TESTAMENTUL LUI CEAUŞESCU

March 15th, 2014 admin Posted in Economie No Comments » 101 views

Monitorul de Fagaras

La sfârşitul anului 1982, România atingea vârful datoriei externe de 11 miliarde USD, fiind dependentă Fondul Monetar Internaţional, care, în înţelegere cu miliardarul George Soros, despre a cărui implicare în evenimentele din decembrie 1989 voi vorbi ulterior, a planificat, o serie de operaţiuni speculative dezastruoase pentru România.
După aceste operaţiuni speculative, ţara noastră ar fi urmat să intre în blocaj financiar şi încetare de plăţi. Numai că Nicolae Ceauşescu a luat FMI-ul prin surprindere, hotărând după 1985 să facă plata tuturor datoriilor externe înainte de termen, România nemaintrând în capcana tranzacţiilor bursiere întinsă de FMI. Soros reuşind ulterior să dea un „tun” de 1,1 miliarde de lire sterline prin intermediul bursei din Londra. Chiar şi aşa FMI-ul a impus României penalizări pentru plăţi anticipate. Din cauza FMI-ului dirijat de SUA, care cerea achitarea datoriei României cu o dobândă triplată, mare parte din producţia agricolă şi industrială a ţării a trebuit să ia calea exportului, creând deja cunoscutele cozi la produsele alimentare. Agentul termic a fost raţionalizat şi benzina a fost distribuită pe cartelă. Aşa se face că, începând din 1987, SUA au dezlănţuit o campanie intensă de diabolizare a lui Ceauşescu prin intermediul presei occidentale. Posturile de radio Europa Liberă şi Vocea Americii au lansat în premieră zvonul fals că Gorbaciov stabilise un înlocuitor al lui Ceauşescu. În martie 1989, când Ceauşescu reuşise să ramburseze integral datoriile, România mai avea în plus 3,7 miliarde USD depuşi în bănci şi creanţe de 7-8 miliarde USD. La această sumă s-ar fi adăugat şi exporturile României din 1989 care au fost de 6 miliarde USD. Arhivele oficiale, coafate în cei 24 de ani scurşi de la revoluţie, nu mai pot justifica azi decât existenţa a 2 miliarde USD. De ce s-au „volatilizat” aceşti bani? N-are rost să mai explic. Cine a făcut-o? Dacă România avea şi după 1989 în serviciile de informaţii şi în Parchete vreun român patriot, am fi aflat până acum.
Există indicii că în noaptea de 14/15 decembrie 1989, de la flotila prezidenţială de la Otopeni ar fi decolat un avion Il-18, care a executat un transport special, cu destinaţia Teheran. Şi că avionul ar fi avut la bord lingouri de aur cântărind 24 t. Într-adevăr, avionul figurează în fişele de evidenţă aeriană că s-a întors gol din Iran, pe 4 ianuarie 1990. Dacă lucrurile sunt reale şi explicaţia poate fi una extrem de simplă.

Bogăţiile subterane

Ceauşescu descoperise încă din 1987 că România avea în propria ogradă toate „comorile” care-i permiteau să nu mai depindă vreodată de FMI şi mai mult decât atât i-ar fi făcut concurenţă acestui organism. Un prim pas fiind acela de a se asocia cu China, Iranul şi Libia, într-o bancă care să acorde împrumuturi cu dobânzi mici, destinate ţărilor în curs de dezvoltare. Banca în cauză se numea BRCE (Banca Română de Comerț Exterior) prin intermediul căreia, întreprinderile de comerț exterior ale României derulaseră operaţiunile de aport valutar special, de pe urma cărora a fost rambursată datoria externă a ţării noastre.
FMI îşi permitea să acorde de câteva decenii împrumuturi, condiţionate de ingerinţele brutale în economia ţărilor creditate, datorită rezervei de 2.996 tone de aur, de care dispunea. Hărţile cu zăcămintele minerale începuseră să fie introduse pe calculator în România, la sediul Întreprinderii de Prospecţiuni şi Foraje „Geofizica” din anul 1971 şi erau permanent actualizate, aşa că Ceauşescu a aflat că din munţii României se extrăseseră până în 1987 circa 2.070 de tone de aur şi că România mai avea 6.000 tone aur, adică de trei ori cât se exploatase până atunci şi care în 2013 a ajuns să valoreze 250 miliarde euro. Numai că pe lângă aur, Ceauşescu ştia că în aceleaşi zăcăminte se află argint şi metalele rare, extrem de valoroase precum arseniu, galiu, germaniu, molibden, titan, vanadium, wolfram etc. Şi conta mult pe acestea întrucât ele sunt evaluate azi la 100 de miliarde de euro. În acei ani, aplicaţiile de larg consum ale tehnologiei utilizate de americani şi sovietici la programele lor cosmice Apollo şi Soiuz abia începeau să apară pe piaţă. Video playerele/recorderele, camerele de filmare video, calculatoarele şi telefonia mobilă, au la bază microprocesoarele la fabricaţia cărora materia primă sunt metalele rare aflate din abundenţă, alături de aur în zăcămintele din Munţii Apuseni (minele Roşia Montană, Almaş, Baia de Arieş, Bucium, Brad şi Săcărâmb).
După 1990 au apărut o mulţime de producători europeni de telefonie mobilă precum Nokia care au fost nevoiţi să importe aceste metale rare din Africa Centrală şi Australia, deşi România era mai aproape. Boom-ul producţiei la nivel mondial de calculatoare şi telefoane mobile s-a produs după 1990, când în România avusese deja loc scurt-circuitul din decembrie 1989. Chiar şi aşa, Ceauşescu prevăzuse această dezvoltare şi construise împreună cu concernul american Texas Instruments, o întreagă platformă industrială dedicată electronicii, numită IPRS Băneasa, lăsând-o moştenire românilor. Care cu o minimă investiţie, ar fi permis României să producă şi să deţină calculatore, telefoane mobile, reţele proprii de internet şi de telefonie. Numai că imediat după 1990, IPRS a fost dezmembrată cu bună ştiinţă pentru a fi transformată în investiţie imobiliară. Să nu fi ştiut aceste lucruri cel care conduce „de facto” SIE, generalul Silviu Predoiu, absolvent al facultăţii de Geologie care a lucrat ca inginer geolog la ICE Geomin (1984-1985) și la Întreprinderea de Metale Rare din București –IMRB (1985-1990), îndeplinind din 1987 funcţia de CI-st al IMRB? Să nu fi ştiut aceste lucruri preşedintele-geolog Emil Constantinescu, cel care a avut revelaţia nerentabilităţii mineritului în România, închizând jumătate din exploatările miniere? Să nu-i fi spus măcar şeful cancelariei sale prezidenţiale, Dorin Marian şi el geolog de meserie? Să nu fi ştiut nici măcar premierii Teodor Stolojan şi Nicolae Văcăroiu, proveniţi din Consiliul Planificării economice de dinainte de 1989? Şi nici Ion Iliescu fost membru CPEx al PCR?
Pe baza estimărilor specialiştilor săi, Ceauşescu şi-a făcut un plan de extracţie masivă până în anul 2040, astfel încât banca pentru investiţii în ţările în curs de dezvoltare, să beneficieze de un flux neîntrerupt de finanţare, acoperit în aur. Aşadar, Ceauşescu intenţiona ca în decurs de o jumătate de secol să extragă la greu aur şi metale rare româneşti, care să-i asigure un fond anual de cel puţin 8 miliarde USD pe care România să-l ruleze prin intermediul BRCE (care avea ea însăşi un capital de peste 10 miliarde USD), investindu-l în construcţia de obiective economice şi de infrastructură în afara graniţelor, cu proiecte concepute de arhitecţii români, cu mână de lucru constituită din muncitori şi ingineri români şi cu utilaje şi maşini proiectate şi produse în România. Unde? În primul rând în China şi în statele prietene acesteia din Asia de Sud-Est, în Iran şi în statele musulmane aliate acestuia din Africa şi Orientul Apropiat şi pe cont propriu în America de Sud. Adică exact ceea ce face China acum cu Victor Ponta şi Traian Băsescu care stau cu mâna întinsă la cerşit pentru posibile investiţii de 8 miliarde de euro.

Falimentul Bancorex

Trebuie să recunosc că acest plan, conceput de mintea nu prea şcolită a lui Ceauşescu, un om neobişnuit de patriot pentru poporul lipsit de recunoştinţă, din mijlocul căruia s-a ridicat, era genial. Şi poate fi numit Testamentul lui Ceauşescu. Interesant ar fi să urmărim ce s-a întâmplat cu „comoara” respectivă, după asasinarea lui Ceauşescu. BRCE, care după revoluţie şi-a schimbat numele devenind Bancorex, a ajuns în faliment în 1999, după ce prin ea, Ion Iliescu a miluit cu credite nerambursate sau ilegale zeci de mii de membri ai nomenclaturi postdecembriste, provenită din falşi dizidenţi şi chiar suspecţi de terorismul practicat după Lovitura de Palat din 22 decembrie 1989. Sub privirea guvernatorului BNR. Bancorex a fuzionat prin absorbţie în Banca Comerciala Romana (BCR) şi la privatizarea din 2006 a BCR, guvernatorul BNR împreună cu premierul Tăriceanu a obligat poporul român să plătească suma de 3,75 miliarde euro către Erstebank, din Austria, pentru găurile negre avute de Bancorex. Cum din privatizarea BCR românii au încasat de la austrieci numai 2,25 miliarde euro, ei mai au de plătit acestora încă 1,5 miliarde euro. Dacă prin absurd la conducerea României ar fi nimerit din greşeală vreun om cât de cât patriot ca Ceauşescu şi i-ar fi trăsnit prin cap să aplice Testamentul lui Ceauşescu, i-ar fi fost imposibil, căci îi lipsea una din rotiţele mecanismului conceput de el, banca românească.
Din septembrie 1990 şi până azi, numele celui care a ocupat postul de guvernator al Băncii Naționale a României a fost Mugur Isărescu. Cel care a fost până în decembrie 1989 cercetător la Institutul de Economie Mondială, obținând titlul de doctor în economie, ca urmare a participării la cursuri organizate în SUA. În perioada ianuarie–septembrie 1990, Isărescu a funcţionat ca reprezentant comercial al ambasadei României la Washington. În anul 2002, bursa din Londra, cea mai mare bursă a aurului din lume, a decretat că producţia combinatului Phoenix din Baia Mare (recunoscut pe plan mondial din 1970 ca producător garantat) nu se mai încadrează în standardele internaţionale. Prin aceasta, România pierdea dreptul la utilizarea poansonului internaţional al BNR, aplicat pe lingourile de aur. Poansonul imprima numărul de ordine, greutatea, concentraţia, denumirea producătorului şi sigla Băncii Naţionale. România a fost astfel interzisă pe lista producătorilor şi exportatorilor de aur, iar BNR avea cel mai potrivit pretext pentru a nu mai face niciodată depozite de lingouri din aurul românesc. Doar o întâmplare a făcut ca într-o conferinţă de presă a PRM să fie prezentat un document secret, datat 25 martie 2002, care demonstra că printr-o stranie coincidenţă, din ordinul guvernatorului BNR, prin aeroportul Otopeni, s-au scos din ţară 20 de tone de lingouri de aur, cu destinaţia Germania.

Rezerva de aur la mîna lui Mugur Isărescu

În perioada 2002-2013, din dispoziţia aceluiaşi Mugur Isărescu, două treimi din rezerva de aur lăsată de Ceauşescu României, adică 61,2 tone, au ajuns să fie depozitate în bănci din afara graniţelor, lipsind astfel România de a doua rotiţă a mecanismului conceput de Ceauşescu.
Pentru a desăvârşi opera de blocare a accesului românilor la propriul aur şi metale rare, la propunerea ministrului Industriilor, Radu Berceanu licenţa de exploatare a aurului şi metalelor rare nr. 47/1999, este acordată prin HG 458/1999 (ale cărei prevederi sunt şi azi secrete) companiei private străine Roşia Montană Gold Corporation, avându-l ca paravan pe Vasile Frank Timiş. De atunci, statul român nu a mai scos nici un gram de aur din propriile mine, în timp ce Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale (ANRM) a acordat la încă opt firme străine licenţe de explorare şi exploatare pentru aurul şi metalele rare româneşti din Apuseni. Fix pe zăcămintele din hărţile geologice realizate pe vremea lui Ceauşescu. Legea minelor, a fost modificată astfel, încât România să primească din partea companiilor străine care exploatează resursele sale subterane, o redevenţă de doar 4% din tot ce se extrage, în timp ce în Africa de Sud redevenţa pentru aur este de 20%. Aşadar şi ultima rotiţă a mecanismului conceput de Ceauşescu pentru supravieţuirea României a fost deja vândută.

AddThis Social Bookmark Button

TEZAURUL ROMÂNIEI: LUCRURI PE CARE BRUXELLES-UL NU AR VREA SĂ LE AFLĂ POPORUL ROMÂN

February 20th, 2014 admin Posted in Economie No Comments » 128 views

Radu Golban
cotidianul.ro

Un secol de zvonuri peste o tăcere de aur: soarta Tezaurului României este, probabil, unul dintre cel mai bine păstrate secrete ale istoriei scolului trecut. Acel gen de secret al unei istorii în care curge mai mult sânge decât cerneală. Însă atât cât a spus cerneala în tratatele de pace din răgazul dintre războiae ar fi suficient pentru un cercetător atent ca să reconstituie traseul aurului, cu totul neaşteptat, pe care îl veţi regăsi în cronologia din ancheta pe care am iniţiat-o. Studiind problema datoriei istorice a Germaniei faţă de România de 18 miliarde de euro, am găsit în arhive o conexiune cu totul neaşteptată în alt dosar nerezolvat al istoriei: profesorul universitar şi diplomatul german Ernst Jäckh (1875-1959) scrie în Memoriile sale „Der goldene Pflug. Lebensernte eines Weltbürgers” (Stuttgart 1954, p. 382) că România a cedat aurul său Germaniei prin Tratatul de Pace de la Bucureşti din 7 mai 1918. Iată, răspunsul poate fi găsit nu exclusiv la Moscova, ci chiar în inima Europei, la Bruxelles. Dacă ne-am afla într-un roman de Agatha Christie, poate chiar în „Orient Express”, am exclude din start ipoteza că cele 93.400 kg aurîncărcate în vagoane într-un decor iarnă ar putea fi, în continuare, la Moscova. Voi demonstra, într-o serie de articole, care completează şi duc mai departe datele prezentate aici, povestea reală a traseului Tezaurului: Rusia - Germania - Franţa. O istorie pe care Bruxelles-ul nu ar dori ca românii să o cunoască.
Problema tezaurului a fost reşapată periodic, asemeni unei poveşti cu zâne, adică fără vreun final concret, de politicienii României. Pentru că sună bine. Pentru că 90% dintre români cred că problema tezaurului este importantă. Pentru că un secret nu este niciodată suficient de bine ascuns dacă asupra subiectului se aşterne o tăcere absolută. Pentru început, iată traseul cronologic al istoriei Tezaurului.
23 noiembrie 1916: Capitularea Bucureştilor, capitala României, în faţa trupelor de ocupaţie germană. În zilele următoare, Statul Major şi Comandatura germană au ocupat Hotel Bulevard, Capşa şi Athénée Palace.
12-14 decembrie 1916: Tezaurul este încărcat, la Iaşi, în vagoane, cu direcţia Moscova. Transportul viza exclusiv aurul României (o cantitate de 93.400 kg aur) deţinut sub formă de lingouri, monede diverse şi bijuterii. Porneşte către Moscova al doilea transport cu valorile Băncii Naţionale a României din care aur efectiv în valoare de doar 574.000 lei (echivalentul a circa 170 de kg aur). În total: 93.570 kg aur au luat drumul Moscovei, în cele două transporturi. Au dispărut exact 93.540 kg de aur. Reţineţi cifra: este cantitatea de aur pe care o vom regăsi, cu o precizie uluitoare, în păienjenişul armistiţiilor şi tratatelor de pace de după Primul Război Mondial: transportată de la Moscova la Berlin şi apoi în somaţia Antantei către Germania de a restitui „aurul României sau al Rusiei”.
18 decembrie 1916 (1 ianuarie după calendarul Gregorian): Alexandru Marghiloman scrie, în Notele sale politice:„Mecanismul emisiunii lor (n.r. al trupelor germane de ocupaţie) este următorul: ei emit indefinit, pentru a plăti soldele şi tot restul. Pe măsura ce se emite, tezaurul acoperă la Berlin în mărci. — Eu: «Dar reglementarea cu România?». El (n.r. generalul Petersen, şeful delegaţiei germane la Bucureşti): «Vom vedea la pace»”. Cu alte cuvinte, administraţia germană tipărea monedă în Romania pentru cheltuielile curente, pe care o garanta cu aurul României, pe care Guvernul român refugiat la Iaşi îl evacuase din ţară.
5 ianuarie 1917: Banca Naţională e pusă sub sigiliu de germani – „s-au dat 10 minute personalului pentru a se retrage”, notează politicianul român. După care adaugă că Banca Naţională a fost redeschisă a doua zi, dar sub supravegherea unui delegat german.
5 martie 1917: o altă ordonanţă a administraţiei de ocupaţie anunţă că Banca Naţională a fost pusă sub sechestru şi închisă până la noi ordine. „Ordonanţa vizează faptul că Tezaurul şi majoritatea Consiliului nu sunt la sediu”, scrie Marghiloman.
6 martie 1917: liderul conservator află conţinutul împuternicirilor semnate de Col. Hentsch, noul şef de Stat Major de la „Militarverwaltung”: „Administratorii-secheştrii trebuie să se pună în posesia Băncii Naţionale; sunt autorizaţi să exercite toate acţiunile pe care Banca le poate exercita şi să dispuie de tot avutul Băncii”(…) Spiess crede că germanii vor să se pună la adăpostul emisiunilor abuzive care s-ar face la Iaşi”.

