MUNTELE SFANT AL PELASGILOR

Artline.ro

Pana catre sfarsitul secolului al XIX-lea, Bucegii îsi consumau, în liniste si izolare, existenta lor idilica de masiv modest, din lantul Carpatilor meridionali.

Cu toate ca fusesera descoperite depozite cu obiecte de bronz, la Sinaia si Predeal, care atestau prezenta umana, în aceasta zona, înca din epoca bronzului (1800-1000 î.e.n.), pana acum vreo trei sute de ani, Valea superioara a Prahovei ramasese „un loc salbatec, o pustietate, un sir nesfarsit de paduri seculare care nu facusera cunostinta cu toporul omului, un culcus al fiarelor salbatice, loc de desfatare al ursilor, mistretilor, caprioarelor…Drumul ce serpuia pe Valea Prahovei era rau, prapastios, presarat cu pietre si busteni, obstacole cu anevoie de învins; abia cu calul se putea sui si scoborî îngustele poteci de plaiu croite peste dealurile si vaile ce întampinau calatorul care era nevoit sa treaca pe acolo, peste granita la Brasov. Acest calator îndraznet era nevoit sa-si faca testamentul mai înainte de a face aceasta calatorie… caci era silit sa înfrunte, în decurs de cel putin trei zile, la fiecare pas, obstacolele cele mai grele, pericolele cele mai mari.” (6)

Cu toate acestea, prezenta omului în Bucegi se pierde în negura timpurilor, primele documente care o atesta datand abia din secolul al XV-lea. Bucegii încep sa fie populati, mai ales dupa caderea Constantinopolului, în 1453, de un numar crescand de sihastri si calugari pustnici. „Toate pesterile de sub poalele golurilor, toate adaposturile firesti, croite de capriciul naturii…erau locuite de catre un sihastru singuratic care traia cum da Dumnezeu…Pe langa acesti pustnici, mai locuiau, ceva mai în vale…un alt soi de calugari, asa zisi chiliarhi, care aveau cate o chiliuta cladita într-un mod foarte rudimentar.” (6)

Toti acesti monahi se adunau sambata seara, la Schitul Sf. Nicolae de pe muntele Molomot (azi Furnica), „la rugaciunea comuna si petreceau îndeobste pana luni dimineata, cand, din nou, fiecare din ei apuca drumul pustiei.” (6) Acest schit fusese ridicat prin secolul al XVI-lea si refacut la începutul secolului al XVII-lea de Nicolae Groza din Breaza sau Cornu, un fost talhar care se calugarise la batranete.

Cam din aceeasi perioada dateaza si primul schit de la gura Pesterii Ialomitei de care este legata urmatoarea traditie avandu-l ca personaj principal pe Mihnea Voda cel Rau (1508-1509): „Mihnea Voda venind odata în creierii Bucegiului si intrand în pestera de la obarsia Ialomitei spre a consulta o vestita vrajitoare care locuia în pestera, aceasta, în loc sa-i ghiceasca norocul si sa-i faca de dragoste, începu sa-l blesteme grozav, încat Voda speriat a luat-o la fuga prin paduri, pana ce a cazut jos lesinat. Niste ciobani, dand de Mihnea, l-au transportat la o stana unde si-a venit în fire. Atunci Mihnea Voda zidi în gura pesterii un schit si orandui acolo cativa calugari, în semn de multumire ca a scapat cu viata.” (7)

În afara acestor monahi si tot din timpuri imemoriale, vaile si culmile Bucegilor au fost cutreierate, din mai pana în septembrie, de turmele de oi ale ciobanilor din satele învecinate sau ale mocanilor din tara Barsei, din Rasnov si Sacele, sau din Bran.

