deşi provin, evident, din graiul dacilor. De mai bine de un secol, lingviştii şi istoricii se rezumă la „barză, viezure, mânz, gălbează” etc, susţinând că româna a moştenit doar aproximativ 100 de cuvinte din substrat. O cercetare mai atentă dovedeşte că în româna medievală predomină lexicul tracic. In afara toponimelor, hidronimelor şi oronimelor recunoscute „oficial” ca fiind dacice (Abruttus -Abrud; Carpates - Carpaţi; Alutus - Olt; Marissos - Mureş; Ordessos - Argeş ş.a.) există încă multe altele, având rezonanţe tracice: Acumirnum - Comarnic; Albacus. Alboca - Albac; Arcidava, Argedava - Arcuda; Arsa, Arzos - Oarza; Aurumetti
- Ialomiţa. Reinetea, Râmeţi; Auza - Oaş; Bacauca - Bucegi; Bilisca, Pelasgos - Vlaşca; Belagines - Bărăgan; Blis - Vlăsia; Bolentium - Bolintiin; Cabesos - Copuzu; Capsa - Copşa;
Casianum - Chişinău; Charey - Carei; Charnavotas - Cernavoda, Cernăuţi; Chersones – Crăsanii; Chodela - Codlea; Clepidava -Clopotiva; Colossae, CIos - Cluj; Constantiana - Constanţa; Cucullum — Cocora; Dromichaites - Dor Mărunt (etimologie populară!); Hardeal - Ardeal; Hevrizelmos - Razelm; Hulen -Hotin; Iazi - Iaşi; Izo - Iza; Mandylas - Mangalia; Medylas
- Mediaş; Muridava - Moldova; Olma - Ulma; Orgame - Orhei; Orodista - Horodiştea; Phrontis - Vrancca; Pic - Bâc; Poronisson - Voroneţ; Pydna - Putna; Rhavon. Rhebanos -Rovine; Rusidava - Orăştie; Salentine - Sărăţeni; Saponos -Cibin. Sibiu; Saratos - Siret; Saratokos - Sărăţuica; Sinus -Sinoe; Sucidava, Sykibida - Suceava; Tantalos - Ţandărei; Tempe - Tâmpa; Themiskyra - Timişoara; Ursicina - Urziceni; Vetihykelas — Vaideei, Vaideeni (etimologie populară!); Zeryntus- Zarand; Zisnudava - Cisnădie ş.a. Este evident că slavii nu au condus niciodată Dacia şi că ei înşişi - migratori cum erau - au împrumutat de la români cuvinte şi instituţii. Chiar numele nobilimii valahe - Boieri - provine din graiul geto-dacilor (cf. loc. Boleros, Boluros, etn. Boyroi). însuşi numele conducătorului - Voievod(a) - este moştenit din got. weitwoths „martor; observator; supraveghetor”, influenţat şi de geto-dac Po-nena-vata „Cel care (deţine puterea”. Din got. knotlis „(de) neam” vine vechiul rom. clunez (cneaz), iar din Pharnakou „Vestitorul” provine Vornic. Staroste, care în evul mediu era denumire de şef militar, vine din tar-ab-ostes „Conducător de oaste” şi Staori , Bătrân”. Desigur, slavii au convieţuit cu românii, dar nu ca stăpâni (cf. geto-dac Stephanoy „stăpân”), ci ca supuşi. Cronica anonimă Gesta Hungarorum”, amintind de Gelu - „Gelou quidam Blacus” - spune că acesta domnea peste români şi slavi -..Blasii et Sclavi” - trecându-i pe imigranţi pe al doilea loc. De altfel, primul document de limbă slavă datează de-abia din secolul al X-lea. Denumirea românească pentru aceşti imigranţi a fost Şchei (sing. Şcheau), ce provine din lat. sclavus, ceea ce înseamnă că, în ţinuturile româneşti, ei au fost pînă la completa lor deznaţionalizare, supuşi.

AddThis Social Bookmark Button

ASIA „CASA CU DACI”

January 9th, 2010 admin Posted in Dacologie No Comments » 16,530 views

La prima vedere, titlul articolului pare paradoxal. Multă lume se va întreba, cum m-am întrebat şi eu la început, ce să caute dacii în Asia?
O poezie a lui Mihai Eminescu mi-a atras atenţia în mod special asupra acestui paradox al existenţei dacilor în Asia. Poezia marelui nostru poet naţional se numeşte „De la Nistru pân’ la Tisa” şi zugrăveşte următoarea stare de lucruri:

De la China pân’ la Rin
De geto-daci pământu-i plin,
De la Vistula-n Grekia,
Este scumpa mea Dakia.
Mulţi au fost, puţini mai sunt,
Căci destinul lor e crunt.
Au venit năvălitori-
Ca şi hoardele de ciori.
Peste daci s-au aşezat,
Pâinea toată le-a mâncat.
Aurul lor l-au luat,
Iar naţia le-a furat.
Urmaşii geţilor de azi,
Noi românii, nişte brazi,
Ne împuţinăm mereu ,
Căci n-aveam un Deceneu”

Ca poet, Eminescu poate fi acuzat de naţionalism exacerbat, dar când şi istoricii, şi mai ales istoricii străini, afirmă acelaşi lucru, atunci trebuie să te apuci de treabă şi să cauţi dovezi pentru a sprijini „naţionalismul” lui Mihai Eminescu!
Prin urmare, m-am apucat de treabă şi dovezile… au început să curgă găsindu-i pe daci ca locuitori şi element civilizator al Asiei din neolitic şi până… în secolul XV d.Ch !
Pelasgii în Orientul Apropiat şi în Orientul Mijlociu
Din Dacia, locul unde a luat naştere şi s-a dezvoltat cultura şi civilizaţia pelasgă, dacii străvechi (pelasgii) s-au revărsat nu numai peste întreaga Europă străveche ci şi peste continentul asiatic. Prima lor escala în Asia a fost Orientul Apropiat şi cel Mijlociu.

Lupul

În ceea ce priveşte Asia Mică, Strabon ne spune, citându-l pe Menecrat Elaita, că toată regiunea maritimă, ce se numea pe atunci Ionia, a fost locuită de pelasgi (Geographia, XIII.3.3) fapt confirmat şi de Herodot care-i numeşte pe pelasgii care locuiau aici, Ionieni (Istorii,VII.94). Ionienii, au înfiinţat aşezări renumite precum oraşul Efes, unde au ridicat una dintre minunile lumii antice, Templul Artemidei. De remarcat că Artemis este figurată, nu aşa cum au perceput-o grecii, ca patronă a vânătorii şi pădurilor, ci ca zeiţă mamă, având pieptul plin de sâni. Alt oraş întemeiat de pelasgii ionieni, Milet, i-a dat lumii antice şi moderne pe Thales considerat unul dintre cei şapte înţelepţi ai antichităţii şi pe Hecateu, istoric al lumii antice. Tot Milet-ul a fost multă vreme o forţă maritimă rivalizând cu Cartagina şi Fenicia.
O altă grupă însemnată de pelasgi, stabiliţi în Asia Mică la nord de Ionieni, au fost Eolii ( Istorii,VII.95) despre care aflăm de la Strabon că se extindeau până în Lidya inclusiv pe şesul Troiei (Geographia,XII.1.3). Cea mai renumită aşezare a lor, a fost Troia despre care legendele spun că avea zidurile construite de Apollo şi Poseidon.
Tot de naţionalitate pelasgă erau şi Lelegii care locuiau în Pisidia făcând parte din acelaşi neam cu Lelegii din părţile Troiei şi Cariei (Geographia XIII.1.59) şi pe care Iliada îi aminteşte alături de caoconi şi pelasgii divini.
Despre alte seminţii pelasge răspândite în Asia Mică, aflăm din Geographia lui Strabon: Mysienii (VIII.3.2), Bithynii (VII.75) şi Caoconii (VIII.3.17), iar din Istorii-le lui Herodot, aflăm ce de aceeaşi origine erau Phrygienii (VII.73) şi Lydienii (I.171).
După textele antice, locuitorii Capadociei, regiune situată în Anatolia de azi, făceau parte din acelaşi neam cu Frigienii. Mai mult, unul dintre oraşele Capadociei situat în partea de către Armenia, se numea Dacusa Euphratis iar un altul pomenit de Strabon (XII. 1.4) purta numele de Romnena (de la Râm, despre care Miron Costin spunea, ca de la el ne tragem toţi. Istoricii spun că acest Râm este o transliteraţie a cuvântului Roma.. Fie vorba între noi, greu de crezut că marele cărturar Miron Costin nu ştia pronunţa şi scrie corect Roma!).
Herodot, spune că armenii erau descendenţi ai phrigienilor (Istorii,VII.73) care se trăgeau din marea tulpină pelasgă, dar Strabon (Geographia.XI.4.8) le atribuie o origine thesaliotă ei venind din Thesallia sub conducerea lui Arminius, participant la expediţia argonauţilor, care mai apoi i-a colonizat în văile superioare ale Tigrului şi Eufratului. Oricum ar fi, originea lor rămâne tot pelasgă întrucât Thesallia era locuită în vechime de pelasgi.
În Mesopotamia prezenţa pelasgă se face simţită printr-o serie de toponime precum: Deba (asemănătoare fonetic cu Deva şi Beba din România actuală), Ombrea, Drobeta (v. Drobeta Turnu Severin din România) şi Nisibis. Mai mult, civilizaţia mesopotamiană, a avut ca prim centru al dezvoltării sale, Sumerul ale cărui fundamente culturale sunt situate în zona Dunării de Jos, în Dacia pelasgă. Ne dovedeşte acest fapt scrierea „sumeriană” descoperită pe tăbliţele de la Tărtăria de Mureş mai veche cu cel puţin 1000 de ani decât civilizaţia sumeriană, precum şi tipul somatic al conducătorilor sumerieni care se adresau maselor cu expresia Sag-gig (capete negre) ceea ce înseamnă ca ei nu erau bruneţi ci şateni asa cum ne arată I.I.Russu.

