LIMBA “DANUBIANĂ”?!…
Prof. TIMOTEI URSU
In creionarea acestui articol am plecat de la câteva premize: 1. Originea a “indo-europenilor” este danubiană (dunăreană), cu vatra iniţială pe cursul de mijloc al Dunării, în teritoriul apărat de bariera naturală, absolut circulară formată de lanţurile muntoase ale Carpaţilor, ale Munţilor Tatra, Alpilor, Dinaricilor şi Balcanilor; 2. Dezvoltarea societăţii danubiene se datorează descoperirii autonome şi pe plan local a agriculturii, a cărei evoluţie va determina o amplificare socială de proporţii, profilând curând un exces de populaţie rezolvat prin periodice migrări centrifugale. 3. Localizarea vetrei originare danubiene în centrul Europei impune o revizuire a ipotezelor lingvistice privind înrudirea şi relaţia limbilor “indo-europene” răspândite în Euroasia între mileniile IV BC – I AD. 4. Vatra Pannonică propriuzisă a fost ocupată în timpul Evului Mediu de triburi aparţinând unei alte familii lingvistice (ugro-finică), şi în aceste condiţii idiomurile dezvoltate în imediata vecinătate a fostei vetre danubiene păstrează cu maximă probabilitate “amprenta” cea mai apropiată a limbii danubiene originare.
Ultima premiză propune, adiacent, ideia că nici una din limbile aşa-zis “romanice” nu derivă din limba latină (nici măcar cele opt dialecte italice diferenţiate şi existente înainte de profilarea dialectului din câmpia Latium!), ci provin originar dintr-o limbă mult mai veche, intuită logic de lingvişti şi denumită: “ariană”, “protopelasgă”, “indo-ariană”, “indo-europeană”, “PIE = proto-indo-europeană”, etc., pe care – din motivele pe care le voi arăta – prefer să o denumesc DANUBIANĂ, şi care este matricea tuturor limbilor “indo-europene”; această limbă-de-bază a fost purtată în patru-vânturi ale Euroasiei, prin migraţii succesive şi centrifugale ale unor surplusuri de populaţie, plecate în căutarea unor surse proprii de existenţă.
|n contactul – deloc paşnic – cu localnicii din alte zone geografice, pe care i-au subordonat prin extensii succesive, limba lor “danubiană” a primit firesc noi coloraturi locale. Aşa s-a ajuns la grupele lingvistice denumite astăzi tocharic-anatoliană, hellenică, thraco-ilirică, italică, celtică, germanică şi balto-slavă. In pofida statutului de limbi independente, acum – mai ales cu ajutorul calculatoarelor – este posibilă cu un mai ridicat grad de probabilitate decelarea rădăcinilor comune DANUBIENE (I-E), în toate aceste ramuri lingvistice . Totuşi, din pricina interferenţelor complexe intervenite chiar între idiomuri învecinate şi acut înrudite (sau poate tocmai de aceea?!), identificarea “rădăcinilor danubiene” şi departajarea acestora de influenţele şi împrumuturile lexicale ulterioare rămâne dificilă. Să luăm un exemplu mai… recent: idiomurile din zonele numite azi Langue-d’oc şi Catalan au fost evident “refrişate danubian” prin idiomul vorbit de ostrogoţii arieni, originari din Dacia, care au întreprins la mijlocul primului mileniu al erei noastre – în Sudul actualei Franţe şi în jumătatea nordică a Spaniei – nu o incursiune militar-economică (precum…romanii în Dacia!) ci o veritabilă mutare etnică, întemeind chiar un faimos regat care a durat câteva secole. Acelaşi a fost rezultatul prezenţei seculare între secolele V-VIII în Nordul Italiei a vizigoţilor originari din Moesia Sud-Dunăreană, o prezenţă nu numai militar-administrativă ci etnică, în impact lingvistic cu dialecte de origine locală (osco-umbrice şi longobarde). Parţial, aşa se explică unele apropieri frapante dintre limba română actuală şi italiană, franceză, catalană, reto-romană, spaniolă şi portugheză; şi… nu prin “sorgintea latină comună”; căci latina, aşa “vulgară” cum se pretinde că era, nu se vorbea – încă din Evul Mediu timpuriu! -decât sacerdotal şi, parţial cultural. Nouă zecimi din legiunile şi auxiliile armatei romane, ca şi negustorii mişunând din toate ungherele imperiului, folosiseră pentru inter-comunicare propriile lor idiomuri şi cele locale: danubiana (geto-daca), macedoneana (neogreaca), iberica (hispanica), italicele (mai ales ligura şi veneta) , illira (albaneza), parsy (persana), etc. Nimeni – cu excepţia “culţilor” şi în intercomunicarea bisericească pancontinentală, nevoită să apeleze la un “idiom comun” – din ţărm de Mare Neagră şi până pînă la Atlantic, n-a vorbit vreodată curent în Evul Mediu o pretinsă… latină “vulgară”, ci: simplu, – dialecte diferite, locale, (dovada o constituie, de pildă, textele “Carminei Burana” sau colecţiile de cântece medievale ale trubadurilor). Vorbim, deci, despre dialecte formate într-un etaj istoric mai vechi cu foarte multe secole! Concluzia logică este aceea că “latina din Latium” era, ea însăşi, nimic altceva decât unul din aceste dialecte paralele; neavînd la îndemână un alt material lingvistic comparativ decât copii ale textelor antice redactate de scribi în greacă, latină, sanskrită şi parsi, cercetătorii din secolele XVII-XX au creat, spontan, un arbore genealogic cu presupuse descendenţe, pe cât de artificial pe atât de fals.
