DE LA „URIAŞII” HYPERBOREI LA DACI

hiperborei

Autor Ion Dragusanul

Cea mai teribilă civilizaţie boreală, confirmată de istoriografie, dar foarte puţin şi de arheologie, ar fi cea boreală, numită hyperboree, datorată unor personaje legendare ale literaturii istorice greceşti, Hyperboreu şi Boreas.
Pindar îi menţionează „pe ţărmurile Istrului de Jos”, iar Strabon precizează că „cei de întâi care au deschis diferite părţi ale lumii ne spun că Hyperboreii locuiau deasupra Pontului Euxin, a Istrului şi a Adriei” (Geografia, XI, 6.2), dar nici un autor antic nu-i localizează şi în timp, deşi menţionează ocupaţii agrare şi pastorale, dar şi existenţa unei capitale, „Piroboridava, pe Hieratus”, deci Tecuci, pe Siret. „Păstorii hyperborei, spune Pausaniae, au întemeiat Templul lui Apollo din Delphi; ei trimit, în tot anul, daruri la Delos din fructe şi din prima lor recoltă”, iar Hecateu Abderida, citat de Strabon, susţinea că „pe Apollo ei îl venerează mai mult decât pe oricare alt zeu”. De altfel Abaris, de pildă, celălalt iniţiator, alături de Zalmose, pe care unii îl dau drept scit, este cunoscut ca fiind „originar din ţara hyperboreilor şi preot al lui Apollon” (Eliade, op.cit., pg. 45).
Boreas, care lasă după sine o dinastie ereditară, numită boreazi, beneficiază de numeroase reprezentări iconografice greceşti, care permit ba sugestionări spre costumul bărbătesc „dacic”, ba spre cel grecesc. Într-o astfel de reprezentare, Boreas, plutind şi suflând în scoică (Foto 1), pentru a slobozi crivăţul asupra lumii (din scoică, dar şi din sacul cu stihii), aproape că arată ca un dac, aşa cum îl ştim noi pe dac din reprezentările de pe Columna lui Traian, de pe Arcul lui Constantin cel Mare sau din colecţiile europene de statuete antice, reprezentând „nobili” daci.
În alte reprezentări, Boreas este cât se poate de grec (Foto 2), cum este şi firesc, de altfel, din moment ce este de largă notorietate faptul că elinii personificau necunoscutul, doar pentru a se putea relaţiona cu acel necunoscut. Dar este firesc să fie aşa, cum firesc este să aflăm elemente comune între vestimentaţia diverselor populaţii vechi europene, iar pragmatismul grecilor a fost adus şi dincoace de Dunăre, odată cu iniţierile spirituale, de Zalmoxis. Herodot spune, în Cartea a IV-a (95-6) că, datorită faptului că „tracii duceau o viaţă de sărăcie cruntă şi erau lipsiţi de învăţătură, Zalmoxis acesta, care cunoştea felul de viaţă ionian şi moravurile mai alese decât cele din Tracia, ca unul ce trăise printre eleni şi mai ales alături de omul cel mai înţelept al Eladei, Pitagora” i-ar fi iniţiat pe ai săi şi într-o cultură materială superioară. Nu contează dacă Herodot are sau nu dreptate în stabilirea unei anumite ierarhii (în fond, polarii ionieni, în migraţiune spre sud, au avut de împrumutat de la civilizaţia agrară boreală), dar ideea transferului de valori materiale şi spirituale de la o populaţie la alta, în cadrul unei Europe lipsită de statalităţi (oraşele greceşti erau doar sâmburii primei statalităţi europene), este cât se poate de credibilă, ba chiar mai mult decât probabilă.
„Popor care practică justiţia”, cum consemna Hellanic, popor căruia Pindar îi inventaria calităţile (blânzi, ospitalieri, superstiţioşi, iubitori de profeţii şi descântece; la ceremonii religioase, ei cântă din fluiere, cimpoi şi din cobze; la hecatombele ce le dau în cinstea lui Apollo, cântă laude zeului cu o voce plăcută; de la echinoxul de primăvară, până la jumătatea lunii mai, în cinstea lui Apollo, ei joacă la hore până noaptea târziu), pare să fi lăsat după sine şi nişte vestigii arheologice, monumentele megalitice cunoscute, în antichitate, datorită lui Pindar, sub numele de Calea cea Demnă de Admiraţiune, care „duce la locul principal de adoraţiune al hyperboreilor”, iar în vremurile mai noi, sub numele de „Cheile Bâcului”.
