DESPRE TRACUL ENEA, STRĂLUCITORUL ŞI ENEIDA

Vergilius, (70-19 î.d.H.) cel mai mare poet latin, 1-a imortalizat pe Enea, ca erou al celebrului său poem epic Aeneida, care este marea epopee a poporului roman. Faptele lui Enea din timpul războiului greco-troian sunt amintite de Homer în Iliada. Enea a fost un neînfricat luptător împotriva grecilor, fiind întrecut în vitejie doar de Hector. Legenda spune că, de fapt, războiul troian a pornit întâmplător chiar din cauza lui Enea, în următoarele împrejurări: când flota grecească s-a oprit la ţărmul din faţa cetăţii pelasgice Troia, grecii stăteau cuminţi pe vasele lor, neîndrăznind să coboare pe ţărm, pentru că o profeţie spunea că primul grec ce va coborî pe pământ va fi şi primul care va muri în acest război troian.
Grecii sosiţi în urmă (1900-1400 î.d.H.) din estul Mării Caspice în patru valuri: ahei, ionieni, dorieni şi eolieni nu mai sunt acum o hoardă barbară, ci un popor de luptători organizaţi, care după ce au absorbit noţiunile de civilizaţie ale popoarelor din jur: pelasgi (traci, daci, carpato-danubieni), egipteni, şi-au construit o civilizaţie „proprie” pe care voiau s-o răspândească prin forţă, avizi de continuă cucerire şi jefuire a cetăţilor bogate din jur, precum turcii şi ruşii o vor face mai târziu.
Regele cetăţii Philace, Protesilaos, care participă la război, de partea grecilor,cu 40 vase şi cu oameni de luptă, a sărit cu îndrăzneală pe ţărm, fiind ucis de Enea. Prinţ din familia domnitoare pelasgică a Troiei, Enea era fiul lui Anchise şi al Afroditei, zeiţa frumuseţii; Afrodita i-a spus lui Anchise să nu dezvăluie nimănui şi niciodată originea divină a lui Enea. Dar Anchise, la un pahar de vin cu prietenii, s-a lăudat că el s-a culcat

cu Afrodita. Zeiţa l-a pedepsit pe Anchise, betegindu-l de picioare, astfel că Anchise a rămas invalid. Totuşi lipsa de discreţie a lui Anchise nu a avut repercusiuni şi pentru Enea. Afrodita a rămas o mamă iubitoare; el s-a bucurat de ajutorul mamei lui, oriunde şi oricând a avut nevoie.
Când, în al zecelea an de război, grecii au reuşit să cucerească Troia şi să-i dea foc, nu tot poporul troian a fost nimicit prin foc şi sabie, o parte dintre ei, în special femeile, au fost luate în sclavie de căpeteniile grecilor. Printre cei ce au reuşit să scape nevătămaţi a fost Enea care, ajutat de mama lui, şi-a luat familia, pe tatăl său Anchise în cârcă (unii spun că pe umeri), pe micul IULIU (Ascaniu, cum grecii îl vor numi mai târziu), fiul său, care alerga alături de Enea, ţinându-l de mână, de mama sa Creusa, fiica regelui Priam, şi o parte din rudele sale apropiate; numai că în învălmăşeala creată de cei care alergau în toate părţile şi mai ales din cauza nopţii, Creusa a dispărut, astfel că Enea a ajuns la corabie fără ea. Ajutaţi de întunericul nopţii şi de Afrodita, Enea şi oamenii lui au reuşit să se strecoare prin flota grecească şi să pornească în călătoria lor pe Marea Tracică (Egee).
Aeneida lui Vergilius îl poartă pe tracul Enea într-o călătorie lungă până îl aduce în Italia, unde era destinul lui şi unde trebuia să pornească o naţiune nouă şi un imperiu, care urma să domine lumea timp de aproape un mileniu, un imperiu ce-l va avea ca nucleu de origine pe tracul Enea şi pelasgii lui. Vergilius a trăit în timpul domniei împăratului Octavian August. El era poetul preferat al împăratului şi al lui Mecena, era perioada de aur a literaturii latine, Ovidius şi Horatius secondându-l cu cinste.