Pelasgii

Pentru origine pelasgă a civilizaţiei sumeriene pledează şi statuetele descoperite la Tell-Asmar, în templul lui Abu, care prezintă caracterele rasiale ale subtipului uman carpatic precum si elemente de vestimentaţie asemănătoare pană la identitate cu portul tracilor macedoneni şi cu cămăşilor lungi bărbăteşti încinse la brâu, purtate de daci. Miturile sumerienilor ne învaţă că sumerienii erau originari dintr-o zonă muntoasă de la soare răsare adică din răsărit. Mai uimitor este faptul că unul dintre eposurile literaturii sumeriene face referire expresă la Dacia. Mitul se numeşte „Zborul lui Ethan spre cer” si oferă detalii despre Dacia! În repetate rânduri se aminteşte de „marea de lângă cetatea munţilor” Ciudat… nici una dintre regiunile învecinate Sumerului nu posedă asa ceva. Prima regiune care corespunde acestei descrieri din apropierea Sumerului este….Transilvania! Depresiunea Transilvaniei, Ardealul, apare ca o cetate naturala înconjurată de munţi iar în imedita ei apropiere se afla Marea Neagră!
La toate acestea, se mai adaugă un fapt deloc de neglijat: limba sumerienilor are foarte multe cuvinte comune cu limba română. Paul Lazăr Tonciulescu si Eugen Delcea cercetând literatura de specialitate au descoperit nu mai puţin de 83 de cuvinte sumeriene identice ca înţeles cu cele din daco-română.
Primii locuitori ai Palestinei sunt descrişi în Vechiul Testament drept războinici şi având o statură impunătoare (Iosua 12:4) asemenea giganţilor situaţi de Nicolae Densuşianu în nordul Dunării de Jos. Existenţa pelasgilor în Palestina este documentată şi prin existenţa unor toponime ca: Scytopolis, despre care Pliniu ne spune că era o colonie de sciţi, Rama, Arimateea, etc.
Populaţia cea mai războinică a Palestinei preebraice se numea Amorei derivat din etnonimul Aromei / Aramei , nume purtat de toate seminţiile locuitoare cândva în teritoriile Siriei, Asiriei, Sumerului, Babilonului şi Arabiei. Aceasta înseamnă ca acest nume reprezenta o altă denumire etnică a pelasgilor.
Şi în Peninsula Arabia avem toponime care amintesc de pelasgi: Istriana (v. Istru) Satula (v. Sătulă), Lugana (v. Lugaş, Lugoj, Lungana), Carna (v. Cerna, Cârna), Domana, Amara, Draga, Nassaudum (v. Năsăud).Arabii erau cunoscuţi în antichitate ca făcând parte din neamul Arameilor. Numele etnic al arabilor se presupune că se trage din numele părintelui lor eponim Arabus un fiu al lui Hermes sau Armis al Daciei (Strabon, I.2.34)
Pelasgii au constituit de asemenea, elementul dominant şi civilizator al Indiei.

Rama

Rama, printul scit

Unul dintre cele mai vechi poeme indiene se numeşte Ramayana şi glorifică faptele prinţului Rama în care se spune că s-a întrupat Vishnu, spiritul cel bun al universului, pe care-l numeşte la un moment dat „prinţ scit”.
Cele mai vechi scrieri religioase indiene poartă titlul Veda. Ele sunt în număr de 4 si cuprind Revelaţia hindusă. Ceea ce este interesant însă este faptul că Revelaţia este „descoperirea” sau „vederea interioară” iar titlul acestor scrieri poate fi apropiat foarte lesne de cuvântul românesc „a vedea”.
Foarte interesantă este afirmaţia lui Strabon, cum că pe teritoriul Indiei, existau trei neamuri mai însemnate şi anume: Brachmanes, Garmanes şi Pramnae (Geographia XV.1.59), dintre care ce-i mai cucernici erau brahmanii. Ei duceau o viaţă frugală, mâncând numai fructe şi bând doar apă, erau devotaţi filosofiei, adorând cu deosebire Soarele, îşi duceau viaţă sub cerul liber şi considerau moartea drept o naştere pentru o viaţă mai fericită. (întocmai ca şi kapnobataii daci sau ca şi ktistaii o altă ramură de preoţi asceţi, daci). Aceşti Brahmani au avut tot timpul supremaţia socială şi religioasă a Indiei. Ei însă nu formau doar o casta sau sectă religioasă ci un neam numeros divizat în mai multe seminţii. Etimologic vorbind numele de Brahmani, Garmani şi Pramni, nu sunt decât derivate ale numelor etnice ahmani / rohmani, armani şi Rami/Ramni, nume sub care erau cunoscuţi pelasgii la unii autori antici ca urmaşi ai lui Ra/Ram, zeul cerului şi al Soarelui.
Mai mult, studiind poemele clasice ca şi scrierile religioase indiene, Nic. Densuşianu ne pune în evidenţă peste 40 de cuvinte cu corespondent român si latin.
Continuitatea pelasgo – dacică în continentul asiatic

Felix

Felix Colson, istoric francez, ne atrage atenţia afirmând categoric: „toţi dacii sunt pelasgi” (şi adăugam noi, oriunde s-ar afla ei).
Continuitatea neamului pelasg sub forma etnonimului dac în Asia, este atestată de numeroase izvoare antice şi cercetări moderne.
După cum am văzut, în epocile vechi, pelasgii erau elementul dominant şi civilizator în întregul continent asiatic. Interesant este însă ca urmaşii lor, dacii, sunt prezenţi în aceleaşi teritorii pe care erau răspândiţi şi pelasgii, însă par a se extinde mult mai departe ajungând chiar până în China. Şi se pare că, asemenea pelasgilor în epoca străveche, dacii au jucat în antichitatea clasică, roluri deloc de neglijat.
De pildă, Ana-Maria Coman, care a scris un articol pe marginea unei lucrări a lui J. Saint – Martin, ne atrage atenţia spunând: „ originea parţilor este legată mai ales de tribul Dahae sau Dahi. Cu ajutorul lui şi-a dobândit Thiridate independenţa; (aceştia) erau printre cele mai puternice neamuri scitice, numeroasele lor ramificaţii fiind răspândite în Europa şi Asia”.
Mai mult cărţile lui Zoroastru vorbesc despre acest neam straşnic de tot, care a dat printre altele şi numele Mării Caspice.
Herodot de asemenea afirmă că încă înainte de Cyrus multe triburi Dahae pătrunseseră în interiorul Persiei.
În condiţiile în care neamul dacilor se răspândise, încă din străvechime până în Persia, nu mai trebuie să ne mire faptul că Decebal, în faţa ameninţarii romane, a cerut ajutorul lui Pacorus regele Partilor. În timp ce Traian era ocupat cu războaiele cu dacii, prinţii din a doua ramură Arsacidă au atacat posesiunile romane din orient .
Extraordinara extensiune a dacilor ca neam este dată şi de afirmaţia Anei Maria Coman că Bactria, provincie învecinată Chinei, era locuită de numeroase triburi Dahae. Mai mult în lucrările istoricilor chinezi, Bactria purta numele de Tahia, mai exact de Dacia.
Această denumire coincide cu cea care serveşte la denumirea ţării pe care Dahii, o posedau în Europa
La autorii chinezi apare alături de Bactria şi Dahia arsacizilor extinsă în Persia şi Armenia.