http://de.scribd.com/doc/207736456/Document-e-1

Octombrie 1917: Marea Revoluţie în Rusia. Comuniştii, sub conducerea lui Lenin, preiau puterea cu sprijinul financiar, ajutorul şi angajamentul Germaniei cu intenţia să încheie Frontul din Est.
13 ianuarie 1918: Sovietul Comisarilor Poporului de la Moscova ia hotărârea de a rupe relaţiile diplomatice cu România, articolul 3 al acestei hotărâri stipulând: „Tezaurul României, aflat în păstrare la Moscova, se declară intangibil pentru oligarhia română”.
3 martie 1918: Rusia şi Germania semnează Tratatul de la Brest-Litovsk, marcând astfel ieşirea Rusiei din Primul Război Mondial, ca să înlăture astfel de pe Frontul de Est.
7 mai 1918: România semneazăTratatul de Pace de la Bucureşti, un document umilitor, dintre România, pe de o parte, şi Germania, Bulgaria, Austro-Ungaria, Turcia, pe de altă parte. Dincolo de cedările teritoriale impuse, România a cedat controlul activelor Băncii Naţionale către trupele de ocupaţie germane. Din interpretările asupra acestui tratat rezultă că România ar fi renunţat la Tezaur, odată cu documentele referitoare la acesta aflate în custodia BNR. Profesorul universitar şi diplomatul german Ernst Jäckh (1875-1959) scrie în Memoriile sale (Stuttgart, 1954, p. 382) că România a cedat aurul său Germaniei prin Tratatul de Pace de la Bucureşti. Se pare că România ar fi renunţat atunci la dreptul de proprietar al tezaurului.

http://de.scribd.com/doc/207736450/Document-e-2

27 august 1918: Acordul financiar germano-rus, semnat în continuarea Tratatului de la Brest-Litovsk, prevede daune de război şi compensări pentru prejudiciile aduse Germaniei prin confiscarea şi sechestrarea averii germane în Rusia. Compensările în aur făcute de Rusia în contul Germaniei se efectuează, conform tratatului, în două tranşe: prima de 42.860 kg aur şi a doua de 50.676 kg aur. În total: 93.540 kg aur. Sunt singurele tranşe prevăzute concret în tratat din cantitatea de aur pe care Moscova ar fi urmat să o trimită către Berlin (circa 245.500 kg aur) şi, totodată cantităţile de aur care au ajuns ulterior la Berlin.
10 septembrie 1918: se efectuează primul transport de 42.860 kg aur de la Moscova la Berlin.
30 septembrie 1918: al doilea transport de50.676 kg aur ajunge la Berlin.

http://de.scribd.com/doc/207736448/Document-e-3

11 noiembrie 1918: Armistiţiul de la Compiegne marchează înfrângerea Germaniei şi anulează Tratatul de la Brest-Litovsk, Acordul Financiar ruso-german şi Tratatul de Pace de la Bucureşti. Conform armistiţiului semnat între Germania, Franţa şi Regatul Unit (art. XIX – Clauze financiare), aurul ar fi trebuit sa fie predat puterilor Antantei, care au declarat că-l vor ţine în custodie până la semnarea unui acord de pace. Formularea exactă din armistiţiu este: „Restituirea aurului rusesc sau românesc capturat sau în aflat custodia Germaniei”. Este clar că textul din armistiţiu se referă la cele 93.536 kg aur transportate de la Moscova la Berlin în septembrie (cantitate echivalentă cu cea a Tezaurului României trimis, spre păstrare, la Moscova).

http://de.scribd.com/doc/207736453/Document-e-4

5 decembrie 1918: potrivitdocumentelor aferente armistiţiului din 29 noiembrie, o cantitate formată din două tranşe de 42.866 kg aur, respectiv 50.676 kg aur (un total de 93.536 kg aur) porneşte, în două vagoane, pe linia ferată Mainz - Saarbrücken către căile ferate controlate de Aliaţi, pe riscul Guvernului francez.
http://de.scribd.com/doc/207736445/Document-e-5
ianuarie 1919: În memoriul delegaţiei române de la Conferinţa de Pace de la Paris se arată că, în ce priveşte chestiunea Tezaurului, „poate n-ar fi de dorit să i se ceară Germaniei, ca o categorie de despăgubiri, dar dl. Danielopol consideră că faptul de a face Germania garanta a acestei restituiri ar putea avea ca efect prezervarea acestor bunuri şi asigurarea lor”.
23 iunie 1919: I.I.C. Brătianu se interesează într-un memoriu trimis d-lor Clemenceau (prim-ministru al Franţei), ministrului francez de Finanţe Klotz şi mareşalului Foch dacă aliaţii au primit de la germani vreo cantitate de aur în contul României. Răspunsul ministrului francez de Finanţe este negativ.
http://de.scribd.com/doc/128701886/48980343-Tezaurul-Romaniei-de-La-Moscova-de-Andreea-Tutunaru
28 iunie 1919: se semnează Tratatul de la Versailles, iar Rusia, deşi NU participa la semnare, are conform art. 116 al acestui tratat posibilitatea de a solicita direct pretenţii de despăgubire Germaniei. Cu toate acestea, Rusia nu a cerut niciodată înapoi cantitatea de 93.540 kg aur transportate de la Moscova la Berlin în septembrie, în baza tratatului financiar ruso-german, anulat prin armistiţiul din noiembrie 1918.

http://de.scribd.com/doc/207736444/Document-e-6

16 aprilie 1922: prin semnarea Tratatului de la Rapallo, Germania recunoaşte Rusia sovietică. Totodată, Germania renunţă la orice pretenţie de despăgubire împotriva Rusiei cu condiţia ca nici Rusia să nu despăgubească ţări terţe pentru confiscările şi naţionalizările pe urma revoluţiei din Rusia. Reamintim că, iniţial, România a pierdut controlul asupra Tezaurului aflat iniţial la Moscova în urma sechestrării acestuia de către regimul instaurat de Stalin. Mai mulţi delegaţi ai statelor participante, printre care şi Brătianu, condamnă acest tratat pentru că favorizează Rusia.
http://de.scribd.com/doc/207736443/Document-e-7
Toamna lui 1941: Armata a 4-a a Mareşalului Ion Antonescu, unul dintre cei mai înverşunaţi adversari ai Sovietelor, ajunge dincolo de Nistru, până la Odessa, însă nu scoate nici un cuvânt despre restituirea Tezaurului de către Moscova.
1956: Rusia a trimis către autorităţile comuniste dinRomânia aproximativ 33 kg aur, singura cantitate de aur returnată vreodată din Tezaurul care a luat drumul Moscovei în decembrie 1916. Şi, cel mai probabil, singura care mai era depozitată, la acea, dată, la Moscova. Dacă scădem aceste 33 kg aur din totalul celor 93.570 kg aur care au ajuns iniţial la Moscova, în cele două transporturi, obţinem exact cele 93.540 kg aur care au fost trimise de la Moscova la Berlin, conform cantităţii stipulate în Acordul financiar germano-rus şi cele93.540 kg aur care au plecat din Germania către Franţa, conform documentelor aferente armistiţiului de la Compiegne.

Linkuri utile:

http://de.scribd.com/doc/207736454/Link-Uri

AddThis Social Bookmark Button

DE CE GUVERNUL DE LA CHIŞINĂU PREFERĂ GAZUL SCUMP RUSESC

December 10th, 2013 admin Posted in Economie No Comments » 251 views

gaz-1

foto: terminalul de gaz de la Zeebrugge

Gabriel Călin
moldova24.info

MOTO: „Din păcate Belgia nu este dependentă de gazul rusesc” – declaraţia a fost făcută cu 2 ani în urmă, în timpul unei vizite oficiale la Bruxelles, de către Alexey Miler, preşedintele administraţiei şi vicepreşedintele consiliului directorilor al GAZPROM.
Atunci când politicienii noştri afirmă cu subînţeles că relaţiile cu Federaţia Rusă nu trebuiesc„stricate”, dându-ne de înţeles că am avea multe de pierdut, aceştia se referă, de cele mai multe ori, la preţul gazelor naturale livrate de Rusia. Potrivit logicii lor, dacă ne vom certa cu ruşii, vom avea de suportat consecinţe sub forma majorării preţului la gaze. Au dreptate când spun asta, dar, am mai scris-o şi anterior, atunci când nu spui adevărul până la capăt, tăinuind anumite informaţii, tot minciună se numeşte.
Or, guvernanţii noştri uită să spună că există o alternativă a gazului rusesc şi încă una care este mult mai ieftină. Să nu credeţi că mă voi referi aici la tizic (Vorba lui Dumitru Braghiş) sau biomasă. NU. Tot despre gaz este vorba. Doar că de la alţi furnizori decât GazProm-ul. Acei furnizori de la care cumpără, spre exemplu, Belgia.

gaz-2

În Zeebrugge, orăşel-port belgian, există unul dintre cele mai mari terminale de gaz din lume. Datorită acestui fapt, tot în Zeebrugge există şi o bursă internaţională a gazelor. Zilnic aici se fac tranzacţii cu cantitţi enorme de gaze naturale lichefiate aduse din QATAR. Astfel, odată procurat, gazul încărcat în vapoare special construite pentru asta, porneşte din Qatar spre terminalul din Zeebrugge. Ajungând în Zeebrugge, gazul este transformat în terminal din stare lichidă în stare gazoasă şi este descărcat, prin intermediul terminalului, direct în conducta naţională, care duce către consumatori.
Mai mult ca atât, să „verse” gazul în conducta naţională poate orice companie din ţară care se ocupă de afaceri cu gazul. Contoarele arată cât gaz a fost introdus în conducta comună şi, respectiv, această cantitate poate fi vândută de către companie consumatorilor, iar cetăţenii sunt liberi să procure gazul din reţeaua comună de la orice companie vor, alegându-şi oferta cea mai convenabilă. Atenţie, şi statul are de câştigat din asta – să-i spunem „chiria reţelei”.
Să rezumăm: diferite companii de livrare a gazelor le cumpără din Qatar în formă lichidă, le transformă în stare gazoasă în portul de la Zeebrugge şi le încarcă în reţeaua comună. Fiecare companie îşi crează propriul tarif şi propriile planuri tarifare sociale, iar consumatorul final alege de la ce firmă să cumpere gazul fără să se deconecteze şi să se conecteze la alte reţele.

gaz-3

Simplu şi frumos, nu ? NU! Frumos este preţul. Cu cât ne vinde nouă, moldovenilor, „fratele rus” gazul ? Corect, cu suma exorbitantă de 400 de USD mia de metri cubi. Iată că în portul de la Zebrugge, gazul poate fi cumpărat de 3 ori mai ieftin. Potrivit site-ului metalprice.com, ieri, 9 decembrie, spre exemplu, acesta a putut fi procurat cu 150 de dolari pentru mia de metri cubi. (Pe site preţul este indicat pentru un milion de BTU – o unitate britanică de măsură care exprimă valoarea energetică a gazului. Dacă vrem să convertim BTU în metri cubi, ţinem cont de proporţia – 35800 BTU = 1 metru cub.Preţul include şi transportul maritim al gazului din Qatar în Zeebrugge.)
Astfel, Belgia, ţară în care se află terminalul de la Zeebrugge, procură gazele naturale de hăt de peste mări şi ţări, de 3 ori mai ieftin decât ni-l vinde nouă „mama Rusie”, cu care, spun politicienii noştri, nu trebuie să ne certăm. Posibil că la auzul acestor cifre chiar e cazul să ne certăm. Or, încă din 2009, presa rusă scria despre declinul serios în vânzări al Gazpromului în ţările UE, anume din cauza gazului ieftin din Qatar. Un articol relevant la aceast temă îl puteţi găsi şi aici –http://lenta.ru/news/2009/08/26/gasprice/.
Bine, normal că la noi se vor găsi voci prin Guvern care vor spune că este imposibil ca Republica Moldova să procure gaz pe aceeaşi cale, pentru că nu avem infrastructură, numai că, acele voci, iar vor minţi. Şi asta pentru că „vor uita” să spună două lucruri esenţiale:
1. Gazele pot fi importate în ţară prin terminalul de la Giurgiuleşti, după o investiţie în adaptarea acestuia.
2. Ca să nu investim sume pe care, ca deobicei, nu le avem în buget, pentru adaptarea terminalului, putem folosi terminalul din Iliciovsk, Ucraina, care este practic gata de utilizare, iar gazul să fie pompat în Republica Moldova printr-o conductă nouă, trasă la numai 100 de KM de la Iliciovsk.

gaz-4

terminalul de la Iliciovsk

gaz-5

Distanţa dintre Iliciovsk şi Republica Moldova

Dacă se vrea, această conductă poate fi gata în câteva luni, iar tranzitul, în mod normal ar costa aproximativ 20 de cenţi la mia de metri cubi. Mai adăugăm încă 20 de cenţi pentru utilizarea reţelei interne, care, se spune, aparţine Gazpromului. Ajungem astfel la preţul maxim de 150,4 dolari pentru mia de metri cubi.
Într-o discuţie cu Deputatul PAD, Mihai Godea, am aflat de la el o chestie interesantă despre energia electrică. Acesta îmi povestea că după un şir de investigaţii serioase şi întâlniri la cel mai înalt nivel pe care le-a avut cu furnizorii de energie electrică, aceştia din urmă erau gata să micşoreze preţurile, doar dacă oficialii moldoveni ar fi renunţat la schemele complicate de „otkat”. Astfel, potrivit deputatului, preţul mare pe care-l plătim pentru kwt, este rezultatul faptului că guvernanţii îl majorează artificial ca să-şi poată trece în conturi procentul din afacere.
În povestea cu Gazul cumpărat de la „mama Rusia” de trei ori mai scump decât preţul real de piaţă, tare mai miroase a aceeaşi schemă. Poate de asta se tem guvernanţii să se certe cu ruşii – pentru că nu vor mai avea parte de „otkat” ? Ca să îngenunchezi Republica Moldova, e destul să mituieşti guvernanţii. Iar un guvernant mituit îl ai la mână pe viaţă. Iată de unde vine şi stagnarea de 20 de ani a Republicii Moldova – de la o clasă politică coruptă.
Tot pe seama gazului poate fi trecut şi eşecul Ucrainei în relaţiile cu UE. Cel mai probabil că şi în ţara vecină, schemele de “otkat” au clătinat serios viitorul european al unui popor care s-a vrut liber de influenţa Rusiei. E cu atât mai straniu acest pas al ucrainei cu cât terminalul în care au investit aproape 3 miliarde de Euro este aproape gata. De aceea singura explicaţie logică este cea expusă mai sus – clasa politică care înoată în “otkaturi”.
Nu a mai rămas mult până în momentul în care va trebui să semnăm şi noi Acordul de asociere. Ce credeţi că vor alege guvernanţii noştri: Gazul ieftin şi drumul european sau banii din „otkaturi” ?
Din fericire pentru Rusia, Moldova este încă dependentă (?) de gazul rusesc…