Înainte de Vergilius literatura latină a avut şi alţi poeţi epici: pe Ennius (239-169 î.d.H.), grec prin naştere, care a scris o epopee (Annale) în care cânta istoria Romei; pe Naevius (270-200 î.d.H.) care a scris tragedii şi comedii, în care atacă aristocraţia romană; după Vergiliu, un poet
epic remarcabil a fost şi Lucan (39-65 d.H.), nepotul filosofului Seneca; el a scris o epopee Pharsale despre lupta dintre Caesar şi Pompei. Aşa că, imperiul roman, care-şi trăia apogeul în timpul lui August, de fapt, nu avea o epopee naţională.
Această sarcină a preluat-o Vergilius, poet foarte educat şi fin, iscusit versificator. El a compus epopeea naţională, în 12 cânturi, AENEIDA. Deşi ca structură opera sa imită Iliada şi Odyssea lui Homer, geniul său personal se vede clar în perfecţiunea absolută a stilului său şi armonia versificării. El nu şi-a încheiat opera, deşi a lucrat la ea ultimii 10 ani (29-19 î.d.H.) din viaţa sa.
Vergilius era foarte exigent cu propria sa operă, pe care nu o considera vrednică a fi comparată cu opera lui Homer şi intenţionează chiar să o distrugă. Numai moartea lui prematură a salvat Aeneida de la pieire. Aeneida a fost concepută cu intenţia de a exalta imperiul şi poporul roman; se simţea necesitatea unei epopei naţionale şi a unui erou naţional, cu rădăcini în istorie şi origine divină. Tracul Enea, cel care fugea din Troia în flăcări, era OM. în ultimul cânt, Enea, învingătorul lui Turnus şi întemeietorul dinastiei şi poporului roman, este un Supra-OM, un Semizeu – ori a fi „OM” – în cultura vedică – înseamnă deja a fi semizeu. După ce a reuşit să se desprindă de ţărmul din faţa Troiei, Enea şi pelasgii lui erau dornici să găsească cât mai repede un loc unde să se aşeze şi să clădească un nou oraş. Dar, deşi au încercat de mai multe ori, ei au fost nevoiţi să plece mai departe împinşi de evenimente neplăcute. Enea a fost avertizat în vis că ţara ce-i este destinată este undeva departe, în vest, Italia, care în zilele acelea era cunoscută ca Hesperia, ţara de la apus. în acel moment, Enea şi troienii lui se aflau în Creta şi deşi ţara promisă era undeva foarte departe, totuşi ei erau satisfăcuţi că, cel puţin, într-o zi, vor avea un loc al lor unde să se stabilească. Şi au pornit imediat la drum. La una din escale au avut plăcerea şi uimirea să se întâlnească cu Andromaca, fosta soţie a vărului lui, Hector. Când după distrugerea Troiei căpeteniile grecilor au împărţit între ei femeile troiene capturate ca sclave, Andromaca fusese dată lui Neoptolemus (numit uneori Pyrrhus) fiul lui Achilles cu Deidamia (acest Neoptolemus era omul care îl ucisese pe regele Priam în faţa altarului unde se refugiase).