Portret

Sub dinastia arsacizilor, care făceau parte din marea familie a Cuşanilor, al căror nume era acela de daci, s-a constituit un imperiu puternic şi înfloritor, cuprinzând teritoriile Asiei Centrale şi de Sud, tocmai în perioada de ascensiune a Imperiului roman. Acest imperiu cuprindea Persia, Armenia, Bactriana (Dacia), Massageţia (Geţia mare), ţinuturile din jurul Caucazului şi din nordul Mării Negre.
Xenofon ne vorbeşte despre dacii din regiunea transcaspiană. Tot pe coasta orientală a Mării Caspice, Pliniu cel Tânăr semnalează populaţia numită Dahae.
Pârvan îi semnalează pe daci, sub numele de Dahae, în Turkestan, iar în sud estul Mării Caspice exista în antichitate un teritoriu numit Dahos.
Apoi, anticul Parthyene, ţinut situat azi în partea asiatică a Rusiei, poartă şi numele Dakistan.
Pe malul sudic al Mării Caspice, la nord de Azerbadjan, se află Daghestanul (Dag fiind tot o derivaţie a termenului etnic dac).
Massageţii sunt menţionaţi în documente încă din secolul VII î.Ch ca locuind între Marea Caspică si Amu-Daria. În istoria Asiei ei sunt cei care ,sub conducerea reginei Tomiris, sunt cunoscuţi ca învigători ai puternicului rege persan, Cyrus. Numai că dovezi recente arată că aceştia se întindeau pană în China.
După opinia specialiştilor, străini de astă dată, dacii sunt cunoscuţi în China sub numele de Yu-Ci, ortografiat Yue-Tchi, Yue-ti, Yut sau Ye-Ta. Pentru vechimea elementului etnic dac în China, pledează şi numele împăratului care a fondat dinastia Xia pe numele sau Dayu (Yu cel Mare). Principalele ramuri ale geţilor sunt cunoscute în analele chineze sub numele Marii Yue-tchi, Micii Yue-tchi şi Yue-tchi al Huandong-ului. Sub aceleaşi nume, dacii apar amestecaţi şi printre tibetanii occidentali.
Marii Yue-tchi au fabricat sticla colorată sub Daowu Di din dinastia Goei.
După Strabon familia Yue-tchi cuprinde neamurile asii-lor, pasiani-lor, tochari-lor şi sakarauţi-lor.
Această mare famile de daci (Yue tchi) şi-a avut aşezările între Munţii Nan-Shan, afluenţii Burunghirului şi partea superioară a Huang-he-ului. Prin urmare posedau o parte din China si Tangut.
Dat fiind conservatorismul dac, este de presupus că odată cu mişcarea neamurilor dace spre China, s-a mişcat şi credinţa lor, zamolxianism-ul, întrucât se ştie că dacii credeau că nu există alt zeu în afară de al lor. Unde poate fi surprinsă înfluenţa zamolxianism-ului în China?
Există o religie care nu prea are nimic de-a face cu speculaţiile religioase chinezeşti, anume daoism-ul. Însuşi cuvântul Dao, derivă din etnonimul dac, ştiut fiind că frigienii îi numeau pe daci daous, având semnificaţia cale. Concluzia este că daoism-ul este calea dacilor de a ajunge la Zeu. De ce? Pentru că toate religiile chineze poartă numele fondatorului lor (v. Confucianism-ul). Dar daoism-ul nu are aproape nimic în comun cu filozofia lui Lao-Tzi şi nici nu-i poartă numele. Cu atat mai mult cu cât daoism-ul nu a avut o influenţă foarte mare în China , ci numai pe alocuri pe unde erau răspândiţi dacii. Originea dacică a daoism-ului poate fi probată şi prin existenţa masivă a toponimelor şi antroponimelor dacice în regiuni apropiate de China, la stabilirea lor în această ţară dacii nerenunţand la religia lor originară, care împletindu-se cu vechile credinte chinezesti au dat naştere daoismului.
Geţii au existat ca popor de sine stătător si în India fiind cunoscuţi subnumele de Yut Yat Jut Jhut. Ei ocupau Hindustanul septentrional si valea Indului. Specialiştii sunt de acord că populaţia rurala din Pundjab se trage din acest corp etnic al Yut-şilor. De asemena populaţia Yut formeza pricipala etnie din regiunea Sindi, iar în Belucistan, poporul Yut a format prin amestecul cu baluchii, poporul Jugdalli.
Descendenţii dacilor cunoscuţi sub numele Yut în India si Yue–tchi în China erau prezenţi şi în secolul XIX în India, în nord-estul provinciei Gudjarat aflându-se regiunea Jutvar (Ţara lui Yut sau a Yut-şilor)
Iată ce am descoperit în urma afirmaţiei dintr-o poezie a lui Eminescu !
Dacii; după cum putem observa, au dat o notă aparte civilizaţiei orientale prin religia lor introdusă în China, sub forma daoismului, prin infiinţarea dinastiei Arsacizilor , ei constituind şi un procent important din populaţia Asiei.
Acum, fiind dovedită cu destule dovezi credem noi, existenţa dacilor în Asia, nu putem decât să-i dăm dreptate lui Eminescu, care spunea: “De la China pân’ la Rin / De geto-daci pământu-i plin”:)

Bibliografie:

1. Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed. Arhetip, Bucureşti
2. Paul Lazăr Tonciulescu şi Eugen Delcea. Enigmele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, vol. I, Ed. Obiectiv, Craiova
3. Alexandru Pele, Etnonimele românilor. Dac/get, Ed. Abadaba, Oradea
4. Strabon, Geographia, Ed. Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
5. Herodot, Istorii, Ed. Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti

quadratus.wordpress.com/.

AddThis Social Bookmark Button

DACIA HIPERBOREANĂ – CENTRUL SPIRITUAL ŞI CULTURAL AL LUMII VECHI

October 11th, 2009 admin Posted in Dacologie No Comments » 4,935 views

Hiperboreea… o legenda, un tinut fabulos, despre care vorbesc miturile Greciei antice. O civilizatie straveche care continua sa fascineze… un spatiu care, ca si Atlantida, este mutat dupa voie, fara sprijin mitologic sau istoric, in diferite locatii care mai de care mai nastrusnice. Respectivii domni ar face bine sa mai arunce ochii peste relatarile antichitatii pentru a vedea ce marturii exista despre aceasta tara. Majoritatea istoricilor moderni, dupa “cercetari laborioase”, sunt de acord ca Hiperboreea este plasata undeva in zona Polului Nord, sau oricum dincolo de paralela de 65° latitudine nordica. Tot ce se poate ….numai ca la Polul Nord nu este sol fertil si nici nu se fac doua recolte pe an, cum spuneau Hekateu si Diodor din Sicilia!

Plasarea Hiperboreei in Extremul Nord nu este decat o interpretare fortata a mitologiei grecesti si nu se bazeaza pe nici un fel de documente istorice! S-a incercat, de asemenea, “implantarea” Hiperboreei in Arhipelagul Britanic sau in Islanda urmand ramura celtica a europenilor care se presupune a fi descendenti ai hiperboreenilor. captivant dar neconform cu realitatea deoarece celtii au aparut cam tarziu pe firmamentul istoriei pentru ai cataloga popor neocolit “scoborator” din hiperboreeni!
Datorita multitudinii de teorii emise de-a lungul timpului cu referire la amplasamentul geografic al Hiperboreei si al hiperboreenilor ma simt indreptatit sa intreb: Prin aceasta stramutare a Hiperboreei, dupa opiniile unuia sau a altuia dintre cercetatori, nu se incearca de fapt a se ascunde regiunea geografica in care era plasat acest taram mitic, cu original? Nu se incearca manipularea mentala prin ignorarea izvoarelor antice si publicarea a cat mai multor teorii cu privire la ipotetica localizare geografica a Hiperboreii? si asta in pofida faptului ca autorii antici sunt unanim de acord asupra locului unde se afla aceasta Hiperboreea! Nu cumva se mizeaza pe faptul ca atunci cand da de o news de genul “Hiperboreea era la Polul Nord “, cititorul neavizat uita sa-i mai consulte pe cei care au vorbit de ea in cunostinta de cauza si citeste uimit noua teorie, unii chiar intrebandu-se “cum de nu m-am gandit la asta?”! Si iaca cum curiosul nostru, nu mai poate gasi adevarul prin hatisul de ipoteze care mai de care mai atragatoare si uneori chiar “probate” istoric.

