BIBLIA ARIMINA DUPA ENO I
IEŞIREA DIN ÎNTUNERIC
Multe i-a mai fost dat să îndure neamul mioritic, dar parcă prea mult pentru un popor care nu mai reuşeşte să-şi adune vremurile şi bruma de avut sub acoperişul Carpaţilor care i-a fost leagăn din timpurile fără de număr şi socoată pe răbojul vremurilor adumbrite de uitare.
Ca să-i număr pe răufăcătorii şi plăsmuitorii de fel de fel de istorii şi adevăruri clădite numai pe minciuni, am să caut în traista veacurilor apuse de unde arheologia a scos la iveală dovezi uluitoare pentru cultura şi istoria noastră!
Pe baza probelor arheologice şi a cercetărilor lingvistice putem dovedi oricărui cap pătrat sau înveninat că sîntem aici de peste 9000 de ani, asta cu patalama cum o cer ei mereu, chiar dacă au patalamale sub nas că înţeleg cum vine vrerea timpului şi cei cu caş la gură.
Dar rădăcinile istorice şi atemporale ale neştiutelor vremuri fără chip, ne duc la fapte pe care trebuie să le luăm în ghiocul timpului nostru şi să mergem chiar mai devreme de aceste sprîncene ale unor zări necunoscute, dar înţelese de cei cu minte în cap şi gîndire alăturea pentru că un popor nu se naşte aşa, cum ne-au tot tîmpit profeţii noştri, într-o sută cincizeci de ani sau chiar mai puţin. Populaţiile care au trăit pe meleagurile carpatine prin mileniile XX-X, era puţine şi cunoştinţele pe care le aveau nu le permiteau să scrie la calculator sau să trimită rachete pe lună. Ei se chinuiau zi de zi să-şi poată asigura hrana şi o scînteie de căldură în vremurile friguroase să nu devină statui din carne şi oase.
Dar să judecăm numai pe baza dovezilor arheologice şi tot ne este destul să ne scriem o istorie de 9000 de ani cu litere de lumină ca să crape de ciudă toate jegurile, furii şi plăsmuitorii ce ne-au urît de moarte şi ne-au scos prin crimă, jaf şi minciună în afara istoriei.
Tărtăria este o localitate situată pe malul Mureşului, iar săpăturile s-au făcut aici în anul 1961 de către arheologul clujean Nicolae Vlassa. În sit s-au descoperit un schelet împreună cu mai multe obiecte casnice şi de podoabă şi trei tăbliţe de lut cu semne grafice pe ele care indicau o formă de scriere, datîndu-le pe la 4500 î.e.n.
Arheologul italian Marco Merlini, a analizat situl de la Tărtăria într-un amplu proiect al protoscrierii vechii Europe fiind publicat în lucrarea La scrittura è nata in Europa? apărută în anul 2004, unde prin cercetarea făcută arată că vestigiile sînt din perioada 6210 ± 65î.e.n. fiind vorba despre ritualul religios al unei femei de 50-55 ani care îndeplinea un rol sacru important în cadrul comunităţii. Poate că era mare peotesă şi se închina către Ma Ga, după cum scrie Eschil despre vechile credinţe ale frigienilor, adică Maica Pămîntească după scrierile strămoşeşti ale geţilor(ma: mamă + ga: pămînt). El susţine că primele forme de scriere din istoria omenirii au apărut în bazinul inferior al Dunării, cu 4000 de ani înainte de Sumer!
Lepenski Vir, a fost o localitate de pe malul sîrbesc al Dunării iar primele săpături au început în anul 1965 şi au continuat pînă în anul 1971, cînd situl a fost acoperit de apele barajului de la Porţile de Fier. Aici s-au descoperit în mai multe aşezări suprapuse sau învecinate, 136 de construcţii şi mai multe altare de cult. Aşezarea datează de pe la sfîrşitul mileniului Vlll î.e.n. iar construcţiile şi ceramica sînt din perioada 6500 î.e.n. – 5500 î.e.n. Materialul bogat arată nivelul de trai al locuitorilor care au lăsat în urmă asemenea dovezi istorice.
Aici s-a descoperit un ou din calcar, sculptat pe exterior cu un fel de şerpi vopsiţi în roşu iar parte de sub ei rămînînd galbenă. Pe un alt ou din lut ars descoperit tot aici, sînt incizate 35 de semne, dintre care numai 7 nu se găsesc pe tăbliţele de plumb descoperite la Sinaia, iar 3 reprezintă Pomul Vieţii cu mici modificări unele faţă de altele. Din numărul de 25 de semne de pe acest ou care se găsesc şi pe tăbliţele de plumb ale geţilor despre care viperele atotştiutoare şuieră că sînt falsuri, numai două vor apărea după 6 milenii şi în alfabetul grec, dovadă indubitabilă că ei au luat alfabetul de la pelasgi şi apoi i-au împroşcat numai cu minciuni pînă i-au scos din istorie cum le este felul şi năravul atît de apreciat de toată cultura europeană.
Oul din lut ars este împărţit în patru benzi orizontale şi zece linii verticale, dintre care numai 31 de casete au imprimate pe ele diferite semne.
În incinta sacră a capitalei geţilor – dabo geto – Sarmisetuza, s-au descoperit mai multe sanctuare cărora încă nu le-a fost găsită o explicaţie acceptată de toată lumea. Pe terasa X a acestei incinte este un sanctuar orientat spre NV-SE, compus din 4 şiruri a cîte 10 postamente de andezit cu diametrul fiecare de 2 m. Incinta măsoară circa 38 de m lungime şi 26 de m lăţime, fiind aliniamentul cel mai bine păstrat din completul religios.
În Egiptul antic cifra zece era un factor de influenţă a vieţii oamenilor pentru că săptămîna avea o durată de zece zile; dintre care una de odihnă şi nouă lucrătoare cînd nu interveneau şi alte sărbători în această perioadă. Săptămîna avea două subdiviziuni de cîte cinci zile. Anul era alcătuit din 36 de săptămîni la care se adăuga la sfîrşit încă cinci zile pentru a se completa rotaţia completă a soarelui. Acelaşi sistem de împărţire a timpului este semnalat şi la emeşi în primele lor faze ale civilizaţiei dezvoltată în Ki-en-gi. Primii carpatini care au ajuns pe tărîmurile dintre Tigru şi Eufrat au fost pe la mijlocul mileniului Vl î.e.n. cam pe cînd se stingea cultura Lepenski Vir, iar a doua migraţie este pe la mijlocul mileniului lV î.e.n. Cei care au ajuns pe cursul Nilului au plecat pe la începutul aceluiaşi mileniu.
Pitagoreicii considerau cifra zece ca simbol al armoniei, adică număr pur fiind perceput ca Universul însuşi. Platon ne-a spus în Timaios că pentagon-dodecaedrul – adică un ou cam luat din bardă, este simbolul geometric al cosmosului. Ideea apare şi în scrierea lui Plutarh. Despre oul din Delfi, unde autorul arată că universul(panta) poartă acelaşi nume ca şi numărul cinci(pente)
În lucrarea Enigmele pietrelor de la Sarmisegetusa, apărută la editura Albatros în anul 1984, autorul I. Rodean scrie la pagina 189: ,,În mileniul V î.e.n. comunităţile arhaice cunoşteau însă şi sistemul calendaristic orientat după mersul aparent al soarelui prin decanii zodiacali. Registrul ornamental al vasului de la Traian-Dealul Fîntînilor, precum şi ideograme aparţinînd culturii Gîrla Mare-Cîrna sînt mesaje ale sistemului calendaristic care împărţea anul în 36 de săptămîni de cîte 10 zile.” Despre sanctuarul de pe terasa X, la pagina 200 scrie: ,,Pe urna de la Lăpuş, cele patru anotimpuri sînt delimitate prin imaginea celor 4 sori. Fiecare anotimp este redat simbolic prin imaginea a 10 munţi, în total 40 de munţi.”
Semnificaţia împărţirii oului descoperit la Lepenski Vir(www.prehistory.it) este a unui calendar cu săptămîni formate din 10 zile(unde apar şi zilele de odihnă prin casetele fără semne), repartizate pe cele 4 anotimpuri, totul pus sub pavăza Tatălui Ceresc, protectorul universului sub forma oului cosmic.
Amintesc aici şi simbolul Pomului Vieţii sau al Cunoaşterii Binelui şi Răului – n-aţi mai ajunge să vedeţi lumina soarelui pentru cît rău ne-aţi făcut – care a parcurs istoria pe aceste meleaguri binecuvîntate de An, Gog sau Sîntu, iar astăzi ne mîndrim cu el atît pe ouăle încondeiate cît şi pe covoarele ţărăneşti, pe porţile caselor dar şi pe picturile mănăstirilor şi bisericilor. El a fost dus de emeşi în noua lor patrie dintre Tigru şi Eufrat unde se găseşte incizat atît pe piesele cu scrierea precuneiformă cît şi în religia lor. Pomul Vieţii apare stilizat şi pe un disc descoperit la Karanovo, cam de pe la 6000 î.e.n. unde s-au descoperit mai multe asemenea obiecte cu simboluri sau semne de scriere de început. Situl este situat în partea de nord-est a Bulgariei, aproape de Dobrogea şi a fost locuit pînă către anul 1000 î.e.n.descoperirile find făcute întîmplător în anii 1920, şi cuprind piese arheologice începînd cu sfîrşitul mileniului 7 î.e.n. pînă la începutul mileniului l î.e.n. Aici forma Pomului Vieţii este stilizată printr-o linie verticală care are pusă în partea de sus un vîrf al unui triunghi isoscel iar de fiecare parte cîte trei triunghiuri isoscele aşezate echidistant cu un vîrf orientat în sus. O altă formă de cult a Pomului Vieţii sau a celor 7 duhuri, zămislite de Sîntu, este sanctuarul de la Poduri, pe valea Tazlăului din judeţul Bacău. sit care este din perioada 5050-4550 î.e.n.
