DACII ŞI ESENIENII
Adrian BUCURESCU
Esenienii erau membri ai unei secte religioase a frăţietăţii, care a existat între secolele III-I î.Hr. Nu sunt menţionaţi în Noul Testament. Esenienii excludeau femeile din grupările lor şi urmau alte ritualuri decât restul evreilor.
Totuşi, istoricul iudeu Josephus Flavius vorbeşte de Esenieni ca de „a treia dintre filosofiile” sau şcolile de gândire evreieşti, după cea a fariseilor şi saducheilor.
În ce priveşte numărul lor, după informaţiile lui Filon din Alexandria, se pare că, pe vremea lui, acesta se ridica la 4.000 şi că locuiau în satele şi oraşele Iudeii, îndeletnicindu-se cu agricultura, dar dedicând foarte mult timp studiului comun al moralei şi problemelor religioase, inclusiv interpretarea cărţilor sfinte.
Tot Filon tălmăceşte denumirea Esenienilor prin „pioşi”, informându-ne în plus că respectau cu sfinţenie puritatea ceremonialului, deţineau toate proprietăţile în comun, nu aduceau jertfe de animale, practicau celibatul, nu deţineau sclavi, se îngrijeau de aceia dintre ei care nu puteau lucra din pricina bolii sau bătrâneţii, şi cultivau, în general, toate virtuţile.
Cinul celor vrednici
Între motivele care au determinat apariţia acestei secte se numără, în primul rând, decadenţa clerului din templul de la Ierusalim. În ceea ce priveşte procedura intrării în comunitate şi de iniţiere a Esenienilor, după informaţiile lui Josephus Flavius, aceasta includea un răstimp de trei ani de noviciat.
După un an de noviciat cu purtarea albă a hainei comunităţii, candidatul era admis la ritualul purificării în apă, dar la masa comună a grupării, înţeleasă ca simbol al iniţierii depline, nu era acceptat decât după trecerea a încă doi ani de noviciat.
Înainte de a trece de la noviciat la statutul de membru, candidatului i se cerea să depună mai multe jurăminte solemne şi totodată înfricoşătoare, prin care se lega să cinstească după cuviinţă pe Dumnezeu, să se poarte cu dreptate faţă de oameni, să nu înşele pe nimeni, să-i apere pe cei drepţi şi să-i deteste pe cei răi, să nu mintă, să nu fure şi să nu dezvăluie tainele comunităţi. Josephus Flavius mai scrie:
„Cei ce doresc să intre în secta lor nu sunt primiţi numaidecât. Acela care face dovada de înfrânare este îngăduit, după un an, să ia parte la botez în apa foarte curată, în vederea curăţirii, dar nu e primit la ospăţul comun. După o încercare de încă doi ani, dacă e aflat vrednic, e primit în cin. Cei prinşi în greşeli mici sunt alungaţi din cin”. După informaţiile aceluiaşi istoric, care se pare că era el însuşi Esenian, ziua acestor monahi începea înspre zori, cu rugăciunile adresate Soarelui „ca şi cum l-ar implora să răsară”.
Apoi fiecare îşi lua în primire sarcina încredinţată sub îndrumarea unui supraveghetor şi lucra până la amiază, când membrii comunităţii se îmbăiau şi luau parte la o masă comună simplă, după care continua munca până seara.
Pe ţărmul de apus al Mării Moarte
Despre Esenieni scrie şi un alt istoric antic, Plinius cel Bătrân, care îi prezintă ca fiind o comunitate situată pe ţărmul apusean al Mării Moarte, undeva la miazăzi de Enghedi. Plinius mai scrie:„
Ei au locuit acolo de nenumărate generaţii, au renunţat la femei şi la bani, cu toate acestea numărul lor a fost menţinut în permanenţă, deoarece mulţi oameni veneau în mod obişnuit şi se alăturau existenţei lor solitare, fiind istoviţi de viaţa obişnuită”.
Plinius cel Bătrân se referă limpede la comunitatea de la Qumran, unde au fost descoperite importante ruine ale aşezării eseniene. Aşadar, pe membrii acestei comunităţi îi numeşte Plinius „Esenieni”.
Săpăturile arheologice făcute în anul 1951 şi în anii 1954-1956 în câmpul de ruine de la Qumran au scos într-adevăr la iveală urmele unui lăcaş cum nu se poate mai potrivit cu trebuinţele unei comunităţi eseniene.
