ÎN CĂUTAREA OMULUI DIVIN

MIHAI CIUBOTARU

Omul contemporan este prea fericit, prea împlinit, prea fericit cu adevărat şi prea împlinit în zilele noastre? Fost-a omul prea fericit şi împlinit în general?
A cunoscut el vreodată, cunoaşte în prezent, ori va cunoaşte în viitor taina sacră, sărbătorească a fericirii supreme, a păcii, a eternităţii?
Veşnica întrebare pe care şi-a pus-o şi şi-o va pune în permanenţă, din clipa când ştiinţa 1-a îmbarcat pe Arca cunoaşterii şi a succesului, aducând în conştiinţa sa ba zile cu soare, ba dezlănţuind furtuni grele, veşnica şi unica întrebare care a fost, este şi va fi: „Ce este fiinţa umană? De unde venim noi, oamenii? încotro mergem? cere o dezlegare urgentă, cât mai urgentă.
Astăzi, când la inspiraţia infinitului Timp s-a întredeschis întrucâtva poarta sa de nepătruns, ermetică, se pare că începe adevărata dramă a fiinţei umane.
Să ne imaginăm doar pentru o clipă destinul fiinţei umane în acel cadru existenţial, când odiseea sa terestră avea să-şi pornească roata vremii. In cele din urmă, miracolul s-a produs. După mai bine de zece milioane de ani de eforturi, viaţa 1-a ridicat pe protoom în picioare.
Acum el este vertical. Merge. Să-1 aplaudăm deci cu dragoste. Piesa începe. Piesa cea fără de capăt. Piesa vocaţiei sale. El, acest protoom, dizgraţiat şi anodin, în mijlocul unei splendori de multe alte animale preistorice, a pornit în marele său pelerinaj divin. A început să exploreze paradisul său terestru. Totul i se pare supranatural. Această natură atât de frumoasă, dar ostilă. Nu avea de ales, ori trebuia să gândească sau să dispară pentru totdeauna din miraculoasa grădină a vieţii.
Scânteia conştiinţei care i se aprinse şi care în viitor va încerca să devină flacără, la început, acea sclipire de conştiinţă avea să-i demonstreze nezdruncinat că el nu era decât o jucărie în lumea aceasta plină de mistere, de taine, enigmatică.
El însuşi era o taină pentru sine, aruncat într-un mediu de o întinsoare fără limite, în aparenţă necunoscută, ce-1 ameninţa constant, ameţit de dezorientarea care-1 apăsa şi care-1 forţa de a-şi găsi echilibrul şi orientarea în spaţiu. Mai exact, axa! In jurul căreia urma să-i graviteze existenţa.
Aşadar, totul era misterios pentru dânsul, camarazii săi dintotdeauna şi eterni de drum: soarele, luna, fulgerele, cântecul izvoarelor, murmurul copacilor care îi vor dărui o fărâmă din sufletul lor, fraţi pe care el îi va venera cu dragostea necondiţionată a copilului inocent. Se afla în staţia vieţii când lumea îi părea magică, în care duhurile, spiritele, sufletele, aceşti sfetnici supranaturali îi erau stăpâni şi, luându-1 de mână, aveau să-1 poarte cu dragostea lor părintească în pelerinajul său existenţial.
Orişicare şi orişice pe lumea aceasta va avea un suflet pentru el – Piatra, Copacul, Floarea, Râul – pentru el, copilul teribil al vieţii. Va înălţa într-un extaz sublim cântece-rugăciuni congenerilor săi şi va închina, ca un posedat, în transă, un spectacol mistico-ritualist Divinului, forţei invizibile, prezente pretutindeni şi peste tot, de care el simţea să depindă, precum toate şi totul în jur, dar pe care el nu era în stare încă s-o personalizeze. Deci viaţa sa comunitară era un act religios într-un univers religios. A trăi pentru el, ca fiinţă umană, însemna în sine un act religios, pentru că atât alimentaţia, viaţa sexuală, cât şi munca aveau o valoare sacramentală. A fi om era egal cu a fi religios.
Se vestea vremea când el, copil rebel, trecând prin clipe de revoltă, îşi va arunca suliţele către cer, care, zburând prin nouri, aveau să străpungă demonii. Primele sale descoperiri tehnologice – modelarea artistico-utilitară a pietrei, domesticirea focului – îl vor propulsa pe scena competiţiei, devenind parte intimă a universului său religios.