Pe la începutul secolului al XVIII-lea, încep sa-si faca simtita prezenta numerosi talhari la drumul mare, „în mare parte Sacui din Transilvania. Acesti Sacui calcau si jefuiau nu numai pe calatori, dar chiar si schiturile si monastirile. Hotiile pe Valea Prahovei au început sa se mai curme înca de la 1825-1830, gratie puscasilor pazitori ai monastirei Sinaia, precum si numeroaselor potere care cutreierau padurile.” (7)

Amintirea acestor pustnici, ciobani sau talhari a fost perpetuata de numeroase toponime si legende legate de prezenta acestora.

Prima relatare scrisa despre Bucegi dateaza din iulie 1839 si apartine unui francez, Jean Alexandre Vaillant, profesor si director la Colegiul Sf. Sava din Bucuresti. Acesta, însotit de slugerul Angelescu si de doi ghizi, ciobani din Comarnic, întreprind o ascensiune în Bucegi, avand drept scop declarat arborarea „tricolorului Principatelor” pe Varful Omu. Ei urca pe langa Manastirea Sinaia pana pe Varful cu Dor de unde coboara la schitul din gura Pesterii Ialomitei, unde sunt gazduiti de calugari. A doua zi, pe o vreme mizerabila, îsi continua drumul spre Babele si, de acolo, la Varful Omu. Dar furtuna care se dezlantuie în momentul în care se pregateau sa arboreze drapelul îi convinge de inutilitatea actiunii lor si-i determina sa se întoarca, în graba, în vale. Vor arbora acest drapel în zilele urmatoare pe muntele Plesuva ce strajuieste Comarnicul.

Despre excursia în Bucegi a lui Vaillant, Mihai Haret nota în 1915: „Marturisim ca nu am citit înca o carte care sa ne transporte si sa ne miste, cum ne-a miscat povestea lui Vaillant, care, în afara de alte calitati, stralucesste printr-o uimitoare exactitate a nomenclaturii geografice. El ne da explicatia a o multime de chestiuni pe care nu le putusem dezlega niciodata, astfel ca pentru trecutul Bucegilor, cartea lui este de o valoare netagaduita.”

Nu vom insista asupra acestui text exceptional, marginindu-ne sa mentionam ca autorul remarca si este atat de impresionat de aglomerarile megalitice de pe Varful cu Dor si de la Babele, încat simte nevoia sa ne transmita legendele acestora, asa cum i-au fost ele povestite de catre cei doi ciobani din Comarnic. Ceea ce poate surprinde este faptul ca, citind aceste legende ca si întreaga relatare a lui Vaillant, nu întalnesti nicaieri, nici cea mai vaga aluzie sau conotatie cu caracter religios. De unde si concluzia, oarecum neasteptata, ca, pana catre mijlocul secolului al XIX-lea, Bucegii, ca si megalitii lor, nu fusesera asociati, în niciun fel, vreunor stravechi culte sau ceremoni religioase geto-dacice.

Se pare ca primul care începe sa perceapa megalitii din Bucegi din alta perspectiva este Cezar Boliac, care consemneaza în 1870: „De doua ori am venit aici de la Sinaia peste muntele Furnica catre Ialomita, pe unde am întampinat trei mese mari de piatra în diferite distante, carora n-am putut ghici alta destinatiune decat ca au servit ca altare de sacrificii.” (4) A fost prima picatura care avea sa se transforme într-un suvoi fabulos, populat cu zei, eroi si mituri atribuite unor stramosi stravechi.