Neoptolemus a abandonat-o curând pe Andromaca pentru Hermiona, fiica Elenei. Dar el nu a supravieţuit prea mult acestei căsătorii astfel că după moartea lui, Andromaca se căsătorise cu profetul troian Helenus. Andromaca şi Helenus i-au primit cu multă bucurie pe Enea şi pelasgii lui – în fapt, Enea fusese cumnatul Andromacăi prin soţul ei Hector şi sora lui, Creusa, prima soţie a lui Enea. Ei le-au dat cele de trebuinţă şi înainte de despărţire Helenus i-a dat lui Enea sfaturi preţioase în legătură cu călătoria lui viitoare până în Italia – Hesperia; astfel el l-a sfătuit să nu se stabilească pe coasta de est a Italiei unde sunt foarte mulţi greci; lui Enea, îi era destinată coasta de vest ceva mai spre nord, dar să nu ia cumva drumul scurt dintre Italia şi Sicilia unde sunt stâncile Scylla şi Charybda (Messina de astăzi) ci să facă un drum mai lung, dar mai sigur, ocolind Sicilia pe la vest. După ce au atins colţul sud-estic al Italiei, Enea a continuat drumul spre sud sud-vest aşa cum le spusese Helenus, numai că acesta, necunoscând exact care este situaţia de fapt a Siciliei, nu le-a spus pelasgilor să nu coboare pe ţărmul sudic al Siciliei, unde locuiau Cyclopii. Obişnuit, când se însera, ei trăgeau la mal unde înnoptau iar dimineaţa plecau mai departe.
Aşa s-a întâmplat şi de data asta. Probabil că ei ar fi fost prinşi şi mâncaţi de Cyclopii lui Polyphemus, dacă nu se trezeau dimineaţa foarte devreme şi dacă nu alerga la ei un om, în zdrenţe, care să le spună să plece imediat de la ţărm ca să nu cadă în mâinile Cyclopilor; acest om era unul din tovarăşii lui Ullyse, lăsat în urmă, neintenţionat, în peştera lui Polyphemus când Ullyse şi oamenii lui reuşiseră să se elibereze (după ce Ullyse reuşise să-l îmbete şi să-l orbească pe Cyclop). De-abia se desprinseseră vasele tracului Enea de ţărm, când apăru Polyphemus, care se îndrepta spre apă să-şi spele orbita goală; auzind sunetul lopeţilor ce loveau apa, şi-a dat seama că trebuie să fie nişte oameni pe aproape şi a intrat în apă după ei, dar vasele erau suficient de îndepărtate de mal.
De-abia scăpaţi de acest pericol, pelasgii au dat peste altul şi mai grozav: Junona, care îi ura pe troieni de când cu povestea cu Paris, care o preferase pe Afrodita, şi ştia că Roma va fi întemeiată de oameni cu sânge tracic, troian şi că după multe generaţii acest oraş va distruge Carthagina, oraşul ei cel mai drag, a încercat să-i oprească pe pelasgi din drumul lor către Italia.
Cu ajutorul lui Aeolus, regele vânturilor, a iscat o furtună îngrozitoare, în intenţia de a-l îneca pe Enea. Dar Neptun, căruia nu i-a convenit deloc ca sora sa Junona să se amestece în treburile lui, l-a admonestat serios pe Aeolus, care a liniştit imediat apele, permiţând astfel troienilor să tragă la ţărm; numai că de astă dată ei erau pe coasta Africii, nu departe de Carthagina.
Carthagina fusese fondată de o femeie, Didona (sau Elissa), fiica regelui Tyr-ului, Mutto, sora lui Pygmalion (nu sculptorul cu accelaşi nume care s-a îndrăgostit de Galathea, propria lui sculptură). Soţul Didonei, Siche, fusese ucis de Pygmalion care căuta s-o omoare şi pe ea. Didona a reuşit să fugă din Tyr cu o mână de oameni şi a navigat pe Mediterana un drum lung până a ajuns în colţul unei peninsule africane unde a fondat Carthagina. Ea era încă regina oraşului, era foarte frumoasă şi… văduvă.
Junona, văzându-l pe Enea la un pas de Carthagina şi de Didona, a plănuit imediat cum să-l oprească pe tracul Enea din drumul său spre Italia; soluţia era să-l încurce cu Didona.