AddThis Social Bookmark Button

MIGRANŢII - OPORTUNITATE, NU PERICOL

October 24th, 2013 admin Posted in Economie No Comments » 206 views

nexus-1nexus

24 octombrie 2013, Chişinău - Studiul „Date relevante despre migraţia din Moldova” arată că din toată populaţia ţării, 411 000 de moldoveni (12,4%) sunt în migraţie internaţională pe termen lung (peste 12 luni), 44 000 de persoane au revenit acasă până în prezent (1,3%), iar 91,2% din totalul populaţiei nu are nici o intenţie de a migra în următoarele 12 luni.
Dintre moldovenii în migraţie internaţională, 370 000 se află peste hotare la muncă, 18 400 - la studii şi 18 700 - în scopul reîntregirii familiei. Cei mai mulţi dintre cei plecaţi la muncă se află în Rusia - 206 000. în Italia sunt 81 000 de persoane, iar în Franţa, Turcia şi Portugalia —între 8 000 şi 10 000.
În acelaşi timp, 109 000 de cetăţeni ai Republicii Moldova (3,3% din populaţia ţării) practică migraţia sezonieră. Dintre aceştia, 88 000 muncesc în Federaţia Rusă (81%), iar 7 700 în Italia (7%). Cei mai mulţi dintre cei antrenaţi în acest tip de migraţiune sunt bărbaţii (72%) din mediul rural (70%).
Concomitent, pentru prima dată au fost colectate date comprehensive referitoare la fenomenul migraţiei interne. În acest proces sunt implicate 217 000 de persoane sau 6,6% din populaţia ţării. În 89% din aceste cazuri, mobilitatea geografică este orientată spre un centru urban.
„Ajutăm moldovenii să-şi atingă obiectivele lor personale legate de migraţie”, a afirmat Nicolaas de Zwager, coordonatorul NEXUS Moldova, fondatorul şi directorul IASCI. Potrivit lui: „Experienţa îndelungată şi studiile minuţioase arată că oamenii iau această decizie grea de a pleca peste hotare, confruntându-se cu mari provocări, din motive foarte personale. Prin iniţiativa noastră nu dorim să încurajăm sau să oprim migraţia. Mai curând să asigurăm, prin intermediul partenerilor noştri la toate nivelurile suport practic care sa facă întregul ciclu migraţional - de la faza dinaintea plecării până la reîntoarcere - pe cât de eficient posibil.”
Potrivit lui Victor Bodiu, Secretarul General al Guvernului: „Datele statistice bazate pe o metodologie validă şi concluziile pe care le formulăm în baza acestora ar trebui să fie principalele surse pentru elaborarea politicilor publice. Este vorba de abordarea „politici fundamentate pe evidenţă”, pe care acum o introducem în sistemul public. Sunt sigur că informaţiile prezentate astăzi vor stimula dezvoltarea unei serii de politici publice extrem de importante pentru Moldova, dar şi pentru diasporă.”
Studiul arată că valoarea totală a remitenţelor transmise de gospodăriile de migranţi pe termen lung este de 920 de milioane de euro, dintre care 48% sunt folosite în consum, iar restul pentru economii (21%), investiţii în imobiliare (25%), afaceri (5%). Migranţii moldoveni reprezintă un segment de piaţă cu un potenţial foarte mare, dar care deocamdată nu este valorificat pe deplin.
Datele din studiu au fost prezentate cu ocazia lansării proiectului NEXUS Moldova, care urmează să creeze o platformă ce va reuni instituţiile publice, întreprinderile din sectorul privat, precum şi reprezentanţii societăţii civile pentru a identifica, proiecta şi oferi moldovenilor produse şi servicii care să sprijine practicile de succes în ceea ce priveşte migraţia circulară.
NEXUS Moldova este finanţat de Uniunea Europeană, implementat de un consorţiu condus de IASCI, Austria, şi cofinanţat de Agenţia Elveţiană pentru Dezvoltare şi Cooperare. Din acest consorţiu fac parte Biroul pentru Relaţiile cu Diaspora din cadrul Cancelariei de Stat a Republicii Moldova, Consiliile Raionale şi Primăriile din Cahul, Edineţ şi Ungheni, precum şi instituţiile partenere - Centrul de Analiză şi Investigaţii Sociologice, Politologice şi Psihologice (CIVIS-Moldova), Fundaţia Soros România (FSR) şi Fundaţia pentru Incluziunea Socială şi de Coeziune (SIF-România). Studiile la scară largă cu migranţii şi familiile acestora au fost realizate de către IASCI şi CIVIS în 2013.

Sursa: Basarabia Literara

AddThis Social Bookmark Button

CINE VA ELIBERA R. MOLDOVA DE CONCERNUL RUS „GAZPROM” ( 1 )

October 19th, 2013 admin Posted in Economie No Comments » 331 views

gazprom-eliberare

Ani la rând Concernul rus «Gazprom» a îngenunchiat Moldova, pretinzând plăţi enorme pentru gazele livrate. Poftele gigantului monopolist au crescut din an în an, nu fără a fi alimentate de către funcţionari importanţi care s-au perindat la cârma Puterii de la Chişinău. Cetăţeanul de rând, care şi-a plătit conştincios facturile pentru consumul de gaze, a fost cel de pe spatele căruia s-au jupit câte şapte piei. Organele şi instituţiile de drept plătite din banii publici să vegheze respectarea legislaţiei în stat şi să-i tragă la răspundere pe cei care prejudiciază bugetul public au trecut cu vederea numeroasele scheme de delapidare de bani utilizate în hăţişul greu de pătruns al sistemului de gazificare şi aprovizionare cu gaze.

Ce am avut şi ce am pierdut?

După declararea independeţei, Republica Moldova a moştenit o reţea dezvoltată de gazoducte magistrale şi de distribuţie a gazelor naturale. La finele anului 1990, Moldova avea, conform statisticilor oficiale,o reţea de 2548 km de gazoducte interne de distribuţie şi transport a gazelor. La acel moment, peste 20 la sută din populaţie era racordată la sistemul de gazificare. Concomitent, teritoriul Moldovei era traversat de două sisteme de gazoducte magistrale, cu o lungime de 580,8 km. În 1992, după izbucnirea conflictului militar, în stânga Nistrului s-a instaurat un regim secesionist nerecunoscut pe plan internaţional, care a preluat abuziv controlul şi asupra unei părţi importante din gazoductele magistrale. Averea moştenită de la URSS a fost ulterior suplimentată cu 1500 de km, astfel încât prin anii 1994 -1995 reţeaua de gazoducte interne de presiune joasă, medie şi înaltă avea o lungime de peste 4100 de km.
De la bun început, gestionarea patrimoniului din sistemul de gazoducte s-a făcut cu grave derogări de la legislaţie. Încet, încet, prin diferite scheme şi tertipuri, sistemul de distribuţie şi transport al gazelor a fost, mai întâi diminuat ca valoare, iar mai apoi dăruit, chipurile în contul datoriilor, de altfel, crescute artificial de funcţionarii avizi de pricopseală uşoară, gigantului monopolist în fuznizarea gazelor naturale Compania rusă «Gazprom». Prejudiciul adus atât statului, cât şi cetăţeanului în procesul de privazare a complexului de gaze din Republica Moldova este estimat de către experţi independeţi la câteva zeci de miliarde de dolari.
Punctul de început al înstrăinării sistemului de transport şi distribuţie al gazelor poate fi considerată perioada 1994-1995, când autorităţile s-au dovedit a fi incapabile să gestioneze sistemului de distribuţie a gazelor. Premierul de atunci Andrei Sangheli declara, bunăoară, că Moldova nu dispune de specialişti care să asigure întreţinerea şi securitatea reţelelor magistrale de transport al gazelor, deaceea ar fi bine ca acestea să treacă în gestiunea «Gazprom»-ului.

Acorduri şi hotărâri ilegale

La 18 mai 1994, prin decret prezidenţial, este creat Concernul de Stat „Moldova-Gaz”, în componenţa căruia au fost incluse iniţial 51 de întreprinderi de distribuţie a gazelor. Ulterior, Curtea de Conturi avea să constate că „fondarea concernului, cât şi principiile de includere şi ieşire a întreprinderilor din componenţa acestuia contravin prevederilor Legii cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi”. Nimeni însă nu a fost tras la răspundere pentru aceste grave încălcări ale legislaţiei. Transformările care au urmat au prejudiciat şi mai tare interesele ţării. În septembrie acelaşi an, Întreprinderea Republicană Gazoducte Magistrale «Moldovatransgaz», după ce reduce fictiv, cu peste 3,5 milioane de dolari, valoarea patrimoniului de gazoducte magistrale aflate în gestiunea sa, potrivit unui studiu făcut public recent al IDIS «Viitorul», vine cu propunerea de a înstrăina acest patrimoniu. Aceasta în condiţiile în care doar Ministerul Privatizării şi Administrării Proprietăţii de Stat era în drept să înstrăineze propietate statului, cu atât mai mult că era vorba de un agent economic din străinătate.

Cadouri de miliarde ruşilor

Astfel, la 20 septembrie, ministerul de resort şi întreprinderea «Moldovatransgaz» semnează în numele Republicii Moldova, în mod ilegal, pentru că nu erau împuiterniciţi să o facă, un acord de înfiinţare a unei întreprinderi cu capital mixt moldo-rus, care îşi asuma dreptul de a asigura R.Moldova cu gaze naturale şi gestiona tranzitul de gaze prin acest teritoriu. La 7 octombrie acelaşi an, Guvernul aprobă Hotărârea nr.749, potrivit căreia Gazprom urma să deţină în întreprinderea care urma să fie creată o cotă de numai puţin de 51 la sută din capitalul statutar.
Peste un an, conform Hotărârii Parlamentului nr.611-XIII din 27.10.95 „Cu privire la proiectul individual de privatizare şi reorganizare a întreprinderilor Concernului „Moldova-Gaz”, este creată societatea pe acţiuni mixtă moldo-rusă de tip închis „Gazsnabtranzit”, în componenţa căreia este inclusă întreprinderea „Moldovatransgaz”. În felul acesta, Gazprom-ului i se dăruieşte la propriu şi la figurat peste 50 la sută din proprietatea asupra sistemului de gazoducte magistrale ale R.Moldova şi dreptul de a decide unilateral asupra tarifelor de tranzit a gazelor prin teritoriul ţării. Însă dacă contribuţia părţii moldoveneşti urma să fie depusă sub formă fizică de gazoducte magistrale, apoi contribuţia concernului rus este formată din «contul datorilor R.Moldova pentru gazul furnizat consumatorilor în anii 1993-1994». La începutul anului 1994 datoria Moldovei către Gazprom era de 22,2 milioane de dolari, inclusiv 14, 3 milioane de dolari reveneau părţii transnsitrene. Experţii IDIS Viitorul afirmă că datoria pentru consumul de gaze nu constituia nici 30 la sută chiar din valoare redusă de 9 ori a unei părţi din gazoductele magistralei din partea dreaptă a Nistrului(!). Iar cu ritmul de acumulare a datoriilor R.Moldova faţă de Gazprom existente la acel moment, trebuia să se mai scurgă mulţi ani până se ajungea la un nivel comparabil chiar şi cu valoarea subestimată a activelor «Moldovatransgaz». Prin urmare, potrivit experţilor IDIS Viitorul, «R.Moldova a făcut pentru Gazprom o reducere de preţ de 89% la vânzarea unei părţi a gazoductelor magistrale».
Mai mult, la fondarea întreprinderii moldo-ruse «Gazsnabtranzit» participă şi întreprinderea neînregistrată în Moldova «Tiraspoltransgaz» adimistrată de regimul secesionist de la Tiraspol. Aceasta din urmă participă cu «o parte a patrimoniului malului drept al Nistrului» (!), escrocheria fiind trecută cu vederea de către autorităţile de la Chişinău. În urma acestor tranzacţii direcţiei regionale „Tiraspoltransgaz” i se transmite în proprietate un patrimoniu în sumă de 104 mln dolaru SUA.
O parte din costul fondurilor fixe ale întrerpinderii „Moldovatransgaz” în valoare de 40 mln 560 mii dolari SUA, conform Hotărârii Guvernului nr. 302 din 12.05.1995 (Hotărâre ilegală, deoarece nu a fost publicată, n.a.) şi în baza unui „Aviz” fără număr şi dată au fost transmise în fondul statutar al „Gazsbantranzit”, drept cotă-parte a SAR”Gazprom”, actul de primire-predare fiind tăinuit chiar şi de colaboratorii Curţii de Conturi. Potrivit acestora, estimarea patrimoniului transmis s-a făcut contrar Legii privind investiţiile străine şi în detrimentul intereselor R. Moldova. Mai mult, la momentul calculării capitalului social al SA „Gazsnabtarnzit”, 276,8 km de gazoducte n-au fost reflectate în lista de estimare a mijloacelor fixe ale Î.S.”Moldovatransgaz” şi n-au fost luate în calcul, aducându-se prejudicii grave bugetului de stat.

Pofte tot mai mari

Însă, cu toate pocloanele făcute « Gazprom »-ului de către demnitarii de la Chişinău, politica de livrare a gazelor faţă de Modova se înăspreşte dur în raport cu celelate state ex-sovietice, iar penalităţile pentru fiecare zi de întârziere a plăţii ajung să fie de 12-17 ori mai mari decât cele impuse altor state. În felul acesta, numai pe parcursul anului 1994, datoria pentru consumul de gaze a Moldovei creşte de la 22,2 milioande de dolari la tocmai 331,6 milioane dolari, inclusiv penalităţile de 140 mln de dolari. Mai mult, starea de lucruri este înrăutăţită intenţionat de factori de decizie de la Chişinău. Altfel cum să înţelegem faptul că în anul 1994 consumatorii de gaze ar fi achitat doar 1% din costul facturilor (!). Suma penalităţilor, potrivit experţilor, este umflată artificial de 15 ori. Experţii IDIS Viitorul au estimat că aceasta a însemnat sustragerea din buzunarul fiecărui cetăţean de pe ambele maluri ale Nistrului a câte 97 de dolari numai în anul 1994. Dacă condiţile în care Gazpromului i s-a permis achiziţionarea unui patruimoniu important ar fi fost accesibile tuturor cetăţenilor, fiecare familie formată din patru persoane, cu leafă de profesor, timp de jumătate de an ar fi putut privatiza un apartament în Chişinău.
Urmărind situaţia în complexul de gaze din R.Moldova şi informaţiile difuzate de mass- media oficiale, ajungi la concluzia că de la 1992 încoace autorităţile republicane au avut o grijă deosebită faţă de întreprinderile din domeniu. Rapoartele Curţii de Conturi, opiniile unor experţi şi specialişti care au activat în ramura dată explică această „grijă” foarte simplu: guvernanţii şi cei implicaţi în privatizarea complexului de gaze au procedat la o mulţime de modificări, reorganizări a întreprinderilor din domeniu pentru ca pe de o parte să-şi satisfacă cât mai mult interesele personale şi de grup, sfidând cu bună ştiinţă legislaţia în vigoare, iar pe de altă parte – să tăinuiască abuzurile şi fărădelegile comise.
Un exemplu elocvent este reorganizarea din 1998, aprobată de Parlament, a Concernului de Stat „Moldova-Gaz” în societate pe acţiuni. Astfel, prin comasarea concernului cu întreprinderea mixtă moldo-rusă ”Aprogaztranzit” ( noua denumire a SA”Gazsnabtarnzit) a fost constituită SA”Moldova-Gaz” cu capitalul social în valoare de 290,6 mln dolari SUA, inclusiv 78,1 mln USD, proprietate amplasată pe teritoriul Transnistriei. 50 procente plus 1 acţiune au revenit SAR”Gazprom”, 35,53 procente – Republicii Moldova, 13,44 – Transnistriei şi 1,23 procente – acţionarilor persoane fizice. În Hotărârea nr.1068 din 21.10.98 se menţiona că valoarea patrimoniului complexului de gaze este preliminară, Departamentul Privatizării şi Administrării Proprietăţii de Stat urmând să efectueze, în 1999, prin intermediul unei organizaţii internaţionale de audit, reevaluarea lui şi rectificarea capitalului social, dar şi a cotelor-părţi ale fondatorilor şi a datoriilor către furnizorii de gaze. Reevaluarea aşa şi nu s-a mai făcut. Potrivit condiţiilor contractului de fondare a SA”Moldova-Gaz”, ”Gazprom” urma să stingă o parte din datoriile Moldovei pentru gazele consumate echivalentă cu valoarea cotei-părţi de 50 la sută din complexul de gaze al republicii. Asta însă nu s-a întâmplat.
Direcţia luată în 1994 a continuat şi în anii următori. Prin diverse metode se acumulau datorii artificiale, ca mai apoi aceste datorii să fie convertite în diverse forme de propietate asupra patrimoniului Republicii Moldova.

Vinovaţi doar pe hârtie

Abia în anul 2000, o comisie parlamentară specială, condusă de deputatul Vladimir Ciobanu, examinează situaţia creată în sectorul electroenergetic şi în domeniul livrării de gaze naturale. În urma audierii raportului Comisiei, Parlamentul constată că „au fost admise delapidări în masă în domeniul livrării de gaze naturale, subestimat patrimoniul statului în procesul de privatizare”, iar politica de majorare nejustificată a tarifelor la gazele naturale a condus la o pauperizare şi mai mare a populaţiei. Mai mult, în urma reorganizării din 1998-99 a sectorului de distribuţie a gazelor, datoriile R.Moldova nu s-au redus, iar concernul rus „Gazprom”nu a făcut nici un fel de investiţii în sectorul dat, deşi de facto a devenit stăpân al întregului sistem de aprovizionare cu gaze al R.Moldova. În Hotărârea luată după audierea raportului Comisiei, Parlamentul constată că prin acţiunuile întreprinse de mai mulţi factori de decizie a fost subminată securitatea energetică a ţării. Pentru prima dată în opt ani, de la tribuna Parlamentului, se spun instituţii şi nume concrete care se fac vinovate de situaţia creată. Aceşti sunt: Guvernele Andrei Sangheli, Ion Ciubuc, Ion Sturza şi Dumitru Braghiş, Curtea de Conturi, la cârma căreia s-au succedat Ion Ciubuc şi Vasile Cozma, Serviciul de Informaţii şi Securitate condus de Tudor Botnaru şi, respectiv, de Valeriu Pasat, precum şi Procuratura Generală, la conducerea căreia s-au aflat în perioada respectivă Dumitru Postovan, Valeriu Catan şi Mircea Iuga.

