ADEVĂRATA CREDINŢĂ A ROMÂNILOR

Există o serie de contradicţii importante în ceea ce se afirmă despre poporul român. Dăm ca exemplu două afirmaţii contradictorii tipice. Prima spune că poporul român este un popor vechi care a existat de mii de ani pe teritoriul României. Cea de-a doua afirmaţie spune că poporul român s-ar fi născut creştin. Religia creştină, se ştie bine, a apărut în secolul I e.n. Cum se poate ca un popor vechi cu o istorie milenară precreştină să se fi născut în secolul I al erei creştine? Este evident că aceste două afirmaţii se contrazic una pe alta şi că nu pot amândouă să fie adevărate. Dacă prima este adevărată, a doua este falsă.

Aceeaşi contradicţie stridentă este valabilă nu numai din punct de vedere al etnogenezei poporului român dar şi din cel al culturii şi religiei române. Dacă poporul român a avut o cultură şi religie atât de vechi, binestabilite şi avansate, cum şi de ce a putut trece imediat, fără împotrivire şi total la o cultură şi religie străină? O schimbare atât de abruptă şi totală de la cultura şi religia precreştină autohtonă la cea creştină introdusă din afară presupune nu numai o lipsă de cultură şi religie proprie, dar şi o lipsă de caracter greu de imaginat la un popor civilizat.

A treia problemă este problema tradiţionalismului românesc. Pe de o parte se afirmă că poporul român a fost foarte tradiţionalist. Într-adevăr, fără un sens accentuat al tradiţiei nu ar fi putut să-şi menţină identitatea intactă timp de mii de ani. În acelaşi timp, însă, se susţine ca şi-ar fi abandonat această tradiţie practic peste noapte. Încă o dată, asta este o contradicţie inadmisibilă.

Observăm în paranteză că mai există şi anumite aspecte psihologice importante ale problemei: de exemplu, de unde provine acest complex al inferiorităţii care îi îndeamnă pe români să se mândrească de cultura lor milenară dar în acelaşi timp îi face să se mândrească şi mai mult de creştinizarea lor totală care contrazice, respinge, neagă, şi suprimează sistematic această cultură precreştină?

O altă problemă strâns legată de cea de mai sus este problema rasismului antiromân. O teorie conform căreia poporul român se află într-o stare permanentă de înapoiere şi infantilism psihic şi spiritual, având nevoie de alte popoare pentru a-l ghida şi a-l duce la lumină şi la adevărata religie, este o teorie fundamental rasistă şi un relict ruşinos al imperialismului străin pe care poporul român l-a cunoscut bine de la Imperiul roman până la comunism. Însuşirea unui astfel de mod de gândire de către români nu este altceva decât un rasism inversat în care rasa proprie este considerată inferioară rasei acelor popoare care sunt imaginate ca fiind pe o treaptă mai înaltă a evoluţiei spirituale, sau ca fiind „alese în mod special de Dumnezeu”. Pe scurt, se tratează de un mod de gândire care nu mai este admisibil în secolul XXI. Lăsăm aceste aspecte pentru o discuţie viitoare şi trecem la problema următoare.

Cea dea patra problemă este problema probelor empirice. Se spune că românii ar fi fost creştinizaţi de apostolii Andrei şi Pavel „din primele decade ale creştinismului” sau chiar „din primii ani de creştinism”. Mai precis, se spune că în urma sinodului apostolic de la Ierusalim, din anul 50 e.n., apostolul Andrei a fost trimis să creştineze Sciţia, din care făcea parte şi Dacia. Se susţine, după scriptele ecleziastice, că el a fost primit „de o mulţime uriaşă, care s-a înflăcărat de cuvintele sale” (Cueşdean, Româna, Limba Vechii Europe, pp. 144-5). Se mai susţine, după patriarhul Constantinopolului, Ioan Gură de Aur (399 e.n.), că „tracii au tradus scripturile în limba lor tradiţională” (ibidem).

Începem cu o afirmaţie a aceluiaşi autor după care „Apostolii au apărut în Palestina, dar cuvântul este daco-moez, născut la primul contact al rumânilor cu discipolii lui Cristos” (ibidem, p. 155). Probele lingvistice (vezi Problema creştinismului) arată că cuvântul „apostol” exista deja în limba greacă în secolul V î.e.n. şi că a fost folosit înainte de Cristos în traducerea grecească a Vechiului Testament (Septuaginta). Reiese că nu a putut să se nască „la primul contact al rumânilor cu discipolii lui Cristos”, adică în secolul I e.n. Dacă apostolul Andrei vorbea limba sciţilor, cu siguranţă că vorbea şi limba greacă aşa cum o vorbeau mai toţi oamenii culţi din acea epocă. Prin urmare el însuşi a putut să introducă acest cuvânt (şi altele) la sciţi sau daco-moezi şi anume, din limba greacă, cum era şi firesc având în vedere că însuşi scripturile creştine erau scrise în greceşte şi că aceasta era o limbă înţeleasă de mulţi traci îndeosebi de cei din oraşele elenizate unde misionarii creştini şi-au început întotdeauna activităţile.

Din păcate însă, nu există dovadă concretă nici că apostolul Andrei a existat, nici că românii s-ar fi creştinat atât de devreme cum se pretinde. Desigur că teoretic scripturi creştine în limba tracilor pot să fi existat. Nu se ştie însă ce fel de scripturi au fost, nici când şi cum au fost traduse. Observăm că din scrierile lui Ireneu (Adversus Haereses, cca. 180 e.n.) precum şi din descoperirile de la Nag Hammadi reiese că existau numeroase „scripturi”, circulând în acel timp din Orientul Mijlociu până în Franţa, numărul scripturilor „adevărate” fiind stabilit abia de Ireneu ca exact patru, şi anume pe baza unor argumente numerologice fantaziste (op. cit., 3.11.8). După cum recunoaşte Ireneu în aceeaşi lucrare, majoritatea creştinilor nu erau capabili de a distinge între învăţăturile adevărate şi cele eretice, din care cauză el însuşi s-a simţit obligat să compună o operă masivă în cinci volume pentru a-i învăţa pe creştini care este adevărata credinţă (ibidem, 3.16.8; Praefatio, 2).

În orice caz, trebuie să subliniem faptul că existenţa scripturilor la traci nu înseamnă că toţi tracii erau creştini. După specialiştii în istoria creştină timpurie, ca Prof. Robert Wilken, numărul total de creştini în Imperiul roman la începutul secolului II a fost mai puţin de cincizeci de mii, adică un număr infim la o populaţie de şaizeci de milioane (1984, p. 31). În alţi termeni, chiar dacă am admite prin absurd că întreaga creştinătate ar fi fost concentrată exclusiv în Tracia şi Dacia, acestea nu au putut să fie provincii creştine, având o populaţie totală mult mai mare decât numărul de creştini disponibili la acea dată.

La rândul său, istoricul Prof. Keith Hopkins subliniază faptul că la sfârşitul secolului al II-lea populaţia creştină care crescuse la două sute de mii era „răspândită în câteva sute de oraşe” ale imperiului (deci nu concentrată în Dacia!) şi a egalat „0.3 la sută din populaţia totală a Imperiului roman …. dimensiunea minusculă a creştinătăţii timpurii în raport cu populaţia imperiului, ne ajută să explicăm de ce guvernul central roman a ignorat mult timp pericolul potenţial pus de creştinism religiilor civice păgâne şi sistemului politic sprijinit de acestea” (A World full of Gods, pp. 84-5).

