VECHIUL TESTAMENT GETO-DACIC

-Tyraxes, preamărite rege,
Un Înţelept, Întemeietor,
Un vajnic călător
Prin lumea-ntreagă,
Sosi la tine şi la noi-
Boierii tăi-să ne salute.
(Ba unii spun ca să ne mustre).

Ce facem, deci, îl alungăm
Sau îl scurtăm de cap?
-Ba nu cumva să faceţi asta
De nu vreţi aspru să vă pedepsesc!
Lăsaţi mâncarea şi-mbuibarea,
Pe loc, acum, eu îl poftesc!
Şi să-l trataţi ca pe un rege
Şi ca un mare Înţelept!
Căci despre acesta
Fost-am în vis înştiinţat
Că va veni s-aducă Legea,
Ce noi, uitat-am să o făptuim,
Măcar c-o ştim
Din fragedă pruncie!
El fi-va rege mai presus chiar decât mine
Dar nu peste lumească împărăţie.
El fi-va Sânt şi Rege
Şi Zeu şi Mare Preot.
Întru aceasta, tot poporul
Cu drag îl va iubi.
Nu e Zalmoxes a toate Creatorul-
Al nostru Unic Zeu-
Deşi îi poartă acelaşi nume.
(E drept că unii cred
C-ar fi chiar Însuşi Dumnezeu-Zalmoxe
Venit aicea pe Pământ
În chipul umilinţei,
De nimeni cunoscut,
Dreptatea să dezgroape.)
-Pofteşte, dar , cucernice Zalmoxe
Şi bine-ai venit la noi!
Pâinea şi sarea sunt pe masă,
Le oferim, cum ştii prea bine,
Acelora ce vin cu gânduri bune.
-Ziua Bună Tyraxes,
Prea-nţelepte rege,
Domnia fie-ţi lungă,
Copiii mângâiere
Şi pace la hotare! Mă înclin
Şi-ţi mulţumesc că m-ai primit!
Bărbaţi prea nobili, geţi din vale,
Daci munteni şi costoboci,
După cum bine-aţi aflat,
De puţin timp m-am întors
De prin cele ţări străine
Ca să vă fiu de folos.
Am plecat să aflu multe
Despre lumea neştiută,
Să văd oameni noi şi sate,
Regi şi preoţi, alte Legi,
Să-nţeleg cum merge viaţa
Precum stelele pe cer.
Iar apoi, pe negândite,
S-a-ntâmplat ceva sublim!
O Fecioară, o Regină,
A sosit ca într-un vis
Amintindu-mi cu blândeţe
Despre legile străbune,
Şi să mă-ntorc de-ndat’
În Ţara mea, căci Neamul nostru
Geme de păcat.
-Ah Zalmoxe, Om prea nobil,
Pentru asta te-ai întors?-
Zise unul din Boieri,-
Să ne-nveţi pe noi, pe toţi
Legile Blajine?Acestea le primirăm
De la ai noştri mândri taţi
Cu multă vreme-n urmă!
-Atunci, prea nobili şi viteji bărbaţi
De ce nu le mai respectaţi?
Poporul simplu, l-aţi uitat,
Ţara, o aţi lepădat.
Cum credeţi că veţi mai scăpa
De judecata dreaptă a celui Unic Zeu?
Din Fii curaţi, Prealuminaţi,
Din Fii ai Soarelui, ajuns-aţi
Fii întunecaţi.Cum dar
Să nu vin să vă mustru şi să-ndrept
Ce e stricat?
Şi n-am venit din voia mea!