Dar planul Junonei nu-i convenea deloc Afroditei, care dorea ca fiul ei să nu încerce sentimente deosebite pentru Didona, ci relaţia lui cu ea să se limiteze la atât cât să-i folosească lui să obţină de la ea numai ceea ce avea el nevoie. Dar, pentru că Didona, la rândul ei, nu ceda uşor unor sentimente prea afectuoase faţă de bărbaţi (refuzase deja nenumarate cereri în căsătorie ale regilor din regiune) zeiţa l-a trimis pe Cupidon să pună pe jăratec inima Didonei atunci când se va întâlni cu Enea.
Dimineaţa, însoţit de credinciosul său prieten Achate, Enea a părăsit corabia şi a plecat în recunoaştere, ca să ştie pe ce tărâmuri erau. Afrodita, deghizată, i-a întâmpinat, le-a spus unde se aflau şi i-a sfătuit să meargă direct la Carthagina unde regina Didona, mai mult ca sigur, îi va ajuta. Ea i-a învăluit pe ce doi într-un val de ceaţă. Fără ca ei să ştie că au devenit invizibili, au intrat în cetate şi au mers pe străzile aglomerate, fără a fi văzuţi. Când au ajuns în faţa unui templu monumental pe pereţii căruia erau sculptate chiar scene din războiul pelasgic troian, ei s-au oprit în admiraţie. Tocmai atunci se apropia şi Didona însoţită de un grup de femei. Afrodita a ridicat vălul ce ascundea pe Enea, apărând în faţa Didonei drept şi frumos. Când Enea i-a spus cine este, regina i-a urat lui şi tuturor oamenilor lui bun venit în oraşul ei. Ea a dat un splendid banchet în cinstea troienilor. Enea i-a povestit întreaga lor istorie de la căderea Troiei până la sosirea la Carthagina. Pentru Didona erau suficiente faptele eroice auzite ca să se îndrăgostească de Enea; dar şi Cupidon era prezent ca să faciliteze lucrurile. Bineînţeles că Didona se îndrăgostise în aşa chip încât l-a făcut părtaş la conducerea oraşului, i-a convins pe concetăţenii ei să-l accepte ca pe un conducător, să dea serbări în cinstea lor şi să organizeze vînători pentru ei. Ea nu cerea în schimb altceva decât… dragostea tracului Enea. Acesta era atât de mulţumit de schimbarea lucrurilor încât se gândea foarte serios să rămână definitiv la Carthagina. Dar Jupiter nu dormea. El promisese fiicei lui, Afrodita, că Enea îşi va urma soarta şi va crea în Italia un popor care, cândva, va supune şi conduce lumea. Aşadar el l-a trimis pe zeul Mercur cu un mesaj fără echivoc pentru Enea. Mercur l-a întâlnit pe Enea, singur, plimbându-se pe malul mării, îmbrăcat în haine scumpe şi încins cu arme artistic lucrate, toate daruri ale Didonei.
„Cât vei mai pierde timpul tău aici în lux?” o voce severă l-a oprit pe loc. Enea se întoarse şi zeul Mercur era în faţa lui. „Conducătorul cerului m-a trimis să-ţi spun să părăseşti Carthagina şi să cauţi regatul care este destinul tău”. Cu aceste cuvinte zeul dispăru, lăsându-l îngândurat pe Enea, convins că trebuie să îndeplinească ordinul lui Jupiter, conştient, însă, cât de dificilă va fi despărţirea de Didona. Enea îşi chemă oamenii şi le ordonă să fie pregătiţi pentru plecare, dar să facă totul în secret ca să nu se afle. Totuşi Didona a aflat şi a trimis după el. La început Didona a fost amabilă cu el şi i-a reamintit tot ceea ce făcuse ea pentru el şi pentru oamenii lui. Enea îi răspunse că el nu este omul care să nege tot binele pe care l-a făcut lor, dar că el nu s-a căsătorit cu ea şi că este liber s-o părăsească oricând doreşte; şi că Jupiter i-a ordonat să plece şi… el trebuie să se supună. Didona a fugit şi s-a ascuns în palat, extrem de îndurerată. în aceeaşi seară troienii s-au îmbarcat şi au părăsit Carthagina. De pe mare, Enea şi-a aruncat o ultimă privire înspre oraşul în care trăise fericit şi a văzut zidurile oraşului luminate de un mare foc, fără să ştie că privea la rugul funerar al Didonei care, auzind de plecarea lui Enea, s-a urcat pe rug şi şi-a provocat singură moartea cu un pumnal.