Prin urmare, ipoteza că Dacia romană ar fi fost o ţară creştină este de-a dreptul absurdă. Se ştie bine că Dacia a fost provincie romană din anul 106 până în anul 275. Nu există nici un document roman care arată că populaţia Daciei ar fi fost creştină în această perioadă. De fapt, datorită caracterului lui subversiv, creştinismul a fost interzis (religio ilicita) şi creştinii o minoritate persecutată până în 313. Observăm că până şi împăratul Constantin, născut în Dacia în jurul anului 274, nu a fost creştin la origine ci s-a convertit în străinătate mult mai târziu, după unii istorici abia pe patul de moarte (anul 337). După alţii el ar fi fost nu un convertit ci un simpatizant din motive politice.

De asemenea lipsa totală a evidenţei arheologice în sprijinul ipotezei unui popor român „creştin de la naştere” indică că această ipoteză este lipsită de bază istorică şi că aparţine mai degrabă de ideologia protocronistă a bisericii ale cărei interese, se vede bine, nu coincid întotdeauna cu cele ale poporului român sau ale adevărului istoric şi spiritual.

Academicianul Prof. Dr. Emilian Popescu constată că „anul 257 (după alţii 253 sau 264) ar reprezenta momentul cel mai timpuriu al pătrunderii creştinismului la nordul Dunării asupra căruia există o ştire literară precisă …. Se poate spune, deci, că în Dacia au existat creştini din secolul III (după istoricul Vasile Pârvan, înainte de anul 270), dar prezenţa acestor creştini nu trebuie înţeleasă decât ca nişte nuclee destul de restrânse …. Se poate afirma că în cursul secolului IV, ea [Biserica Ortodoxă] a reuşit să câştigemajoritatea populaţiei romanice la noua religie” (Ortodoxia Românească, Bucureşti, 1992, pp. 85-99, accentuarea noastră).

Deducem din rândurile de mai sus că alături de majoritatea creştinizată a existat şi o minoritate necreştinizată. Şi dacă la această minoritate a populaţiei romanice adăugăm populaţia neromanică, adică dacii care nu au fost ocupaţi de romani, atunci obţinem o populaţie totală necreştinizată de proporţii considerabile, prezentă în spaţiul carpato-danubian în secolul IV.

Practic, aceasta înseamnă că Dacia a urmat în linii mari acelaşi şablon după care procesul creştinizării a decurs la mai toate popoarele europene, inclusiv romanii. Astfel, ca şi la Roma, în secolul III, adică în epoca Daciei romane, creştinii în Dacia erau încă o minoritate şi majoritatea populaţiei a fost convertită cel mai devreme în secolul IV. Deci, nici vorbă că „rumânii sunt creştini din primii ani de creştinism” cum se susţine de către Dr. Cueşdean (p. 156) şi alţii. Într-adevăr, biserica creştină nu a reuşit să infiltreze masiv aparatul politic şi administrativ al Imperiului roman decât pe vremea împăratului Constantin. Chiar şi după Constantin, religia păgână era încă suficient de răspândită pentru ca împăratul Iulian (361-363) să o restabilească oficial.

Adevărul istoric este că primul popor declarat oficial „creştin” nu a fost Dacia, ci Armenia, sub regele Tiridates III, la începutul secolului IV (anii 301/314). Însă şi atunci, rezistenţa armenilor păgâni contra creştinismului s-a menţinut cel puţin o sută de ani după această dată. În Europa, ca şi în Armenia, creştinismul nu a fost acceptat fără luptă. Observăm că creştinismul a fost proclamat religie de stat la romani abia în anul 381 şi religia păgână interzisă în anul 391, de către împăratul Teodosie I. În faţa persecuţiei şi pogromurilor antipăgâne, împăratul Eugeniu a condus o insurecţie armată împotriva regimului creştin de la Roma între anii 392-394, fiind însă înfrânt în cele din urmă. Practic, deci, rezistenţa anti-creştină nu a fost înfrântă decât în ultimii ani ai domniei lui Teodosie I (379-395), adică, la sfârşitul secolului IV.

Revenind la situaţia din Dacia, trebuie să notăm că după Vasile de Cezarea (Epistola 164), preotul Eutihie a predicat creştinismul la daci în a doua jumătate a secolului IV. De asemenea, Enciclopedia Catolică ne spune că misionarul Niceta de Remesiana, numit „episcopul dacilor”, a predicat creştinismul la daci în limba latină, la sfârşitul secolului IV şi începutul secolului V.

Dacă dacii ar fi fost deja un popor creştin la această dată, atunci nu ar fi avut nevoie să li se predice creştinismul şi, pe deasupra, biserica (ortodoxă sau catolică) ar avea ştiri precise asupra primului rege creştin la daci, aşa cum are asupra lui Tiridates III, Teodosie I şi alţii. Reiese că dacii nu au fost un popor creştin anterior secolului V. Ţinând cont că procesul creştinizării trebuie să fi durat cel puţin o sută de ani de la Niceta, putem presupune că acest proces nu s-a finalizat până în secolul VI.

Acest lucru ne duce la alt fapt important pe care partizanii bisericii îl trec cu vederea, şi anume, că popoarele convertite la creştinism nu rămân în mod automat convertite. După Enciclopedia Catolică creştinismul în România (adică Dacia) şi Bulgaria a dispărut aproape complet în perioada popoarelor migratoare (vol. 12, p.330; vol. 2, p. 679). Constatăm în această privinţă că slavii care s-au aşezat pe teritoriul României în secolele VI-VII şi care au exercitat cea mai mare influenţă asupra dacilor după romani, nu erau creştini. Dispariţia creştinismului în primele secole ale stabilirii slavilor în Dacia este confirmată de lipsa de urme arheologice creştine (cu câteva excepţii) din această perioadă.

Alte popoare care s-au aşezat pe teritoriul Daciei au fost şi ele păgâne, de exemplu, bulgarii. Aceştia din urmă s-au convertit sub ţarul (hanul) Boris I în anul 863. Limba slavonă a fost impusă în Muntenia (Valahia) şi Moldova în secolul X (ceea ce explică bineînţeles de ce aceasta a devenit limba de cult şi de cancelarie în România). Alfabetul chirilic al scripturilor creştine ar fi fost inventat la începutul secolului X şi putem presupune că a fost introdus la români în acelaşi secol.

Devine evident din aceste consideraţii că procesul creştinizării la români a fost mult mai complex şi mai îndelungat decât se pretinde. Putem presupune în mod rezonabil că o parte a populaţiei a fost deja creştină în secolul IX-X când s-a impus slavona (şi probabil, alfabetul chirilic). În lipsa unor date arheologice mai precise nu putem spune însă care ar fi fost procentajul de creştini la populaţia României anterior acestei date. Existenţa unor urme arheologice izolate (câteva biserici rupestre, etc.) şi a unor legende despre „viaţa sfinţilor” nu ne permite să extrapolăm o populaţie creştinizată total. Defapt, o populaţie exclusiv creştină trebuie exclusă deja datorită prezenţei masive a slavilor păgâni.