Iar în frumoasele zile când în meniul său cotidian aveau să-şi găsească rostul iepurii, melcii, broaştele, ghinzile, ciupercile, alunele, prunele etc, ouăle de păsări, el îşi va manifesta de acum dimensiunea sa universală, regală: era în stare să consume un întreg arsenal de hrană. Totaliza, aşadar, un succes mare şi el se putea mândri cu sine. Era perfecţiunea însăşi. Centrul lumii. Gândea. Făurea. Era cert că trăia cu gândul unei vieţi eterne. Acest pelerin preistoric, acest stăpân al Edenului subpopulat, robotea inspirat la vreun careva model de cremene şi îşi admira talentele sale de vânător, pescar şi culegător desăvârşit, făurind şi răspândind pe pământ o civilizaţie unitară, ecumenică.
Era vremea magilor, care credeau că dezordinea ce exista în lume ascundea o ordine, pe care doar ei aveau dreptul s-o cunoască, iniţiaţii. Să fi fost această epocă de aur, paradisul terestru, când totul se vestea din belşug, păsările, peştii, animalele, iar strămoşii omului de astăzi, strămoşii mitici, integraţi în natură, erau stăpâniţi de puternicul simţ de solidaritate a tuturor semenilor, cu gândul întotdeauna la cei morţi şi vrăjiţi de frumuseţile şi podoabele vieţii, ale Terrei, fiind una în toate, şi la bine, şi la rău?
Religia cosmică era să intre în viaţa lui, pentru că activitatea sa religioasă se vedea a fi dominată de marele mister, cel al înnoirii periodice, întruchipat în Arborele cosmic, arborele cel sacru. Visa la o lume nouă. la o altă lume. Se vedea un homofaber în stare să pună în mişcare un grandios şi nesfârşit proiect de noi şi noi descoperiri, în mintea lui mistică, visătoare şi protestatară, totodată începeau să prindă contur cele dintâi, primele mituri cosmogonice (cu privire la apele primordiale, munţii cosmici, „centrul lumii”) ori a celor dintâi mituri despre originea sa, a planetelor, a animalelor. Era încântat de cuvântul său şi de limbajul mistico-religios, a cărui putere miraculoasă îi va fi sprijin şi ajutor în crearea unei lumi pline de basm, fantastică, ancorată totuşi, în cele din urmă, în realitate.
Terra era casa sa eternă, mama lui naturală. Iar cerul – tatăl lui natural. El se crezu, copilul cel norocos-nenorocos, fascinat de magia cuvântului şi a gândirii, îndreptăţit să zidească ordinea în această lume, să instituie structuri, ierarhii, să facă clasificări. Pe scena istoriei îşi făcură apariţia zeii nemuritori, care, umanizându-se, antromorfizându-se, se văzură să li se acorde responsabilitatea de organizare, garantare şi supraveghere a ordinii cosmice. Iar sieşi, făurarului divin al unei noi ordini a lumii, îşi rezervase destinul de a fi creat de zei pentru a-i servi, căci aceştia aveau nevoie de veşminte şi mese zilnice.
Le va urma cu mare sfinţenie poruncile ce asigurau buna desfăşurare a Cosmosului şi a vieţii oamenilor, le va înălţa temple impresionante, palate ale zeilor în care vor fi veneraţi de faraoni şi regi, fiii zeilor, trimişii şi păstorii popoarelor, chemaţi să instaureze pacea şi dreptatea pe pământ. Iată că, de acum încolo, îşi făcea apariţia în cadrul temporal-istoric Piramida ierarhică. Sus – aleşii, iar jos – nealeşii. Dar, spre marele lor regret, din Panteonul acesta universal al numărului infinit de zei nu puteau face parte fiii lor, căci erau muritori.
Însă zeilor le este sete ca-ntotdeauna, sete de putere, de suveranitate universală, de veşnice războaie. Cei de sus, regii şi faraonii, aleşii, păstorii popoarelor îşi duceau o viaţă de zei, fiind o copie fidelă a acestora pe pământ, dând dovadă de cinste zeilor nemuritori, organizând în onoarea lor mari sărbători religioase. Le vor cere îndurare prin rugăciuni şi imnuri, le vor oferi sacrificii, iar ofrandele se vor dovedi impresionante -animale curate, alimente dulci, băuturi divine, culminând cu daruri preţioase: obiecte de aur şi argint, însă vor rămâne mai departe muritori. Cei de jos, figuranţii acestor mari spectacole, se vor mulţumi cu darurile celor aleşi, predestinaţi unei vieţi plină de griji şi nevoi, sărăcie şi boli, suferinţe, limitaţi de „moira” zeilor”, cu un destin prestabilit.