Căci dacă eu suport o nedreptate
Şi nu mă scol, e treaba mea.
Dar dacă văd pe altul în necaz
Şi nu mă scol, mă fac părtaş
Cu cel ce-l chinuieşte!
Eu n-am venit să fac averi
Prin lucruri sfinte şi poveşti,
Ci, să vorbesc, cui vrea s-asculte!
Lăsaţi pizma, ura, dezbinarea,
Nepăsarea şi uitarea
Şi-ascultaţi ce am a spune,
Căci nu vine de la mine!
Veniţi mâine la banchet,
Fi-veţi invitaţii mei,
Unde, nu doar vin va fi şi hrană
Pentru trupul stricăcios,
Ci şi multe-nvăţături curate
Pentr-un suflet luminos.
Apoi, vedea-veţi ce veţi face mai departe.
Cât despre mine, pleca-voi în Pământ
Ca-ntr-un mormânt,
Să cuget, să mă rog la cele sânte
Ca Bunul Dumnezeu să-mi ierte îndrăzneala
De-a vă-nvăţa pe voi, preanobili şi viteji bărbaţi.
Astfel le grăi Zalmoxe-cel cu mare nume-,
Celor adunaţi.
Iar apoi, a doua zi,
-ţinându-şi promisiunea,-
îndată ce mâncară şi băură ai săi oaspeţi-
până terminară,
începu a zice acestea:
-Acum multă vreme
Şi ani nenumăraţi
Trăit-a, dar, odată
Peste ai săi daci,
O Regină mare,
Nespus de frumoasă,
Tare ca o zână
Însă mult mai blândă,
Hestia, al ei nume.
Cu cosiţe blonde
Rupte ca din Soare,
Cu ochi precum cerul
Cel fără de nori,
Gura-i delicată
Buze precum fraga,
Pielea-i străvezie
Albă ca neaua.
Trupu-i feciorelnic
Gingaş şi sfielnic
Inima-i blajină
De dreptate plină,
Sufletu-i curat
Şi nevinovat.
Dar necruţătoare
Şi neîndurătoare
Cu păcatul lumii
Şi cei ce-l iubesc.
Ea, Regina noastră
Ne-a lăsat prin veacuri
Un model de viaţă.
Fără şiretlicuri,
Plin de demnitate,
Cu respect în toate
Şi în curăţie.
Fără răutate
Ură şi hoţie,
Plin de bunătate
Şi bunăvoinţă
Ca într-o frăţie.
Astfel, aste Legi
Numite-au fost, de oameni,
Legile Blajine,
Legile Frumoase,
De Lumină pline!
Şi nu le călcau!
Toţi, cu bucurie,
De la mic la mare,
Toţi le împlineau!
Şi Regina dragă,
Astfel le grăia:
-„Dragi copii ai mei ,
Ca Regină-a voastră
De Zalmoxe-aleasă,
Primit-am spre păstrare
Şi ca amintire,
O credinţă mare
Şi Legi de cinstire
De la Zeul nostru
Singur Dumnezeu
Creator a toate
Câte le vedem.
El, Zalmoxe Bunul,
Cel „fără de Timp”,
Nevăzut de nimeni
Decât numai de sânţi,
El îmi dete aceste
Sânte-nvăţături.
Iar cei ce le respectă
Şi-n inimă le scriu,
O veşnică odihnă
În Raiul ceresc,
Şi astfel, al lor suflet
De-a pururi fi-va viu!”
„De vrei să-ţi fie bine,
Acestea să le faci!”,
Îmi spuse apoi Regina
Cu multă-ncredinţare.