De asemenea nu se ştie precis din ce surse şi de la ce dată provine vocabularul creştin de origine sau influenţă latină, „candelă”, „cruce”, „lumânare”, etc. Acest vocabular poate proveni în parte din activităţile lui Niceta de Remesiana şi în parte din limbajul unei ramuri a bisericii care utiliza limba latină, stabilită de exemplu în Transilvania de unde după unele legende ar fi provenit primii întemeietori ai Munteniei şi Moldovei (vezi legendele lui „Alb împărat”, Dragoş Vodă şi Negru Vodă, Mitologie Română, pp. 272-7). Ştim că în urma convertirii maghiarilor şi stabilirii diocezei romano-catolice cu sediul la Alba Iulia în secolul XI, românii au restabilit legături lingvistice şi culturale cu Roma şi, prin aceasta, cu Italia. Nu putem ignora complet influenţa misionarilor italieni asupra vocabularului creştin, care influenţă a continuat de-a lungul evului mediu până în epoca modernă.

O a treia posibilitate pe care logica ne obligă să o considerăm este că creştinismul a fost reintrodus la români, cel puţin parţial, odată cu impunerea limbii slavone de către bulgari şi anume, în limba română, metoda obişnuită a bisericii fiind a misiona în limba autohtonă indiferent de limba oficială a scripturilor şi a cultului. La bulgari, de exemplu, scripturile şi limba de cult au fost iniţial în limba greacă, lingua franca a Imperiului bizantin, însă creştinismul a fost predicat în limba slavă, cum a fost şi firesc, slava fiind limba pe care o înţelegea tot poporul, inclusiv bulgarii şi tracii slavizaţi. Prin analogie, putem presupune un proces asemănător la români în care s-a misionat în româneşte în timp ce liturgia s-a ţinut în slavonă. Cert este că influenţa bulgară a fost destul de mare cum se vede din titlurile slave ale primilor domnitori sau guvernatori români („cneaz”, „vlad”, „voievod”, „vodă”), din terminologia creştină de origine slavonă, de exemplu, „Sfântul Duh” (svjętŭ duhŭ), „Maica Precista” (majka prečista), „a răstigni” (rastengnonti), „a (se) spovedi” (ispovedati), „a (se) mirui” (mirovati), precum şi din arhitectura bisericească din secolele IX-X.

Pe lângă vocabularul creştin de origine sau influenţă latină şi slavonă, mai există şi termeni care sunt defapt de origine greacă, „Isus Cristos”, „apostol”, „dascăl”, „diacon”, „icoană”, „psalm”, „tămâie”, etc., ceea ce indică o pătrundere a creştinismului în România pe căi şi la date diverse (vezi şi lista de cuvinte greceşti, Problema creştinismului). Insistenţa evident selectivă şi neîntemeiată asupra originii exclusiv latine a creştinismului la români ne obligă să suspectăm motive ulterioare. Ştim doar că până şi numele de „români” nu este numele original al poporului, însă ţara noastră a ajuns totuşi să se numească „România”, ceea ce nu este decât un latinism şi un relict al imperialismului roman.

Amintim cititorului în această privinţă că, în primul rând, nu toţi dacii au fost ocupaţi de romani şi că nu toţi s-au numit „romani”. Prin urmare, chiar dacă am susţine că unii daci au continuat să se numească „romani” din vremea ocupaţiei romane până în evul mediu, nu se poate spune acelaşi lucru despre întreaga populaţie a Daciei. În alţi termeni, dacii liberi nu se pot numi „romani” decât în mod arbitrar şi lipsit de bază istorică.

În al doilea rând, deşi este adevărat că după unele surse medievale locuitorii ţărilor româneşti se numeau „romei”, „rumeni”, etc. (v. Francesco della Valle, 1532 şi alţii), nu trebuie să uităm că mai toţi cetăţenii Imperiului bizantin se considerau şi ei „romani”, ce numim astăzi „Imperiul bizantin” numindu-se în realitate „Imperiul Roman (de la Răsărit)”, adică „Basileia ton Romaion” sau, pe scurt, „Romania”. Într-adevăr, dacă românii sunt îndreptăţiţi a-şi numi ţara „România” din motivul că aceasta a fost provincie romană, atunci toate popoarele ocupate de romani au acelaşi drept, îndeosebi bizantinii care au moştenit puterea politică, militară şi religioasă a Romei. De aceea aşa-numiţii „bizantini” s-au numit în mod firesc „romani” sau „romei” (gr. romaioi) până în epoca modernă şi Imperiul lor, dacă nu s-ar fi destrămat datorită invaziilor musulmane, s-ar mai numi şi azi „Romania”!

În al treilea rând, trebuie să reţinem că numele autentic folosit de popor a fost „muntean”, „moldovean”, „ardelean” (original, „codrean”?), etc., iar Dacia, inclusiv Dacia romană, se numea totuşi Dacia şi nu Romania. Cronicarii latini şi bizantini din secolele XI-XV (Kekaumenos, Chalkokondylas, etc.) încă se referă la români ca „daci” (printre altele, pentru a-i distinge pe aceştia din urmă de alte popoare, de exemplu grecii, care se numeau şi ei „romani”).

Faptul că ţările româneşti au ajuns să fie botezate „România” şi nu Dacia, trădează un proces de latinizare impus de anumite elemente politice şi culturale reprezentând interese care nu se potrivesc întotdeauna cu cele ale poporului. Această atitudine romanofilă (sau romanomană) şi dacofobă se mai poate observa, din păcate, şi astăzi la anumiţi intelectuali şi politicieni români care practic insistă că noi trebuie să ne lepădăm de identitatea noastră autentică şi să devenim o copie exactă a „latinilor”, adică a francezilor sau a italienilor. Pentru ei poporul dac, adevăratul popor român, nu a existat şi nu există decât cel mult ca piesă de muzeu.

În orice caz, vedem bine că analiza obiectivă a datelor istoriografice, arheologice şi lingvistice nu ne permite să acceptăm istoria oficială a creştinismului fără critică. În special, nu putem trece cu vederea datele care indică existenţa la români a unei culturi şi credinţe populare esenţial precreştine. Dacă un vocabular creştin de dată nedeterminată este invocat în sprijinul existenţei timpurii a creştinismului la români, atunci vocabularul necreştin („Sfântul Soare”, „Sfânta Lună”, „Ileana Cosânzeana”, „zâne”, „zmei”, „moroi”, etc., etc.), adică vocabularul poporului autohton şi nu al unei biserici care reprezintă un corp străin, poate fi adus şi mai bine ca dovadă pentru existenţa unei credinţe române necreştine.

Dăm mai jos cronologia care se impune în urma unei examinări critice şi obiective a datelor relevante.

• 106-275 e.n.: dacii sunt un popor păgân sub ocupaţie romană, romanii fiind şi ei păgâni; în această perioadă se formează religia poporului dac romanizat.

• 275: creştinismul pătrunde la nordul Dunării, însă rămâne o minoritate negligibilă până în secolul următor.

• 300: goţii, un popor păgân de rasă germanică, încep să se aşeze în Transilvania şi Muntenia.

• 340: episcopul Ulfila predică creştinismul la goţi în limba gotică.

• 350: preotul Eutihie predică creştinismul la daci.

• 400: Niceta de Remesiana (Romatiana) predică creştinismul la daci în limba latină.

• 450: o parte a populaţiei (majoritatea?) este creştină.

• 500: slavii, un popor păgân indo-european foarte numeros, încep să se aşeze pe teritoriul Daciei; biserica se retrage şi autohtonii se întorc la religia precreştină care se consolidează până în anii 800-900.

• 566: avarii, un popor păgân (probabil de rasă turcică), se aşează în Transilvania.

• 600: slavii trec Dunărea şi ocupă partea de nord a Imperiul bizantin, de la Dunăre la Tesalonic, după care pătrund până în Grecia peninsulară, ocupând astfel aproape întreaga Peninsulă Balcanică.