Călătoria pe mare până pe coasta de vest a Italiei a fost foarte plăcută în comparaţie cu furtunile prin care trecuseră înainte. Profetul Helenus îi spusese lui Enea că imediat ce ajunge în Italia s-o caute pe profeteasa Sibyl la peştera ei de la Cumae, o femeie foarte înţeleaptă, care îi va prezice viitorul şi-i va da sfaturi în ceea ce are de făcut. Enea a găsit-o şi ea i-a spus că el va trebui să se întâlnească cu tatăl său Anchise, care murise chiar înainte de marea furtună, şi de la care va afla tot ce vrea să ştie. Sibyl l-a avertizat că drumul în lumea de jos nu va fi uşor, dar dacă el, Enea, este hotărât să întreprindă această călătorie dificilă, ea îl va însoţi. Dar mai întâi el trebuie să găsească „ramura de aur” fără de care nu se poate intra în Infern. Enea însoţit de Achate a început imediat să caute ramura de aur dar toate căutările lor, în cele mai dese păduri, au dat greş. Tocmai când ajunseseră la disperare, a văzut două turturele, păsările Afroditei, care zburând lin s-au aşezat pe ramurile unui arbore cu frunze galbene strălucitoare, nu departe de lacul Avernus unde era şi intrarea către Infern. Enea a luat ramura de aur din arborele cu frunze galbene şi a dus-o Sibylei. La căderea nopţii, după ce au sacrificat patru boi negri, în cinstea zeiţei nopţii, Hecate, Sibyl a intrat în peşteră, urmată de Enea. Călătoria spre Infern a fost într-adevăr înspăimântătoare, însă cei doi au ajuns, în final, la joncţiunea celor două râuri din Infern, Cocytus şi Acheron, unde Charon, bătrânul barcagiu transporta sufletele de pe un mal pe celălalt. La început, Charon nu a fost de acord să-i transporte pe cei doi peste râu, spunând că el transporta cu barca numai morţi nu şi vii, însă la vederea ramurii de aur, a acceptat să-i treacă dincolo. Pe malul opus îi aştepta însă câinele cu trei capete, Cerberus, care păzea cu străşnicie trecerea şi nu lăsa pe nimeni să treacă mai departe. Dar Sybil pregătise pentru el o bucată de prăjitură cu care trecerea a fost rezolvată uşor. Călătoria a continuat sub semnul terorii pe care a încercat-o Enea la vederea torturilor la care erau supuse sufletele celor care aveau de ispăşit păcate din viaţa lor anterioară. în drum au trecut şi pe lângă Valea Plângerilor, unde erau nefericiţii îndrăgostiţi care se sinuciseseră. Aici, Enea a văzut-o pe Didona. Enea a început să plângă când s-a apropiat de ea. „Am fost eu cauza morţii tale? Jur că te-am părăsit împotriva voinţei mele”. Ea nici nu i-a răspuns şi nici nu l-a privit rămânând rece ca o stâncă de marmură. Enea a fost foarte emoţionat de această întâlnire şi şi-a şters mult timp lacrimile după ce a pierdut-o din vedere. în fine au ajuns la o bifurcare de drumuri unde Enea a fost sfătuit de Sibyla să fixeze ramura de aur pe zidul care delimita cele două drumuri: drumul din stânga ducea spre Infern, iar cel din dreapta spre Câmpiile Elizee, unde Enea urma să-şi întâlnească tatăl, Anchise. Câmpiile Elizee erau un loc foarte plăcut. Aici locuiau poeţii, eroii şi toţi care în