Alături de Pomul vieţii pe oul arătat mai sus apare de mai multe ori crucea cu braţele egale, simbol religios specific populaţiilor care au trăit în jurul Carpaţilor chiar mai devreme decît această dată, pentru că îl descoperit pe o farfurie aflată la Muzeul de istorie din Botoşani, care a fost datată pentru anii 6800 î.e.n. Şi acest simbol sacru se foloseşte pe ouăle încondeiate de românce pentru sărbătoarea Paştilor. Dacă românii ar fi trăit după legămîntul lui Avraam, pe ouă trebuia să apară acest legămînt, dar tuşinat de prepuţ aşa cum se laudă ei cu obrăznicia drăcească faţă de toată lumea.
Sîntem singurul popor din Europa care are în tradiţiile populare dar şi religioase aceste simboluri vechi de peste 9000 de ani ce au fost perpetuate în formă grafică dar şi prin viu grai pe aceste meleaguri, generaţii după generaţii pînă am ajuns să le folosim şi azi, parcă în ciuda timpului şi a întunecaţilor de tot felul şi de toate neamurile. Dacă eram aduşi de aiurea la începutul mileniului ll î.e.n. după dogma indo-europenilor sau la începutul secolului ll al erei noastre după scapeţii latinişti, nu puteam perpetua aceste tradiţii spirituale vechi din mileniul Vlll î.e.n.
Aşa-i bre?
Dar leprele mioritice şi de aiurea ne îndeamnă să pupăm cu mare sîrg jegurile ivrite pentru că ele au dat lumii religia crucii şi filozofia creştină!? Ori se cunoaşte destul de bine de ceva vreme, că ei numai au otrăvit sufletele şi minţile oamenilor cu iudeo-satanismul şi alte urîciuni la fel de odioase pe care le ştim că se numesc comunism, sionism, semitism şi bolşevism sau bolşevism-leninism.
Un alt semn cu mare semnificaţie în vechea cultură de la Lepenski Vir, dar şi pe tăbliţele de plumb ale geţilor descoperite la Sinaia, este cel al Tatălui Ceresc.
Semnul de pe oul de lut din cultura arătată mai sus, apare şi la Tărtăria pe tăbliţa rotundă iar semnificaţia lui este Tatăl Ceresc care prin acele vremuri cred că se zicea Ann, Anu sau Ana aşa cum au dus emeşii în Ki-en-gi, cînd apare în Sumer pe la sfîrşitul mileniului lV î.e.n. Şi în silabarul cipriot folosit în secolele XV-Xll î.e.n. apoi pe tăbliţele de plumb pe la mijlocul secolului V î.e.n. Scrierea de pe acest ou este realizată în patru benzi orizontale – două late pe mijloc şi două foarte înguste pe capete – şi 10 coloane pe verticală.
În eme-gi semnul de mai sus este citit nun cu sensul de prinţ, conducător, întîimergător, iar în alfabetul cipriot, se citeşte pa, dar în emegi acest cuvînt însemna tată, conducător, însoţitor. Semnul mai apare pe un artefact descoperit la Vinča şi datat pentru perioada 4600 î.e.n. -3800 î.e.n. Şi este însoţit de crucea cu braţele egale dar şi alte grafeme formînd un text sacru. La geţi, semnul a fost preluat prin silaba ta cu sensul de tată, sau părinte ocrotitor aşa cum se găseşte pe tăbliţa 7 care are în mijloc un tablou religios cu Sîntu în centru iar deasupra capului este semnul , dar cu linia mai lungă în poziţia orizontală.
Dar în sfertul de cerc din tăbliţa rotundă de la Tărtăria unde apare semnul de mai sus, mai sînt două grafeme foarte importante pentru cultura noastră foarte veche. Cel cu două vîrfuri de săgeţi aşezate orizontal este simbolul lui Şaue, sau a şoimului ceresc care în vechime călăuzea sufletele muritorilor trăitori în religia crucii şi a filozofiei creştine către crengile Pomului Vieţii din înaltul cerurilor sau Cetatea luminii cum apare pe tăbliţe. În fapt acest şoim ceresc se găseşte atît în religia egipteană cu acelaşi rol dar şi în religia neamului emeş din Ki-en-gi/Sumer, precum şi în religia geţilor aşa cum apare şi pe tăbliţele de plumb, dovedind originea carpatină de unde au migrat cele două popoare în vremuri diferite către acele meleaguri. După mişelia din anul 380 împotriva creştinismului arimin, iudeo-sataniştii au preluat acest simbol numindu-l Sfîntul Duh, numai că la ei chiar duhneşte numai a pucioasă.
Pe un sigiliu emeş aflat în prezent la British Museum din Londra, este prezentat înălţarea Sfîntului Soare pe cer la răsărit. Este simbolizat sub forma umană cu aripi apropiat de forma îngerilor iar în partea stîngă lîngă el este un copac cu patru ra-muri. Din aripi atît din partea stîngă dar şi din cea dreaptă ies cîte trei săgeţi. Un preot care stă tot în partea stîngă îi dă arcul cu care să arunce săgeţile de lumină şi căldură asupra pămîntului. În partea dreaptă un alt preot îi întinde şoimul solar – Şaue – care să-l însoţească pe parcursul călătoriei zilei şi să vegheze existenţa muritorilor. Un alt preot tot din partea dreaptă îi întinde curcubeul. Aceştia foloseau pentru cele şapte divinităţi principale, ca simbol şi crucea cu braţele egale cum apare pe mai multe tăbliţe şi sigilii. Ea reprezenta începutul comuniunii dintre muritor şi duhul din ceruri, o cale lungă şi plină de piedici mai mari sau mai mici dar prin strădanii, omul putea să ajungă în cetatea luminii din ceruri. La ivriţi şi urmaşii lor întru întunecimi, tuşinarea prepuţiului nu este decît mutilarea unui organ al trupului şi nici urmă de comuniune ci numai sălbătăciune.
Adică să ne fie pe înţeles, mozaismul este doar o existenţă pămîntească, materialistă fără alt concept spiritual-existenţial care să dăinuie după moartea trupească unde Satana, Talpa Iadului şi tot tineretul drăcesc, îşi trece din cînd în cînd prin strungă, cîrdul de întunecaţi pămînteni să-i achipuie la tuşinătură dacă nu cumva s-a strecurat vreun nepoftit printre ei care să le facă vreo strigătură.
Grecii cei subţiri de nas şi făcături, au numit această pasăre fabuloasă care zbura în ciuda lor numai pe la geţi şi egipteni, fenix, ce trăia cam 700 ani după Herodot sau 509 ani după Pliniu cel Bătrîn, într-un loc necunoscut de om iar poetul latin Claudian pe la începutul secolului V, spune despre această pasăre plină de mister că îşi are cuibul în munţii titanilor de lîngă Ocean(Marea Neagră), adică în Carpaţii noştri, de nu le-ar crăpa unora rînza de ciudă. Cînd se apropia ceasul morţii, pasărea îşi făcea un cuib din lemn preţios şi ierburi frumos mirositoare apoi se aşeza şi dintr-o dată lua foc iar ca să mistuie mai repede înteţea pîrjolul bătînd puternic din aripi. În mijlocul flăcărilor apărea un ou, iar din el după ce pasărea bătrînă devenea cenuşă, se năştea o altă pasăre la fel de frumoasă şi de minunată ca cea mistuită de flăcări. Mesajul religios era că focul sacru al iubirii dumnezeieşti te poate mistui în trup dar înălţa în suflet astfel că veşnicia vieţii este o renştere spirituală în OM. Ne-au mai lăsat mărturie vechii greci că Fenix înseamnă purpură deoarece este asociată cu focul şi soarele, pasărea fiind imaginată ca un şoim sau vultur cu pene aurii sau roşu aprins ca para focului iar în spatele capului cu un moţ. Unii spun că nu ar fi mîncat niciodată, alţii că s-ar hrăni numai cu rouă, fiind asociată cu renaştere, nemurirea şi triumful binelui asupra răului.
Dacă ei ştiau că pasărea minunată a antichităţii trăia pe meleagurile noastre atunci hai să o căutăm în toriştea strămoşească, dar cu grijă pentru adevăr şi istorie nu cu făcătură şi furătură aşa cum au făcut-o atîţea.
În situl de la Gîrla-Mare(3200 – 1000 î.e.n.) s-au descoperit trei păsări stilizate care au pe ele diferite semne, fiind goale în interior iar în cavitate se aude zornăind o pietricică. Ele puteau fi jucării pentru copii sau obiecte de cult. Una dintre ele are pe cap un fel de moţ pe piept are patru linii orizontale incizate, pe aripă are trei linii realizate în aceeaşi tehnică iar către spate sau coadă are două linii. Pe cealaltă parte a piesei, liniile se repetă în aceeaşi formă şi ordine. Cred că această pasăre reprezintă duhul păzitor al muritorilor, Şaue sau Fiul Omului cum apare în scrierile esene care veghea la viaţa muritorilor iar la moarte îi însoţea pe cei vrednici în lumea veşniciei. Cele patru linii de pe piept ar fi cele patru anotimpuri ale anului, cele trei linii de pe aripi ar fi cele trei luni din fiecare anotimp iar cele două linii de la coadă ar fi fazele de lună plină şi lună nouă ca perioadă maximă a fertilităţii. La fel ar putea reprezenta împărţirea anului în cele două mari cicluri: cel al renaşterii vieţii format din 7 luni şi cel în care natura moare format din 5 luni, divizare care se găseşte şi la emeşii plecaţi tot din aceste locuri. Pe spate pasărea are 12 vîrfuri de săgeţi – sau litera V – orientate cu vîrful către capul păsării, arătînd că Fiul Omului veghează pe muritorii în toate cele 12 luni ale anului.