• 681: bulgarii (mongoli păgâni din regiunea Mării Azov) sub hanul Asparuh cuceresc Dobrogea, Muntenia de sud şi Moesia, formând primul Imperiu bulgar.

• 700: apar primele voievodate româneşti, cu populaţie daco-slavă.

• 800: invazia maghiarilor (numiţi „turci” în izvoarele bizantine).

• 850: începe creştinizarea slavilor din Grecia şi Bulgaria de către bizantini; misionarii bizantini apar şi în Dacia.

• 863: ţarul Boris I al Imperiului bulgar este convertit la creştinism.

• 900: Imperiul bulgar cuprinde partea de nord a Imperiului bizantin şi o mare parte a Daciei, a cărei populaţie biserica bulgară începe să o convertească.

• 1000: biserica romano-catolică se stabileşte în Transilvania; maghiarii sunt convertiţi la creştinism; pecenegii, un popor războinic de rasă turcică, apar în spaţiul carpato-dunărean.

• 1050: cumanii, un popor înrudit cu pecenegii, se aşează în Moldova şi Muntenia.

• 1150: întemeierea principatului Transilvaniei sub stăpânire maghiară.

• 1241: invazia Hoardei de Aur a mongolilor.

• 1300: întemeierea principatului Ţării Româneşti.

• 1359: întemeierea principatului Moldovei.

Deşi creştinismul este religie de stat în toate trei principatele, este de notat că multe sate mai mici şi izolate nu au avut biserici şi preoţi, din care motiv populaţia a rămas în mare măsură sub influenţa religiei şi culturii tradiţionale. Prin urmare, credinţa populară s-a păstrat mult timp în sate, îndeosebi în regiunile muntoase, un fenomen care a fost observat şi la alte popoare europene, de exemplu, la scoţieni, germani, slavi şi popoarele baltice (v. A History of Pagan Europe, 1995).

Acesta a fost şi motivul original pentru care cei care şi-au păstrat credinţa strămoşească au fost numiţi „păgâni”, adică ţărani, din latinescul paganus, „rustic”, „ţăran”, orăşenii dezrădăcinaţi şi dezorientaţi cultural şi spiritual fiind primii care şi-au trădat legea străbună şi s-au supus religiei străine impusă din afară. Denumirea intenţionat peiorativă de „păgâni” dată poporului de către orăşenii creştinizaţi demonstrează caracterul străin, antipopular şi antinaţional al religiei creştine.

În ce priveşte presupusa identitate creştină a poporului român, trebuie să subliniem faptul că ce îi deosebeşte pe români de alte popoare nu este religia creştină, căci aceasta nu diferenţiază ci egalizează şi uniformizează popoarele, ci cultura autohtonă precreştină. Obiectivul patriotismului şi naţionalismului român nu poate să fie pierderea totală a identităţii naţionale în creştinism, ci o întoarcere voluntară şi conştientă la cultura originală care a deosebit poporul român de alte popoare din tot timpul şi din care s-a născut identitatea lui unică şi autentică.

Problema care se pune, aşadar, este, de ce se uită faptul că limba slavonă a fost impusă tocmai de biserica creştină şi că aceeaşi biserică „română” (în realitate bulgaro-bizantină!) a insistat asupra uzului slavonei în mod inexplicabil până în anii 1860?

Dacă se recunoaşte că slavona este o limbă străină şi se insistă asupra păstrării unei unicităţi lingvistice a românilor „pierduţi într-o mare de slavi”, de ce nu se insistă şi asupra păstrării unicităţii lor culturale şi religioase care este prin definiţie precreştină? De ce se amputează cultura şi religia autentică a poporului şi se înlocuieşte cu o proteză artificială fabricată în Palestina?

Dacă religia creştină ordodoxă este mai spirituală decât cea catolică, aceasta este tocmai pentru că ea s-a dezvoltat la acele popoare ale vechii Europe, grecii, tracii şi dacii, care au avut o spiritualitate precreştină avansată.

După cum au arătat numeroşi cercetători arheologi români şi străini, poporul român nu a avut numai o cultură dar şi o religie avansată. Din ce se cunoaşte despre religia dacă reiese că el a fost şi un popor foarte spiritual. Or această spiritualitate se recunoaşte în primul rând în cultura populară, în legendele, baladele, basmele mitice, doinele, colindele, datinile şi tradiţiile poporului păstrate cu grijă din vremea strămoşilor.

Intelectualii de azi uită că înaintaşii lor de la Nicolae Densuşianu la Mihai Eminescu şi Mircea Eliade nu au avut decât admiraţie pentru cultura poporului român. Până şi străinii, ca renumita arheologă lituaniană Marija Gimbutas, au recunoscut şi apreciat importanţa unică a culturii române precreştine.

În schimb, învăţaţii români de azi lipsiţi de cultură adevărată nu au studiat religia şi cultura precreştină, dar cred în propaganda bisericească după care omul a devenit om numai sub influenţa învăţăturilor personajului mitic numit „Isus Cristos”. Ei s-au lăsat convinşi în mod naiv, nechibzuit şi cât se poate de neintelectual că cristolatria este culmea evoluţiei umane. De aceea ei nu cunosc şi nu înţeleg tradiţia populară străveche şi se grăbesc s-o îngroape de vie sub un morman de pseudo-civilizaţie biblică artificială fabricată la Ierusalim, ambalată şi aprobată la Constantinopol şi trimisă în România pentru uzul „patrioţilor” şi „iubitorilor de ţară” ignoranţi atât de cultura cât şi de istoria poporului român, şi inconştienţi de faptul că ei sunt părtaşi la un genocid cultural şi spiritual al propriului lor popor.

După cum a spus filozoful şi criticul literar Vasile Lovinescu, „basmele române oferă cercetătorului un câmp de studii de o importanţă şi de o vechime puţin obişnuite. Acest câmp este atât de vast că ar trebui multe volume pentru a rezuma şi a interpreta basmele şi legendele existente” (Dacia Hiperboreană, p. 50). Împotriva acestui fapt indiscutabil, intelectualii de azi vorbesc de religia creştină de parcă românii nu ar fi avut niciodată o datină proprie, dar nu ştiu şi nu se întreabă de unde vine credinţa românilor în zâne, feţi frumoşi şi ursitoare, sau de ce spune poporul „sfântul Soare”.

În alţi termeni, materialul folcloric necreştin este în mod indiscutabil de o complexitate şi o amploare extraordinară. Acest fapt impune următoarea problemă: de unde şi cum a apărut acest material într-un mediu cultural creştin? Logic vorbind, el ori a fost inventat de popor, ori provine dintr-un substrat cultural precreştin. Nu putem susţine că ar fi fost inventat, pentru că în acest caz nu putem explica nici de ce a fost inventat tocmai în forma pe care o are, nici de unde provin asemănările lui cu materiale din cultura altor popoare, latinii, grecii, slavii şi, în special, autohtonii, adică populaţia traco-geto-dacă. Rămâne o singură posibilitate logică şi anume, că acest material provine din substratul cultural şi spiritual autohton, precreştin, care reprezintă cultura şi spiritualitatea autentică a românilor.