Precar şi efemer, lovit crunt de zeii nemuritori când avea divina inspiraţie să scape de moarte, în dorinţa să devină egalul lor, el, omul Eladei democratice, luminat şi cu voia timpurilor, se autosacraliză, declarându-se perfecţiunea însăşi şi redescoperindu-şi sensul existenţei în „bucuria de a trăi”, ce avea să ia o dimensiune religioasă. Trăieşte-ţi clipa, prezentul, admiră-ţi frumuseţea, armonia, căci tu eşti măsura tuturor lucrurilor: homo faber, homo philosophus, homo aesthetikos.
Dar va fi aşteptat şi va sta curând faţă-n faţă la un capăt de spirală cu războinicul-atlet, învăţăcelul său, care va califica treburile poetico-filosofice ale dascălului său drept femeieşti, inaugurând un capitol de erou-cuceritor al lumii antice şi va zidi un imperiu ce va să transforme viziunea de unificare a lumii în realitate. Pe scena istoriei se vestea să intre Roma, zeiţa şi stăpâna lumii. Cetatea Eternă, homo titanus, supraomul ce va institui Dreptul, respectul religios pentru tradiţie, disciplină, devotament pentru stat, toleranţă, căci Roma Eternă urma să fie locul cel mai demn de întâlnire al tuturor religiilor de pe pământ, iar împăraţii săi divinizaţi şi procla¬maţi zei ai „Vârstei de Aur-„.
Făuritor de istorie, supraomul antichităţii va lăsa drept moştenire drumuri, superbe clădiri, sanctuare, amfiteatre, terme, apeducte în provinciile şi în ţările cucerite şi saturate de atâta sânge, aşadar, va construi poduri de unitate şi opulenţă, de pace. Supraomul antichităţii îşi va construi civilizaţia sa cu proiecţie milenară pentru ca, după o măreţie divină, să cadă într-o teroare a degradării moravurilor, a nebuniei umane.
El, supraomul, pentru care zeii cei mai puternici erau şi cei mai buni, precum undeva în alte părţi, în alte ţări, la acest capitol, de exemplu, paria lui Buddha, cavalerii din Iran ai lui Zarathustra, beduinii din deşerturi şi profeţii, îşi aveau concepţiile lor.
In India omul îşi găsea salvarea în legea secretă a compasiunii universale şi umane, în Iran i se pretindea să zboare în ajutorul Binelui contra forţelor răului. Iar Evreii nomazi erau absorbiţi de gândurile unui Dumnezeu drept – un Iahve ori Mesia descendent.
Iată-1, în cele din urmă, el, supraomul, învins de timp, aşadar, de Hristosul, Dumnezeul-Om, de Iubire şi Dreptate, de Hristosul. Dumnezeul-Om, care va fi după o procesiune de batjocură şi trădare a „alesului popor”, dezamăgit de a nu i se fi oferit fericirea terestră, va fi răstignit pe cruce, săvârşindu-se astfel cel mai mare scandal din toate timpurile – uciderea Domnului.
Toate religiile lumii tind să explice tragedia omului, să găsească justificări, să pătrundă dincolo de hotarele reale ale răului, bolii, să pătrundă dincolo de hotarele obiective ale morţii – răului suprem. Vedele, Buddha, Lao-Tze, Zarathustra aveau să propună sisteme spirituale pentru a-1 elibera pe om de această suprapovară, de suprapovara morţii, dar nimeni nu avuse geniul de a se gândi la o asemenea întorsătură a lucrurilor, nimeni nu se va gândi la moartea Domnului şi la învierea Sa – darul cel mai de preţ adus umanităţii – speranţa.
Acum, el, omul avea o viaţă veşnică, doar trebuia să-şi deschidă inima, să-1 iubească pe Domnul, Dumnezeul său cu toată inima şi cugetul, cu tot sufletul, să-1 iubească pe aproapele său ca pe sine însuşi, să devină desăvârşit, precum este desăvârşit Tatăl său ceresc, zidind împărăţia lui Dumnezeu, în care, el, omul, va să devină homo sanctus, asemenea lui Dumnezeu, homo credinciosul, spiritul pur.