Sistemul de linii înlocuit cu pietre preţioase, se găseşte şi pe fibula mare din tezaurul descoperit la Pietroasa. În fapt această fibulă reprezintă un şoim stilizat, adică vechiul şaue sau şoimul solar din mitologia egiptenilor, ori pasărea de foc sau pasărea măiastră din mitologia noastră. Pasărea este făcută din aur roşu, fiind acoperită atunci cînd a fost descoperită, cu o mulţime de pietre preţioase. Cavitatea din piept unde se aflau cele două coşuleţe, este mărginită la stînga şi la dreapta de patru pietre preţioase aranjate în următoarea ordine; prima de sus este rotundă, a doua este dreptunghiulară către pătrată, a treia este iarăşi rotundă iar a patra este triunghiulară sau rombică. Sub lăcaşul unde se află coşuleţele, închizînd cele două rînduri verticale de pietre preţioase, sînt trei puse în orizontal sugerînd că sînt aşezate pe aripă. De o parte şi de alta a vîrfurilor aripilor sînt cîte două pietre aşezate vertical. Partea de jos a obiectului este ornată cu şapte pietre rotunde din care cea din mijloc – a patra – este mai mare decît celelalte, sugerînd că în cele şapte zile ale săptămînii a patra este cea mai fertilă(joi ca zi a duhului Zoe), sau poate luna din perioada de viaţă a anului după împărţirea în două mari cicluri existenţiale. Moşul şoimuleţului descoperit în tezaurul de la Pietroasa lipseşte, dar dacă privim capul păsării din spate se vede foarte bine locul unde era. Pentru picioare meşterul a folosit două lănţişoare în capăt cu cîte o piatră ovală. Despre această comoară găsită la Pietroasa arareori se mai vorbeşte în istorie deşi este una din cele mai importante piese ale arheologiei româneşti alături de tăbliţele de plumb descoperite la Sinaia.
Tezaurul a fost găsit de doi ţărani din partea locului, la sfîrşitul lunii aprilie 1837 sub un bolovan uriaş de calcar care astupa o gaură săpată în deal. După mărturisirile acestora, au descoperit 22 de piese, dar după ce le-au vîndut pe nimic, autorităţile române au reuşit să recupereze numai 12 piese. Una din piese care stîrneşte curiozitatea, tava rotundă, după declaraţiile celor care le-au descoperit avea ,,aproape opt ocale” fiind ,,o tavă mare cît o pălărie”. Dintre piesele dispărute pentru totdeauna ei au amintit de ,,patru cîini mici cu cîte o piatră viinie în gură” şi o vergea ciudată. Ca să înţelegem ce hram purtau cei patru cîini mici, ne putem ajuta de mitologia slavilor de răsărit care au practicat religia geţilor dar după gustul şi limba lor pînă după secolul Xll. La ei Perun, era o divinitatea solară care a zidit cerurile şi pămîntul iar descrierile făcute îl prezintă în unele poveşti purtînd pe umărul drept sau în spate un şoim uriaş fiind însoţit de 4 lupi. În alte legende se spune despre Perun că era un tînăr viteaz, bun arcaş, care purta pe frunte o bandă de aur de care era fixată o nestemată prin care vedea toată lumea – deci era arimasp – iar pe capul lui stă într-un cuib, o pasăre de culoarea focului cu coada lungă semănînd cu pasărea măiastră de la noi sau cu fenixul amintit de greci sau cum vedem pasărea pe care o poartă pe cap şi statuia lui Gog din sala mare a Primăriei Londrei! Ardă-v-ar focul adevărului nemernicilor!
Cezar Bolliac afirma în anul 1870 în ziarul său Trompeta Carpaţilor cu privire la tezaurul descoperit la Pietroasa: ,,zică orice va zice,zvîrcolindu-se oricît vor putea arheologii noştri, vasele de la Pietroasa sînt dacice, cu stil dacic, pentru un cult din Dacia.” Bolliac ştia că istoricii din vremea lui aşa rămînînd pînă azi, aveau alte aplecări ce ne-au adus numai rele şi minciuni, sta-le-ar în gît tăciuni aprinşi!
Aşezările rupestre de la Nucu, Colţi şi Brăieşti, adică zona unde s-a descoperit tezaurul, sînt săpate în calcar fiind lăcaşe unde au vieţuit călugări sau au fost lăcaşe de cult, asemănătoare cu cele de la Corbii de Piatră, Cetăţeni sau Nămăieşti din Argeş. Localnicii spun despre aceste aşezăminte rupestre că ,,sînt de pe vremea tătarilor sau mai înainte”. Una dintre aceste grote săpate numită ,,Peştera lui Iosif” situată în aproprierea peşterii lui Dionisie, are incizat deasupra intrării un peşte care apare şi în alte locuri de pe teritoriul României, la fel cum apare şi pe tăbliţa 11 turnată în partea a doua a secolului lV î.e.n. Dacă leprele nu ar fi urlat că tăbliţele de plumb sînt falsurile lui Densuşianu sau Scaraoţchi, atunci poate aveau acel dram de minte să facă vreo legătură între cele două dovezi arheologice. Dar ei s-au simţit foarte mîndri să-i pupe pe scorţoşii germani care pretind că acest tezaur a ieşit din mîinile măiastre ale strămoşilor lor goţi. În apropiere de peştera amintită se află Dealul Goţilor şi Dealul Martira, iar de aici a pornit damblaua nemernicilor de toate neamurile şi apucăturile. Un Sava numit şi Gotul era născut prin partea locului în anul 334, şi a trecut la iudeo-creştinism urmărind să facă cît mai mulţi prozeliţi. Geţii şi goţii se supără de apucăturile lui Sava şi îi leagă un lemn greu de gît aruncîndu-l în rîul Buzău din ordinul regelui Athanaric în anul 372 pentru a se boteza cît pofteşte în undele curgătoare. În anul 374 moaştele îi sînt duse în Capadocia la cererea lui Vasile cel Mare care era rudă cu guvernatorul Tomisului Iulius Soranus. Germanii uitîndu-se pe colanul din acest tezaur au văzut că unele semne se aseamănă cu runele folosite de goţi şi au zis că şi acest tezaur este tot a culturii lor. Repede, pe nerăsuflate, iau tras o năstruşnică tălmăcire scrierii care sună aşa: Gutanio wi hailag(al goţilor stăpîn ocrotitor). Dar literele G,I,L sînt ca formă identică cu cele de pe vasul de la Vinca din mileniul Vll î.e.n. deci după zicerea lor năucă, goţii ca strămoşi ai germanilor – altă făcătură care a falsificat istoria Europei – erau şi în acele vremuri uitate de istorie pe cursul inferior al Dunării, fiind primul popor al Europei aşa cum se screm nemţii de vreo 150 de ani să-i lumineze pe toţi locuitorii bătrînului continent. Iară noi, ca nişte proşti datorită istoricilor pupincuriţti, am rămas iarăşi pe nicăieri sau pe dinafara istoriei şi civilizaţiei Europei. Tezaurul de la Pietroasa a fost dosit în acea gaură din dealul de calcar, undeva în partea a doua a secolului Vl î.e.n. cînd Zamolxe le-a cerut geţilor să renunţe la folosirea aurului pentru că este aducător de rele. Fiindcă erau obiecte sfinte, ele au fost îngropate fiind date înapoi Maicii Pămînteşti de unde au fost primite spre folosinţă atît metalul şi pietrele preţioase.
Parcă neajungîndu-le ce nemernicii le-au ieşit pe gură istoricilor şi arheologilor români despre tezaurul descoperit la Pietroasa, cînd li s-au pus sub nas kosonii, au strigat ca loviţi de turbare că aceştia sînt o făcătură romană să le rupă botul geţilor! Cum dracul să nu ne zică H. R. Patapievici că sîntem un popor cur, cînd asemenea stîrpituri spun despre orice obiect ce a aparţinut culturii strămoşeşti că nu este al nostru. Sigur că negîndu-ne strămoşii nu putem rămâne decît o adunătură de netrebnici în curul gol cam aşa cum ne tot aburesc cei aleşi de Satana sau alţi întunecaţi mari iubitori de valori getice pe care ei ştiu să le promoveze ca hunice, slave, cazare, sau evreieşti.
Pe monedele bătute de mato Koson către anii 20 î.e.n. pe una din feţe este un grup de trei persoane cu o vestimentaţie foarte asemănătoare cu a celor de pe tava rotundă descoperită la Pietroasa. Personajele de pe margini au cîte un caduceu în mînă ce stă sprijinit pe umăr. Sub picioarele lor scrie KOΣON iar în spatele persoanei din dreapta este scrisă litera R. Pe cealaltă faţă a monedei se vede fenixul ca ocrotitorul puterii cereşti pentru neamul ales de Sîntu dar şi al ţării Sfinte. El ţine în gheara dreaptă roata sorţii, punctată cu opt sfere mici care reprezintă cele şapte duhuri cereşti create de Tatăl Ceresc şi prezenţa acestuia, ca veghetori ai pămîntului, iar în gheara stîngă ţine un caduceu cu o ramificaţie la capăt asemănător cu caduceul lui Hermes sau cu cel imprimat pe vechile monezi de argint ale geţilor.