Să examinăm deci opinia celor care cunosc istoria şi cultura poporului mai bine. În studiul său comparativ al religiilor, Prof. Mircea Eliade scrie că „realităţile religioase autohtone au supravieţuit, mai mult sau mai puţin transformate, nu numai procesului romanizării dar şi al creştinizării. Avem suficiente dovezi ale supravieţuirii tradiţiei ‚păgâne’, adică geto-dacă şi daco-romană, la români …. este suficient să ne gândim la cultul morţilor şi la mitologia funerară, la rituri agrare, la cutume sezoniere, la credinţe magice, etc., care, după cum se ştie, persistă, puţin schimbate, de la o religie la alta, de-a lungul mileniilor …. Un exemplu al continuităţii, evident până şi în vocabular, este cel a zeiţei Diana …. nu încape îndoială că sub numele roman de Diana se ascunde o zeiţă aboriginală. Cultul acestei zeiţe a supravieţuit după romanizarea Daciei, şi numele Diana se regăseşte în cuvântul românesc ‚zână’. Diana Sancta de la Sarmisegetuza a devenit Sânziana (

Cum am arătat mai sus, această continuitate religioasă a fost asigurată şi de faptul că dacii au fost convertiţi la creştinism abia în secolul IV-V şi că în perioada popoarelor migratoare (secolele VI-IX) urmaşii lor au revenit la credinţa tradiţională, fiind recreştinizaţi în timpul Imperiului bulgar (secolele IX-X). Aşa se explică faptul că găsim simboluri tradiţionale precreştine, soarele, luna, capul de bour cu steaua între coarne, pe stemele principatelor româneşti. După cum a remarcat antropologul Romulus Vulcănescu, figurarea heraldică şi sigiliografică a soarelui, lunii şi stelei, se poate urmări „până la protoromâni, apoi la dacoromani şi prin aceştia până la daci” (Mitologie Română, p. 384).

Putem nota în paranteză că bourul apare şi în heraldica lituaniană, de exemplu ca emblemă a oraşului Kaunas (din 1400), lituanienii fiind precum se ştie un popor creştinizat târziu.

Importanţa evidentă a acestor simboluri în heraldica ţărilor româneşti demonstrează două fapte importante: primul, că poporul român şi-a format identitatea naţională nu pe baza creştinismului ci be baza tradiţiei autohtone strămoşeşti şi al doilea, că creştinizarea la români a fost mai superficială decât se crede.

Cu toate acestea, problema care se pune este următoarea, de ce s-au lăsat românii să fie creştinizaţi? Această problemă nu poate fi rezolvată decât dacă ţinem cont de anumite fapte esenţiale. În primul rând, românii au fost creştinizaţi într-o fază a istoriei când poporul nu a fost suficient de puternic să se opună unui imperialism religious sistematic şi bine organizat ca cel al bisericii creştine, care la acea dată era cea mai puternică şi mai bine-finanţată organizaţie politică, religioasă şi militară din lume.

În al doilea rând, poporul nu a înţeles care a fost adevărata natură şi intenţie a bisericii şi anume, din două motive principale: 1) pentru a-i înşela pe autohtoni, biserica a construit şi proiectat divinitatea creştină, Cristos, ca divinitate solară, adică similară sau identică cu divinitatea autohtonă precum se vede din reprezentarea iconografică a lui Cristos din primele secole ale creştinismului ca Zeu Cioban sau ca Zeul Soare într-un car tras de cai, din suprapunerea sărbătorilor creştine asupra celor autohtone, în special „naşterea lui Cristos” asupra sărbătorii soltiţiului de iarnă şi „învierea lui Cristos” asupra sărbătorii echinocţiului de primăvară, etc.; şi 2) ca şi celelalte naţii păgâne, românii erau un popor simplu şi cinstit care nu şi-a dat seama că religia creştină era o religie falsă, născocită din motive politice şi economice de către anumite interese din Palestina romană şi, ulterior, din Roma, Constantinopol şi Bulgaria.

În al treilea rând, este important să înţelegem că românii „creştinizaţi” nu şi-au uitat niciodată religia străbună. Când mergeau la biserică, ei credeau în „Isus Cristos” şi în „Maica Precista”. Acasă însă, ei credeau în Cerul Tată, Sfântul Soare şi Pământul Mumă. Cum a remarcat cât se poate de corect Mircea Eliade, „în folclorul religios românesc creştinismul nu este cel al bisericii. Una din caracteristicile creştinismului ţărănesc al românilor şi al Europei orientale este prezenţa a numeroase elemente religioase, păgâne, arhaice, câteodată abia creştinizate” (De Zalmoxis a Gengis-Khan, p. 241).

Creştinismul însuşi, în primele secole ale creştinizării a fost supus de către români unui process de păgânizare în care zeul bisericii, Cristos, a trebuit să fie asimilat zeului autohton, Sfântul Soare, cum se vede de exemplu din colinde unde se spune: „Astăzi s-a născut Christos, Soarele cel luminos”, etc. (Sabin Drăgoi, Colinde, p. 231; vezi şi Mitologie Română, p. 367).

Putem afirma, deci, că românii au fost mai întâi români şi după aceea creştini. Altfel nici nu a putut să fie având în vedere că, precum arată cât se poate de clar folclorul ţărănesc, credinţa străbună nu s-a şters niciodată din memoria colectivă a poporului. În cele din urmă, în timp ce Cristos, dumnezeul bisericii, se vede mai rar, Cerul, Soarele, Luna şi Pământul rămân realităţi incontestabile ale vieţii ţărăneşti de toate zilele. Adevărul istoric este că românul nu şi-a uitat niciodată credinţa. Abandonarea credinţei străbune este un fenomen recent care reprezintă un simptom al degenerării culturale şi spirituale a omului cauzată de materialismul devenit religie universală a Europei occidentale, un fenomen din timpul revoluţiei industriale care a dat naştere mai întâi capitalismului şi, ulterior, ca reacţie împotriva acestuia din urmă, comunismului, socialismului, liberalismului şi altor patologii binecunoscute ale civilizaţiei iudeo-creştine.

Revenind la epoca Imperiului bulgar, românii, sau mai degrabă conducătorii lor, dintre care unii după numele şi titlul lor („voievod”, „cneaz”, etc.) pot să fi fost chiar slavi sau bulgari, au acceptat creştinismul, probabil din motive politice şi militare având în vedere că acceptarea acestei religii aducea cu sine legături importante cu puterile regionale din perioada respectivă (Imperiul bizantin şi cel bulgar), însă fără ca poporul să-şi părăsească imediat credinţa autohtonă. Într-adevăr, observăm că la toate popoarele care au acceptat creştinismul fără luptă, aceasta a fost din motive practice şi nu religioase.

De asemenea, introducerea limbii slavone la români nu se poate explica logic decât pe baza unor motive politice şi strategice. Dacă reflectăm puţin asupra problemei, nu vom putea evita concluzia că în timp ce pentru bulgari (bulgarii slavizaţi) răspândirea slavonei însemna extinderea influenţei Imperiului lor, pentru români aceasta reprezenta o ocazie de a forma alianţe militare cu bulgarii împotriva maghiarilor şi altor popoare invadatoare. Şi, aşa cum în ciuda slavonei poporul a continuat să vorbească limba română, tot aşa, în ciuda creştinismului oficial poporul şi-a păstrat credinţa proprie şi adevărată.

Amintim aici cititorului că prin „adevărata credinţă” a românilor nu înţelegem religia dacilor exact cum a existat înaintea erei noastre (de aceea nu o denumim nici „zalmoxianism” nici „neozalmoxianism” după presupusul zeu al dacilor), ci o formă a acesteia prezentând unele modificări, aşa cum ea se formase în perioada ocupaţiei romane şi cum s-a consolidat ulterior în secolele VI-VIII.