Putina ordine prin …Hiperboreea!
Pe langa istoricii “profesionisti” ai Occidentului, care plaseaza Hiperboreea dupa bunul lor plac, mutand-o ba in Islanda, ba in Groenlanda, ba in Arhipelagul Britanic exista si unii autori mai “modesti” sa spunem, dar care marcati de bun simt, nu fabuleaza ci examina izvoarele istorice si isi formuleaza concluziile in conformitate cu acestea. Intre acestia mentionam o pleiada de autori precum Nicolae Densusianu, Vasile Lovinescu, Mioara Calusita Alecu si…Rene Guenon, din operele carora ne-am inspirat in prezentul analiza.
Nicolae Densusianu demonstreaza cu lux de amanunte unde se afla aceasta mult discutata Hiperboreea, in lucrarea sa de exceptie “Dacia Preistorica”, in care acorda un spatiu destul de larg hiperboreenilor. El demonstreaza cu probe in regula, ca Hiperboreea anticilor nu era alta decat Dacia, care era centrul cultului apolinic, aici aflandu-se insula cea sfanta a lui Apollo si a lui Ahile.
Vasile Lovinescu demonstreaza de asemenea cu “acte in regula ” ca Hiperboreea era Dacia in studiul sau “Dacia Hiperboreana”, incheiat in 1936 si publicat in foileton in revista franceza Etudes Traditionnelles. Studiul va aparea ca volum abia dupa razboi, mai intai in limba italiana, apoi in limba franceza si abia apoi in limba romana. Curios nu, ce scop avem noi pentru istoria nationala ?!. Sa nu uitam ca studiul lui Lovinescu va aparea in limba romana abia in 1994!
Mioara Calusita Alecu vine si ea cu date noi si stupefiante dar fondate istoric nu fabuland precum occidentalii. Ea ne demonstreaza ca celebra Tula, din hiperboreea, pamantul cel mai nordic cunoscut de greci, nu era alta decat actuala Tulcea, oras din Delta Dunarii.
Exista totusi si occidentali de bun simt.Unul dintre ei, Rene Guenon, in corespondenta lui cu Vasile Lovinescu, afirma, dupa ce studiaza materialul trimis de asta din urma, ca Dacia ar putea fi centrul traditiei hiperboreene “trebuie sa va spun (lui Lovinescu –n.n) ca ideea ca Dacia a fost una din etapele centrului traditiei hiperboreene, pentru o anumita epoca, nu mi se pare deloc neverosimila; dificultatea ar fi aceea de a preciza perioada la care s-ar putea raporta” inca o data in alt loc acelasi autor se pronunta textual “traditia dacica ar reprezenta in orice caz o continuare a traditiei hiperboreene sub o forma mult mai pura decat cea a celtilor” (sac!)

Marturii istorice despre Hiperboreea
Marturiile anticilor ne dau de inteles ca dacii erau hiperboreeni si locuiau in Hiperboreea.
Astfel Pindar, in Olimpicele sale, ne vorbeste despre Apollo care dupa ce a terminat de construit zidurile Troiei s-a intors in patria sa natala de la Istru, la hiperboreeni (VIII,47); or in toate traditiile antice, Istrul desemna Dunarea, ceea ce demonstreaza doua lucruri special de importante:
1) - Apollo - zeul luminii solare, era de obarsie traco - dacica ;
2) - fapt si mai important – traco-dacii de la Dunare au fost constructorii vestitei cetati Troia. (in acest sens pledeaza si descoperirile arheologice care atesta ca piesele ceramice descoprite in stratul Troia VII, sunt identice cu cultura dacica Cucuteni cu centrul de iradiere in Moldova).
Tot aici, trebuie sa il mentionam si pe Clement din Alexandria, care facand referire la marele preot dac Zamolxe, spunea ca este hiperboreu (Stromata,IX.213). Concluzia care se impune este ca si marele zeu Zamolxe, era tot hiperborean din nou adoratia de care avea parte ca zeu national, este o depozitie convingatoare ca locuitorii din nordul Dunarii erau hiperboreii, inca o data tara lor era Hiperboreea.
Stabon confirma localizarea geografica a Hiperboreenilor si a tarii lor, spunand ca primii care au descris geografic partile cunoscute ale lumii stravechi i-au plasat deasupra Pontului Euxin (Marea Neagra) si in nordul Istrului (Dunarea) (Geografia XI.62)
Alte scrieri antice ne spun ca hiperboreenii sunt tot una cu pelasgii care locuiau in nordul Traciei. “Hiperboreii sunt pelasgi, locuitori ai nordului Traciei” (Apolloniu Rhodiu).

De la Macrobius aflam ca nu doar Dunarea era un fluviu hiperborean ci si Donul asiatic ( Comentar la Somnul lui Scipio,II.7). Aceasta este o depozitie in plus ca habitatul pelasgo-dac nu se reducea doar la Dacia carpato-danubiano-pontica, ci se intindea pana in Asia, unde izvoarele antice ii plaseaza pe massageti in timpul antichitatii clasice.

De asemenea, Pliniu cel Batran ne spune ca poporul Arimphaeilor (arimi cum ii numea Nicolae Densusianu), locuitor langa Muntii Ripaei (Carpati), in Tracia, era de generatie hiperboreu (Istoria Naturala,VI.7).
Avem marturia lui Ovidiu, poetul roman exilat la Tomis (Constanta), ca este constrans sa-si petreaca viata in stanga Pontului Euxin sub Axis Boreus (Tristele, IV,41-42); din nou in alt loc acelasi Ovidiu, ne vorbeste despre Cardines Mundi sau axul boreal din tara getilor ( Tristele, II,19, 40, 45).
Martial, adresandu-se soldatului Marcellinus care pleca in expeditie in Dacia ii spune: “tu mergi acum sa iei pe umerii tai, cerul Hiperborean si stelele Polului getic” si tot Martial numeste triumful lui Domitian asupra getilor “Hiperboreus Triumphus” ( Epigrame, VIII,78).
Vergilius scria despre Orfeu care “singuratic, cutreiera gheturile hiperboreene… si campiile niciodata fara zapada din jurul muntilor Ripaei (Carpati)” (Georgicele, Iv,5,5 17).

Avand in vedere doar aceste marturii ale autorilor antici vedem ca localizarea geografica a Hiperboreei nu e la paralela de 69° latitudine nordica ci cea de 45°, latitudine nordica, la care se afla in antichitate Dacia si la care se afla actualmente tara noastra!