În vara anului 1900, un barbat între doua varste, singuratic si mai degraba ursuz, cutreiera crestele Bucegilor, cercetand si studiind în tacere, cu uimire si cu o admiratie vecina cu veneratia, ciudatii megaliti întalniti în cale. Barbatul se numea Nicolae Densusianu si lucra pe atunci la o opera grandioasa, izvorata dintr-un patriotism sincer, dar exaltat, prin care spera sa repare nedreptatea istorica facuta poporului roman, marginalizat într-o zona obscura a istoriei europene. Opera se va numi „Dacia preistorica”, iar destinul ei va fi unul neobisnuit. Rod al unei enorme documentari si al unui efort de redactare de peste 25 de ani, „Dacia preistorica” se vrea a fi istoria pelasgilor, primii locuitori ai Daciei, un popor numeros, creator al unei civilizatii superioare, ante-elene. În viziunea lui Densusianu, tracii sau geto-dacii sunt doar urmasii îndepartati ai pelasgilor, la fel ca grecii sau latinii. „Suntem în prezenta unei civilizatii vechi, fabuloase, al carei nucleu îl constituie spatiul carpato-danubiano-pontic.” (5) Iar acest spatiu, în care mai tarziu s-a format poporul roman, a avut un destin grandios, fiind adevaratul „leagan al civilizatiei europene”, deoarece „pelasgii sunt adevaratii civilizatori ai Europei si mai ales ai Greciei.” (5)

În cadrul acestei fabuloase istorii a pelasgilor, Bucegii joaca un rol de prima însemnatate. El este „cel mai însemnat munte din catena meridionala a Carpatilor” si „a avut odata o mare celebritate” (4) „El a fost în antichitatea preistorica muntele cel sfant al triburilor pastorale pelasge, pentru cari sesurile cele întinse de la nordul Istrului erau tot atat de importante ca si vaile si culmile Carpatilor. Varfurile cele mai înalte ale acestui munte poarta azi numele, unul de Caraiman si altul de Omul si amandoua au fost consecrate divinitatilor supreme ale rasei pelasge, unul lui Cerus manus si altul lui Saturn numit si Omul.” (4)

Un prim capitol este rezervat „altarelor ciclopice de pe muntele Caraiman”. „Aici se vad si astazi resturile gigantice ale unui loc sfant, preistoric, unde sanctuarele si altarele, unde statuetele divinitatilor, atributele lor si scaunele destinate poporului erau formate din masele naturale ale stancilor. Aici fiecare bucata de stanca se pare ca a reprezentat odata o anumita figura, fiindca natura nu putea sa deie acestor pietre forme atat de neobicinuite legilor sale.” (4) În privinta divinitatilor carora le-au fost consacrate aceste altare de pe terasa Babelor, autorul afirma: „…noi putem presupune cu toata probabilitatea ca altariul cel mare de pe muntele Caraiman a fost consecrat supremelor divinitati ale timpurilor pelasge, Ceriului si Pamantului sau lui Saturn…” „Al doilea altariu de pe muntele Caraiman, a carui parte superioara este rotunda, a fost fara îndoiala consecrat Soarelui si Lunei (lui Apollo si Dianei) cele mai adorate divinitati în religiunea pelasga dupa Pamant si Ceriu.” (4) În sfarsit, autorul considera ca „altariul al treilea” a fost consacrat lui Marte si Annei, „divinitatile cele mai venerate la geti si scythi.” (4)

În acelasi capitol autorul mentioneaza si complexul megalitic de pe Varful cu Dor: „Pe aceeasi culme a muntelui Bucegi, în partea sa meridionala, mai exista o alta grupa de trei altare preistorice, formate, de asemenea, din stancile naturale ale pamantului.” „Presupunand ca fiecare din aceste 6 altare au fost de la început dedicate la cele doua divinitati, noi vom avea în aceste monumente urmele autentice despre cultul unor 12 divinitati pastorale si agricole…” (4)

Dar o importanta si mai mare o acorda Densusianu megalitilor de pe Varful Omu. „Pe punctul cel mai culminant al muntelui Omul, se înalta o columna uriasa, învaluita de regula în nori, iar pe alt pisc din apropiere exista si astazi cel mai important simulacru al lumii preistorice, o reprezentare umana sculptata în stanca, de o marime întru adevar formidabila.” (4) Autorul se refera la uriasa stanca de la baza Varfului Omu, care strajuieste terasa ce desparte Valea Cerbului de Valea Obarsiei si despre care scrie în continuare: „Figura cea titanica de pe muntele Omul nu era o personificare abstracta a divinitatii. Acest simulacru reprezenta, de fapt, chipul unei celebre personalitati preistorice, a lui Saturn, Zeul si Domnul ideal al populatiunilor de rasa pelasga…” (4) Contemplarea acestui „simulacru” îi trezeste un profund sentiment de nostalgie, evocand acele vremuri marete: „Prin marimea sa cea colosala, acest simulacru ne exprima totodata cat de fericite, cat de glorioase erau timpurile acelea si cat de vasta era puterea lumeasca a aceluia a carui figura s-a eternizat prin stanca de pe muntele Omul.” (4)