Numim această credinţă „adevărată” din mai multe motive legitime. În primul rând, pentru că ea se bazează în mod indiscutabil pe religia dacă, adică religia milenară a poporului român, acesta fiind unul şi acelaşi cu poporul dac. Trebuie subliniat faptul că materialul primar al etnogenezei poporului român a fost civilizaţia traco-geto-dacă, cu influenţe ulterioare (sec. VII î.e.n – IV e.n.) din spaţiul cultural elen şi roman. În al doilea rând, numim credinţa populară adevărată pentru că ea nu este o religie născocită ca cea creştină, ci o religie bazată pe revelaţie divină, dăruită poporului nostru de Zeul străbun încă din adâncul preistoriei şi care s-a dezvoltat de-a lungul secolelor pe baza unei experienţe religioase şi spirituale proprie poporului nostru şi, prin urmare,autentică. Credinţa populară, deci, este religia cea dreaptă şi adevărată a românilor. Ea este adevărata religie ortodoxă (din gr. orthos, drept şi doxa, credinţă) şi cei care cred în ea sunt adevăraţii ortodocşi sau drept-credincioşi.

Influenţele externe care s-au impus în perioada ocupaţiei romane şi cea a popoarelor migratoare nu au făcut decât să consolideze această credinţă autentică a românilor pentru simplul motiv că aceste influenţe au provenit din tradiţii religioase înrudite cu credinţa autohtonă. Observăm că sub împăratul Aurelian (anii 270-275), adică în ultimii ani de ocupaţie romană a Daciei, Soarele devenise Zeul Suprem al Imperiului roman, inclusiv al Daciei şi aceasta a rămas religia oficială a Imperiului până la moartea împăratului Iulian, în anul 363. Or cultul Soarelui la romani fusese preluat de la greci care la rândul lor îl luaseră de la traci. Cum relatează poetul Pindar, după ce Zeul Soare Apollo a clădit Troia, numită şi Ilion („Cetatea întemeiată de Apollo/Helios”), s-a întors în ţara sa de pe Istru (Dunărea inferioară), adică Tracia. Ca şi zeul dac Zalmoxis, Apollo se numea „hiperboreanul”, adică nordicul, nordul geografic şi spiritual pentru eleni fiind Tracia.

Observăm mai departe că slavii care s-au aşezat ulterior pe ambele maluri ale Dunării precum şi în Ucraina, venerau şi ei Soarele (macedonenii încă mai au Soarele ca stemă naţională). Prin urmare, aceste influenţe externe nu au alterat religia autohtonă în sensul negativ al cuvântului, ci mai degrabă, au îmbogăţit-o şi întărit-o, ajutând-o astfel să facă faţă imperialismului creştin.

Defapt, până şi introducerea slavonei ca limbă a cultului creştin, aceasta fiind o limbă pe care poporul nu o înţelegea, a avut efectul de a întârzia mai mult decât a accelera procesul creştinizării. Din aceste cauze, adevărata credinţă a românilor a putut să se menţină mult timp în sate şi cătune departe de focarele creştine urbane, unde influenţa bisericii a pătruns cu greutate. Aşa se face că religia autohtonă s-a menţinut până în secolele XVIII-XIX şi că poporul a continuat să spună „sfântul Soare” până în prezent, un fenomen aproape unic în Europa modernă.

Referitor la importanţa Soarelui la români, Romulus Vulcănescu constată că „Din relatările mitografilor antici, greci şi latini, despre daci şi daco-romani, ca şi din descoperirile arheologilor români reiese că acest cult al soarelui s-a format pe teritoriul Daciei preistorice, înainte de etnogeneza dacă, şi s-a dezvoltat după această etnogeneză la daci şi mai apoi la daco-romani, pentru a se menţine la protoromâni …. Autohtonii au ajuns la forme evoluate şi sofisticate de cult solar, care în unele aspecte ale lui s-a ridicat până la interpretarea metafizică a soarelui. Acest fapt a dus la începutul erei noastre la un proces de solarizare a creştinismului primitiv, local, în care Dumnezeu Fiul a trebuit să fie asimilat cu Soarele sfânt …. solarismul este o dominantă mitică, proprie spiritualităţii pre-, proto- şi române. Poporul român interpretează soarele şi rosturile lui cosmice, terestre şi lumeşti, ca fiind esenţiale pentru concepţia şi viziunea lui terestră despre viaţă şi lume” (Mitologie Română, pp.367-8).

Trebuie observat că o interpretare metafizică a Soarelui se găseşte şi la marii filozofi ai grecilor ca Socrate şi Platon precum şi în Upanişadele hinduşilor, adică tradiţii filozofice care nu se pot descrie ca „primitive”. După Platon, „Ce Binele (Binele Suprem, Divinitatea Cea mai Înaltă) este în lumea inteligenţei pure, Soarele este în lumea vizibilă. Soarele este creaţia Binelui, zămislit după chipul Lui” (Republica 508 b-c).

Această interpretare metafizică a Soarelui se găseşte mai recent la Goethe şi, în particular, la renumitul psiholog elveţian, Dr. Carl G. Jung. Goethe spune: „Dacă sunt întrebat dacă se potriveşte cu firea mea să ador Soarele, atunci spun încă o dată, ‚Cu desăvârşire!’. Pentru că, el este o revelaţie a Celui Prea Înalt, şi de fapt cea mai puternică care ne-a fost dat nouă muritorilor să percepem” (John Oxenford, Conversations of Goethe with Johann Peter Eckermann, Vol. IV: 441-42, New York, 1998).

După Jung, care la rândul său a propus o identificare mistică a Sinelui cu Zeul Soare, „Soarele este în realitate singura reprezentare logică a lui Dumnezeu …. Nimic nu este atât de bine-adaptat ca Soarele pentru a reprezenta Divinitatea vizibilă a lumii noastre …. Soarele este sursa energiei şi vieţii noastre” şi „Cel care are pe Dumnezeu, Soarele, în el însuşi, este nemuritor ca Soarele” (Wandlungen und Symbole der Libido, 1912).

Nu credem că ar mai fi necesar să enumerăm toate poeziile, sculpturile, picturile şi alte opere de artă şi literare legate direct sau indirect de Soare şi produse din evul mediu până în prima jumătate a secolului XX, adică până la cel de-al doilea război mondial care, precum se ştie, s-a sfârşit prin dominaţia lumii de către forţele sinistre ale materialismului capitalist şi celui marxist-leninist. După cum a remarcat marele filolog german Prof. Friedrich Max Mueller, importanţa Soarelui în cultura indo-europeană se desprinde până şi din limba noastră de toate zilele. De exemplu, când spunem „bună dimineaţa” nu ne referim la nimic altceva decât la lumina Soarelui (India: What Can It Teach Us?, 1883).

Continuitatea spirituală, filozofică, artistică şi literară, de la Socrate şi Platon până la Jung, aparent necunoscută anumitor intelectuali români de azi, a fost posibilă numai datorită culturii vechii Europe şi celei clasice, precreştine (greco-romane, tracice, celtice, germanice), în care Soarele a deţinut un rol principal. Aceeaşi cultură precreştină şi extra-biblică a constituit baza întregii Renaşteri europene, a marii mişcări culturale din secolele XIV-XVII, care a reprezentat un moment de importanţă şi amploare extraordinară în istoria Europei şi a lumii, o veritabilă revoluţie socială, politică şi culturală care a pus capăt monopolului exclusiv deţinut de biserica creştină asupra vieţii sociale, culturale şi spirituale a popoarelor europene, schimbând cursul istoriei pentru totdeauna şi dând naştere epocii moderne post-creştine.