Populaţiile nordice aveau obiceiul precreştin de a forma un cerc de pietre pe care îl numeau ,,att”(ad: cer, strămoş, tată) iar cercul format din 8 pietre se numea ,,dagsmark”(dag: strălucitor, curat, adunare + mark: ţinut) fiind folosit în Irlanda ca un calendar simplu de către orice familie. şi aceste informaţii dovedesc fără putinţă de tăgadă că vechii goţi în năvălirile lor ce au durat mai bine de patru secole, în contact cu cultura geţilor, au găsit şi ei un folos pe care l-au dus acasă în nord, întrebuinţîndu-l pînă au venit iudeo-creştinii cu sabie şi foc peste ei. Cît erau de doritori de a agonisi din fuga calului tot ce le iese înainte, nu prea mai aveau timp şi pentru meşteşuguri care cereau multă aşezare şi pricepere.
Dar acest şoim solar amintit mai sus îl găsim şi în scrierea esenă Tatăl Ceresc: ,,Tatăl Ceresc a plantat Sfîntul Arbore al Vieţii,/ Care se înalţă pentru veşnicie în mijlocul Mării Veşnice./ Sus pe ramurile sale cîntă o pasăre/ şi numai aceia care au ajuns acolo/ şi au auzit cîntecul misterios al păsării/ Vor vedea pe Tatăl Ceresc…. şi Tatăl Ceresc/ Ne va acoperi cu penele Sale/ şi noi credem în adăpostul Său…/ Adevărul Său va fi scutul nostru, pavăza noastră,” În textul esen, Tatăl Ceresc chiar se identifică cu şoimul divin, cu penele lui acoperind şi ocrotind pe eseni adică Frăţia Celui Ales sau religia geţilor în puterea crucii mîntuitoare. Caracteristicile păsării din scrierea esenă le vom găsi mai jos în unele legende mioritice care dovedesc fără putinţă de tăgadă că nu am furat de la nimeni aceste valori uluitoare, ci ne aparţin din moşi strămoşi de mai bine de opt mii de ani!
Că românii adevăraţi nu şi-au uitat credinţele strămoşeşti, este dovedit de legendele păsării măiastre fiind considerată regina păsărilor şi trimisul zînelor pe pămînt. Fiind o fiinţă cerească, se lasă foarte greu văzută de oameni, iar frumuseţea ei este atît de mare că la soare te poţi uita dar la ea ba! Lumina penelor este unică şi vine ca o mîngîiere peste ochii şi inima celui care o priveşte, dar numai unii oameni se bucură de această cinste deosebită, cei chemaţi de Dumnezeu. Are puteri deosebite dăruite de Tatăl Ceresc pentru a alina necazurile sau durerile celor de pe pămînt. Cîntecul ei, auzit numai în cele mai mari singurătăţi, poate să aducă întinerirea celor ce l-au ascultat. Ea îşi are sălaşul pe Tărîmul Celălalt acolo unde se judecă sufletele pentru cele săvîrşite în viaţa de pe pămînt.
În unele tradiţii mitologice culese de D. N. Popescu, Măiastra este ,,o pasăre măiastră, a cărei cîntare întrece toate muzicile pămînteşti şi care are darul de a ghici viitorul şi de a citi în inimile oamenilor”. Ca pasăre a sorţii omeneşti şi crainic a morţii sau călăuzitor al sufletului către dreapta judecată cerească, o găsim amintită în mai multe balade, cum ar fi: ,,…Cine m-a afla pa mine/ Om pemintean n-a şi nime/ Numa Pasarea Măiastră/ ş-a zbura maicii-n fereastră/ şi maicii i-a povesti/ Unde mi-am putut muri…” În legenda culeasă de autorul amintit mai sus, Pasărea Măiastră este numită Andilandi, amintind de păstorul Anti care era strămoşul neamului arimin al egiptenilor, iar totemul lor apoi mesagerul ceresc al divinităţii solare era şoimul divin. Pasărea trăiau undeva departe, spre soare răsare în palatul zînelor din împărăţia ielelor. Despre această pasăre fabuloasă, legendele spun că s-a născut dintr-un ou de aur care plutea pe apele de început, înaintea facerii lumii.
O altă legendă mioritică spune că pe meleagurile noastre în vremurile fără istorie a trăit un împărat evlavios vrednic şi mare iubitor de tradiţii strămoşeşti. Şi s-a apucat el să zidească o mîndreţe de mănăstire cum alta n-a mai fost spre veşnică pomenire şi mare cinstire, dăruită cu toate podoabele ieşite din mîna omului: icoane poleite cu aur, candelabre de argint, cărţi ferecate, odoare şi toate cele trebuincioase. Numai că supărarea a început să-l chinuie pe împărat fiindcă toate au mers bine pînă aproape de terminarea zidirii cînd turnul se surpa mereu de parcă era un mare blestem la temelia lui şi nu se putea înfăptui tîrnosirea.
Într-o noapte împăratul visă că turnul nu se va mai surpa dacă în clopotniţa lui va aduce Pasărea Măiastră de pe Tărîmul Celălalt şi o va pune împreună cu cuibul ei, care vor ocroti zidirea de rele şi lichituri. După mai multe încercări nereuşite ale fiilor săi, pasărea a fost adusă de către un ciobănaş şi aşezată în turnul monastirii iar pacea şi bucuria au coborît peste inima împăratului şi a supuşilor.
Rămăşiţe ale acestei culturi fabuloase se mai găsesc încă prin cătunele uitate din creierul munţilor unde românii şi-au dus existenţa fără a fi înnebuniţi de ,,promoţii” şi ,,monitorizarea” tîmpiţilor şi stîrpiturilor. În munţii Sebeşului, pe teritoriul judeţului Alba se află sătucul Loman unde istoria încă nu a dat cu barda în spiritualitatea strămoşească, păstrîndu-se tradiţii din vremurile cînd religia geţilor nu era clintită nici de furtuni nici de întunecaţii iadului. Cimitirul acestui loc de neuitare adevărată este o pagină de istorie vie a trecutului nostru aşa cum a fost el şi nu cum ni l-au plăsmuit făcătorii de istorii. Aici la capul mormîntului bărbatului necăsătorit, se punea un stîlp de lemn plin de simboluri ale soarelui, lunii şi stelelor, lucrat foarte asemănător ca formă cu Coloana Infinitului a lui Brîncuşi. Pe vîrful unor coloane se mai văd încă cioplite păsări cu aripile deschise gata de zbor spre răsărit, simbolizînd sufletul celui decedat pregătit pentru dreapta judecată cerească, aşa cum se vede şi pe zidul de la schitul Sfînta Ana din Bucegi, la cca 100 de metri de unde au fost descoperite tăbliţele de plumb ale strămoşilor mei geţi.
Sătenii spun că sufletul mortului este luat de Gaia şi dus în înaltul cerurilor în lumea celor care au trecut în tărîmul celălalt, adică a morţilor în trup. În limba română, cuvîntul gaie înseamnă şoim hămesit. Dar zicerea trebuie analizată şi ca un compus din ga cu sensul de pămînt aşa cum îl aminteşte Eschil în expresia Ma Ga – Mama Pămîntească – şi ia de la verbul a lua. Deci mesajul vechi religios este că pe mort l-a chemat Mama Pămîntească, cea care i-a dat trup din trupul ei prin naşterea mamei şi acum călătoria lui pe pămînt s-a sfîrşit. Dar aceşti stîlpi ascund un sens mult mai profund pe care marele Brîncuşi cred că îl ştia de la ţăranii din Hobiţa; ei reprezintă coloana de lumină sau axul lumii, Pomul Cunoaşterii Binelui şi Răului, Arborele Vieţii ori osia lumii care uneşte cerul de pămînt şi prin care sufletele celor morţi se pot înălţa la ceruri prin vîrtejul de lumină ce este legătura sfîntă între Tatăl Ceresc şi Maica Pămîntească. Pasărea din vîrful stîlpului reprezintă atît sufletul mortului, care sub formă de pasăre se va înălţa la ceruri spre dreaptă judecată şi se va aşeza pe unul din ramurile Pomului Vieţii, dar şi Pasărea Măiastră sau Pasărea de Lumină, Fiul Omului ori Şaue în forma foarte veche care va călăuzi în ultima călătorie sufletul celui mort către Cetatea Luminii Veşnice sau Dabo Gio cum apare pe tăbliţele de plumb. În aceşti stîlpi vedem o metamorfoză absolută între viaţa pămîntească a omului supus pieirii prin trup şi viaţa veşnică a aceluiaşi om, învrednicit în fapte de cinste şi laudă cu care se duce la judecata Tatălui Ceresc pentru a primi lor de de veşnicie în Cetatea Vie.
În aceste tradiţii şi cultura strămoşească mioritică şi nu iudeo-satanistă îşi au rădăcinile expresiile noastre de blestem: “înghiţi-te-ar pământul” sau “lua-te-ar Gaia”! Bine ar fi să-i înhaţe pe cît mai mulţi, fiindcă sigur ar avea de lucru pînă la osteneală!