A)1.”Să crezi într-unul DUMNEZEU, DALB MOŞ
Atoatefăcătorul.
Şi nevăzut de nimeni dintre vii.
Lui să te închini!
Şi să-l iubeşti ca pe un Tată,
Lui să-i jertfeşti-de bunăvoie-ce ai mai bun!

B)2.NATURA dimprejur,
Ţi-e Soră dar şi Frate.
N-o blestema
Şi n-o strica,
Că nu o poţi reface.
Răul ce i-l faci acum,
Nepoţii tăi îl vor simţi!

3.Un COPAC de vei tăia,
De la el să-ţi ceri iertare,
Mai apoi de la PĂDURE,
Căci şi alte vietăţi
Se foloseau de el, ca hrană
Sau ca adăpost.

4.În MUNTE, tu, de vei săpa
Tunel sau mină, nu contează.
Întâi şi-ntâi să-ţi ceri iertare
Şi-apoi porneşte de forează.
Căci MUNTELE, precum COPACUL,
Nu-i al tău, şi nu-l poţi face
Cum era, de îl distrugi,
Doar Dumnezeu!

5. Pe PĂMÂNT, de faci o casă
Sau un drum din pietre grele,
Tu degrab’ să-ţi ceri iertare,
Căci atunci, el se sufocă.
Cel mai bine ar fi,
Să laşi PĂMÂNTUL
Liber să respire,
Neclădind case uriaşe
Şi nici drumuri late, pietruite,
Ci, case mici, uşoare
Şi drumuri pe pământ.
Făcând aşa, el poate să respire
Şi astfel, te va respecta la rândul lui!

6. O APĂ sau un LAC de vrei să seci,
Să-ţi ceri iertare,
căci peşti şi alte vietăţi
Cu toţii vor dispare,
Iar tu, un singur fir de păr nu poţi crea,
Doar Dumnezeu!

7. Un FIR de IARBĂ să nu rupi,
Căci el, a sa menire are
Pe care tu n-o înţelegi.
Să nu distrugi ce nu-nţelegi sau nu iubeşti!
Că nu le poţi reface cum au fost,
Doar Dumnezeu!

8. Să nu vânezi, pentru plăcere, animale,
Nici pentru banii de pe blănuri, coarne.
Căci tu de faci aceasta, e păcat,
Se supără Zalmoxe-Domnul.
Căci nu pentru aceasta El ni le-a creat.
Dar dacă totuşi vrei s-o faci,
Să-ţi ceri iertare.Dar şi aici să ai de grijă
Să nu ucizi mamă cu pui,
Că nu-i ceva mai strigător la cer
Decât ca cineva să lase pui fără de mamă!
Ai grijă, aşa ceva nu prea se iartă.

9. Natura, fost-a nouă dăruită
S-o stăpânim-e drept-dar cu blândeţe,
Şi mai ales ca s-o păstrăm intactă.
Tot ce ea ne dăruieşte
Să luăm cu-nţelepciune,
Cu blândeţe şi sfială
Căci suntem administratori
Şi nu stăpânii ei pe viaţă!
Tot ce facem, se răsfrânge
Mai apoi, asupra noastră.
Să fim deci mulţumitori
Şi cu foarte mult bun simţ!

C)10. Să fii OM de OMENIE,
Iată, cel mai mare ţel.
Nici un sânt din lumea-ntreagă
Nu e sânt, fără de el.
Ce-nseamnă, asta te întrebi?

11. Ei bine, acela-i OM de OMENIE
Ce nu ucide alt semen de-al său
Cu vorba sau cu fapta.
Nu-l fură, nu-l înşală,
Nu minte, nu ucide prunci
În pântec, nici nu-i lasă
Goi în stradă, fără cântec
Şi fără să-i iubească.

12. Acela-i OM de OMENIE
Ce pe străin hrăneşte, îmbracă
Şi-n casa sa-l primeşte.

13. Celui OM de OMENIE
Nu-i place în trândăvie,
Ci lucrează cu folos
Chiar la munca cea de jos.
Şi dacă nu-i plătit cinstit
La cât ar merita,
Însuşi Domnul Dumnezeu, ce vede totul,
Însutit lui îi va da!

14. Acela-i OM de OMENIE
Ce stă pe munţi de aur
Şi nu-i cuprins de lăcomie.
Ce nu ajunge stăpânit
De viaţa pământească,
Ci, tinde neoprit
Spre viaţa cea cerească.

15. OMULUI de OMENIE
Îi place simplu şi curat să fie
Dar şi înţelepciunea,
Liniştit traiul să-şi ducă,
Nimenea să nu-l conducă
Decât numai Bunul Simţ şi Bunul
Dumnezeu Zalmoxe Unul.
El iubeşte libertatea,
Mai mult chiar decât însăşi viaţa.
Nu îi plac deşarte lucruri,
Mărunţişuri şi nimicuri,
Precum slavă, bani, putere,
Ce te fac pe nesimţite
Plin de ură şi de fiere,
Şi din OM de OMENIE
Ajungi mort în plină viaţă.