Căci lisus Hristos îi spusese: dă-i Cezarului ce-i al Cezarului: domnia în această lume terestră, bogăţiile, gloria.
Va dura împărăţia asta spirituală până-n ziua când în împărăţia lui Dumnezeu el va înălţa sfânta biserică şi va îmbrăca straie bisericeşti, mai păstrând o vreme o societate de egalitate a credincioşilor în faţa Celui de sus, dar Eterna Piramidă ierarhică, a celor aleşi ai lumii, va să revină, căci acum el era suveran pontif, episcop şi Domnia sa era făcut precum mulţi alţii din materie.
Ca să ajungi în împărăţia Cerurilor trebuia să treci prin poarta bisericii, iar cheile de la ea se aflau în mâinile episcopilor privilegiaţi. Iată că lisus Hristosul, cel ce avea să revendice Atotputernicului Cezar libertatea de conştiinţă pentru credincioşi, Atotputernicului Cezar ce stăpânea până şi inteligenţa şi sufletul cetăţenilor, se văzu uzurpat şi trădat.
Idealul lumii antice a dus către opresiune, către despotism. Imperiul sufletelor, pe care pusese stăpânire homo clericus, avea să ajungă la tirania minţilor intelectuale.
Intoleranţa va dezlănţui teribile războaie cu împăraţii şi regii pentru ideea de supremaţie, războaie religioase intercreştine duse, ironia sorţii, în numele învăţătorului Iubirii şi al Dreptăţii, lisus Hristos, va lua dimensiunea vestitelor cruciade de eliberare a „sfântului mormânt” şi a „locurilor sfinte”, a groaznicelor inchiziţii.
De la o vreme se vestea să bată tot mai insistent clopotele ameninţătoare de ideal unic al Jihadului oştenilor lui Mahomed.
Întristat, împărăţia lui Dumnezeu întârzia, el se va apleca un timp asupra cărţilor sfinte ale înţelepţilor indieni şi chinezi într-o eternă căutare a vocaţiei sale de om. Dar răspunsurile nu fură pe măsura aşteptărilor sale. Aşadar, nimic nou. Deja trăise toate aceste stări şi chipuri. Plictisit de profeţi şi profeţii, el se puse atunci să stăpânească planeta.
Astăzi, el, homo contemporanus, este fiinţa cea mai puternică a naturii. În Memoria Umanităţii pagina sa de temerar explorator al pământurilor noi va demara în acele vremuri străvechi când negustorii, preoţii ori curioşii, pur şi simplu, vor parcurge continente, trasând sau brăzdând drumuri pentru caravane, pe urmă aventurierii se vor îmbarca în corăbiile lor cu pânze, navigând în descoperirea a noi căi către Africa, Lumea Nouă, Oceanul Indian. Apoi va să vină vremea automobilelor şi a trenurilor. Proiectele sale erau mari, cucerit cu desăvârşire de ideea de progres – salvarea lui unică.
Când, deodată, iată că din timpuri se va face auzit glasul unui nou profet anunţându-1: „Dumnezeu a murit!” Avea să tresară. A murit? A murit pentru totdeauna. Să fie definitiv?
Trecu un timp printr-o stare de derută, nu-i venea să creadă, se poate, să moară? Deci, nu rămânea decât el, Atotputernicul Universului. Ce fericire!
Intre timp, va urca în avion să facă plimbări zeeşti. Animalele fură subjugate şi supuse pentru totdeauna, râurile îndiguite produceau energie electrică, pădurile îmbătrânite sau exploatate peste măsură, regenerate, mlaştinile uscate şi transformate în oaze înfloritoare, viaţa avea să prindă rădăcini până şi în sânul deşerturilor.
Se putea vedea pe el însuşi la televizor, în culori chiar, afacerile şi le aranja la telefonul mobil, iar în clipele de răgaz asculta o muzică divină la radio. Centralele atomice deveniră un lucru ordinar, iluminându-i palatele de lux şi punând în funcţiune uzine gigantice. Iar calculatorul îi va deveni podoaba şi jucăria cea mai iubită. De la o vreme începu chiar să facă turism în navele sale cosmice.