viaţa lor pământeană îşi ajutaseră semenii. Printre ei era şi Anchise, care l-a salutat pe fiul său cu multă bucurie. Amândoi şi-au şters lacrimi de fericire pentru această stranie întâlnire dintre un mort, Anchise, şi un viu, Enea, a cărui dragoste pentru tatăl său fusese atât de profundă încât să vină printre morţi. Tatăl şi fiul au avut multe să-şi spună. Anchise l-a dus pe Enea la râul Lethe, râul uitării depline, pe malul căruia aşteptau toţi cei care, bând din apa râului, uitau totul despre viaţa lor anterioară şi urmau să pornească o nouă viaţă pe pământ. Anchise i-a arătat fiului său pe toţi strămoşii lor şi pe toţi urmaşii lor, până mult departe în timp, viitorii romani, stăpânitorii lumii, numindu-i pe fiecare, unul câte unul. în final, i-a dat sfaturi cum să-şi stabilească el reşedinţa, în Italia, şi cum să depăşească toate necazurile care îl aşteptau. Apoi s-au despărţit, destul de calm, ştiind că în curând se vor reîntâlni, când Enea va ajunge la capătul zilelor sale pe pământ. Enea şi Sibyla au reluat drumul lor înapoi pe pământ unde s-au despărţit, Enea întorcându-se la corabia lui. A doua zi dimineaţa Enea a început navigaţia spre nord în căutarea pământului făgăduit, undeva la vărsarea Tibrului în mare.
Dar pe Enea şi pe oamenii lui îi aşteptau şi alte încercări teribile, cauza lor fiind tot Junona. Ea i-a incitat pe latini şi rutuli, popoarele cele mai puternice din regiune, să se opună la aşezarea pelasgilor pe teritoriul lor. Totuşi regele latinilor pe nume Latinus, era binevoitor faţă de aceşti străini. Latinus fusese prevenit, în vis, de tatăl său Faustus să nu-şi mărite singura fată, Lavinia, cu nici un om din Italia, ci cu un străin ce va sosi curând; şi, că, din aceasta unire, se va naşte o rasă care va domina lumea. Aşa că atunci când Enea a trimis o delegaţie la regele Latinus, cerând o bucată de pământ de-a lungul mării, pe care ei să se aşeze, regele a fost foarte binevoitor, convins fiind că Enea este străinul care va fi ginerele său aşa cum îi prezisese tatăl său Faustus.
El promise tot sprijinul şi prietenia sa, iar lui Enea îi trimise vorbă că el are o fată oprită de ceruri să se mărite cu un localnic, ci doar cu un străin, omul destinului fetei lui, şi care este Enea.
Dar Junona a intervenit din nou. Cu ajutorul uneia din Furii, Alecto, a incitat-o pe regina Amata, mama Laviniei, să se opună căsătoriei ficei ei cu un străin. Pe de altă parte l-a incitat pe regele rutulilor, Turnus, care era cel mai serios pretendent la mâna Laviniei, să pornească imediat un război împotriva latinilor, ca să prevină orice înţelegere între latini şi troieni. Alecto a reuşit să creeze şi o a treia situaţie, şi mai dificlă, în defavoarea pelasgilor. Un ţăran localnic avea la curtea lui un cerb tânăr, frumos şi blând. Fata ţăranului împodobea coarnele cerbului cu ghirlande, îl pieptăna, îl spăla şi avea grija lui. în timpul zilei cerbul se plimba slobod pe pajişti dar seara venea acasă; toţi ţăranii de prin împrejurimi îl iubeau şi-l protejau.