16. OMUL ce-i de OMENIE,
Nu are oameni în sclavie,
Nici nu-i răpeşte fără voia lor.

17.OMULUI de OMENIE
Nu-i lipseşte bunul simţ.
Îşi iubeşte mult soţia,
Nu o bate,
n-o înşală,
o respectă ca pe mamă.
Pe copii îi ocroteşte,
Îi educă şi-i iubeşte!
Iar femeia ce-i soţie
Al familiei este înger.
Ţine casa-n curăţie
Vrednică-n jertfelnicie.
Nu înjură sau blesteamă
Pe bărbat sau pe copii!
Iară cea nemăritată
Stă cuminte şi aşteaptă
Pe al ei bărbat menit!
Nu cumva să se gândească
Cum să-ncerce să răpească
Pe-al soţiei soţ iubit!
Şi nici una nici cealaltă
Să nu facă-n veci avort!
Nu-i nimic mai rău în lume,
Ca un astfel de păcat.
Iar voi soţi, părinţi şi medici
Nu le-mpingeţi niciodat’
Pe femei să facă asta,
Căci atunci, veţi fi părtaşi!

18.Acela-i OM de OMENIE,
Cel ce are Demnitate,
Cel ce luptă pân’ la moarte
Pentru ADEVĂR, DREPTATE.
Este cel ce lumea-ntreagă
Nu are bani, să-l poată cumpăra
Fiind nepreţuit.
Dar dacă cineva, îi cere ajutorul,
El grabnic vine şi-şi aduce obolul
Fără s-aştepte vreo răsplată.

19.OMUL cel de OMENIE
Nu se laudă, nu se trufeşte,
Ci, smerit îşi duce lucrul
Chiar de nimeni nu-l cinsteşte.
Nu te-ntrista
Că nu-ţi găsi-va nimeni
Locul în Istorie
Ca popor sau ca persoană,
Că vor zice numai rele
Despre tine. Să nu-i bagi în seamă!
Ei îşi zic civilizaţi,
Dar distrug totul în jur
Prin mândrie şi prin teamă.
Cel mai greu, nu e
Să clădeşti civilizaţii,
Ci, să clădeşti naţii
Şi indivizi cu suflete curate!
Iar această bătălie,
(Fără a avea nimic spectaculos în sine,
Pe care Istoria să-l scrie),
Se vădeşte-n chip curios,
Abia după ani o mie.
Să laşi urme ce zidesc
în veşnicie,
Nu un nume într-o carte,
Ce-ţi exaltă doar ego-ul,
Arătându-te pe tine mare,
Dară gol pe dinăuntru.

20.Acela-i OM de OMENIE
Ce crede tare-n DUMNEZEU,
Căruia-i pasă de NATURĂ
Şi de semenul său.

21. Dar când străini de neam şi limbă,
Vin peste noi, credinţa schimbă,
Istoria o măsluiesc
Şi pe noi ne cuceresc
Cu viclenie, de devenim
Străini în propria noastră Ţară,
Atunci, acela-i OM de OMENIE
Ce se scoală cu tărie
Şi cu mare vitejie,
Apărând ce-i SÂNT şi DREPT:
NEAMUL, LIMBA şi CREDINŢA,
Şi pe cei ce simt la fel!
Căci de-ar fi doar pentru sine
Ar şedea frumos deoparte.
Dar când vede că cei mulţi ai săi,
Sunt chinuiţi şi umiliţi,
El porneşte să-i răzbune
Fără-o clipă de zăbavă.
Iar dacă stă doar ş-o privi,
Cu cei răi părtaş va fi!
Pe strămoşi să-i ai la suflet,
Făr’de ei, n-ai fi aici.
N-ai vorbi această limbă
Nici Credinţa n-ai cinsti.
Ei jertfiră ce-i mai bun,
Ca tu, azi, să fii ce eşti.
Astfel, cade-se, să-i aminteşti
În a ta inimă şi să le mulţumeşti.
Nu fi nepăsător, de vrei să-ţi fie bine
Pe Pământ. La fel, pe-ai tăi Părinţi
Să-i ai la suflet, să-i respecţi,
De vrei să fii un OM de OMENIE!