AddThis Social Bookmark Button

OCULTA MONDIALĂ - BANI ŞI PUTERE! PAPA FRANCISC, GEORGE BUSH, DALAI LAMA, ROCKEFELLER, PUTIN ŞI ALŢII! NE MAI MIRĂM CĂ EXISTĂ ATÂTEA RĂZBOAIE ÎN LUME!?

September 19th, 2013 admin Posted in Economie No Comments » 223 views

lupta-illuminati

Bătălia pentru controlul asupra dreptului de a tipări şi a distribui dolari, euro şi alte valute este în toi pe plan mondial, existând mai multe facţiuni. În Italia, de exemplu, papa Francisc şi gruparea sa a câştigat o majoritate confortabilă şi, ca rezultat, loja francmasonică P2 îl recunoaşte pe papă drept “M1″, adică are dreptul de a decide cum sunt creaţi şi distribuiţi banii. Mai multe detalii despre misterioasa lojă francmasonică P-2 (Propaganda 2) puteţi găsi în acest articol: Misterioasa lojă masonică Propaganda-2: un exemplu de terorism de stat.
O altă facţiune care controlează finanţele actuale ale lumii include 13 lideri mondiali, printre care îi amintim pe regina Elisabeta, Dalai Lama, sultanul Brunei-ului, baronul Fritz Thysen, secretarul general iezuit Adolfo Nicholas, David Rockefeller, George Bush, şi alţi membri neidentificaţi (probabil de naţionalitate chineză). Regele Belgiei şi regina Beatrix a Olandei s-au retras în curând din acest grup. Vă mai amintiţi de acest articol publicat în martie 2013 (“O parte din Oculta Mondială, condusă de “papa cel negru” al iezuiţilor, doreşte scoaterea din scenă a papei, a reginei Angliei şi Olandei, dar şi a lui Obama”)? Acolo explicam de lupta din cadrul Ocultei Mondiale, prin care regina Beatrix a Olandei a fost nevoită să demisioneze. Aici, facem o mică paranteză şi să spunem că Dalai Lama a cumpărat în ultima perioadă o mulţime de proprietăţi în Portugalia, o posibilă indicaţie a faptului că acest pretins om sfânt se aşteaptă să nu mai fie bine primit în Asia (citiţi mai multe despre ipocrizia lui Dalai Lama în acest articol: Dalai Lama, cel mai ipocrit lider spiritual al lumii: prieten cu teroriştii, cu naziştii şi cu CIA).
Pe de altă parte, familia Rothschild îşi ia “partea leului”, cu binecunoscutul lor comision de 2% din valoarea totală a dolarilor, al euro şi al altor valute, înainte ca acestea să fie distribuite prin mari bănci ca Goldman Sachs şi Bank of America. Familia Rothschild se mai află în spatele posibilului război cu Siria, căci această ţară, ca şi alte câteva, nu acceptă statutul de “sclav al datoriilor”.
Alte facţiuni ale Ocultei Mondiale care se luptă pentru supremaţia privind finanţele mondiale includ: “coaliţia BRICS” (oameni de afaceri şi politicieni importanţi din China, Brazilia, Rusia, India şi Africa de Sud”), dar şi o coaliţie de puternice familii regale asiatice.
Când atât de mulţi oameni puternici se luptă pentru bani şi putere, nu e “normal” ca în lume să existe atâtea războaie şi foamete?

Secretul lui Lovendal

AddThis Social Bookmark Button

PETROLUL ROMÂNESC, NEMŢII ŞI AMERICANII

August 11th, 2013 admin Posted in Economie No Comments » 184 views

mircea-platon

Mircea Platon

Când încă erau înapoiaţi şi medievali, de frica năvălitorilor, românii îşi pârjoleau holdele şi îşi otrăveau fântânile. De când ne-au mai modernizat prietenii din Răsărit şi din Apus, vin alţii să ne otrăvească merindele (cu pesticide), apa şi aerul (cu noxe). Din moment ce modernitatea e propulsată economic de diviziunea internaţională a muncii, e normal ca de pustiirea României să se ocupe companii străine, care pot face treaba mai ieftin şi mai cu metodă. Românii îşi părăduiesc ţara din prostie, neglijenţă, şmecherie: într-un cuvânt, din lipsă de orizont moral şi intelectual. Marile puteri economice şi politice ne pot însă pune pe butuci cu metodă, pe termen lung, cu seriozitate. Cu o seriozitate pe care neserioşii români nu pot decât să o admire. Slugarnic.
Sigur, românii detestă pactul de la Yalta. În urma lui, au „venit ruşii”. „Ruşi” care „vin” şi astăzi, mai ales când preşedintele Băsescu are nevoie de ei. De fapt, după 1989, „ruşii” au venit ori de câte ori a îndrăznit cineva să critice, cârtească, manifeste rezerve faţă de orice aspect al prezenţei (economice, politice, culturale) americane/occidentale în România. Critici, eşti „anti-american/anti-occidental”. Eşti „anti-american/anti-occidental”, deci vrei să vină „ruşii”. Şi, când vrei să vină „ruşii”, ei chiar vin. Dar ăsta e modul nostru, capricios, neserios, românesc, de a-i aduce pe „ruşi” în România. Vin “ruşii” cam cum au venit, cândva, pe vremea când chiar îi aştepta cineva, şi americanii. E venirea „ruşilor” ca formă fără fond.
Marile Puteri tratează însă venirea „ruşilor” temeinic, cu seriozitate. Dacă vin, „ruşii” vin pentru că au o misiune. Iată, de exemplu, să luăm chestiunea petrolului românesc şi a despăgubirilor plătite Uniunii Sovietice de România după 1945. Economistul Tamas Reti a arătat că reparaţiile de război plătite de România Uniunii Sovietice includeau livrarea de petrol la preţuri interbelice, care nu luau în calcul inflaţia cauzată de al Doilea Război Mondial. După cum indică documentele citate de Gheorghe Buzatu în „O istorie a petrolului românesc”, între 12 septembrie 1944 şi 31 martie 1947 România a exportat în URSS 5.772.409 tone de petrol. Din cele 300 de milioane de dolari pe care România avea a le plăti URSS, 15o de milioane trebuiau plătiţi în petrol şi 20 de milioane, în echipament petrolier. Între 1945 şi 1954, Uniunea Sovietică a importat petrol, produse petroliere, vase şi vagoane de transport petrolier în cantităţi care au handicapat dezvoltarea economică a României.
Cui a folosit acest jaf? Uniunii Sovietice? Desigur. Germaniei, care şi-a plătit din datoriile de război transferând Uniunii Sovietice „acţiunile” deţinute în companiile care exploatau petrolul românesc? Desigur. Ce poate fi mai convenabil decât să-ţi plăteşti datoriile pe spinarea altora.
Dar iată cum vedeau lucrurile elitele politice americano-europene. Volumul „The Control of Germany and Japan” a apărut în august 1944, la Washington, sub auspiciile Institutului Brookings. Autorii cărţii sunt Harold G. Moulton (preşedintele lui Brookings, fost profesor de economie politică la University of Chicago) şi Louis Marlio (industriaş şi om politic francez angajat ca cercetător la Brookings din 1941). Discutând despre cum poate fi controlată Germania după viitoarea şi previzibila ei înfrângere, cei doi autori scriu, în secţiunea intitulată „O accelerată epuizare a rezervelor de petrol ale României ar fi folositoare”: „Din cauza semnificativei dependenţe a Germaniei de petrolul românesc, trebuie dată o atenţie sporită posibilităţii handicapării viitoarei puteri militare a Germaniei prin epuizarea rapidă a resurselor de petrol ale României. Producţia petrolieră a României e deja în declin. A atins 8 milioane de tone anual înainte de război, dar prezenta producţie e estimată la 6 milioane de tone. Dacă lucrurile vor decurge în mod normal, ne putem aştepta ca producţia de petrol a României să se micşoreze semnificativ în 15 sau 20 de ani. Poate că am putea încheia înţelegeri conform cărora aceste rezerve să fie extrase foarte rapid, în următorii 10 sau 15 ani, pentru a face imposibil Germaniei să utilizeze aceste resurse în caz de război” (p. 32-33).
Aşadar, în august 1944, anumite planuri de control al Germaniei postbelice sugerau încheierea de acorduri, tratate sau înţelegeri care să ducă la epuizarea rapidă a resurselor petroliere româneşti. Nu ştim exact ce influenţă a avut această sugestie asupra politicii americane faţă de România. Dar trebuie precizat că, la momentul publicării acestei cărţi, în august 1944, din Comitetul Director al lui Brookings făceau parte Vannevar Bush (coordonator al Proiectul Manhattan), Dean Acheson (Secretar de Stat sub Truman, implicat în crearea ONU şi a NATO, precum şi în elaborarea „doctrinei Truman”), Edward Stettinius (Secretar de Stat sub Roosevelt şi Truman) şi alte figuri care au jucat roluri cheie în politica externă şi de apărare în administraţiile Roosevelt şi Truman, care au pus bazele ordinii mondiale postbelice.
Realitatea postbelică a silit elitele politice americane să-şi reconsidere atitudinea faţă de Germania. Liderii politici germani precum Konrad Adenauer au jucat cartea anticomunistă pentru a obţine de la SUA slăbirea controlului economic şi chiar refacerea economică a Germaniei. Oamenii politici germani au avertizat elitele americane că o Germanie dez-industrializată (cf. Planului Morgenthau) şi cu economia la pământ ar fi căzut pradă convulsiilor interne generate de sărăcie şi, în cele din urmă, comunismului. Planului Morgenthau, care prevedea „pedepsirea” Germaniei prin transformarea ei într-o federaţie agrară, i-a fost preferat Planul Marshall, care urmărea reconstrucţia economică a Europei de Vest. Institutul Brookings a fost la originea Planului Marshall.
În Jurnalul lui James Forrestal (Secretar al Marinei sub Roosevelt şi primul Secretar american al Apărării, între 1947-49), găsim menţionată o întâlnire între Forrestal, Dean Acheson, Herbert Hoover şi Averell Harriman la care aceştia au căzut de acord că Germania trebuia ajutată să se refacă. Motivele erau trei.
Primul ţinea de faptul că preţul întreţinerii armatei americane de ocupaţie cădea, până la refacerea economiei germane, pe umerii contribuabililor americani. Românii, cu alte cuvinte, plăteau pentru întreţinerea armatei de ocupaţie sovietice în România. Pentru întreţinerea armatei americane de ocupaţie în Germania plăteau americanii.
Al doilea motiv era că sovieticii cereau cu glas tare „denazificarea” economiei germane, dar atrăgeau sau răpeau toţi inginerii şi tehnicienii buni (indiferent de opţiunea lor politică) în zona lor de ocupaţie.
Cel mai important motiv era însă acela că americanii nu voiau să îşi supra-încălzească industria grea. Hoover a arătat că, în cazul dispariţiei industriei germane de maşini grele, industria americană ar trebui să preia rolul acesteia şi să producă tractoare şi echipament electric pentru întreaga Europă: „Harriman a arătat că, pentru a satisface cererea de oţel, ar trebui să adăugăm între şase şi zece milioane de tone la producţia noastră actuală şi apoi ar urma să exportăm acest oţel unor ţări care ar putea de fapt să îşi ia oţelul de la producători europeni şi am rămâne astfel cu un surplus de capacitate productivă de oţel cu care nu am avea ce face”. Susţinându-l pe Harriman şi arătând că supradezvoltarea industriei grele va grăbi epuizarea resurselor naturale americane, Forestal a adăugat: „Am atras de asemenea atenţia asupra epuizării rezervelor noastre de minereuri feroase, care nu sunt în nici un caz nesfârşite” (James Forrestal, Diaries, ed. Walter Millis, New York: Viking, 1951, 256).
Cu alte cuvinte, Germania, după cum am arătat şi cu alte ocazii, a înflorit economic după al Doilea Război Mondial tocmai pentru că nu a fost supusă reţetelor neoliberale. Americanii nu au căutat să producă şi pentru Germania, ci i-au dat Germaniei şansa de a deveni mai mult decât o simplă piaţă de desfacere. Germania nu şi-a lichidat prin „privatizare” economia, ci şi-a păstrat controlul naţional asupra domeniilor strategice şi a aplicat măsuri protecţioniste care au contribuit la înflorirea industriei şi la protejarea capitalului social.
În prezent, Germania a fagocitat economic Europa de Sud şi de Sud-Est, însă le cere ţărilor mici din UE să devină competitive pe plan internaţional. Dar succesul economic al Germaniei se bazează în primul rând pe exportul produselor germane pe piaţa UE, nu pe piaţa internaţională. Germania vrea să înjuge economia ţărilor mai slab sau diferit dezvoltate la jugul Euro, să le pună în spate şi povara legislaţiei EUropene - care standardizează, regulează şi ridică preţul tuturor produselor industriei mici şi mijlocii, reducând astfel competitivitatea acestor produse pe piaţa internaţională -, pentru ca apoi să ceară acestor economii mici şi mijlocii să câştige cursa de 100 metri garduri. E imposibil. Şi elitele germane ştiu sau ar trebui să ştie acest lucru.
Ce concluzie putem trage din cele de mai sus? Că, atât timp cât stăm la mâna marilor puteri, ele îşi vor plăti reciproc poliţele pustiindu-ne nouă „holdele”.
Ceea ce mă frământă însă e că “ruşii” par că vin mereu în favoarea nemţilor şi împotriva noastră. Hitler şi-a pus pe picioare regimul de teroare ameninţând întreaga Europă că vin ruşii. Germania postbelică şi-a refăcut economia ameninţându-i pe americani că, dacă nu le îngăduie renaşterea economică, „vin ruşii”. Germania Angelei Merkel ne ameninţă pe noi că, dacă nu acceptăm subdezvoltarea economică şi socială diktată nouă de oamenii şi politicile economice germane, „vin ruşii”. Se pare că, de vreun secol încoace, oricum ai da-o, „ruşii” aştia vin tot în contul nemţilor. Poate că maşina de război germană funcţiona cu petrol românesc. Dar aparatul de propagandă funcţionează pe bază de invazii “ruseşti”.

cotidianul.ro

AddThis Social Bookmark Button

BANCHERII ŞI CRIMELE CAPITALISMULUI CORPORATIST

June 6th, 2013 admin Posted in Economie No Comments » 625 views

maria-diana-popescu

Maria Diana Popescu
art-emis

Vă aşteptaţi la protecţie din partea guvernului sau a preşedinţiei? Fiţi serioşi, dragi români! Pentru ei sînteţi doar plătitori de taxe, evidenţe de stors bani, maşini de vot şi buzunare de întors pe dos. Atît! Cel mai înalt oficial în Justiţia americană, Procurorul General Eric Holder a afirmat public că bancherii sînt nişte criminali ce nu pot fi închişi, că băncile jefuiesc întreaga naţiune şi că ceea ce fac ele este împotriva legii, dar pe de altă parte aceleaşi bănci sînt mai presus de lege, astfel încît Departamentul Justiţiei din America nu va face nimic împotriva lor. La noi, preşedintele Ţării ordonă folosirea forţei împotriva românilor datornici la bănci. Citez de pe o hotărîre judecătorească de executare silită, trimisă în redacţie: „Noi Preşedintele României, dăm împuternicire şi ordonăm executorilor judecătoreşti să pună în executare titlul executoriu… şi ordonăm agenţilor forţei publice să sprijine îndeplinirea promptă şi eficientă a tuturor actelor de executare silită”. În înţeles mai clar, trimite mascaţii forţoşi peste românii amărîţi, pe care, tot preşedintele şi guvernul, i-au lăsat fără locuri de muncă, ca acum să li se ia cu forţa casa şi patul, aragazul şi masa de bucătărie, pentru o datorie de cîteva sute sau mii de lei.