Un indiciu indirect, pentru localizarea în timp a hyperboreilor, îl dă, în „Ode”, acelaşi Pindar, care susţine că „atât dincolo de izvoarele Nilului, cât şi în ţara hyperboreilor, există o mulţime nenumărată de stâlpi itinerari, din piatră tăiată, înalţi de câte 100 de picioare şi aşezaţi în şir, drept monumente ale unor fapte glorioase”.
Monumentele megalitice, înşirate de la Tecuci, până la Don, prin sudul Chişinăului, au fost menţionate, cu descrieri sumare, şi de Quint Curtius Ruff, şi de Herodot („columnele lui Sesostris”, adică Osiris), ba chiar şi de Ovidius, în „Tristele, Cartea a III-a, unde menţionează căile triumfale ale lui Bach sau Liber Pater prin Sciţia.
Ţinând cont de aceste informaţii, dar şi de faptul că Osiris menţional de autorii vechi (Sesostris sau Ostrea Novac Jidovul, adică Uriaşul, în folclorul nostru) a fost Ramses al II-lea, ultimul faraon numit Osiris (1304-1237 î. H.), îi putem localiza în timp şi pe hyperborei, cam pe la jumătatea mileniului doi, începutul mileniului unu, înainte de Hristos, deci taman ca descendenţi ai epocii precucuteniene, pe teritoriile surprinzătoarei şi minunatei civilizaţii paşnice, dezvoltată, „deasupra Pontului Euxin, a Istrului şi a Adriaticei” (Strabon).
Numai că populaţiile epocii hyperboreice nu erau organizate statal, ci doar obştesc, iar justiţia, despre care Mello şi Helanic spun că ar fi cultivat-o, nu era decât una obştească; iar singurele formule de drept obştesc cunoscute din antichitatea europeană sunt cea încredinţată de Hestia lui Zalmoxis, adică Legile Belasgine (nicidecum Belagine, cum vine informaţia de la Pitagora, legislaţie preluată, ulterior, de Licurg), şi justiţia similară a celţilor. De fapt, legile Belasgine sau Pelasgine sunt legile pelasgilor, alţi mărturisiţi ai antichităţii, dar care, ca şi hyperboreii, nu pot fi certificaţi şi de arheologie.
„Ce limbă vor fi vorbit pelasgii nu pot să spun fără greş”, scria Herodot, în Cartea I (LVII) a „Istoriilor” sale („Logoi”), apoi, amintindu-şi de numeroşii pelasgi care, în vremea sa (cca 485-425 î. H.), populau ţinuturile rurale greceşti, „părintele istoriei” (cum l-a numit Cicero) continuă: „Pelasgii vorbesc o limbă barbară, vorbesc o limbă pe care o înţeleg numai ei, dovedind astfel că graiul ce-l păstrează este acela pe care l-au adus, când s-au strămutat pe aceste meleaguri”. Herodot ştia că agricultorii şi păstorii pelasgi, care populau şi întreaga Peninsulă Balcanică, constituiau temelia societăţilor elenistice, şi o şi recunoaşte, în aceeaşi Carte I (LVIII), printr-un superb elogiu disimulat: „Neamul elinilor, după câte mi se pare mie, de când s-a ivit, s-a folosit necontenit de aceeaşi limbă. Pornind de la începuturi modeste, puţin numeros, s-a avântat spre locul cel mai înalt şi s-a înmulţit până a atins numărul neamurilor din zilele noastre, mulţumită mai ales amestecului ce s-a făcut cu numeroşii pelasgi şi cu multe alte neamuri barbare”.
Fără îndoială că „numeroşii pelasgi” ai lui Herodot şi „divinii pelasgi” ai lui Homer formează populaţia de agricultori, cea căreia i se şi adresează Hesiod, în „Munci şi zile”, povăţuind-o, printre altele, cum să-şi dureze îmbrăcămintea, după ce „soarele însuşi” părea că pleacă „spre ţara şi neamul bărbaţilor negri”, înspăimântat de venirea iernii. Atunci, când „nemărginita pădure mugeşte de vifor cuprinsă”,

„corpul atunci ţi-l îmbracă, urmând poveţele mele: pune-ţi o bundă de lână peste tunica cea lungă, chiar dacă-i rară urzeala, fă-i bătătură mai deasă, şi-nveşmântează-te bine…
Pielea de bou, cu putere izbit între coarne, croieşte-o pentru ale tale picioare opinci şi cu păru-nlăuntru, iar când gerul e în toi, fereşte-ţi de ploaie spinarea, pieile primilor iezi, haină făcând, iar pe umeri prinde-o cu vine de bou, pe cap potriveşte căciulă, ca să păzească urechile tale de burniţa rece, căci dimineaţa-i geroasă, când Crivăţul vine asupră-i”.