De la „simulacrul lui Saturn”, autorul îsi îndreapta atentia catre megalitii de pe Varful Omu, carora le afla semnificatii si denumiri dintre cele mai surprinzatoare. „Langa simulacrul lui Saturn, pe varful cel mai înalt al muntelui Bucegi (2508 m), între judetul Prahova si comitatul Brasovului, se ridica o columna gigantica, de stanca, ce domineaza întreg coltul sud-estic al Carpatilor, iar langa aceasta columna, alte doua varfuri de stanci, iesite din sanul pamantului în forma de monolite puternice, îsi înalta în aer capetele lor.” (4)

Pentru Densusianu, columna principala este „Columna ceriului”, pentru ca „Ea a fost considerata în legendele meridionale ca fiind columna cea miraculoasa a pamantului, care sustinea bolta cea înstelata a ceriului sau polul nordic al universului.” (4)

În continuare, printr-un sir de rationamente si deductii alambicate, Densusianu ajunge la concluzia ca Varful Omu este, în realitate, „vechiul Atlas din tara hiperboreilor”: „În particular, punctul culminant al vechiului Atlas (…) ni se prezinta întru toate ca identic cu varful cel maiestos, numit Omul, din masivul Bucegi…” (4)

De aici, pana la a-l vedea pe Prometeu înlantuit pe „Columna ceriului”, nu a fost decat un pas: ”Pe columna principala de pe muntele Atlas, acelasi munte si aceeasi coloana, ce domineaza întreg coltul sud-estic al Carpatilor, a fost, dupa vechile legende ale teogoniei, încatenat Prometheu, geniul cel mai superior al lumii pelasge.” (4) În sprijinul acestei afirmatii, autorul aduce un argument pe care-l considera incontestabil: „În fine, mai avem înca un monument de o extrema importanta arheologica, care ne atesta ca încatenarea lui Prometheu pe columna principala a muntelui Atlas se refera la stalpul cel gigantic, ce domineaza întreg coltul de sud-est al Carpatilor.” (4) Acest „monument” nu este altceva decat una din cele doua stanci din apropierea „Columnei ceriului”, azi greu observabila fiind contigua cabanei de pe Varful Omu, stanca pe care Densusianu o denumeste „Acvila lui Prometheu”: „Una din aceste petre misterioase ne înfatiseaza o sculptura megalitica, ce reprezinta capul, gatul, pieptul si o parte din aripile unui vultur gigantic întors cu fata spre columna principala. Aceasta monumentala figura este vulturul cel mitologic, caruia legendele antichitatii îi atribuie rolul de torturatoriu al lui Prometheu.” (4)

În mod surprinzator, atat Vaillant cu 60 de ani în urma, cat si Densusianu în 1900, nu par sa fi remarcat figura Sfinxului din Bucegi, pentru ca nici unul, nici celalalt nu-l pomenesc. Nu ne ramane decat sa ne imaginam ce etalare de semnificatii si conexiuni, în primul rand cu Sfinxul de la Gizeh, ar fi produs imaginatia fecunda a lui Densusianu.