Fiul lui Enea, IULIU (Ascanius), îndemnat de Alecto, fiind la vânătoare, răni mortal cerbul, care reuşi totuşi să ajungă acasă la stăpâna lui, unde şi muri. Alecto avu grijă să răspândească imediat zvonul uciderii, fapt ce a generat o luptă între localnici, care voiau să-l omoare pe Iuliu, şi tracii care îl apărau. Această veste a ajuns la Latium imediat după sosirea regelui rutulilor, Turnus, cu armata lui, care s-a aşezat în faţa porţilor cetăţii. Regele Latinus înspăimântat de desfăşurarea evenimentelor, se închise în palat lăsând lucrurile pe seama soartei. în final armata rutulilor s-a unit cu cea a latinilor împotriva tracilor-troieni. Această armată unită era condusă de Turnus care era un soldat încercat. Alături de el era Mezentius, fost rege al etruscilor, scăpat de furia poporului său şi adăpostit de Turnus. Acest Mezentius era un soldat iscusit, dar de o cruzime nemaiîntâlnită. Un alt aliat era Camilla, regina volsgilor, un popor din sudul Latiului. Această Camilla fusese crescută şi antrenată de tatăl ei să alerge mai repede decât păsările în zbor şi să mânuiască arcul şi săgeţile atât de bine încât dobora cea mai iute pasăre, din zbor. Ea era însoţită de o mână de războinici, printre care erau şi multe femei. Ea însăşi dispreţuia căsătoria; iubea vânătoarea, războiul şi libertatea ei. în această situaţie periculoasă pentru troieni, Tatăl Tibru, zeul fluviului pe lângă care aveau troienii tabăra lor, l-a vizitat pe Enea, în vis, şi i-a spus să plece imediat în susul apei până la un orăşel neînsemnat, unde era rege Evandru. Zeul Tibru i-a promis lui Enea că va găsi acolo ajutorul de care are nevoie.
Dimineaţa, Enea împreună cu câţiva însoţitori a navigat pe Tibru, în susul apei, până la Evandru, de care au fost primiţi cu multă căldură. Orăşelul era aşezat pe câteva coline între care erau pajişti verzi unde păşteau oi. Enea a înţeles că ceea ce el vedea erau locurile pe care într-un viitor îndepărtat urma să se înalţe templele, Capitoliul, Forul Roman şi alte edificii. Evandru i-a povestit lui Enea că înainte cu mult timp ţara era sub stăpânirea unor oameni sălbatici până când a venit zeul Saturn, gonit din cer de fiul său Jupiter. Zeul Saturn a schimbat totul în bine, a introdus ordine în ţară şi a domnit cu atâta înţelepciune, justiţie şi pace încât timpul său a rămas în amintirea oamenilor ca Epoca de Aur. După aceea, aici au domnit o serie de tirani, până a venit el, un exilat din Grecia şi anume din Arcadia. Enea a petrecut noaptea în umilul cort al lui Evandru pe un pat de frunze şi acoperit cu o blană de urs. Dimineaţa, Evandru îi dădu lui Enea sfatul pentru care venise. El îi spuse că Arcadia (el numise noua sa ţară, după numele celei părăsite în Grecia), era un stat slab ce nu-i putea oferi decât un ajutor neînsemnat. Dar ceva mai în susul Tibrului, pe malul opus, trăia un popor bogat şi puternic, etruscii, al căror rege fugitiv era în tabăra lui Turnus. Acest fapt numai, era suficient ca etruscii să-i ofere ajutor lui Enea, pentru că ei îl urau de moarte pe Mezentius, fostul lor rege. Evandru se oferi să-i dea ca ajutor pe unicul său fiu, Pallas; de asemeni dădu fiecăruia din oamenii care însoţeau pe Enea, câte un cal care să-i ducă cât mai repede la etrusci.