În mitologia rusă, jar-ptiţa este o pasăre miraculoasă cu penele ce strălucesc ca aurul şi ca argintul şi cu privirea sclipitoare asemenea cristalului. La miezul nopţii ea se arată în grădini şi pe cîmpii, strălucind ca o mie de luminiţe. Se spune că o singură pană din ale ei poate lumina o cameră întreagă. Pasărea de foc mănîncă numai mere de aur care o fac veşnic frumoasă, tinără şi nemuritoare. Cînd cîntă îi cad din plisc perle, trilul ei putînd să însănătoşească pe cei bolnavi şi să redea vederea celor orbi. Dar merele de aur se găsesc numai în Mărul Roşu din mitologia noastră care este sădit în Marea Veşniciei. Am avea multe să le spunem celor care ne-au despuiat de toate odoarele strămoşeşti, maimuţărindu-se cu ele că le-ar fi lăstărit sub freză numai lor asemenea minuni ca să-i lumineze pe ceilalţi!
Cum iudeo-cretinismul este cea numai o hoţie făcută în seama creştinismului arimin, au şterpelit nemernicii şi pasărea măaistră a noastră sau fenixul care simbolizează sufletele nemuritoare şi învierea lui Cristos după cele 3 zile petrecute în mormînt. Ea este o pasăre sfîntă care sigur nu a ieşit din ţîşnitoare cu minuni a lui Avraam, fiind asociata Arhanghelului Mihail.
Să revin la tăbliţa rotundă de la Tărtăria. Al treilea semn din acest pătrat de cerc este format dintr-un semicerc care are în el o cruce cu braţele egale. Sensurile acestui simbol religios nu au fost desluşite pînă în prezent pentru că acolo unde este numai fals şi minciună nu mai poate fi şi adevăr. Semnificaţia grafemului este de Maica Pămîntească aşa cum ne-a lăsat de mărturie încă din secolul Vl î.e.n. poetul Eschil care spunea despre frigieni că aveau o divinitate unică Ma Ga, din care s-au născut toate celelalte şi pe care aceştia o adorau cu mare fervoare. Silaba ma cu sensul de mamă se găseşte la foarte multe popoare antice – emeşi, egipteni, aryas, geţi, frigieni, traci, pelasgi – şi este încă o dovadă în plus a migraţiilor carpatine către alte zări, în vremuri uitate de istorie. Cred că semnul care îl reprezenta pe Tatăl Ceresc de pe tăbliţa de la Tărtăria trebuie citit pentru urechile noastre ca ta pentru că această silabă a fost folosită în limba română pînă mai ieri pentru tată. Ca dovadă aduc zicerile vechilor greci care spunea despre sciţi că aveau o divinitate a vetrei sacre numită Tabiti(ta: tată + biti: moş), adică Tatăl Moşat aşa cum apare gigantul Getos pe un vas grecesc din secolul Vl î.e.n. iar moşul de pe creştetul capului era o caracteristică a coafurii purtată de unele neamuri arimine. În acest mic obiect arheologic, descoperim sintetizat expresia religioasă care mai tîrziu va fi preluată şi de iudeo-creştini: Tatăl Ceresc, Maica Pămîntească şi Fiul Luminii, Fiul Omului sau Mielul cum apare atît în zicerile noastre tradiţionale despre lumea pentru care a fost dăruit şi în scrierile geţilor – numite şi esene – de mai jos care ar trebui să ne fie de îndreptar la acest neam atît de îngheboşat de fel de fel de nemernici şi ticăloşiile lor, care vin peste noi ca un fluviu ce nu mai poate fi oprit!
Printre obiectele descoperite în situl de la Vinča sînt şi două statuete mici care stau aşezate în interiorul unei strachine iar bărbatul o ţine de după umeri pe femeie. Ele reprezintă prima imagine materială din istoria lumii a sfîntei familii, care era fundamentul religiei geţilor prin unirea în iubire a Tatălui Ceresc cu Mama Pămîntească din care s-a născut Fiul Omului sau al Luminii. Pe peretele schitului Sfînta Ana din Bucegi, situat la cîţiva metri de locul unde au fost descoperite tăbliţe de plumb, este prezentată imagistic Sfînta Familiedin religia strămoşească. În peretele schitului, sus, este săpată un fel de firidă rotundă aşa cum era imaginată marea cea veşnică iar în interiorul ei este săpat un dreptunghi. În interiorul acestui dreptunghi, pe fond albastru-verzui este pictat capul şi bustul unei femei. Capul este acoperit cu o broboadă specifică româncelor din zonă iar în jurul lui este pictată cu o culoare mai închisă aura. Imaginea a fost preluată în iconografia creştină numind-o Maica Domnului dar geţii o ştiau de Maica Pămîntească. Deasupra acestei firide este decupat în stîncă conturul Păsării Măiastre sau Şaue, cu un moş foarte bine conturat în spatele capului. În partea dreaptă a firidei dar mult mai sus este fulgerul Tatălui Ceresc săpat în stîncă iar în colţul din dreapta al acestuia scrie cu caractere latine FAMILIA DIVINA. Ori literele latine în scrierea românilor au fost introduse după anii 1860, deci cel care a scris mesajul ştia ce reprezintă imaginile de pe peretele schitului iar mitul sau conceptul teologic a fost spus de către trăitorii lăcaşului de cult strămoşesc.
Peretele acestui schit vorbeşte în imagini şi forme despre o parte a adevăratei istorii getice, ocultată şi falsificată cu atîta ură de către istoricii români!
Numele de mato de pe tăbliţele de plumb pe care îl purta conducătorul laic al neamului scoborîtor din zei, reflectă în timp tocmai acest concept al grijii părinteşti a Tatălui Ceresc şi Maicii Pămînteşti pentru neamul zămislit ca să aibă sălaş de tihnă pe pămînt şi să devină OM. Cuvîntul mata folosit şi în prezent în Moldova ca formă de politeţe pentru o persoană cu o poziţie socială deosebită sau o persoană mai în vîrstă, poartă în el tocmai sensul profund din vechimea vechimilor, a cinstirii Tatălui Ceresc şi Mamei Pămînteşti ca părinţi dumnezeieşti şi protectori ai neamului mioritic. În eme-gi cuvîntul mada a fost tradus prin ţinut, regiune, autoritate supremă şi care adus în făgaşul nostru de cuget şi simţiri ar însemna Ţara Sfîntă sau Dio Getia cum este scris pe tăbliţele de plumb ţinute la poprială de simbriaşii Satanei.
Simbolul religios al Maicii Pămînteşti ascunde în forma lui mitul formării pămîntului şi a vieţii pe pămînt care spune că universul avea la început forma unui ou şi Tatăl Ceresc în iubirea lui faţă de existenţa din jur a dorit să-i dea viaţă şi atunci a aruncat fulgerul său de lumină în marea nemărginită. Din această izbire, marea a pornit într-o tălăzuire îngrozitoare iar spuma făcută a început să se adune încetul cu încetul, să se întărească şi să se întunece pînă s-a format pămîntul ce plutea ca o turtă în mijlocul apelor nesfîrşite. Atunci Tatăl Ceresc a încreţit această turtă şi astfel s-au născut munţii, dealurile şi văile şi a aşezat-o pe spinarea a doi peşti uriaşi ce o purtau în spinare clipă de clipă. Şi tot cu acest fulger Ziditorul a izbit pămîntul aducîndu-l la viaţă cu plante, ape, vînt şi toate celelalte fenomene ale naturii. Dar fulgerul său a fost oprit de o piatră din care s-a născut o lumină puternică asemenea fulgerului şi a luat chip de fiinţă vie participînd mai departe, alături de Tatăl Ceresc la zidirea lumii animalelor iar la urmă la izvodit pe om, dar toate făcute din trupul pămîntului care a devenit prin darurile şi munca lui, Maica tuturor celor văzute pe pămînt la fel cum Tatăl Ceresc era izvoditorul tuturor celor nevăzute. Semicercul reprezintă jumătatea de jos a oului, linia orizontală de la nivelul acestuia, este pămîntul în devenirea lui de zidire sfîntă din care se va naşte tot ce este viu, iar linia verticală este fulgerul Tatălui Ceresc care a însufleţit pămîntul tranaformîndu-l în Maica tuturor fiinţelor vii care au purces din creaţia de început pentru veşnicia zidirii dumnezeieşti. Dar cele două linii formează crucea cu braţele egale, simbol sfînt al strămoşilor noştri pe care nişte lepre criminale tot se screm de vreo 1600 să în falsifice pîngărindu-l şi batjocorindu-l cu fel de fel de maimuţării şi ziceri tîmpite.
Mai tîrziu, aşa cum apare în scrierile esene din secolele lll î.e.n. – lll e.n. linia verticală a fost interpretată ca Pomul Vieţii cu şapte ramuri urcate pînă în înaltul cerurilor şi şapte rădăcini înfipte în adîncurile trupului Maicii Pămînteşti pînă au ajuns la Marea cea Mare. Pomul Vieţii mai este numit Vîrtejul Veşnic, Stîlpul de lumină, Pomul Roşu sau Osia Lumii. Grecii auzind asemenea vorbe, unii au rămas cu ochii holbaţi cît cepele dar alţii au băga la cap precum a făcut Platon care le-a dat alor lui nişte ziceri cu care ei se fudulesc azi, nevoie mare!
Un ou de piatră cu o inscripţie pe el şi cu o hartă sau un contur în jurul textului, a fost descoperit în localitatea Corbi din judeţul Argeş, nu prea departe de schitul Sfînta Ana lîngă care au fost descoperite tăbliţele de plumb, dar nimeni nu l-a pus alături de cele de la Lepenski Vir ca să ne mai înţelegem de ce mai zăbovim încă pe aceste meleaguri atît de dragi unor întunecaţi că ne doresc numai rău.