Asa cum am spus, „Dacia preistorica” a avut un destin neobisnuit: înca de la data aparitiei ei în 1913 – la doi ani dupa disparitia autorului – era deja o carte perimata. „Vasile Parvan a calificat-o drept un roman fantastic în stare sa provoace admiratia nemarginita a diletantilor, iar altii au considerat-o ca fiind depasita din momentul aparitiei si ca informatie si ca interpretare”. (5) Despre Densusianu, Alexandru Lepadatu, „unul din putinii prieteni care-i ramasesera credinciosi”, scria: „Nicolae Densusianu s-a departat enorm de campul studiilor istorice ale contemporanilor sai, avantandu-se pe terenuri pe care nu mai poate fi urmarit de cineva fara riscul de a nu pierde, ca si dansul, lumea realitatii istorice.” (5)

Dar nici nu se putea altfel, pentru ca, în perioada în care Densusianu îsi elabora opera, istoriografia noastra se afla într-o faza de pionierat în care informatiile si cunostintele referitoare la epocile preistorice erau mai mult decat precare si atat de lacunare, încat nici macar complexul monumental de la Sarmisegetuza, din Muntii Orastiei, nu fusese descoperit. (5) Abia dupa aparitia „Daciei preistorice”, a început cercetarea sistematica a neoliticului, datorita „istoricului si arheologului de geniu care a fost Vasile Parvan”, cand „au fost descoperite rand pe rand culturile neolitice pe teritoriul Romaniei.” (5) „Vasile Parvan a pus accentul pe istoria daco-getilor ca ramura nordica a marelui neam trac…El se va stradui în opera sa capitala Getica sa ridice monumentul pe care stramosii nostri îl meritau din plin.” (5) Spectaculoasele descoperiri arheologice care au urmat si care au impus istoriografiei noastre o noua orientare, „au confirmat previziunile parvaniene si i-au repus pe traci în drepturile lor istorice” (5), în timp ce pelasgii si mitica lor civilizatie se estompau, disparand treptat din istorie.

Dar tocmai cand credeam ca uitarea si desuetudinea se asternusera definitiv peste opera lui Densusianu, se petrece un fenomen surprinzator: asemenea unor plante ale caror seminte pot sta în adormire ani întregi, pentru a ecloza si înflori atunci cand conditiile de mediu devin favorabile, la fel si ideile si credintele lui Densusianu din „Dacia preistorica” vor renaste spre sfarsitul secolului trecut, mai întai într-o forma adaptata noilor realitati. Astfel, pelasgilor disparuti din istorie le iau locul tracii si geto-dacii, repusi în prim-planul preistoriei noastre, iar Bucegiul , muntele sfant al pelasgilor, devine Kogainonul, muntele sacru al tracilor. Filme istorice precum „Dacii” sau „Columna”, turnate în decorul specific al Bucegilor, ca si o serie de lucrari si chiar casete video, promovand aceste idei, înflacareaza imaginatia unora, astfel ca în ultimele decenii sunt tot mai numerosi cei care identifica Bucegii cu Kogainonul lui Strabon.

Mai mult chiar, în ultima vreme, o pleiada de istorici sau de istorici-diletanti repun în circulatie, de obicei prezentandu-le drept originale, teze si teorii preluate din „Dacia preistorica”, reînviindu-i pe pelasgi împreuna cu fascinanta lor civilizatie din spatiul carpato-danubiano-pontic. Asupra acestora ne atrage atentia istoricul Manole Neagoe care afirma ca unul din motivele pentru care s-a considerat necesara republicarea, în anul 2000, a „Daciei preistorice” a fost „sa dezvaluie izvorul acestor <> din care se inspira o serie de diletanti, idei infirmate de cercetarea stiintifica istorica romaneasca.” (5)

Dar bulgarele odata pornit nu mai poate fi oprit. Tot mai multi turisti vin astazi în Bucegi încredintati ca vor regasi atmosfera sacra a Kogainonului sau pe cea mitica a obarsiei civilizatiei pelasgice. Se parea ca Bucegii îsi redobandisera importanta si maretia imaginate de Nicolae Densusianu si ca nimic nu mai putea interveni pentru a le diminua sau, din contra, a le amplifica. si totusi, insatiabila nevoie de miraculos si de mister a semenilor nostri le va conferi Bucegilor si alte inedite atribute.