Între timp, lucrurile în tabăra pelasgilor mergeau rău. Fortificată cu tranşee şi cu un val de pământ, tabăra, lipsită şi de cei mai buni luptători ai ei, plecaţi după ajutor, era într-o situaţie disperată. Raportul de forţe între armata condusă de Turnus şi grupul de troieni era dezastruos. Turnus a atacat cu furie dar tracii au respins cu succes toate atacurile lui. Potrivit ordinelor lasate de Enea înainte de plecare, troienii nu au ieşit la atac; părăsirea taberei ar fi fost fatală pentru ei, pentru că forţele inamicului erau mult prea numeroase. Problema care se punea era cum să-i dea de veste lui Enea despre situaţia de fapt din tabără. Acest lucru era ceva de nerealizat, pentru că armata lui Turnus înconjurase tabăra, din toate părţile, astfel că nu se întrevedea nici o soluţie.
Totuşi, în tabără s-au găsit doi tineri care, observând că în tabăra rutulilor nu se vedea nici o lumină şi nu se auzea nici un zgomot, deci toată lumea dormea adânc, au propus consiliului taberei să fie lăsaţi ei să încerce să străpungă blocada inamică şi să-i dea de veste lui Enea. Unul era Nisus iar celălalt era cel mai bun prieten al lui, Euryales, un copilandru încă. Nisus care era un luptător experimentat, a reuşit să-şi croiască o cărare printre soldaţii inamici omorând în somn atâţi cât a putut să omoare, fără ca cei ucişi să scoată un geamăt; Euryales era cu el. Dar această acţiune le-a luat prea mult timp şi la lumina slabă a dimineţii care se anunţa, un grup de călăreţi care veneau spre tabără, au văzut o scânteiere pe casca lui Euryales, şi-au dat seama că nu este unul de-al lor şi l-au prins, hotărând să-l omoare. Nisus, care se rătăcise de prietenul său, s-a întors să-l caute şi a ajuns exact atunci când inamicii se pregăteau să-l omoare. Atunci el a ieşit din ascunzătoare de unde observa toată scena şi alergând la comandantul călăreţilor a cerut să fie el omorât, pentru că el este autorul măcelului şi nu prietenul lui. Dar soldatul împlântase deja suliţa în pieptul lui Euryales. Nisus l-a omorât pe loc pe ucigaşul prietenului său, dar a căzut şi el alături de Euryales străpuns de nenumărate lănci. Prietenia lor dusă până la sacrificiu a rămas simbol al adevăratei prietenii.
Enea a sosit cu o armată puternică de etrusci şi bătălia dintre cele două armate a fost aproape o exterminare. Puţini au supravieţuit, mulţi, foarte mulţi au căzut: Mezentius, după ce şi-a văzut propriul băiat omorât, a căzut şi el ca şi tânărul Pallas, fiul lui Evandru; în final inamicii tracilor-troieni sunt omorâţi în masă. La sfârşit Turnus şi Enea s-au întâlnit, lupta aceasta era însă inegală. Pentru Turnus lupta cu Enea era fără nici un sens, ca şi când avea să se lupte cu un semizeu. Epopeea lui Vergilius se termină cu uciderea lui Turnus. Suntem lăsaţi să credem că Enea s-a căsătorit cu Lavinia dând naştere unei rase noi, rasa romană, punându-i astfel bazele.
De aici legenda originii divine şi troiene (tracice) a poporului roman.

Note:
a. Legenda spune că Priam şi Hecuba au avut 49 copii.
b. Dardanus a fost fondatorul Troiei şi strămoşul dinastiei regale din Troia.
c. Ilus, rege legendar al Troiei; mormântul lui se află în afara zidului cetăţii.
d. Laomedon, rege al Troiei, tatăl lui Priam.
e. Assaracus, fratele lui Ilus.
f. IULIUS (Ascanius), fiul lui Enea şi al Creusei, a domnit ca rege al Latiului, după tatăl său, şi a fondat oraşul Alba Longa. El este strămoşul familiei Julia, din care pretindea Caesar că se trage.