Demiurg, se gândea să construiască staţii orbitale – uzine de fabricare a unor produse vital importante, navete spaţiale care să transporte mărfuri şi călători între pământ şi spaţiul extraterestru, sateliţi şi platforme spaţiale pentru producerea energiei, cuptoare spaţiale pentru prelucrarea materialelor extrase de pe Lună sau alt corp ceresc, oraşe spaţiale-platforme sau insule, sate acvatice submarine sau semisubmarine şi a unor fabrici platforme, oraşe plutitoare,.
Dar asta va fi în viitor, în prezent, telinorevoltaţii îl asalta, nu-i dau pace, cer să fie diminuată partea cea mai mare a tehnicii, să se reducă mobilitatea demografică, să se facă anume ca oraşele să-şi piardă vitalitatea şi să moară, şi să se impună o cultură ascetică în numele conservării resurselor. El însă e mândru, modern şi progresist. E un bancher mare. Bunurile materiale sunt totul pentru el. Goana nebună după profit, concurenţă, rivalitatea sunt domeniul său intim. Pe deasupra e şi diplomat. Va investi bani în zeci de genii care vor meşteşugi ode, poeme, discursuri de dezarmare, cântece despre pace, dar în acelaşi timp se va pregăti în taină de război, probabil, de războiul cel mal devastator, de o scandaloasă speculaţie de bursă care în câteva clipe este în stare să-i aducă sume fabuloase, iar pe mii, pe zeci de mii de oameni nevinovaţi să-i facă lefteri şi să-i arunce în strada mizeriei. Egoist precum o fiară, va arde ori va arunca surplusul de roadă în mare, va îngropa în pământ milioane de capete de vite, dar nu va micşora preţurile. „Hm! – va rămâne nedumerit când i se va imputa cinismul şi lipsa de scrupule, insensibilitatea. – Chiar şi dacă o parte a populaţiei mai moare de foame, totuşi oamenii numai sunt canibali!” Demn de a fi urmaş bun al stră-stră-străvechimei, când pentru a supravieţui trebuia să omori, erau zile când el savura scenele acestea de tragedie umană. Obosit de atâta trudă la opera divină a paradisului său terestru în cele şase zile, în a Şaptea zi el îşi hodinea atotputernicul trup. Se desfăta punând pariuri fantastice la cursele de cai, meciurile de fotbal şi de rugby, în cazinouri, iar nopţile îşi petrecea preţiosul timp în bordelurile cele mai luxoase, răsfăţat de nimfe.
Pretutindeni în aceste locuri sacre lăsa sume fabuloase. Era atât de mărinimos, darnic, era întruparea bunătăţii. Când aveau să se abată peste el marile probleme, catastrofe, nevoile, îşi va îneca necazurile în careva cercuri de fanatici adoratori ai lui Bachus ori Narke. În jur se vestea o lume nespus de frumoasă, în culori roze, doar roze, roze. Avea senzaţia că trăise starea asta cândva, dar nu-şi putea aduce aminte unde, când şi în ce epocă. O vreme, timpurile îi vor fi aliaţi fideli, dar după cum nimic nu e statornic, totul se schimbă pe lumea aceasta, totul este într-o mişcare continuă, conştiinţa cea aleasă şi îngrijorată a iudaicilor, creştinilor, musulmanilor, hinduşilor şi budiştilor va dori să se împace cu el, chiar să se împrietenească, avertizându-1 că este peste măsură de orgolios, înfumurat şi egoist şi că este uzurpatorul adevărurilor, îl îndemnau să li se supună, să devină alesul lor, în caz contrar, căderea şi absorbirea sa de neant era iminentă. El va surâde. Egoist, el, ca şi cum ei erau mai puţin egoişti. I se reproşa că, în ciuda optimismului, ţelul său, urmărit cu atâta consecvenţă – fericirea oamenilor -, n-a fost atins, iar progresul în plan material n-a dus la o calitate a calităţilor şi în plan spiritual, că viaţa sa a devenit o simplă automatizare, iar el s-a depersonalizat, transformându-se într-un „om robot”. Egoist? Monopolist al adevărurilor? N-au decât să-şi vadă bârna din propriii lor ochi. De parcă nu erau şi ei bolnavi, atinşi de caria complexului de superioritate. Fiecare dintre oponenţii săi îşi apăra propriile valori, modul de viaţă şi formulele de religie şi filosofie. Se va găsi careva dintre ei, totuşi, ceva mai înţelept, în stare să recunoască faptul că toate culturile, absolut toate sunt în egală măsură de importante şi bogate, că venise vremea când drept principiu de bază al tuturor trebuia să devină Măria Sa Sfânta trinitate – Adevărul, Iubirea, Binele – fericirea lumii. Unii dintre ei vor dărui umanităţii ideea de libertate individuală, socială, iar alţii -distinsa toleranţă religioasă, lucruri sublime.