Cum recunoaşte poetul Heinrich Heine, „Primii romantici [ai germanilor] au fost defapt mişcaţi de un instinct panteist …. Veneraţia şi afecţiunea lor pentru tradiţiile evului mediu, pentru credinţele populare din trecut – toate acestea au fost o predilecţie redeşteptată brusc pentru panteismul vechilor germani şi pasiunea lor a fost în realitate religia precreştină a strămoşilor lor” („La revolution philosophique, Kant, Fichte et Schelling”, Revue des Deux Mondes, 1834). Acelaşi impuls cultural a inspirat toate mişcările neo-romantice şi naţionaliste din cea dea doua jumătate a secolului XIX şi primele decade ale secolului XX din Germania, Austria şi Elveţia până în Bulgaria, România şi Rusia, având ca ţel eliberarea popoarelor europene de sub dominaţia iudeo-creştină şi restaurarea vechii religii indo-europene.

În orice caz, se vede bine că fără lumina binefăcătoare a Soarelui divin, a Zeului culturii, ştiinţei, muzicii, artelor şi filozofiei, nu am fi avut un Copernic, un Galilei, un Goethe, un Haşdeu, un Coşbuc, un Eminescu sau un Brâncuşi şi am fi şi acum prizonieri în bezna evului mediu cu războaiele lui religioase, cu inchiziţia, tortura, arderea pe rug şi alte patologii ale civilizaţiei iudeo-creştine şi am avea încă plăcerea unei liturgii bolborosite în slavonă.

Biserica creştină care ne-a impus nu numai o religie dar şi o limbă de cult străină, susţine că tocmai „Isus Cristos” din Palestina ar fi fost adevăratul Dumnezeu şi că el s-ar fi sacrificat pentru păcatele noastre şi că de aceea, trebuie să ne supunem bisericii creştine care domneşte pe pământ în numele lui. Pe lângă faptul că nu există nici o dovadă că acest „Isus” ar fi existat, se pune întrebarea, „Ce păcate aveam noi oamenii de astăzi, acum două mii de ani?” Cum se poate accepta o religie care insistă că suntem păcătoşi de la naştere şi chiar dinainte de naştere? Iar dacă prin moartea lui „Isus” ni s-au iertat deja dinainte toate păcatele, de ce mai este nevoie de biserică şi de religia creştină?

În schimb, nimeni nu poate să susţină că Soarele nu există sau că el nu are o importanţă deosebită pentru om. Cum a spus marele platonician italian Marsilio Ficino (1433-1499), „Nimic nu arată natura Binelui mai mult decât lumina …. În primul rând, lumina este cel mai pur şi mai deosebit dintre obiectele perceptibile …. lumina aduce căldura dădătoare de viaţă care îngrijeşte, crează şi mişcă totul …. Prin urmare, ca să spunem astfel, Soarele poate să însemne Dumnezeu. Şi cine ar îndrăzni să spună că Soarele nu există?” (citat în Die Sonne, p.188). Sau, putem adăuga, cine ar îndrăzni să spună că Soarele nu este izvorul vieţii noastre pe pământ? Ce ar fi omenirea şi unde ar fi biserica, fără Soarele din cer? Noi credem că dacă am lăsa Soarele să intre puţin prin biserici, acestea ar fi mai puţin întunecate şi creştinimea ar vedea mai bine de unde vine adevărata lumină.

După cum spune Copernic, „Unii numesc Soarele cât se poate de potrivit ‚Lampa Lumii’, alţii ‚Călăuza’ lor. Trismegist (îl numeşte) ‚Dumnezeul vizibil’, Electra lui Sofocle ‚Cel Atotvăzător’. Şi, cu adevărat, stând ca pe un tron divin, Soarele cârmuieşte familia astrelor active împrejurul lui” (ibidem, pp. 188-9). După Galilei, „Putem obţine (din Vechiul Testament) o confirmare a faptului că acest duh dădător de viaţă şi această lumină (a lui Dumnezeu), care pătrund universul, se unesc şi se întăresc în Soare. De aceea, Soarele este situat în centrul universului” (ibidem, p. 190).

Într-adevăr, trebuie să notăm că până şi Biblia (Psalmii 84.11) spune că „Domnul Dumnezeu este Soarele” sau „Domnul este Zeul Soare” (în versiunea ebraică literar „Iahve Elohim Şemeş”). De asemenea se spune că El răsare, străluceşte, etc. în termeni tradiţional utilizaţi cu referinţă la Soare (a se vedea Deuteronomul, etc.). Dumnezeul biblic este descris mai departe ca Soarele înaripat al Dreptăţii care topeşte munţii şi arde răufăcătorii ca cuptorul (Maleahi 4.1-2). După Iezechiel 43.2-5 acest Dumnezeu a intrat în templul din Ierusalim prin poarta dinspre răsărit şi l-a umplut cu lumina Lui, adică, întocmai cum Soarele intra în templele egiptenilor, cananiţilor şi altor popoare adoratoare a Soarelui. Nu este coincidenţă că sinagogile mozaice au avut intrarea înspre răsărit, adică înspre Soare şi, ulterior, bisericile creştine au avut şi ele altare în aceeaşi direcţie.

Adevărul este că dacă nu am fi îndoctrinaţi şi dacă am citi Vechiul Testament cu atenţie şi în mod obiectiv, mai ales în originalul ebraic, nu am putea decât să constatăm fără nici o îndoială că Domnul Iahve Elohim Şemeş al Bibliei este identic cu Zeul Soare Şamaş (Šamaš) al babilonienilor şi că acelaşi Domn Iahve numit Elion în ebraică nu este altul decit Zeul Soare Ilion (Helios) al grecilor şi Ilion sau Alion al românilor! După cum a arătat Nicolae Densuşeanu pe baza colindelor tradiţionale, în folclorul român Bunul Dumnezeu este identificat cu divinitatea solară Ilion, adică Helios sau Apollo (Dacia Preistorică, cap. 6). De asemenea, Vasile Lovinescu spune că „Bunul Dumnezeu, Ilion, Alion este Apollo” (Dacia Hiperboreană, p. 19, vezi şiColinda).

Identitatea dumnezeului vechitestamentar cu Zeul Soare prebiblic este confirmată de Daniel 7.9 unde Dumnezeu este descris ca un adevărat zeu olimpic care stă pe un tron cu roţi, adică un car (evident tras de cai), iar Psalmi 68.17 spune că el locuieşte într-un munte sfânt între douăzeci de mii de care (de război) şi mii de îngeri sau zei (în varianta ebraică, literar „elohim”).

Acesta fiind cazul, trebuie să observăm că evreii şi creştinii care refuză să creadă în acest zeu solar, nu cred în dumnezeul biblic, ci în unul imaginar, închipuit de ei sub influenţa autorităţilor religioase şi politice.

Dacă se afirmă că dumnezeul biblic nu este numai zeul Soarelui dar şi al Cerului ş.a.m.d., atunci noi răspundem că tot aşa este şi dumnezeul poporului la autohtoni (a se vedea Cerul Tată, Sfântul Cer, etc.). Cu alte cuvinte, Dumnezeu în credinţa populară română este o divinitate nevăzută a Cerului, dar şi una văzută, a Soarelui (Soarele Sfânt, Mitologie Română, pp. 367-90, etc.).