Lăcaşul fusese înzestrat cu încăperi pentru dorinţele obştii, cu cisterne pentru spălările zilnice, cu trapeza pentru ospăţul sfânt luat în comun, cu încăperi cu mese şi călimări pentru copiatul cărţilor divine ş.a. Lângă această clădire s-a aflat şi un mare cimitir aparţinând respectivei comunităţi eseniene.
Esenieni şi Oseeni
Săpăturile arheologice au mai scos la iveală în peste zece grote descoperite ale aceluiaşi ţinut şi un număr impresionant de mansucrise pe pergament şi papirus ale comunităţii de la Qumran şi care cuprindeau fragmente din aproape toate cărţile Vechiului Testament ebraic.
Adăpostul comunităţii de la Qumran s-a clădit în vremea lui Ioan Hyrcan (135-104 î. Hr.) şi a dăinuit împreună cu comunitatea până în anii 68-70 d. Hr., când a fost distrusă complet de legiunile romane în vremea războiului iudaic.
Totuşi, apariţia pe la mijlocul veacului al II-lea d. Hr. a sectelor gnostico-iudaice care profesau unele doctrine observate doar la Esenieni, precum celibatul obligatoriu, interzicerea consumului de carne, genealogiile angelice ş.a. duc la concluzia conservării Esenienilor şi a doctrinelor lor şi după anul 70.
Astfel, Sfântul Epifanie, care a trăit în veacul al IV-lea d. Hr., vorbeşte de secta „Oseenilor” ca vieţuind dincolo de Iordan laolaltă cu alte secte, cum ar fi cea a Nazareilor, Sampseienilor etc. de a căror existenţă se cunoaşte în secolele IV şi V.
Dacii numiţi Pleistai
În ce priveşte direct modul de viaţă al preoţilor geto-daci, iată o informaţie de la Strabon, în „Geografia” (VII, 3, 3), ce se referă la misi sau moesi, populaţie tracică dintre Munţii Haemus şi Istros:
„Poseidonios afirmă că misii se feresc, din cucernicie, de a mânca vietăţi, şi iată motivul pentru care nu se ating de carnea turmelor lor. Se hrănesc însă cu miere, lapte şi brânză, ducând un trai liniştit – pentru care pricină au fost numiţi theosebeis şi kapnobatai. Unii traci – spune acesta – îşi petrec viaţa fără să aibă legături cu femeile, numindu-se ktistai, ei sunt onoraţi şi socotiţi sacri, trăind, aşadar, feriţi de orice primejdie”.
Din comentariul esenian la cartea lui Habacuc aflăm că secta de la Qumran îl diviniza pe Învăţătorul Dreptăţii şi că îl socotea ca adversar al acestuia pe Preotul Necredincios. Tot de aici se vede cum încercau Esenienii să împace Biblia lor cu învăţăturile primite de la geţi:
„De aceea legea este fără putere: Aceasta se explică cu privire la cei care au lepădat Legea lui Dumnezeu. Şi dreptatea nu se vede, căci cel rău biruie pe cel neprihănit. Aceasta se explică prin faptul că cel rău este Preotul Necredincios, iar cel neprihănit este Dascălul Dreptăţii”.
Tot în comentariul lui Habacuc găsim argumentul că Esenienii s-au organizat, pe vremea lui Alexandru cel Mare, după invazia macedonenilor şi geţilor, pe care îi numesc Kittim:
„Caii săi sunt mai iuţi decât leoparzii; ei sunt lacomi ca lupii de pradă şi călăreţii se avântă, vin de departe; ei zboară ca vulturul ce se năpusteşte ca să sfâşie. Fiecare vine pentru pradă; înfăţişarea lor este ca a vântului hamsin”.
Chiar denumirea de Esenieni sau Essenoi provine de la supranumele tracice ale lui Zalmoxis: Iazi şi Ysos „Sfântul; Curatul” (cf. grec. Osios „sfânt; pur”). Iată ce scrie marele istoric Josephus Flavius în „Antichităţile iudaice” (XVIII, 1, 22) despre Esenieni: „Ei nu trăiesc prea diferit de lume, dar viaţa lor aminteşte în cel mai înalt grad de cea a dacilor numiţi Pleistai”.
Quod erat demonstrandum. În acelaşi timp, studiind obiceiurile şi dogmele Esenienilor, din manuscrisele de la Qumran, am putea reconstitui, în bună parte, şi unele datini ale preoţilor şi monahilor daci.