Parşa este un sit arheologic, situat pe malul drept al rîului Timiş unde s-au făcut săpături începînd cu anul 1931. Aici s-au descoperit două altare de cult, unul cu statui monumentale iar celălalt mai modest realizat în parte peste primul. În jurul acestui centru spiritual, erau mai multe sate sau centre de locuit ale populaţiei de atunci. Complexul cuprinde cca 150 de locuinţe dintre care unele cu 4-5 camere ca la sălbatici iar altele chiar cu etaj. Materialul arheologic descoperit a fost foarte bogat iar ca simboluri religioase s-au găsit un cap de taur, dovedind cultul taurului solar din mitul lui Mitra sau Sarmis, care a fost dus şi în Egipt de către populaţiile care au migrat pe valea Nilului pe la începutul mileniului lV î.e.n. Al doilea simbol cultic este închinat cerbului şi el se găseşte la vechii irlandezi care sînt urmaşii direcţi ai populaţiilor arimine pe care grecii i-au numit pelasgi. Situl are cele mai vechi datări pe la anii 6250 î.e.n. existînd o concordanţă perfectă cu cel de la Tărtăria, Lepenski Vir, Vinča şi Karanovo, numai în minţile istoricilor şi arheologilor români nu se leagă absolut nimic.
Gradesnica este o localitate în sudul Macedoniei, un alt teritoriu locuit din vechime de neamuri arimine care şi azi îşi spun armîni, unde s-au descoperit resturi ceramice ce poartă pe ele o scriere veche, cam de la sfîrşitul mileniului Vlll î.e.n.
Vinča, localitate din apropierea Belgradului pe malul drept al Dunării unde săpăturile au început în anul 1908, fiind continuate după 1960. Cultura materială de o bogăţie deosebită este datată pentru anii 5500-4500 î.e.n. fiind asemănătoare cu cultura Turdaş, localitate aproape de Tărtăria, tot pe valea Mureşului dar în judeţul Hunedoara. Studii ample despre aceste sit arheologic a făcut sîrbul R. Pesič care şi-a publicat concluziile în lucrarea The Alphabet Vinca, apărută la Milano în anul 1987, unde el susţine că etruscii au luat alfabetul de la aceste populaţii.
În interiorul unui vas de lut descoperit în acest sit este scris III VI˩V˥, iar dupre gîndurile acestor strămoşi ai mei care au incizat de la dreapta la stînga, textul sună aşa pentru urechile noastre de azi: GULIU III, care prin tălmăcire înseamnă: ,,gustă sau degustă Mîntuitorule/Salvatorule/Fiu al Omului”(guleai: a gusta, a mînca puţin, a se înfrupta + III: Mîntuitorul, Binefăcătorul, Fiul Luminii sau al Omului, Salvatorul, apărînd exact în această formă şi pe tăbliţele de plumb descoperite la Sinaia). Adică atunci cînd nu era nici colb din neamul ivrit pe faţa pămîntului, să fie pălit de revelaţii şi multe conspiraţii drăceşti, în mileniul Vl î.e.n. neamul nostru străbun adăsta la un gînd pios şi scria pentru cinstirea familiei divine – Tatăl Ceresc, Maica Pămîntească şi Fiul Omului – vorbe de mîngîiere sufletească, pe care ei o venerau cum puteau servind-o într-un castron, din puţinul adunat cu multă trudă.
Să mergem mai departe pentru a dovedi cum ne-au învîrtit/falsificat ei istoria şi religia strămoşească.
Nemuţul nostru pripăşit în Ki-en-gi, din vremi uitate de istorie, a pornit prima migraţie pe la sfîrşitul mileniului Vl î.e.n. iar a doua pe la mijlocul mileniului lV î.e.n. iar prin năravul scrisului, a lăsat ca moştenire urmaşilor lor şi nu ivriţilor, ceva scrieri cu miturile, legendele şi credinţele lor. Zic ei într-o neuitare pusă pe tăbliţele de lut că înainte vreme cînd oamenii şi duhurile cerului trăiau în armonie, îngerii care umblau pe pămînt venind din ceruri, au observat cu jind că fetele oamenilor sînt foc de frumoase şi îl au pe vino-n coa! Înfierbîntaţi de asemenea porniri şi-au luat soţii dintre fiicele oamenilor inclusiv căpetenia lor care se numea Marta sau Martu.
Cred că nu trebuie să ne chinuim prea mult ca să înţelegem că numita căpetenie a îngerilor care au fost trimişi din ceruri să îi ajute pe oameni în toate cele, – adică viaţa de zi cu zi, prin renaşterea anuală a naturii şi rodnicia neamului omenesc – este personajul care întruchipează la noi în prezent luna Marte şi nu alte trăsnăi cum le zic unii fără să se ruşineze de prostie. Spune legenda că din această împreunare focoasă, s-a născut un neam aparte de oameni, mai înalt decît cel care trăia atunci pe pămînt şi mai isteţ. Dar această povestioară nu putea avea rădăcinile decît în baştina carpatină de unde au plecat emeşii, iar cei care au rămas la vatră, adică românii de azi încă mai păstrează acest mit.
Ca să ne dezmeticim cum vine hoţia, am să vin cu o zicere din Cartea Jubileelor, unde la 7,21-22 sînt menţionate trei categorii de oameni foarte mari: Uriaşii, Naphil şi Elio. În irlandeză, adică vechea pelasgă, cuvîntul nifl are sensul de ceaţă sau întunecat, ascuns vederii, iar în limba română cuvîntul nefele este partea de pe burtă a unei blăni de vulpe cu care se căptuşeau căciulile sau hainele din blană pe dinăuntru, fiind partea nevăzută. Mai avem tot în română cuvîntul nefle cu sensul de valoare mică, fără importanţă, deci Nafilii erau nevăzuţii, ascunşii, sau întunecaţii şi cei ce fac rău.
În limba greacă nephele, înseamnă nor, sau o nălucă făcută de Zeus pentru a o substitui pe Hera de care se îndrăgostise regele lapit Ixion. Din această legătură s-au născut Centaurii, printre care şi Getos strămoşul neamului get după mintea grecilor. În textul grec cuvîntul ,,uriaşi„ este scris prin ,,titani” sau ,,giganţi”.
În Cartea lui Eno, varianta etiopiană, scrie că îngerii veghetori s-au împreunat cu fetele oamenilor şi au născut uriaşii. Dar povestea nu vine din Tora pentru că în Facerea la 6,1-6 avem zicerea ,,Cînd au început oamenii să se înmulţească pe faţa pămîntului şi li s-au născut fete, fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase; şi din toate şi-au luat de neveste pe acelea pe care şi le-au ales. Atunci Domnul a zis: «Duhul Meu nu va rămîne pururea în om, căci şi omul nu este decît carne păcătoasă: totuşi zilele lui vor fi de 120 de ani». Uriaşii erau pe pământ în vremurile acelea, şi chiar după ce s-au împreunat cu fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor, şi le-au născut ele copii: aceştia erau vitejii care au fost în vechime, oameni cu nume. Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ, şi că toate întocmirile gîndurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ, şi s-a mîhnit în inima Lui.”
Vedem că termenii folosiţi de ivriţi atunci cînd i-au pălit rău revelaţiile, sînt cuvinte greceşti, sau ajunse în limba greacă din alte limbi cum se poate dovedi cu mare uşurinţă, ei numind pe aceşti uriaşi viteji care au un nume, ori Herodot spunea despre neamul get că este cel mai viteaz şi mai cinstit dintre toate celelalte inclusiv cel grec pentru că ivriţii în acele vremuri nu erau decît un trib de sălbătăciuni pe care istoria încă nu-l cunoştea.
Ca să-i aflăm pe aceşti uriaşi din vechime ce erau ,,oameni cu nume” după cum zice Făcă-Tora, vom căuta tot în scrierile din vechime dar nu în cele ivrite care toate sînt numai făcături îndrăcite.
Spun vechile mituri ale grecilor că titanii erau născuţi din Mama Pământ şi Cerul în număr de şase bărbaţi şi şase femei, adică după zicerile noastre zămisliţi din Tatăl Ceresc şi Mama Pămîntească. Dar aceştia nu au stăpînit cerul în veşnicie pentru că s-a bîrzoit un întunecat cu numele de Zeus – deşi povestea este cusută cu aşă albă – i-a păruit pe titani pînă le-a venit răul, apoi i-a aruncat pe toţi din cer pe unii în Tartar trăgînd după ei zăvorul, crăcăcindu-se numai el cîtu-i universul. Nefericiţii titani au cam dispărut pentru că ei nu puteau trăi pe pămînt după vrerea şi stăpînirea lui Zeus dar unii au avut ceva feciori numiţi giganţi care sălăşluiau printre oameni. Dar cuvîntul titan în greacă defineşte numai aceste duhuri cereşti bătute măr de Zeus apoi aruncate din înaltul cerului pe pămînt tot aşa cum a făcut şi plăsmuitorul Ioan în Apocalipsa lui plină ochi de minciuni şi plăsmuiri drăceşti. Numai limba română veche păstrează sensul profund al cuvîntului titani ca fiinţe fără chip de carne, ci numai făpturi nebuloase sau năluci cum am mai zice. Pentru că ti are sensul de neam, clan, rubedenii, cei care trăiesc împreună şi tană: ceaţă, nebuloasă, pîclă.
Deci grecii au luat acest mit din cultura populaţiilor carpatine în prima parte a mileniului l î.e.n. cînd s-au chitit să-şi pună şi ei de o religie că o fi bună la ceva şi asta dacă neamul mioritic o cinsteşte cu atîta pioşenie. Ca să nu se ştie de unde au furat, au început să spurce vîrtos pe geți dar mai ales pe pelasgii cu care încă trăiau împreună prin tot Peloponezul.