Hiperboreea lui Apollo era…Dacia
Dupa legendele antice, Hiperboreea era localizata dincolo de punctul de unde sufla vantul de nord, Boreas. Sa analizam un pic aceasta afirmatie mitica.
Zeii grecilor, nu traiau prea departe de tara acestora.. Ei salasluiau in Dacia, tara din care plecasera de fapt, aheii spre Elada ( actuala Grecie). Acolo, la nord de Istru, traisera titanii si tot acolo, vestitele amazoanele aveau o tara in care conduceau numai femeile. Tot de peste Istru sufla si vantul de nord- Boreas, care trecea peste Marea Neagra, strabatea stramtorile Bosfor si Dardanele, ajungand in Grecia!
“La nord de Tracia”, scrie Herodot, “ce fel de oameni locuiesc, nimeni nu poate sa stie; atat dar se pare ca dincolo de Istru exista pamant nelocuit si infinit” .
Toate aceasta ne arata ca limita orizontului geografic al grecilor antici, se intindea doar pana la Dunare (Istru)
De altfel si respectabilul istoric Arthur Weigall este de aceeasi opinie cand referindu-se la expeditia lui Alexandru Macedon la Dunare, spune: “Era aventura indrazneata, care ar fi putut prea bine pune capat carierei sale (a lui Alexandru Macedon –n.n) inca de la inceput … (expeditia –n.n) fusese intreprinsa in mare parte pentru a putea afirma ca el traversase marele fluviu care fusese ca o bariera pentru aventurile septentrionale ale lui Filip si formase linia admisa intre lumea cunoscuta a grecilor si nordul nestiut. Alexandru insusi, considera acest fapt ca fiind de mare importanta, caci pe tarmul marelui fluviu (Istru/ Danubius/Dunarea – n.n) el celebra un impresionant serviciu religios, oferind sacrificii lui Zeus, Herakles si divinitatii Dunarii”.
Legendele cele sacre ale antichitatii clasice plasau patria lui Apollo in Hiperboreea(Aristotel chiar numindu-l Apollo-hiperboreu). Tot in Hiperboreea se nascuse si mama sa Latona/Leto/Letea, pe o insula vestita in toata antichitatea pentru cultul ei inchinat lui Apollo. Aceasta insula se numea Leuke (Alba) actuala Insula a Serpilor din dreptul varsarii Dunarii in Marea Neagra. Pe aceasta insula se afla cel mai mare si mai vestit templu a lui Apollo din toata antichitatea despre care vorbeste Hecateu Abderita.

Tot de hiperboreeni se leaga si istoria infiintarii templului apolinic de la Delos precum si a celui din Delphi.
Ca centrul cultului apolinic se afla in Hiperboreea dacica, ne-o dovedeste si faptul ca cei mai cunoscuti profeti apolinici Olen si Abaris erau hiperboreeni. Olen a fost conducatorul hiperboreenilor care au fundat templul lui Apollo din Delphi precum si primul poet hieratic al Greciei, unde la dus apostolatul sau pentru credinta apolinica. El a compus mai multe imnuri sacre in onoarea lui Apollo, in care amintea si despre hiperboreenii care mergeau in pelerinaj la Delos insotind femeile pioase care erau inchinate templului de acolo. Tot lui i se atribuie si infiintarea hexametrului (ritm de vers).
Abaris, alt profet apolinic din partile Hiperboreei, a starnit o adevarata senzatie in randurile grecilor prin viata frugala si prin dreptatea-i caracteristica. Numai ca aceste doua caracteristici sunt aplicabile si anahoretilor geto-daci, acelor ktistai si capnobatai despre care vorbeste Strabon care duceau o viata de meditatie si apropiere de Zeu. In ceea ce priveste dreptatea, aceasta este trasatura de baza prin care Herodot ii desparte pe daci de ceilalti traci. El spune: “dacii sunt cei mai viteji si mai drepti dintre traci”. Acest Abaris, calatorind prin tinuturile Greciei in timpul apostolatului sau pentru intarirea credintei apolinice introdusa de Olen, arata tuturor o sageata de aur despre care zicea ca e simbolul lui Apollo. Este foarte captivant de stiut ca dacii vedeau sageata ca pe un simbol zamolxian, prin urmare Apollo si Zamolxe par a fi unul si acelasi zeu. In sprijinul acestei ipoteze, pledeaza si epitetul de “hiperboreu” atribuit atat lui Zamolxe - dupa cum aflam din scrierile lui Clement din Alexandria, cat si lui Apollo - dupa cum aflam din scrierile lui Aristotel.

Hiperboreea – polul spiritual al lumii
Polul getic, este o denumire asociata cu Hiperboreea in toate textele antice care se refera la acest subiect. El defineste de fapt ideea de Centru al Lumii, ca pol spiritual, asemanator Insulei Fericitilor din mitologia greaca, adica locul unde pamantul este in stare sa comunice cu cerul, de fapt un spatiu mitico geografic, cosmic si teluric in acelasi timp.
Sub acest aspect era perceputa Hiperboreea de catre grecii din epoca antichitatii clasice. De fapt, marturia lui Pindar ne lamureste in acest sens: “nimeni, nici pe pamant, nici pe mare, nu putea descoperi calea minunata care duce spre tinuturile hiperboreilor” (Piticele, X.29). Aceasta depozitie ne spune si altceva dar, ea marturiseste despre orizontul limitat al cunostintelor geografice elene; ceea ce se afla in nodul Dunarii era pentru ei inca la inceputul perioadei clasice un mister si tinea de geografia mitica nu de geografia reala.
Conform aceluiasi Pindar, hiperboreenii erau o semintie sfanta, scutita de maladii si batranete, care nu cunosteau razboiul (dar, il vor invata mai tarziu devenind unii dintre cei mai aprigi luptatori ai antichitatii).
Prin urmare, Pindar si nu numai el, ne descopera o Dacie/Hiperboreea, mistica in care oameni duceau un trai paradisiac de inceput de timp, de epoca de aur a omenirii.

“Pe-un picior de plai
Pe-o gura de rai…”

Miorita noastra nu ne induce in gresala! Aceasta balada a geniului popular, fie ea antica, fie medievala, valorifica o traditie foarte veche confom careia Dacia/Hiperboreea era un tinut paradisiac, plaiul teluric devenind in ordinea lucrurilor sacre, gura de paradis.
As dori sa mai mentionez ca Medicii lui Zamolxe erau renumiti in toata lumea antica si mai priceputi decat grecii in tratarea diferitelor afectiuni cum ne spune Platon: “Vazand ca Harmide e de aceeasi opinie cu mine prinsei inima, imi regasii increderea in mine, putin cate putin, ma inflacarai si ii zisei: tot asa si cu descantecul cesta, Harmide: l-am invatat in oaste de la un doctor thrac, unul din ucenicii lui Zamolxe, despre care se spune ca au puterea sa te faca nemuritor. Acest trac spunea ca doctorii greci au mare dreptate sa faca observatia de care pomenii. Dar, adauga el, Zamolxe, regele nostru , care este zeu, spune ca precum nu se cade sa incercam a vindeca ochii fara sa ne ocupam de cap, ori capul fara trup, tot astfel nu se cade a incerca sa vindecam trupul fara sa vedem de suflet, si ca tocmai din pricina asta sunt multe maladii la care nu se pricep doctorii greci, fiindca nu cunosc intregul de care ar trebui sa se ingrijeasca. Caci daca cesta ar merge rau,, este peste putinta ca partea sa mearga bine” (Charmides)
La acesta adaugam si faptul ca cam toti marii invatati ai Greciei antice au fost initiati in Tracia cei mai cunoscuti fiind Aristotel si Pitagora!
Inchei afirmandu-mi credinta ca Dacia a fost intr-o vreme, pierduta pentru noi in negurile istoriei, centrul spiritual si cultural (civilizator) al lumii vechi. Daca am privi cu luare aminte trecutul, si astfel sa invatam din el, credinta mea este ca am putea redeveni ceea ce am fost candva. Numai ca asta se poate doar prin revenirea la valorile fundamentale ale neamului nostru, nu prin adoptarea docila a “normelor” europene sau americane care ne fura ochii in fiecare zi !