Cei care susţin că Soarele nu este divin, sunt contrazişi de Vechiul Testament (Psalmii 33.6) care spune că Dumnezeu a făcut prin duhul său astrele cereşti, care devin astfel fiinţe divine: „Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului, şi toată oştirea lor [adică Soarele, Luna, Stelele şi zeii sau îngerii] prin suflarea gurii lui”. Este clar că ce este făcut din suflarea sau duhul lui Dumnezeu este, prin definiţie, fiinţă vie şi divină.

Credinţa sau mai bine zis superstiţia după care Soarele făcut de Dumnezeu este diabolic şi necurat şi că a adora Soarele ar fi un păcat şi o crimă este, deci, inadmisibilă. Dacă închinându-ne la icoane făcute de om ne închinăm la Dumnezeu, atunci închinându-ne la Soare care este creaţia lui Dumnezeu, tot la acelaşi Dumnezeu ne închinăm, şi chiar mai bine, Soarele făcut de Dumnezeu fiind în mod necesar mai adevărat decât icoanele născocite de om. Pe scurt, cei care adoră Soarele, adoră lumina lui Dumnezeu şi prin aceasta pe Dumnezeu însuşi.

Divinitatea Soarelui este dealtfel confirmată şi de candelabrul sacru cu şapte braţe al religiei evreeşti (menora), a cărui lampă centrală este numită şi azi Şemeş, adică Soare (original, desigur, Soarele sfânt). Aceasta lampă centrală, numită şi Lampa lui Dumnezeu, Ner Elohim, a fost tradiţional folosită pentru a aprinde celelalte şase lămpi, simbolizând astfel faptul că Soarele, adică Lumina lui Dumnezeu, luminează planetele şi tot cosmosul. În plus, dacă ţinem seamă de faptul că cele şapte lămpi ale menorei sunt descrise în Zaharia 4.2-10 ca „ochii lui Dumnezeu” şi reprezintă cele şase planete împreună cu Soarele care domneşte peste ele şi de la care ele primesc lumina, atunci obţinem o imagine completă şi cât se poate de clară a unui autentic cult solar* (C. Adler şi J. D. Eisenstein, „Menorah”; E. G. Hirsch şi W. Nowack, „Candlestick”,Enciclopedia Evrească).

Prin urmare, se poate afirma că deşi Dumnezeu este unul, nevăzut, ş.a.m.d., El se manifestă vizibil prin creaţia Lui, inclusiv astrele cereşti dintre care Soarele sfânt este cel mai luminos şi mai vădit. După cum spune Psalmul 19.1, „Cerurile vorbesc de slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vestesc lucrarea Lui”. Iar în scriptura Sefer ha’Zohar, Expunere asupra Tainelor Biblice 8b-9a, se recunoaşte de către rabinii evrei că „Cerul în care sunt Soarele şi Luna, Stelele şi Constelaţiile, este adevărata Carte a lui Dumnezeu”.

Reiese în concluzie că intelectualii români nu au motiv să se jeneze de credinţele populare autohtone sau să-şi imagineze că religia biblică este mai presus de cea română stabilită din strămoşi.

De asemenea trebuie să observăm că poporul român a existat timp de mii de ani fără biserica creştină. Se înţelege de la sine că acest popor milenar nu depinde pentru existenţa lui de biserică, ci biserica de el. Prin urmare, nu poporul trebuie să se aplece voinţei bisericii, ci biserica voinţei poporului. Iar voinţa poporului nu este ca credinţa strămoşească să se uite şi să se piardă, ci să se păstreze cu toată cinstea care i se cuvine, căci ea este adevărata credinţă a românilor.

_____________________

* Deosebit de interesante sunt şi datele arheologice arătând mozaicuri cu zeul Helios într-un car tras de patru cai (cvadrigă) în centrul unui cerc compus de cele douăsprezece semne ale zodiacului, găsite în sinagogi ca aceea din Hammat Tiberias (sec. III-IV e.n.) şi Bet Alfa (cca. 518-578 e.n.). Mozaicul sinagogii din Sepphoris (Zippori), capitala Galileii, secolul V e.n., arată aceeaşi temă cu singura deosebire că îl reprezintă pe Helios nu sub forma lui antropomorfă, ci astrală (însă tot în car tras de cai).

În articolul său „Mosaics of Sepphoris: Jewels of the Galilee”, specialistul în arheologia Israelului, Dr. Mark W. Merrony, constată că „tema decorativă” a Zeului Soare a fost comună în vechile sinagogi din Israelul de nord, adăugând că semnificaţia ei este subiectul unor discuţii aprinse la arheologi şi istorici ai artelor (publicat în revista britanică de artă antică şi arheologie Minerva, noi./dec. 2005, pp. 43-46; a se vedea şi Z. Weiss, The Sepphoris Synagogue. Deciphering an Ancient Message through its Archaeological and Socio-Historical Contexts, 2005).

Faptul este că în contextul sinagogilor, în special când ea apare împreună cu menora şi alte simboluri binestabilite ale religiei evreeşti, tema zeului Soare nu poate fi pur decorativă, ci trebuie să fi avut totuşi un înţeles religios sau filozofic. Care ar fi acest înţeles se desprinde clar din consideraţiile de mai sus, îndeosebi dacă notăm că după cum recunoaşte Vechiul Testament, timp de sute de ani, regii lui Iuda „slujiseră Soarelui, Lunii, Zodiilor şi întregii oştiri a cerurilor şi ţinuseră cai şi care dedicate Zeului Soare Şemeş la intrarea templului din Ierusalim” (IV Regi/2 Împăraţi 23.5, 23.11). Având în vedere că acest templu fusese ridicat de către Solomon însuşi, marele rege al evreilor şi fiu al lui Dumnezeu, care şi el „slujise altor dumnezei” (III Regi/ 1 Împăraţi 11.5) acesta a fost probabil la origine un templu politeist, precum a fost şi religia evreilor, în care Soarele avea în mod firesc o funcţiune importantă, ca la mai toate popoarele din antichitate, inclusiv dacii şi urmaşii lor românii.

Surse:

Cueşdean, Lucian Iosif. Româna, limba vechii Europe, 2006.

Densuşianu, Nicolae. Dacia Preistorică, 1913. Retipărit, 2002.

Eliade, Mircea. De Zalmoxis a Gengis-Khan: Etudes Comparatives sur les Religions et le Folklore de la Dacie et de L’Europe Orientale, 1970.

Enciclopedia Evrească ( Jewish Encyclopedia), 1906.

Enciclopedia Catolică (New Catholic Encyclopedia), 2nd. ed., 2003.

Hildebrandt, Dieter. Die Sonne. Biographie unseres Sterns. Muenchen, 2008.

Hopkins, Keith. A World full of Gods: Pagans, Jews and Christians in the Roman Empire, 1999.

Jones, P.; Pennick, N. A History of Pagan Europe, London, 1995.

Lovinescu, Vasile. Dacia Hiperboreană (publicat în limba franceză cu titlulLa Dacie Hyperboreene, 1936-7), trad. rom. R. Cristian şi F. Mihăescu, Bucureşti şi Chişinău, 1993.

Merrony, Mark W. „Mosaics of Sepphoris: Jewels of the Galilee”, Minerva,The International Review of Ancient Art & Archaeology, vol. 16, Nov/Dec, 2005.

Oxenford, John. Conversations of Goethe with Johann Peter Eckermann, 1998.

Platon. Republica.

Popescu, Emilian. Ortodoxia Românească, 1992.

Vulcănescu, Romulus. Mitologie Română, 1987.

credrom.org