Copiii acestor titani, cîţi au mai scăpat de răzbunătorul Zeus, grecii i-au numit giganţi, adică uriaşi după vorba noastră. Dar şi denumirea în greacă a fiilor titanilor este luată tot din limba neamurilor arimine pentru că în mitologia egipteană se spune că neamul lor a ajuns în valea lui Hapy datorită priceperii şi înţelepciunii păstorului ceresc Anti care i-a călăuzit către acest ţinut binecuvîntat de Ziditor. Iar cuvîntul gig înseamnă frumos, civilizator, nobil, de neam ales, adică tot un neam plin de sclipici la minte pe care Creatorul i-a izvodit şi iubit ca un părinte. Şi ne mai spun vechii greci, că, titanul Iapet ca fiu al Tatălui Ceresc şi Mamei Pămînteşti a avut la rîndul lui patru fii: Atlas, Menoetius, Prometeu şi Epimetheus, Menoetius. El a fost învins de Zeus şi prăvălit în Tartar. Prometeu este nu numai părintele ocrotitor al neamului omenesc după zicerea lor, dar el le-a dat toate cunoştinţele necesare cum să poată trăi mai uşor, aducîndu-le chiar focul sacru din cer ca să poată să-şi pregătească hrana. Tot el le-a dat scrierea, adică atunci cînd grecii şi-au ticluit aceste ziceri, la nord de Istru se scria în draci iar siturile amintite mai sus confirmă din plin aceste resturi de istorie cuprinse în miturile greceşti.
Dar urmele acestor giganţi chiar există pe plaiurile mioritice deşi ele sînt ascunse de arheologii români. În curbura Carpaţilor, în munţii Bucegi şi alte locuri ale României, au fost scoase la lumina zile prin săpături, mai multe schelete de oameni care arată că avea o înălţime cam de 2,4 m şi chiar mai mult dar toate descoperirile au fost învăluite într-o ciudată conspiraţie şi numai cîteva persoane au avut curajul să vorbească despre ele şi să prezinte fotografii pentru că, oficial, ei nu există. Ascunderea rămăşişelor de schelete ale populaţiei gigantice care a trăit cîndva pe teritoriile României, este încă o dovadă a uneltitorilor hicleniţi care se ţes şi se tot ţes în jurul istoriei şi culturii noastre să nu o cunoaştem deloc pentru că alţii se fălesc cu ea de aproape 2000 de ani şi rău le-ar veni la sfîrlă să o încaseze cu ghioaga pentru nelegiuita hoţie şi minciună.
O altă dovadă a existenţei giganţilor în jurul Carpaţilor dar şi la est de aceşti munţi, este descoperirea civilizaţiei Taclamakan din nord-vestul deşertului Gobi.
În deşertul Taclamakan s-au găsit mai multe zeci de trupuri uscate ale unei populaţii de origine europeană; bărbaţii aveau 2 m., părul roşcat sau şaten deschis, unul era îmbrăcat cu o haină lungă pînă la genunchi de culoare vişiniu închis, pantaloni albaştri iar în picioare purta un fel de cizme. Era încins cu un brîu cu modele deosebite care se găsesc pe vechile ţesăturile din Europa Centrală şi Răsăriteană. Şi cizmele aveau modele cusute pe ele. Pe faţă avea pusă o pînză de culoarea hainei. Această civilizaţie a dăinuit în actuala regiune a deşertului pe la 2500 – 1700 î.e.n iar ultimele rămăşite au dăinuit pînă în secolul Vlll î.e.n. Era o civilizaţie cu agricultura bazată pe irigaţii şi un comerţ foarte dezvoltat cu India de vest, Mohenjo – Daro şi Sumer. ţineau un fel de evidenţă cu ajutorul unor bile cu semne pe ele pe care le puneau în vase iar acestea aveau la rîndul lor anumite semne. În localitatea Gorban din judeţul Iaşi a fost descoperit în anul 2001 un vas ce avea înăuntru o adevărată comoară; 21 de statuete cu simboluri feminine şi 21 de simboluri masculine împreună cu 42 bile mici de lut ars ceea ce mă face să cred că această civilizaţie a plecat pe la începuturile mileniului lll tot către est pînă a prins-o istoria unde au descoperit-o arheologii chinezi. Statura acestei populaţii faţă de cealaltă care avea cam 1,6 m. apare cu adevărat gigantică, adică uriaşă.
Dar avem ziceri chiar din acele vremuri vechi ale unor romani care nu se chinuiau să falsifice istoria altor popoare aşa cum o făceau viclenii greci, pentru că ei stabileau adevărul cu sabia şi nu falsificarea scrisorelelor.
Împăratul roman Octavianus Augustus face o expediţie împotriva geţilor în anul 9 al erei noastre pe care îi învinge, iar evenimentul este cinstit cu mare pompă în cetate printr-un monument ridicat în Forumul din Roma. Ovidiu în Fastele scrie despre acest monument următoarele: ,,Măreţ este monumentul, măreaţă este statuia zeului şi demne de trofeele luate de la giganţi.” Asta spune istoria adevărată şi nu cea revelată după tuşinătura pistilului lui Avraam.
Mai vin cu o zicere tot de la romani unde poetul Marţial, îl numeşte pe Domiţian, cînd purta războaie cu geţii pe la anii 86,,învingător al giganţilor” iar poetul Arruntius Stella, îl laudă pe acelaşi împărat că a obţinut un ,,triumf asupra giganţilor”. Mult întuneric aţi mai băgat în capul bietului român de nu mai este în stare să-şi recunoască adevărata istorie şi spiritualitate strămoşească. Cum să vă vină vouă pe gust aceste ziceri care distrug ca un pîrjol toate făcăturile puse la cale împotriva neamului get de mai bine de 2000 de ani, de la care aţi furat şi v-aţi îmbogăţit! Nu se putea ca Europa să cunoască adevăratul neam scoborîtor din zei pentru că el nu se pupa cu Talpa Iadului şi nu se ţinea tot într-o hîrjoană cu Satana.
Claudian a fost un poet roman de origine greacă născut în Alexandria. În anul 395 ajunge la Roma şi intră în graţiile împăratului Honorius şi a şefului armatei Stilicon pentru care scrie mai multe panegirice şi satire împotriva celor neascultători sau clevetitori, adunate în De raptu Proserpinae, De bello gothico dar şi alte cărţi. În scrierea în care îi laudă pe romani că i-au învins pe goţi şi geţi în luptele din anii 402 şi 403, el spune că i-au învins pe titani, adică acel neam scoborîtor din zei aciuat în jurul Carpaţilor pe care toată antichitatea de pînă la acele vremuri aşa îl ştia. Încă mai era ceva adevăr în memoria colectivă a locuitorilor din imperiul roman, dar Militia Cristi a lucrat cu mare îndîrjire, reuşind să falsifice toată istoria acestui neam scoborîtor din zei şi să-l scoată în afara timpurilor cunoscute.
Tertulian(160-220) părintele latinei liturgice, în lucrarea Apologeticus spune că scrierile lui Eno – cunoscute de noi sub numeleCalea/Legea Adevărului şi Dreptăţii – era scrieri sfinte chiar înaintea potopului şi au fost salvate de la dispariţie de către Noe în corabia sa pentru a fi dăruite neamului omenesc. Nu cred că şi acest iudeo-creştin era nebun şi lăuda spiritualitatea poporului mioritic cînd scria asemenea idei despre scrierile sfinte ale neamului scoborîtor din zei, adică strămoşii mei geţi.
Zice scrierea esenă arătată mai sus că Domnul s-a făcut foc şi pară împotriva neamului omenesc pentru că trăia numai în răutăţi şi nelegiuiri, fapte pentru care îi va nimici printr-un potop: ,,Pentru a pune capăt dezmăţului care a cuprins omenirea, Eu voi dezlănţui un potop asupra Pămîntului, care va distruge omenirea şi va aduce bezna peste tot. Din sămînţa omului va ieşi o altă tulpină, mult timp după aceea, dar mulţi dintre ei vor fi nemulţumiţi.
Cel care va călăuzi aceste veleaturi de oameni, le va dezvălui şi cărţile tale, cele ale părinţilor voştri, cei care vor avea misiunea de a păzi lumea precum şi pe toţi cei care-Mi sînt credincioşi, şi care nu rostesc numele Meu în deşert.
şi ei le vor spune urmaşilor lor şi tuturor celor ce vor urma în veacuri, că toţi cei ce vor citi, vor fi mai slăviţi decît primii…
După ce îl luă pe Îngerul nenăscut la cer, îl căută pe Noe, care se arătase mai vrednic decît ceilalţi muritori şi în destăinui gîndul Său. Îi spuse că vrea să înece într-un potop nemaivăzut Pămîntul cu toate vietăţile lui dar nu vrea ca neamul omenesc să fie stîrpit, ci el să salveze cîte o pereche din toate vieţuitoarele. I-a poruncit lui Noe să purceadă de îndată la construirea unei corăbii mari astfel ca în ziua potopului să aibă cu ce se salva el şi celelalte vieţuitoare. Noe, fiind unul din fiii neamului ales de Sîntu pentru primirea învăţăturii cereşti, nu ieşea niciodată din cuvîntul Domnului şi repede s-a apucat de făcut corabia după spusa lui Dumnezeu.” Textul ne arată că Noe practica învăţăturile geţilor şi nu pătimea săracul după lipsa Torei de pe faţa pămîntului pentru că el nu a intrat niciodată în hăiticul Satanei chiar dacă întunecaţii l-au înghesuit în făcătura lor în secolul l al erei noastre.