AddThis Social Bookmark Button

INDEPENDENŢA DACIEI. ULTIMUL ÎMPĂRAT AL DACIEI

October 5th, 2009 admin Posted in Dacologie No Comments » 5,461 views

ADRIAN BUCURESCU

DACIA SECRETĂ

Toţi împăraţii de după Traianus au fost nevoiţi să regrete invazia asupra ţării de la Nord de Danubius. Imediat după moartea lui Traianus, dacii liberi, împreună cu iazigii metanaşti şi cu roxolanii, au atacat provincia romană. Hadrianus, succesorul lui Traianus, i-a învins pe iazigi, printr-un general de-al lui, şi i-a împăcat pe roxolani cu bani. Eutropius scrie că Hadrianus a vrut să părăsească Dacia, dar a fost oprit de prietenii lui cu argumentul că, astfel, „ar cădea mulţi cetăţeni romani în mâinile barbarilor”. In timpul urmaşului lui Hadrianus, Antoninus Pius, generalii romani i-au respins pe dacii liberi de două ori; în anii 143 şi 156-157. Pe vremea împăratului Marcus Aurelius romanii au fost nevoiţi să se lupte cu costobocii (dacii din Bucovina), care au atacat Dobrogea, ajungând până în oraşul grecesc Elateea, unde au fost învinşi. Aliaţii costobocilor au fost marcomanii, de la care războiul s-a numit marcomanic. Luptele s-au încheiat abia pe vremea lui Commodus, urmaşul lui Marcus Aurelius. În timpul domniei acestuia, s-au răsculat dacii din teritoriul cucerit, dar şi ei au fost învinşi. Pe vremea Iui Caracalla, a avut loc prima năvală a goţilor în Dacia Romană, aliaţi cu dacii liberi din Miazănoapte. Împăratul a venit în ţinuturile noastre şi a reuşit să învingă. În timpul împăratului Macrinus (217-218), scrie Cassius Dio, „dacii pustiau o parte a Daciei şi ameninţau să se lupte mai departe, după ce-şi luaseră îndărăt ostatecii pe care-i primise Caracalla sub cuvânt de alianţă”.
De pe la anul 230 încoace, atacurile nu au mai încetat. La leatul 235, romanii i-au învins pe dacii care atacaseră împreună cu sarmaţii. Peste doi ani, carpii (dacii din Moldova), laolaltă cu goţii, au prădat în Dobrogea. Cu mare greutate, romanii i-au învins. În anul 245, carpii au atacat din nou şi au fost învinşi iarăşi. În acelaşi an, goţii şi dacii liberi au pătruns încă o dată în imperiu. Atacurile s-au ţinut lanţ până la aşa-zisa „retragere aureliana”. Aceasta a însemnat independenţa Daciei, încununarea războaielor neîntrerupte pe care dacii liberi, aliaţi cu alţi „barbari” le-au purta împotriva „râmlenilor”.
Ca să-i disperseze pe daci, romanii îi mutau pe unii dintre ei la Sud de Dunăre. De atunci datează, probabil, şi o inscripţie funerară, găsită la Panzir (Macedonia); SEVERINOS MOY LIO NENTHA DEKEIT. Traducerea: În Nord mie Leul îmi ziceau dacii.
Independenta

In relief, deasupra inscripţiei fig. 110 este prezentat un bărbat cu barbă îngrijită şi îmbrăcat în haine bune; de aceea nu este exclus ca personajul să fi fost negustor şi moartea l-a surprins departe de casă.
Cei mai mulţi strămutaţi fugeau peste Dunăre, înapoi, la locurile lor de baştină. Alţii au rămas definitiv acolo unde au fost duşi. Aceştia sunt strămoşii aromânilor, meglenoromânilor şi istroromânilor. Dacii liberi au reuşit să-şi elibereze ţara până la anul 1000 de la naşterea Gemenilor Divini. Împlinirea unui mileniu de la naşterea zeilor a dat vitejilor forţa decisivă de a-i alunga pe duşmani peste Dunăre. În cinstea acestui eveniment, preoţii daci au înălţat calendarul mare de la Sarmizegetusa, ce consemnează pentru eternitate aşteptata şi meritata izbândă.

ULTIMUL ÎMPĂRAT AL DACIEI

Poporul dintre Nistru şi Tisa ascultase dintotdeauna de un singur conducător, în acelaşi timp mare preot, care, într-o vreme, îşi avea reşedinţa la Făgăraş, chiar în inima Daciei. Numele cetăţii vine de la geto-dac. VOLOG-A-ISES „Locţiitorul lui Ises (al Celui Suprem)”. De la aceeaşi sintagmă vine şi numele actualului judeţ Vâlcea, peste care, sub numele de Far-caş (cu aceeaşi origine) a domnit un timp, după ce au trecut munţii, marele voievod ce a întemeiat primul stat românesc. În afară de VOLOGAISES, domnul mai purta şi numele de AN-GRUS „Fericitul; Supremul”. El avea, odinioară, un statut asemănător cu al vechilor împăraţi japonezi: se ruga la ceruri şi nu se arăta decât conducătorilor religioşi şi militari. Împăraţii romani purtau şi ei titlul de Pontifex Maximus „Preot Suprem”. Ultimul autocrat daco-roman a fost ANGRUS „Fericitul; Supremul”, căruia, după ce a întemeiat Ţara Românească, i s-a zis şi TOCHOMER „întemeietorul; Ctitorul” (nu Tihomir, cum apare în istoriografia noastră!). El a fost tatăl lui Basarab. Forţat de expansiunea maghiară, ce se apropia de Făgăraş, ANGRUS – Negru, Nicoară - a trecut munţii, împreună cu suita lui şi a întemeiat un stat liber, la Nord de Dunăre. La Curtea de Argeş domnul a înălţat un templu închinat zeilor Daciei, aşa-zisa „Biserică Sân-Nicoară”.
Turnul
Turnul straniu al clădirii, ce se mai înalţă încă din ruine (fig. 114), arată că nu a fost vorba de o biserică obişnuită. Numai autoritatea magică a marelui preot valah a făcut ca întemeierea Ţării Româneşti să fie ferită de războaie civile şi să cuprindă şi Oltenia, ai cărei boieri, după cum atestă cronicile munteneşti, s-au închinat şi ei marelui domn. Multă vreme, din noul stat au făcut parte şi ţinuturile Almaşului şi Făgăraşului, de unde descălecase întemeietorul.
După titlul de ANGRUS, românii i-au spus domnului Negru-Vodă; chiar şi turcii au numit până târziu Muntenia Kara Iflak „Valahia Neagră”, după numele popular al ctitorului ei. Creştinându-i numele, românii i-au mai zis voievodului şi Nicoară sau, după calendarul bizantin, Nicolae.
Poate că una din cauzele evitării războiului civil a fost şi nunta lui Nicoară cu Marghita, fata şi moştenitoarea voievodului de Câmpulung. Numele ei venea din geto-dac. MARKEROTA „Prea Curata”. Marghita era creştină, dar cu înclinaţii spre catolicism.
De la aristocraţia de stirpe dacică şi gotică, de multe ori cu funcţii sacerdotale, a rămas denumirea oficială a ţării -VALAHIS sau VLAHIA. Pentru că a fost întemeiată de ANGRUS, i s-a mai spus, în acte, şi UNGRO-VLAHIA „Valahia lui Angrus; Marea Valahie; Valahia Neagră”, titlu păstrat şi astăzi de mitropolia Munteniei. Poporul simplu şi-a spus însă mereu român, iar patria şi-a numit-o Ţara Românească”.

PE ARGEŞ ÎN JOS

Negru-Vodă a fost înmormântat în lăcaşul ce se va numi mai târziu Biserica Domnească din Curtea de Argeş. Mormântul lui a fost deschis la 31 iulie 1920, cu prilejul unor lucrări de restaurare. La Biserica Domnească se păstrează datina ca, în fiecare an, de Sfântul Nicolae, să se pomenească la acel mormânt ctitorul. Monumentul funerar, care se află între cei doi stâlpi ai pronaosului, a scăpat neatins timp de peste şase veacuri. In momentul când piatra a fost ridicată de pe sarcofag, a apărut, într-o scurtă vedenie, imaginea nealterată a Marelui Domn şi Preot din veacul al XlII-lea. Pe cap purta o diademă de mărgăritare, încheiată cu un lanţ de aur peste pletele lungi, castanii, lăsate pe spate. La gât, peste tunica de mătase purpurie, se răsfrângea un guler de dantelă în mătase şi aur. Un şir de aproximativ 30 de nasturi de aur încheia tunica, împodobită la gât, la piept şi la manşete cu şiraguri de mărgăritare. Colţurile pulpanelor erau împodobite în faţă cu două rozete, tot cu mărgăritare. Nasturi de aur se aflau şi la mâneci, iar coatele erau brodate cu galoane de fir.

Arges 115
Peste şolduti avea petrecută o centură brodată cu fir de aur şi mărgăritare, care se încheia cu o superbă pafta de aur (fig. 115) ce reprezenta Palatul Cerului, în partea centrală, pe un fond de smalţ albastru, este lucrată în relief o lebădă cu cap de femeie, iar lateral în balcoane, se află Gemenii Divini, fiul şi fiica împărătesei Cerului. Giulgiul voievodului era acoperit cu swastici, simbolul sacru al iniţialei numelui celor doi Zalmoxis - litera dublă Z.