(Hesiod, Munci şi zile, Bucureşti, 1973, pp. 74, 75)

Noi, cititorii români de astăzi, recunoaştem în antica descriere caracteristicile costumului nostru popular contemporan, deşi, în vremurile de demult, aşa cum susţine şi Henri Hubert („The Greatness and Decline of the Celts, London, 1934), „aceleaşi tehnici de ţesut şi de decorat îmbrăcămintea au fost folosite în întreaga Europă”. O Europă dinamică, aflată în continuă mişcare, dar necunoscută mărturisitorilor greci, care preferă să numească populaţiile de dincolo de Dunăre Keltoi, adică popoare aflate dincolo de nordicul oraş grecesc Keltoi (romanii aveau să-i numească Galatai, deci gali sau… daci; . Populaţia pe care tot grecii o numiseră pelasgă („locuitorii pământului negru”), continua să existe, dar, după obiceiul elen, toate populaţiile de la nord de Dunăre sunt numite, într-un timp sau altul, după cel al tribului din imediata lor vecinătate sau al tribului cu care s-au confruntat.
Civilizaţia celtică, civilizaţie de tip Latene, s-a dezvoltat, în enclave, pe mai tot cuprinsul Europei, protocelţii fiind întâlniţi pe continent, dar şi în nordul Asiei, începând cu anul 1000 î.H. Între anii 700-500, ei dezvoltă cultura Hallstatt în Austria şi se extind, pe la anul 600 î.H., spre Mediterana şi spre coastele Angliei, pe care le numesc „Albion” (alb, albinos, în limba celtică).
În paranteză fie spus, supranumele Alba, dat Lunii („florile d’Albei, flori de măr”) este de origine celtică; la fel şi cuvântul plug (aratru, la romani), la fel şi toponimul Molda (Vale, în celtică) sau toponimele Cerna (de la Cernunnos, aparentă zeitate celtică), precum şi numele localităţilor dunărene Durostorum (Silistra) şi Noviodunum (Isaccea).
Contactul celţilor cu civilizaţia elină datează din anul 335 î.H., când Alexandru Macedon le propune o alianţă împotriva etruscilor din peninsula italică, pe care triburile celtice ale lui Brenus o pustiiseră, în 390, retrăgându-se abia după ce etruscii l-au plătit cu „greutatea lui în aur, fără sabie”, evenimentul respectiv consacrând dictonul „Vae Victus” („Vai de cei înfrânţi!”).
La nord de Adriatica, de Dunăre şi de Marea Neagră, celţii au trăit în comunităţi obşteşti, răspândite într-un larg areal, ca agricultori sau ca fierari. Vestimentaţia lor, convenită de istorici precum Georges Dottin („The Civilization of the Celts”, New-Zork, 1970) sau John Patrick Parle („Story of the Celts: The Ancient Celts”), este comună populaţiilor agrare europene: „Celţii purtau pantaloni, o cămaşă care ajungea până la coapse, o mantie şi opinci sau cizme”
Costumul imaginat de istorici este masiv „irlandizat” („patriotismul” e acelaşi, pretutindeni), mai ales că bărbatul poartă vestimentaţie războinică. Dar scutul celtului din imagine are acelaşi simbol ca scuturile dacilor asediaţi de romani, de pe Columnă (semnul Cerului nordic, irisul stilizat, în prima imagine a capitolului întâi), probând, poate, interferenţa daco-celtică, dacă nu cumva o identitate Galatai-că, aşa cum o consacrau, printr-un nume comun, romanii. Pentru că identitatea dintre Keltoi (în greacă) şi Galatai (în latină, nume care înseamnă şi dac) este sugerată şi de scuturile galilor, care au acelaşi simbol astral, dar şi costumaţii specifice populaţiilor nord-europene (colorate, în cazul războinicilor, albe în cazul ţăranilor).
Numai că identitatea dacilor cu alte populaţii europene nu se opreşte doar la celţi, ea fiind revendicată şi de istoriografia germană, care vorbeşte despre dacii germanici, germanii şi teutonii, cei amestecaţi, de-a lungul Rhinului, cu racataii şi cu alte populaţii dacice. Şi cred că au dreptate istoricii irlandezi şi germani, atunci când revendică un anume dacism şi pentru străbunii lor, pentru că populaţiile europene erau organizate, pe vremea elinilor, în obşti libere, care aderau la cauza unui „rege”, dar care nu avea decât atribuţiuni şi competenţe limitate pentru cazuri de război. Iar populaţiile acelea, care aveau şi o religie asemănătoare, una extrem de elastică şi de permisivă, foloseau şi simboluri cereşti identice, diferite doar prin tehnica reprezentării. Stindardul dacic, Şarpele cu Cap de Lup (şi nicidecum Lupul cu trup de balaur), simbolizând Îngheţul, deci Constelaţia Dragonului, este prezent şi la Celţi (Foto 6), după cum se vede şi la al doilea luptător, care foloseşte o trâmbiţă asemănătoare cu steagul dacic, din grupul de statuete (nici scutul cu semnul Cerului nordic nu lipseşte).