Asta este şi era cazul să înţeleagă mult respectaţii şi slăviţii domni. Înmărmuriţi de a fi auzit un răspuns atât de temeinic, de o asemenea sclipire de inteligenţă, până la urmă nu-şi puteau da seama cine stătea în faţa lor: un cinic ori un înţelept?
– Sunt un om liber, liber, liber!! va striga el. -Ba eşti o fiinţă absurdă, o creatură absurdă, cu o existenţă absurdă, un non-sens! îl vor încolţi crâncen profeţii de astăzi.
-Nu este adevărat! va riposta el revoltat.
-Dar îţi cunoşti vocaţia? Care este vocaţia existenţei tale? îl întrebară ei.
-Vocaţia? Vocaţia? Nu ştiu. Se zice că am mai multe vocaţii, răspunse
el. „Este o paiaţă, un clovn, un măscărici!” se pronunţară alţi profeţi. „O brută, un pungaş, un pierde-vară, îşi spuseră părerea mai mulţi profeţi. Un criminal al Universului!”
„O, Tată, Tată! exclamă el, pe neaşteptate, disperat. Apără-mă, Tată!”
Tresări surprins. Se simţea atât de singur şi neajutorat, purtat de valurile eterne ale vieţii.
„Fiule, linişteşte-te, mai întâi, îi va răspunde Tatăl său. Nu eşti singur şi nu uita asta. Tatăl tău este şi va fi mereu alături de tine, fiule drag”.
„Mă iubeşti, vasăzică. Dar am impresia câteodată. Tată, că înnebunesc, îmi trăsneşte capul de atâtea teorii, concepţii, doctrine filozofice şi religioase. Tată, spune-mi, Tată, care este vocaţia mea, rostul meu în această frumoasă aventură care este viaţa? Am o vocaţie’? Te voi putea vedea într-o zi? Vreodată? Sau viaţa-mi este o iluzie, iar visul fără speranţă?”
„Este destinul tău, fiule. E steaua ta călăuzitoare. Ani grei, ani mulţi, ani lumeşti, foarte mulţi, mulţi de tot vei merge, fiule, pe drumul divin al speranţei. Vei avea căderi şi înălţări. Vei face sacrificii, te vei târî până şi în brânci, dar vei fi totdeauna cu gândul la marele tău vis.
Nu este un sacrilegiu, fiule, să-1 vezi pe Tatăl tău. Să stai la sfat cu Tatăl tău. Tatăl care ţi-a hărăzit un destin regal în împărăţia Vieţii. Ştiu că se întâmplă să mă huleşti, să mă iei în batjocură, să mă neglijezi, să mă negi, dar cunosc de asemenea că în adâncul inimii şi al sufletului te gândeşti la mine şi nu mă vei părăsi niciodată, şi aşa va fi pururea, fiule”.
„O, Tată, suferinţele mă îngrozesc, vor să mă facă pustnic, răul mă sugrumă, vrea să mă facă stăpân, iar binele – acel focuşor al omeniei – ce pâlpâie încă în mine, vrea să se stingă, şi eu simt că mor.
O, Tată, tu, care-ţi dăruieşti propria viaţă, eterna-ţi energie divină Universului nostru, dai sens zidirii tale, în care toţi şi toate lucrurile au un rost, mai ai puterea să mai crezi într-un ingrat, mai crezi în mine ori sunt pierdut pentru totdeauna? Viaţa-i un fum, iar eu sunt câinele de stradă al Universului-miracol?”
„E mare tângă în Univers când fiul meu plânge, lăsat de curaj şi de voinţă. Nu plânge, fiule. Au, nu vezi că Tatăl tău ţi-a dăruit totul, mai mult decât s-ar putea chiar? Ţi-am dăruit gândirea mea, ţi-am dăruit cuvântul. O, fiule, să nu vezi că te afli în nemărginitele ceruri? Să nu vezi că eşti lumina întrupată? Să nu simţi că eşti suflarea divină? Să nu-ţi dai seama că eşti stâlpul şi dragostea vieţii? Că ţi s-a dat un destin ales, mare? Fiinţă împlinită şi nemuritoare. Dar nu stăpân. E ridicol.