Arges 116
O coloană sculptată (fig. 116) împarte în doua dala funerară. Din extremitatea sa ies două ramuri simboluri ale celor doi copii cereşti; adică 24 de secole ce trecuseră de la moartea împăratului-profet Orfeu, până la naşterea Gemenilor divini.
Că Tochomer - Negru-Vodă - se mai numea şi Nicolae, sau, mai pe româneşte, Nicoară, ne-o demonstrează hramul primei sale ctitorii de la Curtea de Argeş; apoi slujba religioasă anuală, la mormânt, în ziua de Sf. Nicolae, şi chiar numele nepotului său direct, Nicolae-Alexandru, fiul lui Basarab. Şi astăzi mai există obiceiul, la români, ca nepoţii să preia numele bunicilor.

AddThis Social Bookmark Button

TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE ŞI VIAŢĂ FĂRĂ DE MOARTE. ÎNĂLŢAREA LA CER

September 28th, 2009 admin Posted in Dacologie No Comments » 5,510 views

ADRIAN BUCURESCU

DACIA SECRETĂ

TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE ŞI VIAŢĂ FĂRĂ DE MOARTE

Tracii orfici credeau în metempsihoză ca într-un act purificator, pentru care ciclul reîncarnărilor este infinit sau se opreşte în PREIDIS „Paradis”. După informaţia dată de Platon (în „Kratylos”, 400 d.C), orficii considerau sufletul un principiu al binelui, o particulă divină; iar corpul - o închisoare a sufletului şî credeau că, după moarte, sufletul îşi continuă existenţa şi este obligat să suporte mai multe modificări şi metamorfoze, spre a se purifica de infestarea cauzată de trup. Credinţa în renaştere şi în nemurire a propovăduit-o însuşi Apollon-Zalmoxis, iar primul străin ce aminteşte de ea este Herodot: „Iată cum ştiu să se facă nemuritori geţii: ei cred că nu mor şi că acel care dispare din lumea noastră se duce la zeul Zalmoxis. Unii dintre ei socotesc că acesta (este) Gebeleizis. (…) Zalmoxis acesta (…) a clădit o casă pentru adunările bărbaţilor, în care (se spune) îi primea şi îi punea să benchetuiască pe fruntaşii ţării, învăţându-i că nici el, nici oaspeţii săi şi nici unul din urmaşii acestora nu vor muri, ci vor merge într-un anume loc, unde vor trăi pururi şi vor avea parte de toate bunătăţile”. Hellanicos din Mitilene, care a trăit în acelaşi timp cu Herodot, scrie: „El (Zalmoxis) le spunea că nici el şi nici cei din tovărăşia lui nu vor muri, ci vor avea parte de toate bunurile (…) Cred în nemurire şi terizii şi crohizii. Ei spun că cei morţi pleacă la Zalmoxis şi că se vor întoarce. Dintotdeauna ei au crezut că aceste lucruri sunt adevărate. Aduc jertfe şi benchetuiesc ca şi cum mortul se va întoarce”. Platon aminteşte şi el de „un medic trac, unul din ucenicii lui Zalmoxis, despre care se zice că îi face pe oameni nemuritori”. Diodor din Sicilia scrie şi el: „La aşa-numiţii geţi, care îşi închipuie că sunt nemuritori, Zalmoxis pretindea că şi lui îi dăduse legile Hestia, zeitatea lor”. Relatând expediţia lui Alexandru cel Mare în zona Dunării, Arrian îi aminteşte pe „geţii care cred în nemurire”. în „Viaţa lui Pythagoras”, Iamblichos scrie: “Căci Zalmoxis, de origine trac, fost sclav şi discipol al lui Pythagoras (!), după ce a fost eliberat şi s-a întors la geţi, le-a întocmit legile, cum am arătat la început, şi a îndemnat la bărbăţie pe concetăţenii săi, convingându-i că sufletul este nemuritor. Chiar şi acum galatti toţi şi trallii şi mulţi dintre barbari îi învaţă pe copiii lor că nu este cu putinţă ca sufletul să piară, ci că el continuă să existe; şi că nu trebuie să se teamă de moarte, ci să înfrunte primejdiile. Şi pentru că i-a învăţat pe geţi aceste lucruri şi le-a scris legile este socotit la ei drept cel mai mare dintre zei”. Împăratul Iulianus „Apostatul” scrie: „Crezând că nu mor, dar că îşi schimbă locuinţa, ei (geţii) sunt mai porniţi pe lupte, decât ar fi înclinaţi să întreprindă o călătorie”.
Nemuritorii îşi spuneau între ei şi CHAR-ISTON „Fiii Cerului; Născuţi în Cer”, aşa cum se vede într-o inscripţie de pe o placă funerară - descoperită la Bartulitsa-Shtip (Macedonia), în relief, sunt: o femeie, un copil de aproximativ 10 ani şi un bărbat. În josul reliefurilor se află inscripţia: THEOS OIER RAOK LEPSER VEGLIO S-LEIVERA. EY CHARISTON A NETHE. Traducerea: Doamne, ne rugăm să-(ţi) apleci privirea spre cei curaţi. Intre Fiii Cerului să se nască! De la CHARISTON, în graiul geto-dac existau şi variantele CRESTONAI, KROUSTANE şi KRUSTANE. Lui Apollon însuşi i se mai spunea şi CAR-YSTOS „Fiul Cerului;

Tinerete 46
Pe o lespede funerară (fîg. 46), descoperită la Caransebeş, scrie: D(a) M(ono). BRISANUS.AU.LU.SANI.MI.NESCO. Traducerea: De reţinut (întru pomenire). Cel Bun (Bunicul?) şi soţia lui să renască!

Tinerete 47

Tinerete 48

Pe două din farfuriile de aur (fig. 47, fig. 48), din tezaurul de la Sânnicolau Mare, se află aceeaşi inscripţie în versuri:

HARDEAL DA TIOS ELILON A NAPA Y SONATEIS OYTON

Traducerea: Grădina Domnului cea înflorită (să înflorească!); în ceruri o vor vedea (doar) cei renăscuţi! În treacăt fie spus, din inscripţia de la Sânnicolau Mare se vede şi de unde vine şi ce înseamnă numele Ardealului.

Tinerete 49
Condiţiile pentru a renaşte în cer erau destul de grele pentru unii. Astfel, pe o mulţime de vase (fig. 49), descoperite în Dacia, scrie: S-TRA TO NEIKOY.
Traducerea: Să trăieşti în sărăcie (abstinenţa)! Aceeaşi propoziţie putea fi citită şi astfel: S-TRATO NEIKOY. Traducerea: Să-i ajuţi (ocroteşti) pe săraci!
O inscripţie frigiană este şi mai explicită:

IOSNI SEMUN
KNUMANEI KAKUM
ADDAKET
ETITTET
IKMENOS EITU

Traducerea: Niciodată să (nu te) compari! Pe nimeni să (nu duşmăneşti! Cei Viteji (Curaţi) şi Prevăzători (Atenţi) împreună să se adune!

Desigur, din învăţăturile zalmoxiene provine mitul cu Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, din basmul cu acest titlu, cules de Petre Ispirescu. Iată una dintre cele mai frumoase poezii getice privind această eternă dorinţă a pământenilor, pe o lespede funerară (fig. 50) descoperită la Tomis:

Tinerete 50

ELI ENS MEN GENETE
VIOTOY TELO SOTE
TELE SDAI MATOSE
TI DIOS STON DA ETE
IN DIADO CHONEIDE
TIS VASKA NIEMORE
SENOTOS ESTO MARE
I RAER PA SEN DEK ME
SOTHEN EL PI DOSKA
I VIOTOY KIOLYS A SKA
KO TETIANER PATERE
END OKEY TONTYR PLEONERE
OI ARCHEN (…)

Traducerea: Intre îngeri eu m-am născut. Ţelul vieţii (mi-)am văzut. Acolo m-au aşteptat strămoşii. Cu Domnul stau în ochi , (în faţă). In carte (legământ, testament) sunt înscris (cunoscut). Printre cei mari mă număr. Sănătos voi fi mereu. In Rai (văzduh) voi petrece zilele (timpul). Cu tovarăşii (prietenii) voi bea deseori din Apa Vieţii ştiind că îl întinereşte pe bătrân şi îl umple pe cel încercat (chinuiţi de fericire, înălţându-i…

Pe mormântul marelui rege frigian Midai (Midas!) scrie:

ATES ARKIAVAI
SA KENA NO LAVOS MIDAI
L-AV ALTEI
VA NAKTEI
EDAES

Traducerea: Stăpâne Preaputernic! De cine nu a fost iubit Midai? De Apa Mare şi întunecoasă să treacă!
În satul Leshac-Tetovo (Macedonia) s-a descoperit un cap de femeie sculptat în marmură, lângă o placă (fig. 51) prezentând următoarea inscripţie în versuri:

GETAS GEN
THIA NEN TEN
SYN BION METACHAR .
ETOSY IASI NE DAL
OCHO TEKTE NATOER DIKE
LA REDO NIEDE CHARE TIGE
GE NOIANE TAGANIO
REMPEDA-SI EINODIO
I STELEO ETHEMA

Traducerea: Vitează femeie (doamnă)! Zeii te conduc (ocrotesc). Sunt buni mai-marii Cerului. Asemenea splendoare nu ai mai văzut. Ca un copil să renaşti, ziceai; în Cuibul Fericirii să rămâi. Cu apa vrăjită şi limpede spălându-te, cu o stea vei semăna.