Islandezii n-au glumit cu bancherii corupţi. N-au cedat în faţa oligarhilor internaţionali. I-au arestat pe bancheri, iar acum îşi construiesc un stat de drept, unde hoția băncilor și a corporaţiilor nu-şi mai găsesc locul. La noi, criminalitatea băncilor, încurajată şi susţinută de Putere şi de Guvernator, a distrus Ţara prin regizarea inflaţiei, vînzarea bunurilor de preţ ale naţiunii şi împrumuturi pe buzunarul sărac al poporului. În numele României clasa politică se împrumută de dimineaţă pînă seara. Domnule politician, guvernator, preşedinte, domnilor bancheri, recuperatori şi executori, domnilor Mafioţi aţi lăsat Ţara fără tălpi la pantofi! Averile voastre trebuie confiscate. Averile voastre umflate cu legile sub braţ! N-aveţi niciun interes să urgentaţi reformele în Justiţie! România are nevoie de Reforme reale în instituţiile statului şi mai ales în Justiţie. Nu de improvizaţii interpretabile în funcţie de căciula mafioţilor aciuaţi la Putere. Nu de eludarea legilor! De aici pleacă tot haosul intern! Pentru că România să scape de sub cizma bancherilor-cămătari, toţi cei cu mînă lungă, corupţii şi toată adunătura politică trebuie să părăsească Puterea de mînă cu (in)justiţia, cu bancherii şi cu nănaşul lor de la benere.

Mafia care conduce România are un singur scop: distrugerea României, ca stat naţional, la toate nivelurile. Sindicatele ce fac? Păi, liderii de sindicat sînt şi ei vînduţi „diavolilor”. Schimbaţi-i! În funcţiile decizionale au ajuns trădătorii născuţi şi făcuţi, care mint poporul cu zîmbetul de ceapist, devenit peste noapte doctor în ştiinţe politice şi adminostrative. Alungaţi aceste zdrenţe care ne-au vîndut şi pe noi, şi Ţara. N-au niciun Dumnezeu. Mamon este Zeul lor. Doamne!, ce blestem pe Ţara noastră, să aibă parte numai de conducători tonţi, vînzători de neam şi analfabeţi. În loc să redreseze economia, să facă ceva pentru dezvoltarea Ţării, se grăbesc să vîndă ce-a mai rămas în picioare, iar găurile făcute de ei în visteria Ţării, le completează, încurajînd, prin legi aberante, deposedarea prin forţă a românilor săraci, datori la bănci cu cîţiva lei. Ruşine, domnilor! De la preşedinte la guvernator pînă la ultima căpuşă a Puterii de la Bucureşti! Tîlharilor le este permis orice în scop politic. Dacă ne mai şi destramă Ţara, sîntem terminaţi. Crocodilii internaţionali abia aşteaptă să ne facem praf şi pulbere. Şi aşa România are cea mai mare sărăcie din U.E.. Spuneţi-mi, vă rog: are românul de toate şi doar regionalizarea îi mai lipseşte? Are românul de toate şi trebuie să ţină în spinare miile de bancheri prin clauze abuzive, miile de trîntori şi funcţionari guvernamentali? Mai rămîne românul cu ceva, dacă astfel de legi antisociale ticluite de bănci, cu dus şi întors, îl lasă fără casă, fără masă şi fără orătăniile din curte? Am citit anunţ de vînzare a obiectelor confiscate prin executare silită: „De vînzare: fotoliu, aragaz, televizor, pat, şifonier, calculator, fier de călcat, centrală electrică, poartă din fier”…

Nu mi-a trecut prin cap niciodată că românilor li se vor pune la cale astfel de nenorociri şi că în loc să se emită legi cu caracter social, statul vrea, cu prioritate, bone profesioniste. Adică, chiar au întocmit un proiect de lege care obligă dădacele să aibă pregătire profesională. Au de toate românii, aşa că, doar bonele profesioniste le lipseau. Că să nu zică poporul că nu sînt activi, demnitarii statului se ocupă cu tot felul de matrapazlîcuri, cu maidanezi şi bone, şi deloc de starea jalnică în care au adus poporul. Femeiul ăsta contabilizează totul pînă la ultimul cent, dar e orb cu salariile şi pensiile umilitoare ale românilor, care abia îi mai ţin în viaţă. Şi de ce, domnilor guvernanţi sunteţi solidari doar în materie de confiscări, executări, taxe, impozite, tăieri, ajustări şi nu în materie umană, în privinţa securităţii individului? România este singurul stat din U.E. unde nu există o lege a falimentului personal. Românul nu beneficiază de nicio formă de protecţie în faţa bancherilor care au abuzat milioane de români. Cine i-a lăsat fără locuri de muncă, aducîndu-i în situaţia de a nu-şi mai putea onora ratele, ca acum să li se confişte pînă şi poarta de la intrarea casei? Guvernele democrate. Cine a condus finanţele spre dezastru? Industria bancară de pe teritoriul Ţării şi lăcomia paranoică a bancherii-cămătari. Dar legea, fiind făcută pentru poftele lor, nu-i arde la seif. Comisioanele interbancare din România sînt cele mai mari din Europa. Dobînzi extrem de mari, dobînzi frauduloase la dobînzi, comisioane de întîrziere, comisioane la comisioanele de întîrziere sau comisioane la plăţi anticipate! O datorie de 500 de euro a ajuns de 5.000 de euro. Doar 10% din datoria creată artificial reprezintă împrumutul. Guvernul şi guvernatorul nu-şi falimentează acoliţii sau firmele în cîrdăşie. Ba mai mult, acestora le şterge datoriile şi bagă poporul în faliment. Deşi Executivul le-a oferit ca argumente doar presupuneri, deputaţii au aprobat ştergerea datoriilor Rompetrol. Şi nu e prima sau ultima mare companie.

Lasă că se duc amărîţii de români, lună de lună, ei cei mai mici şi loviţi din toate părţile, şi se înghesuie la ghişee să-şi plătească dările. Chiar dacă rămîn fără bani de utilităţi, hrană sau medicamente. Că altfel, naiba îi ia! Vin executorii şi le iau perna de sub cap. Această clasă a împuiat în democraţie şi s-a îngrăşat cu trîntori care îşi papă biberonul de la bănci. Bine că se şterg datoriile companiilor mari! Tot ale lor, ale cumetrilor şi mătuşilor sînt. Să plătească mulţimea datoriile lor! De ce nu veniţi să ştergeţi datoriile amărîţilor pe care i-aţi dat afară şi le-aţi vîndut întreprinderile, iar acum nu mai au cu ce supravieţui, dar să mai şi plătească ratele frauduloase ale băncilor. Ar trebui construită o fabrică de ţepe, iar din mulţime să se ridice un alt Ţepeş! În această eră a ticăloşiei, toate partidele politice au preocupări infracţionale. Atunci, ce soluţii sau legi cu caracter naţional să emită acestea? De un sfert de secol, cei din fruntea bucatelor naţionale, gunoaiele din politică, fură de la stat, fură unii de la alţii, se iartă unui pe alţii şi îşi şterg datoriile între ei. Sper că va veni ziua cînd vor răspunde la întrebări în faţa poporului. Prea mic, prea neîncăpător e „Zidul de la Târgovişte” pentru cît de mulţi la număr sînt trădătorii şi vînzătorii Ţării! De ce Angela şi Barosso nu se cramponează de încălcarea drepturilor constituţionale ale românilor, care plătesc taxe europene din salarii de lumea a treia? Europenii au între 1.500 şi 3.000 euro lunar, românii, 200 sau 300 de euro lunar. Din toate aceste pricini avem o economie imaginară, datorii uriaşe cum n-a avut niciodată România, viitorul poporului amanetat, aparatul administraţiei de stat înţesat de trîntori, hoţi şi reţele de prostituţie.

Corupţia, şantajul şi gunoaiele de prestigiu au ajuns endemice, iar benere este condusă de acelaşi om, tot de aproape atîţia ani cît a condus România preşedintele Ceauşescu. Care, oricum, a fost un mare patriot. Dumnezeu să-l ierte! Tot ce a construit Nicolae Ceauşescu au vîndut democraţii, şi s-au îmbogăţit între ei, la vîrf. Oare ţara noastră nu mai are niciun expert în finanţe, niciun bancher onest şi patriot? Care să îl înlocuiască pe veşnicul, cu o singură calitate, dobîndită la prima vizită în S.U.A.: posedă un anumit telefon, la care răspunde cu o singură replică: Yes. Naivi sînt cei care cred că el conduce B.N.R. şi face strategii bancare cu capul din dotare. Strategii antinaţionale, căci despre asta este vorba în propoziţie. Vă amintiţi de perioada hiperinflaţiei? Atunci, benere tipărea bani cu toptanul şi, cînd a primit telefon de la unchiuleţul Sam să ţină inflaţia în frîu, a stopat subit maşinia de tipărit. În rest, ambiguitatea strategică (ne ascundem de „spioni”, vorba aia), guvernatorul ne ameninţă ca va fi „volatil” - şi cam asta i se livrează românului rebegit de frigul ignoranţei de stat. Oricîtă „căldură” ar promite acest „volatil”, bancherii îşi fac de cap în cîrdăşie cu recuperatorii şi executorii, abuzînd mii de români, în baza aberantelor legi, parafate de Puterea care chefuieşte pe malurile Dîmboviţei.

AddThis Social Bookmark Button

TEZAURUL DE AUR ŞI VALUTĂ A FOST SCOS DIN ŢARĂ DE MUGUR ISĂRESCU. OARE CINE I-A APROBAT ACEASTĂ OPERAŢIUNE…?

April 13th, 2013 admin Posted in Economie No Comments » 500 views

aur-mugur

În 1999, când guvernarea României a fost preluată de Mugur Isărescu, România „ajunsese în pragul dezastrului”, având datorii şi o lamentabilă rezervă valutară (în jur de numai o jumătate de miliard de dolari SUA).
Din acelaşi an însă, guvernanţii demaraseră o serie de negocieri cu Banca Mondială şi cu Fondul Monetar Internaţional pentru a obţine însemnate împrumuturi. Astfel, premierul Radu Vasile, îndatorat, dar şi cam poet (îşi publica volume de versuri în acea perioadă), l-a numit pe Traian Băsescu, secondat de Mugur Isărescu, drept negociator-şef al României cu Banca Mondială în aşa-zisul program PSAL 1, prin care România era împrumutată (cu dobândă), dar se obliga să vândă întreprinderile de stat, adică să le privatizeze şi să returneze datoriile.
O listă lungă cu 63 de mari companii comerciale româneşti era anexată acordului PSAL din 1999, întreprinderi pe care guvernul trebuia să le „restructureze” (să concedieze majoritatea salariaţilor) şi să le vândă (privatizeze) sau să le lichideze. Isărescu însuşi, în calitate de prim-ministru al României, demara în iulie 1999, angajamentele faţă de Banca Mondială pentru noi împrumuturi, prin acordul PSAL 2, pentru care a trebuit să privatizăm alte 20 de întreprinderi de producţie de stat, inclusiv Banca Comercială Română (a se vedea capitolul
O dată ce s-a văzut premier, Isărescu mai vrea doar preşedinţia ţării). în cadrul acestor acorduri PSAL a fost modificată Legea privatizării băncilor, toate fiind vândute de Statul Român în anii următori, iar CEC-ul a fost restructurat (abia scăpând de privatizare).
Privatizările care au urmat nici nu s-au mai încurcat în respectarea legii, grija guvernanţilor, mai ales a premierului Isărescu, fiind să oprească anchetele juridico-penale -atunci când se făceau – şi să urgenteze vânzările, adesea clientelare. Tot de acum au început a se crea şi rezervele valutare ale României, căci instituţiile internaţionale au condiţionat România, pentru a o împrumuta, de a nu cheltui decât o mică parte din bani, restul trebuind tezaurizaţi.
Tot astfel, condiţionat, au fost acordate României şi împrumuturile de la FMI, venite după 2008, când economia României s-a prăbuşit o dată cu declanşarea crizei mondiale. La prima vedere, nu ar fi un lucru rău ca România să aibă importante rezerve valutare la care să poată apela în cazuri excepţionale. Dar poate? Nu! Pentru că aceste sume sunt păstrate de puterile mondiale, în puşculiţele lor bine închise.
Acelaşi lucru se întâmplă şi cu tezaurul de aur al României, care în cea mai mare parte, se află la Basel, în Elveţia, la Banca Reglementărilor Internaţionale, o bancă privată controlată de către băncile centrale majore ale globului, adesea, ele însele corporaţii private. Conform broşurii lui Isărescu, însă, aurul României se află depozitat „la alte bănci centrale”.

* * *

În anul 2011, rezerva de aur a României era de 104 tone (cea 3,4 miliarde euro), iar totalul rezervelor internaţionale ale României (valute plus aur) era de 35,5 miliarde euro.
Când două ONG-uri româneşti au început să arate în anul 2010 adevărul privind scoaterea din ţară de către domnul Isărescu a rezervelor valutare şi de aur („unde este aurul ţării şi când aveţi de gând să-l aduceţi înapoi?”, îl întreba, astfel, un ziar pe M. Isărescu), acesta a distribuit în grabă o broşură justificativă, în care arăta că „păstrarea” şi „menţinerea” valutelor şi a aurului în afara ţării sunt o „practică internaţională”:
Iniţial, Isărescu a dezminţit că aurul şi valuta ar fi fost scoase din ţară, atunci când, în aprilie 2002, preşedintele PRM îl acuza public, în Senatul României, de această faptă.
Informaţiile proveneau la g-ralul Dan Gheorghe – care funcţiona în zona Serviciilor Secrete româneşti şi atunci, era director general adjunct al Aeroportului Otopeni – şi arătau riguros datele scoaterii valorilor din ţară cu avioanele, inclusiv documentele emise în acest scop.
Firma HCS Transporturi Speciale, prin care operează Banca Naţională a României pentru scoaterea tezaurului din ţară, este deţinută de un asociat al tatălui lui Isărescu, Heinrich Schorsch, firma fiind o sucursală a firmei Handels Contor Schorsch GmSH din Germania, cu care Banca Naţională a României (adică Isărescu) a mai încheiat în 1991 şi un contract-cadru pentru livrarea a 20 de mijloace de transport valori (maşini blindate considerate, însă, necorespunzătoare) şi materiale pentru fabricat monede metalice, utilaje de tipărit bancnote şi înscrisuri de valoare, maşini de numerotat şi împachetat bancnote şi monede metalice, piese de schimb, aparatură electronică etc.
Tot prin această firmă, şi Direcţia „Tezaur şi Operaţiuni de Casă” din BNR, a mai cumpărat alte autoturisme blindate, afacere despre care Curtea de Conturi arăta că „prin HCS-Germania s-au achiziţionat din import mijloace de transport valori care nu corespund normelor proprii de securitate pentru transport valori şi au consumuri ridicate de carburanţi, cum este cazul a şase autodube blindate tip GMC de 3,5 tone şi una de tip Ford de 3,5 tone.
Reţine atenţia că achiziţionarea acestor mijloace de transport şi a încă trei autodube de tip Volkswagen de 0,5 tone, precum şi a unui autoturism de tip Opel Vectra s-a făcut în 199,1 fără ca aceste importuri să fie aprobate de către Consiliul de Administraţie al băncii, aşa cum prevede legea”.
În 1992, Constantin Isărescu, tatăl octogenar al guvernatorului Isărescu, se asocia cu firma afaceristului româno-german Heinrich Schorsch, HCS Romtrade srl, înfiinţând împreună compania HCS Comptrans srl, în Râmnicu-Vâlcea.
În 1993, această firmă a familiei Isărescu şi a furnizorului BNR, a fost implicată într-un scandal, deoarece a construit una din benzinăriile sale pe un teren obţinut abuziv, conform presei, cu sprijinul unor funcţionari locali, atrăgînd atenţia şi „ciudata asociere dintre tatăl guvernatorului, atunci în vârstă de 80 de ani, şi miliardarul german Schorsch, direct implicat în afaceri de zeci de milioane de dolari cu Banca Naţională a României”.
Conform unor rapoarte ale Curţii de Conturi a României, rămase însă fără urmări (ceea ce nu ne miră!), Schorsch devenise asociatul lui Constantin Isărescu după ce firma sa, Handels Contur Schorsch (HCS) GmbH din Germania, „a fost favorizată de către guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, în detrimentul unor firme româneşti, la importul de materiale pentru fabricarea monedelor şi bancnotelor”.
Conform raportului Curţii, numai în 1992, prin firma HCS GmbH s-au efectuat importuri pentru baterea de monedă de 24,1 milioane de mărci germane. Dar şi alte firme controlate de prietenul de familie Schorsch, precum Romtrade şi Sysgraf, sunt de asemenea în afaceri cu BNR. În 1996, pe baza aprobării Băncii Naţionale a României, Heinrich Schorsch a participat la înfiinţarea Băncii Comerciale West Bank, la care deţinea atunci, împreună cu soţia, 10% din capital. În prezent, el a preluat de la Jean Pădureanu conducerea echipei de fotbal Gloria Bistriţa.