Şarpele celtic, prezent şi într-un simbol totemic, alături de semnul Cerului, Crucea, reproduce fidel conturul Constelaţiei Dragonului, după modelul ceramicii cucuteniene . Variantele stilizate, de mai târziu, pe care le găsim şi în modelele de pe costume, de pe ouă încondeiate sau de pe cioplituri în lemn, omagiază îngheţul, pentru că „relaţia dintre şarpe şi iarnă era de o mare importanţă” (Hermann Wirth), cele două „lanţuri” ale îngheţului, cu care era „ferecată lumea” (S. F. Marian) fiind, iniţial, reprezentate de şarpe, prin cele două mari sărbători ale dacilor şi ale celorlalte populaţii nord-europene, intrarea şi ieşirea şarpelui din pământ. În „Vendidad” („Legile”), Ahura Mazda îi spune lui Spithama Zarathoustra că Angra Maingu ar fi creat „Şarpele-iarnă”, pentru a oropsi luminile create, adică oamenii.
Simbolistica şarpe-iarnă, aleasă, după moda chaldeică, de pe Cer, pare să existe încă de la începuturile omenirii, din moment ce o găsim în toate religiile, inclusiv în „Biblie” şi în „Coran”, cărţi sfinte înrudite, în care se povesteşte că pe culegătorii de fructe Adam şi Eva i-a izgonit din Paradesha îngheţul.
Deşi localizate în Europa la începutul mileniului I, înainte de Hristos, populaţiile celtice au şi alte simboluri străvechi, precum cele ale scrierii, alfabetul celtic fiind format din puncte (vocale) şi din linii grupate pe o axă (Foto 9). Dar linii asemănătoare se regăsesc şi în ceramica precucuteniană, precum şi în amuleta incizată, datată în anul 3500 î. H., şi descoperită la Mitoc, în judeţul Botoşani, o amuletă în care istoricul basarabean Andrei Vartic presupunea o anumită cunoaştere a relaţiilor matematice dintre numere, dar care poate să disimuleze şi o formulă sacră, menită să-l protejeze pe purtătorul ei. Între simbolurile vechi ale omenirii, indiferent de aria europeană de răspândire şi de meşteşugul redării, există o unitate, cea a unei iniţieri comune, o unitate care se distruge în timp, odată cu dobândirea „năravurilor celor rele”, cum zicea Pliniu cel Bătrân, de la civilizaţiile mediteraniene, mult mai pragmatice şi, de aceea, aparent superioare.
Celţii aveau, ca şi dacii, un sistem de drept privat, de răzbunare sau de compensare, bazat pe arbitraj. Este vorba de o justiţie obştească, asemănătoare, dacă nu cumva identică, celei încredinţată de Hestia lui Zalmoxis, în care principiul „dinte pentru dinte” putea fi anulat de o răscumpărare, cum avea să se întâmple, mult, mult mai târziu, în dreptul valah, moştenitor indiscutabil al Legilor Pelasgine.
În ceramică, celţii folosesc un anume tip de spirală, şi acesta prezent pe vasele cucuteniene, dar şi pe. statui din Corint, unde nu doar spirala, ci şi crucea celtică stau la loc de cinste.