ГETACTENOIANHN
THNCYNBIONMETA
XAPHTOC

YIACINHAAAOXcoTEKTHNATOHP
AlKEAAPHAxoNIHAEXAPHTШГE/
ГENOШANHTAГANHO + PEMПEAACI/
EINOAIOICTEAEOH 0HMA

ÎNĂLŢAREA LA CER

Cât timp a fost mare preot şi rege al geţilor, autoritatea lui Apollon s-a întins peste toată Tracia. Sunt de înţeles astfel eforturile lui Buerebuistas, peste mai bine de şase veacuri, pentru reunificarea tuturor tracilor. Tracia este moştenirea lui Apollon, aşadar războiul îndelungat al Iui Buerebuistas era sfânt!
Sfântul Origenes ne informează că Zalmoxis a introdus druidisnud la celţi. De altfel, între religia geto-dacilor şi aceea a celţilor existau nenumărate asemănări. Geţii spuneau că regele lor a cutreierat toată Europa. Locţiitorul lui Apollon în Ţara Geţilor era întotdeauna Petrae sau Asamum, iar cel ce 1-a însoţit pe zeu în toate călătoriile a fost Ion sau Abaris. Acesta a fost considerat de greci, mai târziu, zburător hyperboreu, trăind fără hrană, prevestind viitorul, făcând minuni şi vindecând molimi (ciuma din Sparta, de exemplu). Elenii spuneau că Abaris cutreiera Grecia în zbor, călare pe o săgeată magică de aur (de fapt, săgeata care ucisese zeul!), dăruită de Apollon, cu care s-a şi întors de la eleni la hyperborei. Toţi grecii spuneau că Abaris era preot al lui Apollon şi autorul unui poem (Theogonia) şi al unui ciclu de descântece (Katharmoi), cu care îşi efectua opera medicală.
Dacii din munţi căraseră până lângă râul Naparis lespezi de piatră roşie, din care înălţaseră pentru Fraţii Divini un palat nemaivăzut vreodată pe aceste meleaguri. Ruinele impunătorului edificiu se mai văd şi astăzi la Sărăţeiui-Vechi, lângă Ialomiţa. Cu o zi înainte de despărţirea definitivă de poporul lor, regele şi marea preoteasă şi-au chemat ucenicii şi ucenicele la palat, oferindu-le o cină. Era după culesul viilor, la echinocţiul de toamnă, iar Apollon şi Artemis au băut cu apropiaţii lor o cupă de vin, spunându-le că următoarea o vor bea împreună în Paradis. La acea masă sfântă, zeul şi zeiţa le-au împărtăşit invitaţilor şi câteva din ultimele taine pe care le-ar fi putut afla nişte pământeni. Ceasul acela de seară s-a numit mai târziu CON CINNA NALEINNA „Marea Cină a Vrednicilor (Fruntaşilor)”, cum se vede şi din inscripţia de pe o cărămidă descoperită la Drobeta (fig. 63):

Inaltarea 63

A doua zi, Apollon şi Artemis au trecut râul Naparis, la Piangetae, în satul Cabesos „Scobitura; Capra”, unde copilăriseră. Acolo, pe colina de lângă lacul ce se cheamă acum Neamţu, pe când îşi luau rămas bun de la cei apropiaţi, s-au ivit în văzduh lucruri neînţelese, precum şi schimbări de necrezut, după cum urmează: lumina Soarelui a dispărut şi s-a aşternut noaptea, nu blândă şi liniştită, ci plină de fulgere înspământătoare, de vânturi vijelioase, ce aduceau furtuna din toate părţile. În vremea aceasta, mulţimea s-a împrăştiat fugind, iar ostaşii s-au strâns la un loc. După ce a încetat tulburarea şi a strălucit din nou lumina şi lumea s-a adunat iarăşi, oamenii au început să-i caute pe Fraţii Divini; dar ucenicii şi ucenicele nu au lăsat poporul să continue cercetarea, nici să mai întreprindă ceva, ci au poruncit tuturor să-i cinstească pe Cei Doi Zalmoxis, deoarece au fost luaţi de Anses „îngerii” şi duşi în cer, la părinţii lor adevăraţi. De acolo ei vor fi zei binevoitori pentru geţi, aşa cum le-au fost şi conducători buni pe pământ.
Ziua când zeii s-au fost ridicat la ceruri a fost numită de traci în mai multe chipuri: BESKOS „Înălţarea”, BREN-TO-PARA „Înălţarea prin Foc; Ridicarea Luminilor”. De la alte nume ale evenimentului – ERACTUM sau ERICHTHONIOS „Înălţarea” a rămas numele popular al lunii septembrie Răpciune, timpul când s-a petrecut miracolul. „Înălţarea” se mai spunea şi BACCHUS, iar tracii o sărbătoreau la culesul viilor, adică la echinocţiul de toamnă, pentru că, la plecare, zeii şe împărtăşiseră din vin împreună cu oamenii. Rolul principal în aceste mistere îl aveau preotesele BACCHANTES „Sfintele”. Ceremoniile au căpătat de timpuriu un caracter” orgiastic. Până la anul 666 de la Zalmoxis, la echinocţiul de toamnă, preotesele se îmbrăcau în piei de cerb, purtau torţe aprinse şi, agitând un thyrs, în timpul orgiilor scoteau strigătul EVOE „Mărire; înălţare”. Fiindcă Apollon - D-ION-YSOS „Urmaşul lui Ion”, adică a lui Orfeu - se mai numise şi CHAR-NABOTAS sau CAP-NOBATAI „Domnul nevăzut (întunecat)”, ceremoniile se desfăşurau noaptea, la luniina plăpândă a torţelor aprinse. Noaptea mai semnifică şi întunericul ce se lăsase la înălţarea Zeilor. Răsuna o muzică zgomotoasă, sunetele asurzitoare ale talangelor de aramă, bubuitul cimbalelor şi acordurile înnebunitoare ale fluierelor, cavalelor şi cimpoaielor. Stârniţi de această muzică sălbatică, tracii dansau urlând frenetic. Bubuiturile dobelor semnificau tunetele, iar torţele agitate - fulgerele ce au însoţit înalţarea Fraţilor Divini la Cer. Exaltaţi, participanţii se învârteau într-o horă ameţitoare, întinsă pe munţi, pe dealuri sau pe coline. Femeile purtau o îmbrăcăminte stranie, BAS-SARI „La înălţare”, după câte se pare veştminte lungi, fluturânde, făcute din blănuri de vulpe, iar peste ele piei de căprioară şi, pe cap, coarne. Uneori, dansau complet goale, în amintirea neamului de NAPEI „Goi Sărmani”, în care se născuseră Cei Doi Zalmoxis. Părul le fâlfâia învolburat, în mâini ţineau şerpi, animale sacre pentru Sabadios, şi agitau pumnale sau thyrsuri, ale căror vârfuri de lance erau ascunse sub iederă. Dezlănţuite, ajungând la culmea exaltării, preotesele se aruncau cuprinse de un „delir sacru” asupra animalelor alese pentru jertfă, le înşfăcau şi le sfâşiau, smulgând apoi cu dinţii carnea sângerândă şi înghiţind-o crudă. Aceste orgii le-au fost interzise geţilor de către Buerebuistas şi Decaineus, la anul 666 de la Zalmoxis, şi tot atunci s-a dat porunca de a fi desfiinţate toate viile din ţară!

AddThis Social Bookmark Button





Basarabia Literara. Editie 2009.