* * *

Interesându-se de semnificaţia unui document ce îi intrase în posesie şi care se referea la scoaterea de către BNR, în ziua de 25 martie 2002, prin Aeroportul Otopeni, a 20 de tone de lingouri de aur, cu destinaţia Germania, liderul PRM, senatorul pe atunci Corneliu Vadim Tudor, declara peste o lună: „întrebat ce este cu acest transport, guvernatorul Băncii Naţionale a României Mugur Isărescu mi-a răspuns, printr-un prieten comun, că, trimestrial, sunt depuse în bănci străine diferite cantităţi de lingouri… în vreme ce se ştie de ieşirea aurului din ţară, nu mai există nici o evidenţă a repatrierii sale!?
Aşa cum Aeroportul Otopeni are o evidenţă riguroasă a scoaterii aurului, de ce nu se găseşte nici o hârtie cu privire la revenirea lui în România?”.

* * *

Când, în 2010, lui Isărescu i se reproşa din nou că scoate tezaurul din ţară, o idee trăznită i-a trecut prin cap.
A expus mai multe lingouri şi monede de aur în câteva vitrine piramidale, ce închipuiau piramida masonico-illuminati (inclusiv vârful acesteia, aşa cum apare pe bancnota de un dolar), postate într-o cameră foarte mică, în care nu încap mai mult de cinci persoane, numită însă „sala Tezaurului” şi situată în subsolurile clădirii vechi a Băncii Naţionale a României, din strada Lipscani.
„Am chemat circa 20 de şefi de publicaţii – spunea Isărescu atunci – şi i-am dus în sala cu Tezaurul, lăsându-i să îl atingă fizic şi să spună „Este!”, ca în poezia aceea. Eu înţeleg că oamenii se mai îndoiesc uneori şi că nu cred întotdeauna ceea ce li se spune, dar zvonurile cum că BNR ar fi scos Tezaurul din România sunt extrem de periculoase”.
Întrebat, însă, de unul din cei prezenţi dacă acela este tot aurul României, căci nu păreau a fi deloc 104 tone de aur în vitrinele din faţa lor, Isărescu a trebuit să recunoască:
„Sigur că o parte din aur îl ţinem la Banca Reglementelor Internaţionale (în Elveţia), dar în subsolurile BNR stă foarte bine rezerva de aur din ţară ”. Un fel de uite-o, nu e!
De fapt, în rapoartele BNR, tezaurul de aur al României figurează ca „activ extern”, deşi nu există nici o obligaţie asumată a ţării, sau a vreunui alt stat european, de a-şi ţine aurul în bănci străine. Slovacia, de exemplu, îşi ţine toată rezerva de aur în ţară (în tezaurul propriu, adică). „În acte – constata un ziar chiar atunci, în 12 iulie 2010 -, rezerva de aur a României are 103,7 tone! În acelaşi timp, partea tezaurului care a rămas în România încape într-o singură camera din subsolul BNR. Peste 100 de tone de aur necesită un depozit de dimensiuni mult mai mari decât o singură cameră. Atât actele contabile ale BNR, cât şi relatările jurnaliştilor care au fost invitaţi de Isărescu să certifice faptul că Tezaurul a rămas în România, de fapt confirmă presupunerea că în România nu a rămas decât o parte microscopică din rezerva de aur”. (Cronica Română).
Aurul României se află, în cea mai mare parte, la Banca Reglementărilor Intemaţionale in ELVETIA.
Cum am văzut, renumitul profesor american Carroll Quigley, arăta în lucrarea sa Tragedy & Hope, cunoscută lui Mugur Isărescu, că „Puterea capitalismului financiar are un alt plan cu bătaie lungă, …crearea unui sistem global de control financiar aflat în proprietate privată, capabil să domine sistemul politic al oricărei ţări şi economia mondială pe de-a-ntregul… Vârful sistemului trebuie să fie The Bank for International Settlements (Banca Reglementărilor Internaţionale) din Basel, Elveţia, o bancă privată controlată de către băncile centrale majore ale globului, ele însele corporaţii private…”
Banca Reglementărilor Internaţionale este cea mai veche instituţie financiară angajată în procesul de globalizare, al noii ordini mondiale, deşi iniţial ea a fost creată în 1930, pentru a administra plăţile reparatorii de război impuse Germaniei ca urmare a Tratatului de la Versailles, de după primul război mondial. În a doua jumătate a Secolului al XX-lea, banca a devenit o centrală a băncilor centrale europene, dar nu numai, fiind o companie cu răspundere limitată, ai cărei 33 de asociaţi cuprind aproape toate băncile europene centrale, precum şi băncile centrale ale SUA, Australiei, Canadei, Japoniei şi Africii de Sud, dar şi pe magnaţii particulari, în principal din Europa, care deţin 15% din bancă.

AddThis Social Bookmark Button

EPOPEEA TRĂDĂRII ŞI VÂNZĂRII BASARABIEI CĂTRE GAZPROM ( 2 )

January 17th, 2013 admin Posted in Economie No Comments » 599 views

gaz

Victor Parlicov, Tudor Şoitu
IDIŞ Viitorul

2.4. Remanierile patrimoniale la constituirea „Gazsnabtranzit” în 1995

Ignorând dezavantajele vădite ale sub-evaluării proprietăţii de Stat şi umflării datoriilor pentru cetăţenii Republicii Moldova, în ciuda evidenţelor prezentate de noi mai sus, la 6 decembrie 1994 Parlamentul Republicii Moldova adoptă Hotărârea nr.305 „Privind propunerea Guvernului de creare a societăţii pe acţiuni moldo-ruse…”. Conform articolului 1 al acestei Hotărâri, s-a acceptat propunerea Guvernului de a transmite o parte din complexul patrimonial al concernului de stat „Moldovagaz” în contul achitării datoriei R.Moldova faţă de S.A.R. “Gazprom” cu titlu de cotă parte în societatea mixtă, care urma a fi creată ulterior. În această secţiune vom examina detaliat acest proces.
În primul rînd, trebuie să menţionăm că deşi în secţiunile precedente am privit Republica Moldova în întregime, atât din punct de vedere a patrimoniului său, cît şi a populaţiei, formată din cetăţeni ai statului independent şi suveran pe plan internaţional, Republica Moldova, de facto la acel moment situaţia juridico-administrativă a ţării nu era deloc omogenă, o parte din populaţie, un segment al teritoriului naţional şi importante cote de patrimoniu (inclusiv ale sistemului de aprovizionare cu gaze naturale) se găseau sub controlul efectiv al autorităţilor separatiste din Tiraspol. Monopolistul de gaz rusesc era foarte avantajat de această stare de lucruri, ceea ce şi-a găsit reflectarea şi prin faptul că la fondarea societăţii mixte sus-menţionate au participat nu două, ci chiar trei părţi: S.A.R. “Gazprom”, cu 50% plus o acţiune cu drept de vot, în contul datoriilor create artificial ale consumatorilor locali de pe ambelor maluri ale Nistrului (vezi secţiunea 2.3), Î.R.G.M. “Moldovatransgaz” cu 39%, în contul cedării la preţ subestimat (vezisecţiunea 2.2) a proprietăţii asupra gazoductelor magistrale din dreapta Nistrului şi „Tiraspoltransgaz” cu 11%, în contul gazoductelor magistrale aflate sub controlul regimului autoproclamat. Mai jos vom examina cum s-au format aceste cote şi cum ar fi trebuit să fie divizate acestea pornind de la situaţia de la sfârşitul anului 1994, moment care s-a luat drept referinţă şi la fondarea noii societăţi mixte moldo-ruse.
În 1994 părţii transnistrene îi reveneau 47,5% din datoria totală a R.Moldova pentru gaz…
La constituirea “Gazsnabtran-zit” în 1994, „Tiraspoltrans-gaz”-ul a participat cu gazoducte magistrale din partea dreaptă a Nistrului…
La 31 decembrie 1994, datoria totală a Republicii Moldova faţă de S.A.R. “Gazprom” pentru gazul livrat constituia aproape 191 milioane dolari SUA (fără penalităţi), inclusiv 100 milioane aferente părţii drepte a Nistrului şi 91 milioane aferente părţii stîngi. În acelaşi timp, valoarea patrimoniului cu care participau ambele maluri ale Nistrului în noua societate mixtă era divizată altfel: 80,33 milioane $ aferente malului drept (echivalent a 343 milioane lei1) şi 22,7 milioane $ (echivalent a 96,8 milioane lei). După cum s-a menţionat în secţiunea 2.1, în anul 1994 nu au fost prezentate date pertinente (verificabile), care să poată confirma suma declarată a proprietăţilor aflate sub controlul autorităţilor transnistrene, valoarea proprietăţilor controlate de către acestea fiind acceptată de către partea moldovenească în baza unui simplu act de inventariere efectuat tot de către „Tiraspoltransgaz”, fără a se cunoaşte valoarea iniţială în baza căreia s-a făcut inventarierea. Mai mult ca atît, în actul de inventariere menţionat „Tiraspoltransgaz” indică lungimea gazoductelor magistrale pe care le declară ca fiind proprietatea sa, inclusiv: 39,5 km din gazoductul ATI (din 18,8 km care realmente se află pe teritoriul controlat de autorităţile transnistrene) şi 34,0 km din gazoductul RI (din 24,3 km reale). În acelaşi timp, nu se regăsesc în acest act de inventariere porţiunile celorlalte două gazoducte magistrale care traversează regiunea separatistă (15 km din ADCB şi 23,1 km din ŞDKRI), ceea ce caracterizează exhaustiv calitatea evaluării efectuate de către partea tiraspoleană, şi ne sugerează ce nivel de încredere putem avea în acest document care a stat la baza delimitării structurii de proprietate în compania Moldova-Gaz. Evidenţele demonstrează că, în anul 1994, la fondarea “Gazsnabtranzit”-ului, partea tiraspoleană a participat cu o parte a patrimoniului malului drept, această excrocherie fiind şi ea ignorată de către Guvernul de la Chişinău.
Astfel, în condiţiile în care nici una din cifrele oficiale referitoare la patrimoniul de gazoducte magistrale şi la datoriile Republicii Moldova faţă de S.A.R. “Gazprom” nu reflectau adecvat realitatea, atît Ministerul Privatizării şi Administrării Proprietăţii de Stat, cît şi Ministerul Finanţelor nu au acceptat proiectul Hotărîrii Guvernului „Cu privire la societatea pe acţiuni mixtă moldo-rusă de tip închis „Gazsnabtranzit”", fapt dovedit prin inclusiv prin lipsa contrasemnăturilor ministerelor respective. Cu toate acestea, Guvernul Republicii Moldova, încălcând grav procedurile, adoptă totuşi la 12 mai 1995 Hotărârea nr.302 prin care creează Compania„Gazsnabtranzit”. Este important de remarcat în acest context că această Hotărîre aşa şi nu a fost publicată în „Monitorul Oficial”, ceea ce de jure o invalidează. Cu toate acestea, această întreprindere nou formată a fost înregistrată imediat, în baza permisului de înregistrare emis de către Ministerul Privatizării şi Administrării Proprietăţii de Stat, care anterior refuzase să contrasemneze proiectul de Hotărâre privind crearea acestei întreprinderi.
Astfel, procesul lansat cu multiple încălcări ale legislaţiei în vigoare în Republica Moldova a condus, la data de 11 august 1995, la constituirea S.A. “Gazsnabtranzit”, cu un Capital Social de circa 439,9 milioane lei (343,1 sub-estimate aferente malului drept şi 96,8 declarate de către malul stîng în baza unui act de inventariere cu sume aleatorii). În noua societate comercială, concernul rus S.A.R. “Gazprom” contribuia efectiv cu doar 51,5 milioane dolari SUA, şi acestea extrase din datoria ridicată artificial a Republicii Moldova (de pe ambele părţi ale râului Nistru), obţinând astfel 50% plus o acţiune cu drept de vot, „Moldovatransgaz”-ului şi „Tiraspoltransgaz”-ului revenindu-le câte 39% şi 11% respectiv .

3. După cum s-a menţionat în secţiunea 2.2, valoarea gazoductelor magistrale sub controlul Î.R.G.M. „Moldovatransgaz” a fost sub-evaluată de 9 ori.

Este notabil faptul că şi în baza acestor date complet irelevante, patrimoniul trebuia repartizat altfel: în funcţie de contribuţia netă a fiecărei părţi. Cu alte cuvinte, din contribuţia patrimonială a Î.R.G.M. “Mol-dovatransgaz” trebuia scăzută datoria aferentă părţii drepte a Nistrului din cele 51,5 milioane $, iar din contribuţia patrimonială a „Tiraspoltransgaz”-ului trebuia scăzută datoria aferentă malului stîng.
Datorită dezechilibrului semnificativ între repartizarea patrimoniul de gazoducte magistrale (chiar şi în baza datelor luate în calcul de autorităţi 78% patrimoniu reveneau malului drept şi 22% -malului stâng) şi repartizarea datoriei (52,5% - malului drept şi 47,5% malului stîng), efectuând aceste calcule vom obţine că malul drept a contribuit net la fondarea “Gazsnabtranzit”-ului cu 51,8%, iar partea transnistreană cu -1,8%.
Cu alte cuvinte, Tiraspolul trebuia să mai achite Republicii Moldova aproximativ 7,8 milioane de lei, iar proprietatea asupra sistemului de gazoducte magistrale (inclusiv partea lor din stânga Nistrului) trebuia împărţită 50 la 50 între S.A.R. “Gazprom” şi Î.R.G.M. “Moldovatransgaz”. Mai jos vom prezenta calculele în baza valorilor reale a datoriilor şi patrimoniului.
Repartizarea cotelor de proprietate la constituirea “Gazsnabtranzit” în 1995 Tiraspoltransgaz; 15,85%
Reieşind din faptul că valoarea economică a business-ului de tranzitare a gazului în Balcani (fără gazoductul ADCB) constituia la momentul formării societăţii mixte moldo-ruse “Gazsnabtranzit” aproximativ 4 miliarde lei, dintre care aproape 3 miliarde aferente Î.R.G.M. “Moldovatransgaz”, cotele de proprietate a părţilor la fondarea “Gazsnabtranzit”-ului în baza micşorării datoriei faţă de S.A.R. “Gazprom” cu 220 milioane lei (echivalent a 51,5 milioane dolari SUA) ar fi trebuit să fie repartizate în felul următor: S.A.R.
“Gazprom” - 5,51%, Î.R.G.M. “Moldovatransgaz” - 72,11%, „Tiraspoltransgaz” - 22,38%, iar dacă R.Moldova la acea etapă hotăra să-şi răscumpere prin patrimoniu toate datoriile reale faţă de S.A.R. “Gazprom”, care realmente constituiau, inclusiv penalităţile, cel mult 180 mln dolari la acea etapă, atunci proprietatea asupra “Gazsnabtranzit” trebuia să aibă următoarea structură: „Gazprom” - 19,24%, „Moldovatransgaz” - 64,91%, „Tiraspoltransgaz”- 15,85% . Observăm că astfel s-ar putea evita şi calcularea ulterioară a penalităţilor pentru achitare întîrziată a datoriilor şi în acelaşi timp R.Moldova îşi păstra puterea de negociere asupra preţului la tranzitul gazului pe teritoriul său.
Diagrama 2. Repartizarea cotelor de proprietate la constituirea “Gazsnabtranzit” în 1995