În scrierea esenă Frăţia Celui Ales descoperită la Qumran în anul 1947, manuscrisul fiind din secolul ll-l î.e.n. sau primii 30 de ani din secolul l al erei noastre cît timp geţii au mai fost stăpîni pe acest centru, se spune despre învăţăceii eseni că: ,,La vremea amurgului/ El se va aduna cu fraţii săi/ şi împreună vor studia cuvintele sfinte/ Ale taţilor lor şi ale taţilor taţilor lor,/ Chiar pînă la cuvintele Părintelui nostru Eno”, aşa cu punct şi virgulă cum va scrie şi Tertulian după mai bine de 200 de ani. Acesta era adevărul atunci, scrierile iudeo-creştine erau nişte făcături, adică nişte texte ale geţilor pe care ivriţii le-au iudaizat băgîndu-l pe Iahwe, Satana şi Moşe acolo unde nu le-a fost locul niciodată. Iar prelatul iudeo-creştin a scris ce ştia el ca tradiţie despre aceste scrieri sfinte ale neamului omenesc.
Şi în scrierea esenă Evanghelia Păcii, descoperim aceste adevăruri uluitoare pentru istoria şi cultura noastră pe care le-a menţionat şi Tertulian în scrierea sa. ,,Atunci Fiul Omului va căuta pacea prin cunoaşterea vîrstelor trecutului, pentru că, adevăr zic vouă, înManuscrisele Sfinte este o comoară de o sută de ori mai mare decît toate diamantele şi tot aurul din bogăţiile împărăţiilor şi chiar mai preţioase, pentru că, în adevăr, ele conţin toată înţelepciunea dăruită de Sîntu Fiilor Luminii, chiar acele tradiţii care vin de la Eno sau de mai înainte, pe calea fără de sfîrşit a veacurilor, învăţăturile Celor Mari. Şi acestea sînt moştenirea noastră, întocmai cum fiul moşteneşte averea tatălui său, cînd el se arată demn de binecuvîntarea acestuia. Într-adevăr, prin cercetarea învăţăturilor a căror înţelepciune este fără vîrstă vom ajunge să cunoaştem pe Sîntu, pentru că, adevăr zic vouă, Cei Mari L-au văzut pe Sîntu faţă în faţă, de aceea cînd noi citim Manuscrisele Sfinte, noi atingem picioarele Izvoditorului.”
Probele arheologice de la Tărtăria, Turdaş, Parşa, Gradesnica, Vinča, Lepenski Vir şi Karanovo, confirmă informaţiile transmise de Tertulian dar şi pe cele din scrierile esene sau Manuscrisele Sfinte ale geţilor. Pe toriştea carpatină şi în întregul bazin inferior al Istrului, încă din mileniul Vll î.e.n. se practica o religie a crucii cu o trinitate divină formată din Tatăl Ceresc, Maica Pămîntească şi Fiul Omului sau Luminii care ocroteau ,,neamul scoborîtor din zei”, muritorii aveau sărbători şi rînduieli straşnice iar în timp, de pe aceste locuri s-au răzleţit de mai multe ori valuri de pribegi care şi-au găsit sălaş trainic prin alte tărîmuri. De aceea emeşii au atîtea elemente şi simboluri religioase comune cu tăbliţele de plumb descoperite la Sinaia dar şi cu tradiţiile noastre din creştinismul popular. Şi tot din acest făgaş s-au desprins cei care au ajuns pe malurile Nilului unde au zidit o civilizaţie unică în lume.
Dar aceste scrieri esene sau Manuscrisele Sfinte cum le spuneau ei, sînt astăzi dispărute din cultura Europei şi a lumii chiar dacă o parte dintre ele se cunosc de la începutul secolului XX, fiind ocultate cu mare îndîrjire de către tagma de lepre şi întunecaţi care luptă de două milenii împotriva neamului scoborîtor din zei.
Deci în timpul cînd Tertulian scria acele idei despre manuscrisele esene, ele erau cunoscute de toată lumea şi chiar incluse în cultul iudeo-creştin însă după anul 380 ele au fost scoase iar în Vechiul şi Noul Legămînt, găsindu-se doar unele concepte sau fragmente izolate care sînt în totală contradicţie cu restul scrierilor.
Episcopul iudeo-creştin Meliton din Sardes în Apologia adresată împăratului roman Marcus Aurelius(161-180) pe la anii 175, scria despre filozofia pe care o propovăduia ,,că filozofia creştină după ce a înflorit la barbari, s-a răspîndit în imperiu”. Ori numai în nordul Istrului exista o religie a crucii, cu o teozofie atît de elaborată încît astăzi, unii scriu despre manuscrisele esene că ar fi de origine extraterestră datorită conceptelor teologice unice.
Mai devreme cu vreo 30 de ani, alt prelat iudeo-creştin, Justin Martirul a lăsat scris despre geţii din nordul Istrului numiţi în acele vremuri şi sciţi de mulţi autori, că erau ,,mari iubitori de filozofie creştină”. Dacă nu vrem să ne cunoaştem adevărata istorie şi cultură, asta este dovada indubitabilă a îndobitocirii românilor de către tîrîturile care ne-au falsificat în totalitate istoria veche şi identitatea de neam. Că aceşti iudeo-creştini spuneau adevărul despre religia şi cultura geţilor, îl aduc de martor al timpului pe scriitorul grec Celsus, care pe la anii 178 luînd la puricărit din scurt pretinsele sacramente iudeo-creştine, vede că este multă hoţie şi minciună, în aceste făcături şi le pune pe toate în lucrarea Calea/Doctrina Adevărului aşa cum îşi numeau geţii Manuscrisele sfinte, scriind despre acest cult că este în fapt religia lui Zamolxe pe care iudeo-creştinii au adaptat-o prin iudaizare, nevoilor lor de cult şi se umflă în pene cu hoţia şi potlogăria făcută.
Aceeaşi realitate istorică prezentată de Meliton, Justin dar mai ales de Celsus, o găsim în miturile noastre cu caracter religios. Se spune într-una din vechile tradiţii strămoşeşti pe care nimeni nu vrea să le ia în seamă, că în vremurile uitate din ţinuturile mărginite dinspre estul Carpaţilor, au plecat undeva în sud, foarte departe o parte a populaţiei amintită cu numele de rohmani, rahmani sau blajini.Ei au fost primii oameni de pe pămînt şi plecînd de la noi s-au stabilit undeva tare departe dar şi ei sînt creştini ca noi, iar cei mai de seamă sihaştri mioritici merg la ei pentru a se adînci în meditaţii şi învăţături de taină, de unde nu se prea mai întorc. Şi spun legendele noastre că aceşti creştini neştiuţi încă de istorie ,,sînt tot creştini ca noi dar au luat credinţa prin Fiul Oii,” adică românii din secolele XlX ştiau că neamul lor strămoşesc a fost creştinat prin Fiul Oii sau Miel, după cum găsim în Mitologia românească de Marcel Olinescu.
Că mioriticii stăteau foarte bine cu memoria colectivă, nu ca astăzi, o dovedeşte scrierea esenă Evanghelia Păcii unde, cînd Iosius este rugat de către iudeii adunaţi pe malurile unui rîu din apropierea Mării Galileii, să-l însănătoşească pe cel mai bolnav dintre ei, le-a răspuns: ,,Mare este credinţa voastră. Fie după voia voastră, veţi vedea chipul înspăimîntător al Satanei şi puterea Fiului Omului. Voi goni din tine pe puternicul Satana prin puterea Mielului Nevinovat al lui Dumnezeu.” Pe mai multe din tăbliţele descoperite la Sinaia, Sîntu apare, ori ţinînd un miel în braţe, ori avînd capul mielului lîngă obrazul său. La asemenea dovezi nu cred că mai este loc pentru pertractări, conciliabule, făcături, revelaţii, proorociri, născociri, vedenii, tîmpenii şi alte asemenea parascovenii cu care au îmbrobodit lumea goimilor de 1600 de ani.
La geţi Mielul era simbolul nevinovăţiei, bunătăţii şi puterii celui plăpînd împotriva Satanei, pe cînd în mozaism, mielul este un animal de sacrificiu la fel ca altele care trebuie să ardă pentru a-i umfla nările Talpei Iadului, Satanei şi întregii tinerimi drăceşti.
Dovezile arheologice arătate în acest text, scrierile antice venite de la greci şi romani, scrierile esene precum ţi tradiţiile noastre populare, arată fără putinţă de tăgadă că pe arealul locuit de geţi în vechime şi de români în prezent, din mileniul Vll î.e.n. s-a practicat o religie a crucii care a fost dezvoltată într-o teozofie uluitoare din care au furat pe rupte grecii şi apoi ivriţii, iar după ce au dat lovitura de stat în imperiul roman în anul 380, Militia Cristi împreună cu Ucigă-l Toaca şi toată ceata de întunecaţi ieşiţi de sub Talpa Iadului, a distrus în cea mai mare parte scrierile geţilor, falsificînd şi istoria imperiului roman pentru a scoate în afara timpului neamul scoborîtor din zei.
Neam rumun, trezeşte-te ca să poţi ieşi din întunericul Satanei!.
Materialul de mai sus, este un îndrumar istoric pentru a înţelege textele ce urmează, şi care sînt o foarte mică parte din Bibila sauManuscrisele Sfinte ale strămoşilor noştri cum apar în scrierile esene.