Priveşte mai bine, o, fiule, la rânduiala unui lan de grâu, în care fiecare spic-spicuşor absoarbe şi beneficiază în egală măsură de lumina caldă a soarelui meu. E rânduiala de aur. Şi ţine minte pururea că eşti Om. Pace ţie, fiule”.
„Sunt Om. S-ar putea să se întâmple într-o zi să pot comunica prin gânduri, să pot descoperi bogăţiile Terrei, Universului, datorită unor tehnologii de vârf, perfecte, capabile să excludă factorul distructiv, să cunosc legile subtile ale naturii care mă imploră să-i întind o mână de ajutor, s-o ocrotesc cu demnitate. E adevărat că şi acel firişor de iarbă, şi acea pasăre măiastră, şi acea apă dulce-potolitoare, şi acel văzduh învietor, reprezentăm cu toţii o comunitate de energii cu un destin calitativ divers şi de înfrăţirea şi toleranţa noastră va să depindă supravieţuirea întregii familii a Vieţii Universului binecuvântat de Tatăl nostru.
Ce voi alege însă astăzi eu, copilul cel iubit, răsfăţat şi preferat, între splendoare şi mizerie, sau mă voi angaja pe drumul de veci al desăvârşirii şi vocaţiei divine pentru a-mi recâştiga sensul şi demnitatea? Asta-i întrebarea timpului!”
Epoca contemporană – era ştiinţei – subjugată de ideea de bunăstare şj a tehnicii, este o epocă în care infatuarea şi areligiozftatea se preumblă zgomotos urcaţi în carul triumfului pe arterele întinse ale vieţii terestre, vieţii omului. Este trist să vezi cum planeta noastră este devastată de cutremure politice şi sociale, cum lumea se zbate în temniţa unor mentalităţi vechi care înaintează încet, dar ferm spre amurgul existenţei lor. Evoluată, conştiinţa noastră se află în pragul unei revoluţii mari – revoluţia spirituală, o necesitate vitală şi indispensabilă a timpului dat. Vom da dovadă în această perioadă istorică de responsabilitate şi înţelepciune pentru a pune capăt ori a minimiza această discrepanţă îngrozitoare ce s-a format în lumea noastră între tradiţie şi progres, între concepţia religioasă şi doctrinele materialist-istorice. Vom avea inspiraţia divină să înţelegem că problema schimbării mentalităţii trebuie continuată prin deschideri culturale care să includă în programul lor vast de activitate asimilarea temeinică a culturilor antice create în istorie de toate popoarele de pe planetă. A vorbi frumos despre umanism şi fraternitatea dintre popoare, fără o dezvoltare practică, este un act de lipsă de civilizaţie. Este nevoie de a cunoaşte omul cât mai profund. în general oamenii, indiferent de apartenenţă naţională şi rasială. Cel mai mult se păstrează în istorie sufletul civilizaţiilor, şi nu dezvoltarea lor tehnico-materială. Puterea politică, economia, tehnica reprezintă doar aspectul exterior al vieţii popoarelor.
Încărcate de energie în special pragmatică, ele au contribuit mai mult la dezbinarea lumii, a oamenilor, şi nu la mult visata unitate. Neglijarea şi negarea textelor reprezentând vechile tradiţii, precum Biblia, Vedele, Talmudul, Avesta, Tao sau Coranul – texte doldora de înţelepciune – ar fi o greşeală de neiertat şi o dovadă de barbarie, dar totodată ar fi o greşeală de neiertat şi faptul dacă n-am înţelege că orice etapă a istoriei, a vieţii, îşi are felul propriu de a percepe lucrurile, de a-şi alege modul de a trăi în virtutea satisfacerii formei mentis a omului, care trăieşte într-o epocă a ştiinţei şi a navigaţiei spaţiale, extraterestre.
Ceea ce ne-a lipsit nouă totdeauna a fost şi rămâne încă dezinteresul total, dragostea necondiţionată faţă de Divinitate, Viaţă. Om – eternul suflet, sfânta sfintelor Universului.
Întrebarea capitală, dacă omul nostru va înscrie în cartea Universului o pagină frumoasă, divină sau una neagră, absurdă, rămâne deschisă, la ordinea zilei. Este o întrebare la care răspunsul urmează a fi scris prin faptele noastre de zi cu zi, ale tuturor.