Tiraspoltransgaz; 11%
Moldovatransgaz ; 39%

Gazprom; 50%
Tiraspoltransgaz; 22,38%
Gazprom; 5,51%

Moldovatransgaz ; 72,11%
Gazprom; 19,24%

Moldovatransgaz ; 64,91%

2.5. Creşterea artificială a datoriilor R.Moldova faţă de S.A.R. “Gazprom” în 1995-1997

După înfiinţarea noii societăţi mixte moldo-ruse”Gazsnabtranzit”situaţia din punct de vedere a proprietăţii asupra sistemului de aprovizionare a R.Moldova cu gaz natural a continuat să evolueze în direcţia trasată în 1994: prin diferite mijloace se acumulau datorii enorme de consum pentru ca ulterior, acestea să fie convertite în diverse forme de proprietate asupra patrimoniului real aparţinând Republicii Moldova. Mai mult ca atît, în urma acestei politici de „umflare” a datoriilor s-a distorsionat situaţia privind structura datoriilor la gaz aferente malului drept al Nistrului şi părţii transnistrene.
Pentru evaluarea corectă a impactului şi rezultatelor efective ale acestor acţiuni, trebuie să pornim de la cîteva date de reper, şi anume:
• Preţul gazului natural livrat R.Moldova în perioada 1995-2004 a fost stabilit constant la nivelul de 80 dolari SUA pentru 1000 m3.
• Preţul tranzitului gazului natural prin R.Moldova din 1995 pînă în prezent a rămas neschimbat la nivel de 2,66 dolari SUA pentru 1000 m3 tranzitaţi pe 100 km.
• Rata penalităţilor impuse R.Moldova pentru fiecare zi de neachitare la timp din 1995 a fost fost fixată la 0,02% pe fiecare zi de întîrziere (comparativ cu 0,35% în 1994).
• De la 1 ianuarie 1995 pînă la 1 ianuarie 1998 Republica Moldova a consumat 9,43 miliarde metri cubi de gaz, inclusiv 5,68 dintre care au aparţinut exclusiv malului drept.
• În aceeaşi perioadă prin R.Moldova doar în Balcani au tranzitat aproximativ 78 miliarde metri cubi de gaz.
• Datoriile acumulate ale R.Moldova (ambele maluri) au crescut de la aproximativ 190 milioane dolari SUA plus circa 140 milioane penalităţi (la sf. anului 1995) pînă la 361,6 milioane dolari SUA plus peste 149 milioane penalităţi la 1 ianuarie 1998.
• În aceeaşi perioadă R.Moldova a achitat datorii în sumă de aproximativ 378,4 milioane dolari, inclusiv 357,3 de către malul drept.
Fără să repetăm cele explicate în capitolele precedente cu privire la „umflarea datoriei” R.Moldova cu peste 150 milioane dolari către începutul anului 1995, vom examina situaţia ce ţine de formarea şi gestionarea datoriilor pentru gaz în trei ani care au urmat după aceasta.
Datorită neajustării proporţionale a preţului la tranzitul gazului în 1997-1999, R.Moldova a ratat un profit de 35,6 milioane $…
În primul rând trebuie să menţionăm că, deşi preţul pentru tranzitul gazului în Balcani a fost ridicat de la 1,5 la 2,66 dolari pentru tranzitarea 1000 m3 la 100 km, această majorare nu a fost proporţională creşterii preţului la gaz. Dacă această ajustare era făcută (ceea ce era posibil în cazul în care R.Moldova nu ceda „Gazprom”-ului peste 50% din proprietate în „Gazsnabtranzit”), apoi preţul avea să constituie 3,117 dolari pentru 100′000 m3.km. Doar datorită acestui fapt Republica Moldova (ambele maluri) au ratat în aceşti trei ani (1995¬1997) un profit de circa 35,6 milioane dolari, cu care trebuia micşorată datoria faţă de S.A.R. “Gazprom”.
O altă metodă prin care s-a umflat această datorie a fost că datoriile R.Moldova erau stinse în mod cel puţin iraţional, ca să nu-l numim iresponsabil sau criminal. Din cîte am menţionat, în anul 1994 penalităţile pentru întârzierile la achitarea gazului erau fixate la nivel de 0,35% pentru fiecare zi de întârziere, iar din 1995 această rată a fost redusă la 0,02%. Însă, deşi datoria R.Moldova (fără penalităţi) la sfârşitul anului 1994 atinge cifra de 190 milioane dolari, iar în perioada 1995-1997 Moldova a achitat datorii în valoare de 378,4 milioane dolari, potrivit actului de verificare a datoriilor S.A. „Moldovagaz” faţă de S.A.R. “Gazprom” la 1 ianuarie 1998 penalităţile calculate pe parcursul anilor 1995-1997 aferente gazului ne¬achitat din 1994 constituiau aproape 39,3 milioane dolari SUA, sumă umflată de cel puţin 17,5 ori (0,35/0,02), dar de fapt şi mai mult, dat fiind faptul că din sumele achitate în această perioadă s-au acoperit datorii asupra cărora se calculau penalităţi în sumă de 0,02% pe zi, în loc să se achite datoriile penalităţile pe care constituiau 0,35% pe zi. Astfel, doar în aceşti 3 ani penalităţile R.Moldova au mai fost umflate cu 37 milioane dolari.
Situaţia cu datoriile Republicii Moldova a mai fost distorsionată şi prin faptul că gazul tranzitat pe teritoriul ei nu era fizic achitat de către S.A.R. „Gazprom”, dar în baza unor calcule preţul gazului pentru R.Moldova a fost redus cu 22 dolari SUA pentru 1000 m3. Acest procedeu a fost utilizat de către S.A.R. „Gazprom” şi în relaţiile cu alte ţări, deşi atît consumul intern al fiecăreia din ele, cît şi volumul gazului natural tranzitat pe teritoriul lor variau independent, legătura între ele fiind slab justificată. Însă ţara noastră mai avea şi specificul unui conflict ne-rezolvat intern cu autorităţile separatiste, iar patrimoniul sistemului de aprovizionare şi transportare a gazului natural era divizat, o parte din el aflîndu-se la bilanţul şi sub controlul autorităţilor separatiste. Mai mult, chiar şi în baza repartizării cotelor patrimoniale la fondarea „Gazsnabtranzit”-ului, care după cum am descris în capitolele precedente a fost făcută în baza unor date absolut eronate umflînd cota parte a S.A.R. „Gazprom” şi „Tiraspoltransgaz” din contul Î.R.G.M.„Moldovatransgaz”, părţii transnistrene trebuia să-i revină 22% din venitul total din tranzit, iar părţii drepte a Nistrului respectiv 78%.
Doar datorită achitării datoriilor mai ieftine, în defavoarea celor scumpe, R.Moldova a pierdut 37 mln $ între 1997 şi 1999…
Datorită reducerii uniforme a preţului gazului pentru ambele maluri ale Nistrului, în 1997¬1999 consumatorii malului drept au achitat 37,5 mil.$ din datoria aferentă consumatorilor transnistreni…
Însă, odată ce aceşti bani au fost convertiţi într-o reducere a preţului de procurare a gazului de la 80 la 58 dolari la 1000 metri cubi de gaz natural, aceşti bani aveau să fie repartizaţi nu proporţional patrimoniului cu care contribuia fiecare parte la această tranzitare, dar proporţional consumului. Astfel, malului stâng, ponderea căruia în totalul consumului moldovenesc de gaz natural în aceşti trei ani a fost de 40%, i-au revenit 83 milioane de dolari din totalul de aproximativ 207,5 milioane dolari venituri totale din tranzitarea gazului natural, malului drept revenindu-i respectiv 124,5 milioane. În realitate însă, în cazul repartizării acestor venituri în baza cotelor de proprietate existente în„Gazsnabtranzit”, părţii transnistrene trebuia să-i revină 45,6 milioane dolari, iar malului drept - respectiv 161,9 milioane. Astfel, cei care de fapt în aceşti trei ani au achitat aproape 95% din toate sumele achitate Federaţiei Ruse pentru gazul consumat în Moldova au mai fost păgubiţi de 37,5 milioane dolari.
În rezultat, datoria Republicii Moldova faţă de S.A.R. “Gazprom” formată către sfârşitul anului 1997 din circa 510,8 milioane dolari, inclusiv peste 149 milioane penalităţi, a fost umflată cu încă cel puţin 222,6 milioane dolari, plus încă 37,5 milioane datorii au fost puse pe umerii plătitorilor de pe malul drept al Nistrului pentru datoriile acumulate de către malul stîng. Mai mult ca atît, în cazul în care în 1995, la fondarea „Gazsnabtranzit”-ului, Republica Moldova avea să răscumpere întreaga datorie faţă de S.A.R. “Gazprom” prin patrimoniu (vezi secţiunea 2.4), atunci către 1998 datoria totală a R.Moldova ar fi de doar 104,9 milioane dolari (vezi tabelul 3). Valorile negative din acest tabel indică supra-plăţile efectuate. Astfel, partea dreaptă a Nistrului a achitat cu 107,36 milioane dolari mai mult decât datoria aferentă ei, iar penalităţile total calculate au fost cu 30 milioane dolari mai mari decît au achitat ambele maluri. Astfel, după păgubirea intereselor Republicii Moldova în 1994-1995 în sumă de peste 566 milioane dolari (prin cedarea la preţ de 51,5 milioane dolari a unei proprietăţi care de fapt valorează aproape 468 milioane plus umflarea datoriei cu peste 150 milioane dolari), autorităţile moldoveneşti au continuat să accepte condiţii prin care Republica Moldova a mai pierdut aproximativ 76 milioane dolari către începutul anului 1998. În capitolul următor vom examina cum aceşti bani au fost convertiţi în proprietate asupra întregului sistem de aprovizionare şi distribuţie a gazului natural.

2.6. Cedarea patrimoniului R.Moldova în 1997-1998 la constituirea S.A. „Moldovagaz”

În condiţiile descrise în capitolele anterioare, cînd la începutul anului 1998 datoria Republicii Moldova pentru gazul consumat se ridica la peste jumătate de miliard de dolari, pentru a micşora această datorie a fost utilizată aceeaşi metodă ca şi în anul 1994: cedarea unei părţi din patrimoniul sistemului de aprovizionare şi distribuţie a gazului. Astfel, după deetatizarea Asociaţiei Republicane de producere „Moldovagaz”, în baza ei la 19 ianuarie 1996 s-a creat Întreprinderea Principală „Concernul Moldovagaz” S.A. Apoi, în octombrie 1997, în urma negocierilor între vice-prim-ministrul Republicii Moldova şi vice-preşedintele S.A.R. “Gazprom”, s-a decis crearea în trimestrul IV al anului 1997 a unei întreprinderii mixte moldo-ruse cu participarea următoarelor persoane juridice:
• S.A.R. “Gazprom” cu o parte din datoria formată la data de 01 iulie 1997;
• Ministerul Privatizării şi Administrării Proprietăţii de Stat a R.Moldova;
• Comitetul de coordonare a Proprietăţii din Transnistria.
Incălcînd legislaţia şi contractul de constituire a „Gazsnabtranzit”-ului, R.Moldova mai face „Gazprom”-ului un „cadou” de peste 40 mln. $ în 1998…
Conform procesului verbal al negocierilor sus-menţionate, valoarea capitalului statutar al noii societăţi mixte trebuia constituită din:
• Valoarea capitalului social al Societăţii pe Acţiuni de tip închis (S.A.T.Î.) „Gazsnabtranzit”,
• Cota valorii de stat în societăţile pe acţiuni ale concernului „Moldovagaz”;
• Valoarea proprietăţii gospodăriilor de gazificare a Transnistriei;
• Cota valorii persoanelor fizice, acţionari ai concernului „Moldovagaz”
Acelaşi proces verbal prevedea de asemenea evaluarea patrimoniului inclus de părţi la formarea capitalului social al noii întreprinderi mixte în conformitate o metodologie unică prevăzută de legislaţia R.Moldova. Mai mult ca atît, p.6 al acestui proces verbal prevede ca în prima jumătate a anului 1998 (deja după formarea noii întreprinderi mixte), costul acestui patrimoniu proaspăt reevaluat să fie recalculat din nou, reieşind din preţurile pieţei mondiale, iar modificările eventuale să fie introduse în capitalul social al noii întreprinderi.
Această prevedere este un semn că însăşi la momentul negocierilor se cunoştea că valoarea activelor R.Moldova chiar şi după reevaluare nu va fi relevantă din punct de vedere economic. În acest caz, reevaluarea activelor pentru a le ajusta valoarea la situaţia economică reală putea fi efectuată înainte de constituirea acelei întreprinderi mixte. Mai mult ca atât, de facto, contractul de constituire a S.A. „Moldovagaz” a fost semnat la 23 octombrie 1998, adică după efectuarea reevaluării activelor, ceea ce sugerează că era posibilă constituirea noii societăţi deja în baza valorii actualizate a activelor care au intrat în capitalul său social.
Astfel, după reevaluare valoarea activelor care făceau parte din capitalul social al S.A.T.Î. „Gazsnabtranzit” a crescut cu 86,8%. În acelaşi timp cota S.A.R. “Gazprom” a rămas neschimbată la nivel de 50%, pe cînd valoarea activelor transnistrene a crescut de la 11% la 21,41% din contul scăderii de la 39% la 28,59% a ponderii activelor malului drept. Astfel, putem face următoarele concluzii:
1. Deşi reevaluării s-au supus doar gazoductele magistrale, care reprezentau contribuţia R.Moldova (ambelor maluri) la capitalul social al „Gazsnabtranzit”, proporţional aprecierii acestui
patrimoniu a fost mărită şi valoarea cotei părţi a S.A.R. “Gazprom”, care era formată din contul micşorării datoriei R.Moldova pentru gazul consumat. Însă conform datelor disponibile, odată cu aprecierea cotei părţi a S.A.R. “Gazprom” cu 191 milioane lei, datoria Republicii Moldova faţă de concernul rus nu a fost micşorată, ceea ce de fapt înseamnă încă un„cadou” făcut monopolistului rus din partea R.Moldova în valoare de 41,2 milioane dolari la cursul de schimb valutar la zi (4,63 lei pentru 1 dolar).

2. Deşi lungimea gazoductelor incluse în calcul pentru partea dreaptă a Nistrului a crescut cu 65%, valoarea acestora a fost majorată doar cu puţin sub 37%, pe cînd în cazul Tiraspoltransgazului creşterea cu doar 10,5% a lungimii gazoductelor magistrale incluse în calcul a fost apreciată ca valoare cu peste 263,5%, ceea ce este absolut nerealist din orice punct de vedere.
3. Este greu de imaginat că cei care au efectuat reevaluarea activelor pentru includerea lor în capitalul social al „Gazsnabtranzit” să nu fi „observat” nici pînă atunci, nici la momentul „reevaluării”, şi nici pînă în prezent încă peste 155 de km de gazoducte magistrale care trec prin partea dreaptă a Nistrului, peste cîte 50 km din fiecare dintre cele trei gazoducte prin care gazul este transportat în Balcani. Aceasta, împreună cu cele descrise în paragraful precedent au condus la distorsionarea structurii proprietăţii în cadrul noii societăţi mixte, respectiv la repartizarea neadecvată a veniturilor de la tranzitul gazului, defavorizând grav consumatorii din dreapta Nistrului.
Mai mult ca atît, în continuare Departamentul Privatizării şi Administrării Proprietăţii de Stat propune Guvernului să accepte valoarea totală a proprietăţii complexului de aprovizionare, distribuire şi transportare a gazului natural în mărime de aproape 333 milioane lei, inclusiv costul gazoductelor magistrale în mărime de 821,81 milioane lei, ceea ce ar fi însemnat că valoarea gazoductelor de presiune medie şi mică (reţelei de distribuţie) a fost estimată la puţin peste 511 milioane lei (conform situaţiei la 01 iulie 1997), echivalent a 111,1 milioane dolari conform cursului valutar la zi (4,6 lei pentru 1 dolar). Aici trebuie să menţionăm că această evaluare iarăşi pare irelevantă din punct de vedere economic odată ce în anii 1994-1997 după ridicarea preţului gazului la nivel de 80 dolari pentru 1000 m3, Republica Moldova prin acest sistem de distribuţie consuma anual gaz în valoare de aproximativ 240-260 milioane dolari anual, iar după cum veţi observa din Capitolul 3, conform tarifului calculat cu încălcarea legislaţiei, profitabilitatea business-ului de distribuţie a gazului prin acest sistem constituia peste 10% din această sumă, respectiv cel puţin în jur de 30 milioane dolari anual. Astfel, valoarea aproximativă a business-ului de vânzare a gazului în R.Moldova fiind de peste 145 milioane dolari. Astfel, Republicii Moldova i s-au mai adus daune în valoare de peste 34 milioane dolari, dintre care peste 17 milioane - un nou „cadou” făcut monopolistului rus „Gazprom”.
Totodată, încălcînd prevederile Legii cu privire la investiţiile străine din 1 aprilie 1998, care stabilesc în mod expres prevederea după care, la momentul depunerii proprietăţii statului în calitate de contribuţie în fondul statutar al Societăţilor pe Acţiuni, această proprietate urmează a fi evaluată în conformitate cu preţurile mondiale, Guvernul Republicii Moldova prin Hotărârea nr.1068 din 21 octombrie 1998 acceptă propunerea Departamentului Privatizării şi Administrării Proprietăţii de Stat. În baza acestei hotărâri, la 23 octombrie 1998 este semnat contractul de constituire a S.A. „Moldovagaz”, cu un capital social de 1′333 milioane lei, divizate în felul următor : S.A.R. “Gazprom” - 50% plus o acţiune, „Tiraspoltransgaz” (atît cu gazoductele magistrale cît şi cu reţeaua de distribuţie) -13,4%, iar din partea malului drept:„Moldovatransgaz” (cu gazoductele magistrale) - 20,3% şi concernul „Moldovagaz” (cu reţeaua de distribuţie compusă din „raigazuri” - agenţii teritoriale amplasate la nivelul raioanelor) - 16,3%. Mai departe însă situaţia a evoluat absolut inexplicabil atît de jure, cît şi de facto:
În primul rând, societatea moldo-rusă „Gazsnabtranzit” nici nu a fost dizolvată, nici nu a fost printre fondatorii S.A. „Moldovagaz”, astfel creându-se situaţia în care aceleaşi gazoducte magistrale erau incluse şi în capitalul social al acesteia şi făceau parte din capitalul social al S.A. „Moldovagaz”
Deşi R.Moldova a venit cu o contribuţie suplimentară la gazoductele magistrale deja depuse anterior în S.A.T.Î. “Gazsnabtranzit”, şi anume gazoductele de presiune medie şi mică, valoarea cărora fusese sub-evaluată la 111,1 milioane dolari, şi necătînd la faptul că S.A.R. “Gazprom” trebuia să depună timp de două luni (prin micşorarea datoriei R.Moldova pentru gazul consumat) cota sa în mărime de cel puţin 50% din această sumă, nici în anul 1998, nici în 1999 şi nici mai tîrziu datele disponibile nu indică o atare micşorare a datoriei (cu 55,55 milioane dolari). Acest fapt în sine poate servi drept motiv pentru invalidarea contractului de constituire a S.A. “Moldovagaz” şi revenirea la situaţia de până la sfârşitul anului 1997. Contractul de constituire sus-menţionat a fost înregistrat nu în termeni de două luni, cum stipula legislaţia în vigoare la acel moment, dar tocmai la 25 mai 1999, adică peste 7 luni din data constituirii, ceea ce poate servi drept încă un temei pentru invalidarea acestuia.
Mai jos vom prezenta situaţia în termeni reali, conform calculelor prezentate în Anexa 2 şi în lumina celor expuse în secţiunile 2.2-2.5 . Aşadar, chiar dacă R.Moldova răscumpăra prin patrimoniu întreaga datorie a sa faţă de S.A.R. “Gazprom”formată către sfârşitul anului 1997 (aproape 105 milioane dolari, toate aferente părţii transnistrene), atunci, considerând faptul că la capitalul social al S.A.T.Î. “Gazsnabtranzit” de aproape 4 miliarde lei mai trebuia de adăugat aproape 670 milioane lei - valoarea realistă a sistemului de distribuţie a gazului natural, noua societate pe acţiuni avea să aibă următoarea structură a capitalului social: S.A.R. “Gazprom” - 26,83%, Ministerul Privatizării şi Administrării Proprietăţii de Stat a R.Moldova - 64,23%, Comitetul de coordonare a Proprietăţii din Transnistria - 8,94%. Astfel, observaţi că de fapt cota malului drept practic rămînea neschimbată faţă de situaţia de la începutul anului 1998, crescînd doar valoarea totală a capitalului social, pe cînd cota S.A.R. “Gazprom” trebuia să crească în primul rînd din contul cotei malului stîng, iar datoria totală a Republicii Moldova faţă de S.A.R. “Gazprom” în acest caz era stinsă complet.
Din 1999 mai departe situaţia a continuat să evolueze deja reieşind din noile realităţi create în ramură după fondarea S.A. „Moldovagaz”: Republica Moldova, în special partea stângă a Nistrului, continua să acumuleze datorii enorme. În decembrie 2005 S.A.R. “Gazprom” a vândut datoria de 1,2 miliarde dolari SUA companiei „Factoring-Finans” SRL, o companie fiică a monopolistului rus. Din această sumă 120,1 milioane constituia datoria principală a malului drept, 567 milioane - datoria principală a malului stâng, iar celelalte peste 500 milioane - penalităţi, repartizate probabil mai mult sau mai puţin proporţional datoriei principale. Mai mult ca atât, din anul 2005 malul drept al Nistrului a ieşit la nivelul de 100% achitare pentru consumul curent de gaz natural, însă alte modificări de proporţii în structura proprietăţii asupra sistemului moldovenesc de transportare, aprovizionare şi distribuţie a gazului natural din 1998 nu au survenit. În secţiunea următoare vom demonstra însă că această structură ar fi trebuit însă modificată în direcţia creşterii cotei malului drept şi, posibil a “Gazprom”-ului, în cazul în care ultimul ar reduce datoria Republicii Moldova.