Leul din Corint datează din anul 640 î. H., deci cu mult înainte ca dezvoltatorii culturii Hallstatt, din Austria să fi început migraţiile spre Mediterana şi spre coastele albionice. Corintienii şi elinii, în general, moşteniseră, de la protopărinţii comuni ai populaţiilor europene („Oameni şi zei, un singur neam; căci dintr-o singură mamă / ne tragem răsuflarea”, spunea Pindar, în „Numeene” 6, I, 1), aceleaşi valori spirituale, pe care fie că le-au păstrat ca atare, fie că le-au adaptat vremurilor. Fără îndoială că şi realizările artistice diferă, dar mesajul este acelaşi pretutindeni. Iar acest adevărat ecumen al începuturilor spirituale comune, cum ar zice Mircea Eliade, ne îndreptăţeşte să ne revendicăm datini, tradiţii, obiceiuri şi preocupări comune tuturor neamurilor europene, unele păstrate de populaţii izolate şi conservatoare, altele abandonate de populaţiile dinamice, în favoarea pragmatismului. Iar cea mai conservatoare obşte a fost, de-a lungul veacurilor, cea a muntenilor din Carpaţi (Riphae, adică râpoşi), despre care Pliniu cel Bătrân scria, în „Naturalis Historia” (IV, 88-91): „Apoi sunt munţii Riphae şi regiunea numită Pterophoros, din pricina deselor căderi de zăpadă, o parte de lume condamnată de la natură la o obscuritate densă. În aceşti munţi, un singur popor norocos (cum se crede el), care se numeşte Hyperboreu, trăieşte ca în vechime, precum legendarii străbuni. Nu se pune la îndoială despre acest popor: toţi autorii recunosc că ei au înviat, la Delos, pe Apollo”. Iar Vergilius, în „Georgicele” (3, 381-383), continuă: „toţi acei oameni sălbatici, care sunt hyperborei Septentrioni, se apără de vântul riphaic, acoperindu-şi corpul cu piei de animale”. Desluşirea finală vine de la Strabon, care, în „Geografia” (11, 6, 2) zice că „toate popoarele din nord, numite de istorici greci sciţi sau celtosciţi, s-au numit, pe timpurile scriitorilor mai vechi, Hyperborei, adică cei care locuiesc după Pontul Euxin, Istru şi Adriatica”.
Costumele tradiţionale ale acestor populaţii boreale au fost imaginate, în baza descrierilor şi a iconografiei conştientizate, de istorici dornici să sublimeze nobleţea popoarelor lor. În astfel de desene, celţii, luptând cu un roman, au costumaţii similare cu cea a dacului (mai puţin, coiful şi culoare primului veşmânt).
Asemănător veşmântului dac este şi cel al germanilor din primii ani ai noii ere, veşmânt reprodus după o farfurie din acea vreme (Foto 14). Bărbaţii şi copilul poară opinci, prinse cu nojiţe, legate încrucişat, peste iţari albi, şi cămăşi până în coapse. Chiar şi costumul femeii, cu altiţă şi catrinţă ţesută în vârstre, aminteşte de costumul purtat de români, cu mândrie dacică, până în zilele de astăzi, deşi costumul acesta e meşteşugit după „pilda strămoşilor” comuni ai popoarelor europene „sub domnia lui Saturn” (Horaţius). Costumul acesta, spre deosebire de cele colorate ale războinicilor, erau albe, pentru că „preafericiţi ţăranii” (Horaţius), „ţăranii cei aspri, în cojoc” (Tibullus), de pe tot cuprinsul vechii Europe „nu-şi boiesc albeaţa lânii cu asirianul purpur” (Vergilius). Dar şi costumele războinicilor păstrează elementele portului ţărănesc, un port asemănător, dacă nu chiar identic în întreg cuprinsul european. Germanii şi teutonii, pe care istoriografia germană îi revendică drept daci, purtau, şi în vreme de război, opincile, iţarii şi cămaşa lungă, elemente de port la care avea să se renunţe abia după profesionalizarea meşteşugului războiului, în vremurile feudalismului timpuriu.
Acelaşi costum al protopărinţilor neamurilor europene, care pot fi numiţi hyperborei, dar şi „uriaşi” (termen încetăţenit de literatura elină), poate fi văzut şi pe o urnă grecească, descoperită la Calyx şi datată în anul 540 î. H (Foto 15)., alegoria prezentând înfăţişarea pruncului, pe care o săvârşesc doi soţi, în faţa lui Zeus (obiceiul ridicării pruncului spre Cerul Zilei a supravieţuit, în Carpaţi, până de curând; iar Zeus al grecilor, împrumutat de la persianul Diaus, Cer al Zilei înseamnă).
Acelaşi costum, al unui ţăran arând, este prezentat şi de o statuetă etruscă, una dintre puţinele care ilustrează „viaţa la ţară”, cea atât de cântată, cu glorificarea Timpului (Saturn), de poeţii latini.
Şi mai există, desigur, celebrul călăreţ trac, din vecinătatea Pomului Vieţii, pe trunchiul căruia, ca în sugestia biblică, stă înfăşurat şarpele, ameninţarea îngheţului, precum şi „Cavalerul trac”, datând din secolul I î. Hr..
Încă nu am ajuns în vremea lui Horaţius (65-8 î. H.), când dacii stârnesc interesul lumilor mărturisitoare: „Oricine îmi iese în cale mă-ntreabă: Hei! bunule, / Tu trebuie să ştii, pentru că eşti în relaţii mai strânse cu zeii, / Ce-ai mai auzit despre daci?” (Satire, II, 6).