D)22. ŢARA, e Pământul, Raiul,
E Grădina ce-a fost dată nouă-n grijă
De Zalmoxe-Dumnezeu,
s-o apărăm şi s-o păstrăm intactă,
Nu s-o distrugem sau batjocori,
Nu ca s-o umplem de gunoaie sau alte porcării.
Aşa cum o vom ţine, aşa vom şi primi!
Căci Ea a fost a Raiului Grădină,
Acolo unde Moş Adam şi Moaşa Eva
Ieşit-au din Lumină, pân’ce căzură în păcat.
De-aici porniră toţi urmaşii lor, în toată lumea
Precum Dalb Moş a poruncit.
Şi atuncea, fi-vom noi nepăsători,
Stricând Moşia ce-am primit de la străbuni?
Să nu dea Domnul ca să facem asta,
Căci, vai, atuncea, ne-am găsit năpasta!
Vom anula într-o clipită,
Tot ce-au jertfit strămoşii toţi
De la Crearea Lumii, pân’la noi!
Şi-apoi, la Judecata cea din Urmă
Ne-or întreba, cum am putut să facem asta?
Cum am putut, ca dintr-un falnic brav popor,
Să ieşim noi, nişte bicisnici,
Şi ca noi să fim sfârşitul
A tot ce clădiră ei?
Putea-vom oare să trăim
Cu-o aşa-ncărcată conştiinţă?”

„-Iară tu Zalmoxis,
Ce porţi un mare Nume
Al celui Singur Zeu
Atoatefăcător,
Urmează-mi mie
Şi fii conducător
Acestui brav popor-
Şi Mare Preot!
Învăţându-i cu tărie
Să te-asculte.
Preoţi mulţi tu vei avea-
Ce stau departe de femei
Şi carne nu mănâncă-
Să te ajute,
Nu-i lăsa!
Iar la vremea potrivită,
Domnul mare Dumnezeu
Va jertfi pe Fiul Său
Să ne scoată din păcat.
Atunci fi-va nemurirea noast’
În veci deplină!
Iar Acesta se va naşte,
În a anului
Mai lungă noapte,
Dintr-o preasântă Fecioară.
De aceea, tot la patru ani odată,
Să jertfiţi lui Dumnezeu,
Pe întîiul fiu al vostru,
Care vrea de bună voie,
Pentru voi să se jertfească.
Iar el trebuie ca să fie
Cel mai bun dintre războinici,
Cel mai bun în comportare,
Sănătos la trup şi minte,
Înţelept, blând şi smerit,
Frumos la înfăţişare,
Cel mai tânăr dintre toţi.
Aşa să faceţi, drept mulţumire
Lui Zalmoxe, că va jertfi
Pe Fiul Său!
Mai mult, nu am a-ţi spune,
Moşul nost’,-pe nume SET
În limba evreiască
Şi HET sau GET pre limba noastră,
Al Evei fiu ş-al lui Adam
Şi frate cu Abel şi cu Cain-,
Ne spuse acestea să le ştim.
Şi în acele tulburi vremi,
Tu, doar, ai mare grijă
Să nu fii înşelat!
Căci fi-vor mulţi înşelători
Zicând că ei sunt
„Fiul cel mult aşteptat”.
Atuncea, ca să ştii, priveşte
Rodul lor. De va fi bun,
Acela este, iar de e rău
Să fugi departe!
Şi mai ales, Focul Iubirii
Şi al Credinţei Drepte,
Să-l ţineţi pururea aprins!
Şi nimeni, decât numai fecioare
Să-l aibă în grijă!
Acestea să-mi înveţi poporul
Şi-altfel, nu,
De vrei să-ţi fie bine!
Să nu laşi scris nimic în urmă,
Ci, doar viaţa ta, le fie pildă.
În inimi fie scrise
Îndemnurile divine,
Şi nu în suluri,
Pietre, ziduri sau coline.
De vei face acestea, iată,
Nouă te vei-adăuga,
Strămoşii tăi, şi fi-vei apoi
Şi tu, la rândul tău,
Strămoş, celor ce vin
Îndată după tine”!

Aceste vorbe-mi spuse,
Puternica Regină.
Iar eu, nepriceputul,
Cât am putut, le-am zis.
Vă rog, acum, să-mi faceţi
O casă sub pământ,
Spre-a cugeta la cele sânte,
Ca şi voi, apoi, bărbaţi hetiţi destoinici,
Să îmi fiţi mie următori!