3.1. Problema gazului care „se pierde” din conducte.

Contoarele după care se calculează intrarea gazului în Moldova şi ieşirea lui din R.M. se află în Ucraina, la 30¬40 km de hotare nostru, ceea ce duce la „pierderi” de sute de milioane metri cubi de gaz, zeci de milioane dolari anual…
Conform informaţiei disponibile, în tariful calculat în baza condiţiilor anului 1996 au fost incluse în calcul pierderi de gaz natural în valoare de 41,4 milioane lei, sau 9 milioane dolari la cursul de schimb valutar mediu pentru anul 1996 (4,60 lei/dolar), ceea ce la preţul de procurare a gazului de 58 dolari pentru 1000 metri cubi (cu reducerea respectivă de preţ în contul tranzitului) reprezintă aproximativ 155 milioane metri cubi, ceea ce reprezintă aproape 5% din întreg consumul de gaz natural al Republicii Moldova, inclusiv regiunea separatistă.
O atare proporţie a pierderilor este inacceptabilă pentru că este extrem de exagerată atît faţă de standardele din ramură, cît şi în conformitate chiar cu raportarea concernului „Moldovagaz”, care raportează pierderi tehnologice de gaz doar în mărime de aproape 7,2 milioane lei.
Pentru a explica din ce surse apar celelalte pierderi de gaz trebuie să menţionăm că cel puţin una din cauzele apariţiei unor atare decalaje este că fizic contoarele după care se calculează intrarea gazului în Republica Moldova se află pe teritoriul Ucrainei, la vreo 40 km de la hotar, iar contorul după care se calculează ieşirea gazului din Moldova prin gazoductul ADCB se află iarăşi pe teritoriul Ucrainei la aceiaşi aproximativ 40 km după ce gazoductul magistral intră pe teritoriul Ucrainei în regiunea Cernăuţi. Mai mult ca atât, dacă este să privim atent Anexa 1 cu Harta gazoductelor magistrale prin care gazul se transportă în Balcani, apoi observăm că acestea intersectează hotarul între R.Moldova şi Ucraina în mai multe locuri, însă nicăieri pe acest parcurs nu sînt instalate contoare după care s-ar putea calcula exact consumul gazului pe teritoriul R.Moldova şi al Ucrainei. Pentru a face această repartizare a pierderilor, anual se întruneşte o comisie mixtă moldo-ucraineană, care prin negocieri repartizează aceste volume între Ucraina şi Republica Moldova. Ce înseamnă aceste negocieri, după care proceduri sunt tratate repartizările ulterioare, cum sunt estimate pierderile acumulate în procesul de tranzitare: sunt întrebări la care opinia publică şi comunitatea de experţi din Republica Moldova nu a primit niciodată nici un răspuns! Mai mult, regulamentul de funcţionare şi documentele de lucru ale acestei comisii, componenţa nominală şi chiar şi procesele verbale ale şedinţelor acestei Comisii nu au fost niciodată făcute publice, şi nici nu au fost prezentate la solicitarea Curţii de Conturi a Republicii Moldova, atunci când aceasta a efectuat controlul activităţii S.A. „Moldovagaz” în anii 2000-2001. Orice clarificări necesare pe subiectul consumului de gaz, iniţiate de către autorităţi trebuie să pornească inevitabil, de la crearea condiţiilor în care transparenţa şi controlul public asupra elementelor - cheie ale sistemului existent de administrare, nu provoacă suspiciuni, şi se înscriu în spiritul şi litera statului de drept.
Evident că există şi problema furtului gazului, însă dacă punem toate pierderile susmenţionate pe seama furturilor posibile, aceasta ar însemna că deja timp de peste un deceniu cei care gestionează sistemul de transportare şi distribuţie a gazului au permis să persiste această problemă în proporţii deosebit de mari, fără a lua nici o măsură de reglementare şi reparare a sistemului existent. Mai mult ca atât, nici un leu din aceste cheltuieli aferente pierderilor de gaz nu a fost preluat de către partea transnistreană, toate fiind trecute la bilanţul concernului „Moldovagaz” şi, respectiv, acestea fiind introduse în tarif pentru a fi achitate de către consumatorii loiali de pe malul drept. Este inadmisibil ca până şi segmentul foarte îngust transnistrean să fie total ocolit de pierderi, acestea fiind plasate pe umerii consumatorilor din Republica Moldova. Această stare de lucruri sugerează foarte clar că, la mijloc, nu sunt pierderi fizice, ci mai degrabă o politică adiţională de „stoarcere” a banilor din consumatorii aflaţi pe malul drept al Nistrului. Pe de altă parte, aceste pierderi reprezintă o rezervă foarte importantă de reducere a tarifului: spre exemplu în anul 1996, după eliminarea din calcul a tuturor pierderilor netehnologice, tariful trebuia redus cu peste 20 lei sau 4,5% din tarif.

3.2. Includerea în tariful consumatorilor din dreapta Nistrului a cheltuielilor aferente regiunii transnistrene.

În capitolul precedent (vezi secţiunea 2.5 ) am menţionat deja că situaţia privind repartizarea veniturilor de la tranzit între malul stîng şi malul drept al Nistrului a fost distorsionată prin reducerea uniformă a preţului de procurare a gazului natural din Rusia de la 80 la 58 dolari SUA în contul achitării serviciilor de tranzit a gazului prin R.Moldova, ignorând faptul că ponderea regiunii transnistrene în consumul gazului este mult mai mare decît aportul acesteia la tranzitarea gazului (conform structurii proprietăţii S.A.T.Î. “Gazsnabtranzit”). Prin intermediul acestor distorsionări evidente, consumatorii de pe malul drept al Republicii Moldova, în doar 3 ani (1995-1997) au fost nevoiţi să achite suplimentar peste 37,5 milioane dolari! Însă dacă de facto veniturile de la tranzitul gazului în aceşti trei ani au fost repartizate 40% la 60% (regiunea separatistă şi malul drept al Nistrului, respectiv), apoi cheltuielile privind tranzitarea şi distribuţia gazului natural aferente transnistrenilor erau transmise în proporţie de 100% pentru a fi achitate de către malul drept, cu formularea extrem de suspectă: „servicii acordate de „Tiraspoltransgaz” la transportarea gazului”. Acceptarea de către autorităţile guvernamentale ale Republicii Moldova a acestor cheltuieli (care doar în anul 1996 au constituit peste 9 milioane lei), au stat la baza umflării tarifului de consum a gazelor naturale cu circa 5,38 lei, sau de apr. 1,2%.

3.3. Mărirea ilegală a marjei de profitabilitate

Incălcînd legislaţia, “Moldovagaz” cu acordul oficialităţilor guvernamentale îşi măreşte profitul cu peste zece milioane dolari anual din contul consumatorilor…
Un alt procedeu utilizat foarte frecvent de către conducerea întreprinderilor din ramură pentru a umfla tariful a fost „umflarea marjei de profitabilitate”. Legislaţia în vigoare a Republicii Moldova prevede un plafon de 10% de profitabilitate a companiilor cu poziţie monopolistă în R.Moldova. Această marjă însă trebuie aplicată doar asupra cheltuielilor de producţie, pe cînd administraţia întreprinderilor din ramură a aplicat în calculele propuse guvernului această rată de 10% şi preţului de achiziţie a gazului natural. Aceasta politică tarifară contravine flagrant legislaţiei în vigoare pe teritoriul Republicii Moldova din simplul motiv că gazul procurat nu este supus procesării, respectiv, acesta trebuie să fie considerat din start „marfă” şi nu „materie primă” sau „producţie finită”. Menţionăm însă că Guvernul Republicii Moldova tolerează deschis această serie de ilegalităţi, şi permite introducerea acestor cheltuieli în tarif, ceea ce are drept rezultat „umflarea tarifului” cu încă 26,8 lei (aproape 6%). În rezultatul acestor manipulări de preţuri, consumatorii din Republica Moldova mai sunt o dată penalizaţi cu încă 49,5 milioane lei în plus, doar în anul 1996.
In încercările sale de a creşte profitul “Moldova-gaz” apelează la manipulări de proporţii cu datele, oficialităţile publice acceptîn-du-le fie din necunoştinţă de cauză, fie din rea-intenţie…

4. CONCLUZII SI RECOMANDĂRI

Prejudiciile cauzate de politicile publice neadecvate adoptate pe parcursul anilor 1994-2006 se ridică la aproximativ 1,5 miliarde dolari…
Principalele concluzii care pot fi trase din acest raport sînt că efectul politicilor publice în domeniul aprovizionării şi tranzitării gazului natural, adoptate la diferite etape istorice de către autorităţile Republicii Moldova, au adus prejudiciu ţării în mărime de cel puţin 952,2 milioane dolari SUA, inclusiv 111,7 milioane supraprofituri realizate de S.A.R. “Gazprom” pe seama consumatorilor din dreapta Nistrului; mai mult ca atît, din aceştia s-au mai stors încă 536,8 milioane dolari, dintre care circa 338,4 milioane dolari au fost utilizaţi pentru finanţarea indirectă a regimului separatist instaurat în stînga Nistrului, şi anume:
Către sfârşitul anului 1994 şi constituirea „Gazsnabtranzit”-ului:
S peste 416 milioane dolari SUA prin vânzarea la preţ de 51,5 milioane dolari a unui patrimoniu valoarea căruia este de aproape 468 milioane dolari; S peste 150 milioane dolari prin umflarea exagerată şi neîntemeiată a datoriei faţă de
S.A.R. “Gazprom”.
Către sfîrşitul anului 1997 şi prin constituirea S.A. “Moldovagaz”, suplimentar la cele expuse mai sus:
- 76 milioane dolari prin umflarea datoriei faţă de S.A.R. “Gazprom”;
- 95,5 milioane dolari prin neachitarea pînă în prezent (conform datelor disponibile) a unui patrimoniu obţinut suplimentar; S 70,1 milioane dolari prin umflarea tarifului.
- plus 107,36 milioane dolari datorie aferentă părţii transnistrene însă facturată consumatorilor malului drept şi respectiv plătită de aceştia.
Către sfîrşitul anului 2006 şi prin ne-includerea sistemului de distribuţie nou construit, suplimentar la cele expuse mai sus:
- 103 milioane dolari din ne-ajustarea preţului la tranzitul gazului; S aproape 240 milioane dolari prin umflarea tarifului;
- plus 231 milioane dolari prin achitarea de către consumatorii malului drept a cheltuielilor aferente malului stâng.
Situaţia creată în acest domeniu de importanţă strategică pentru stabilitatea şi creşterea economică a ţării este catastrofală. Înaceste condiţii, autorităţile publice centrale, Parlamentul, Guvernul, alte autorităţi de resort, trebuie să formeze de urgenţă o Comisie Naţională, care să stabilească gravitatea infracţiunilor comise, elaborând acţiuni urgente de repunere în câmpul constituţional şi de drept a agenţiilor economici menţionaţi mai sus, stabilirea unui plan de acţiuni cu privire la protecţia consumatorilor, restituirea proprietăţilor confiscate ilegitim prin acţiuni ilicite, identificarea vinovaţilor şi stabilirea unui nou cadru de cooperare cu furnizorul rus de gaze naturale. Un asemenea cadru nou de cooperare va putea să apară numai prin creşterea seriozităţii demersului jurisdicţional, politic şi economic asupra acestei probleme de viaţă şi moarte pentru independenţa şi suveranitatea Republicii Moldova.
Printre acţiunile prioritare pe care trebuie să le întreprindă această Comisie, înfiinţată de Parlamentul Republicii Moldova, trebuie să se numere şi următoarele:
Instituirea unui cadru suficient de transparent, deschis şi accesibil asupra datelor cu privire la consumul de gaze naturale pe teritoriul RM, tranzitul spre alte ţări şi formarea tarifelor la preţul de cost pentru consumatori. Anexa 3 conţine lista documentelor şi datelor de care ar fi nevoie pentru efectuarea unei analize detaliate şi bazate pe date exacte, nu estimative. Publicarea cît se poate de urgentă a acestor date ar fio dovadă de constructivism şi deschidere spre dialog a conducerii S.A. „Moldovagaz” S Automatizarea şi contorizarea neîntârziată la hotarele de est a livrărilor de gaze naturale,
inclusiv revizuirea procedurilor de atestare a consumului şi monitorizare a datelor la hotarul moldo-ucrainean; S Crearea unui grup de lucru inter-guvernamental, mixt, cu participarea mediului de afaceri, a societăţii civile şi a experţilor în domeniu, care să ateste în mod profesionist şi responsabil situaţia descrisă în acest studiu, şi să propună soluţii în baza datelor reale, nu estimative.
Negocierea cu S.A.R. “Gazprom” a unor noi condiţii privind preţul gazului şi preţul tranzitului echivalent cu Ucraina. Subscrierea RM la Carta Energetică a UE, în calitate de ţară de tranzit a gazelor naturale, şi recurgerea la serviciile unui arbitraj internaţional, în condiţiile în care oferta RM este respinsă de către monopolistul rus;
Reevaluarea proprietăţilor deţinute în prezent de către acţionarii SA Moldova-gaz, inclusiv reevaluarea proprietăţilor şi consumului declarat de către autorităţile transnistrene, folosind în acest scop, toate instrumentele legal-economice posibile, şi apelarea la promisiunea de a denunţa acordurile încheiate anterior şi revenirea la situaţia din 1993.

AddThis Social Bookmark Button





Basarabia Literara. Editie 2009.