Alături de cercetători ai ultimei generaţii, postulăm că străvechii indo-europenii – (eu prefer să-i numesc DANUBIENI) – nu au emigrat dinspre Asia, cum s-a pretins, din… inerţie, şi fără nici o dovadă!), ci sunt o generaţie gentilică autohtonă , dezvoltată iniţial din triburile de vânători şi pescari din jurul Dunării în Pannonia (zona de şes din actuala Ungarie, Sârbie de Nord şi Vestul României), cuprinzând apoi, în prima fază de extensie, teritoriul adiacent Pannoniei, adică zona cursului inferior al fluviului. Datorită volumului mare de apă rezultată în mileniile VII-VI –V BC prin topirea gheţarilor în munţii înalţi care-i străjuiesc Dunării cursul superior (vezi fotografia “leagănul I.E.”), şi prin impresionantul aport al celor peste 60 afluenţi, fluviul producea, mai ales în mileniile VIII-VI BC, anuale inundaţii. La periodica retragere acestea lăsau în urmă un sol extrem de productiv; astfel s-au creat, spontan, premize excelente pentru apariţia şi dezvoltarea locală a unui tip propriu de agricultură, similar celor dezvoltate autonom pe toate cursurile unor mari fluvii aflate în zone relativ temperate; adică în zone proprii auto-dezvoltării agriculturii: Yang-Tze, Nil, Tigru-Eufrat, Gange, Indus,Volga Inferioară, Niger, Parana etc. (Nu s-a întâmplat la fel în zonele excesiv împădurite sau improprii ca temperatură, precum pe cursul inferior al Rhinului, al Volgăi Superioare, pe Ienisei, Congo, Amazon, etc. unde vânătoarea, pescuitul, culesul de fructe şi rădăcini au primat în faţa unei dificile sau imposibile agriculturi raţionale). Se va obiecta că însuşi Nordul Dunării era “acoperit” de faimoasa Pădure Hercynică pomenită de izvoarele istorice antice; din fericire cercetările geologice şi arheologice au reuşit să perimetreze limitele acestor suite de păduri central-europene la zonele de deal şi de munte şi să identifice largi arii de defrişare datorate fie efortului uman, fie unor periodice incendii naturale.
Trecerea treptată de la vânat-pescuitul migratoriu (de origine paleolitică) la sedentarismul agricol (neolitic) conduce la o veritabilă revoluţie economică şi la acumularea de bunuri; asta va determina şi o productivă activitate gentilică, pan-tribală, familială, inclusiv procreativă; mai multe resurse înseamnă mai mulţi posibili membrii ai familiei. Treptat se ajunge la o dezvoltare, la o multiplicare exponenţială a populaţiei. Totuşi, resursele nefiind nelimitate, la un anumit nivel populaţia excedentară (formată de regulă din grupuri de tineret) trebuie să plece în găsirea altor spaţii existenţiale (vezi foto “Danubiana”). |n contextul opiniilor care situează ipotetic “vatra indo-europenilor” în Europa, punctul de vedere expus aici se apropie de cel al cercetătorilor Kalevy Viik şi A.Djakonov; dar cum aceştia încă plătesc oarecare tribut ideii importării agriculturii dintr-o direcţie anatoliană, insist asupra ipotezei “dezvoltării locale spontane” fără teama de a fi etichetat drept protocronist, de vreme ce argumente arheologice, geografice, geomorfice, etnografice şi lingvistice pledează substanţial în favoarea acestei ipoteze. Ea mai fost propusă (vezi, de exemplu, capitolul III din volumul I al solidei “The Cambridge History of India”, pg. 67-71, cf. Gabriel Gheorghe în volumul “Iordanes…”, Bucureşti, 2001; sau T.Ursu, comentariu la articolul lui Dienekes Ponticos, “ Vatra Indo-Europeană”, vezi www.dacia.org, martie 2007), dar a rămas la nivelul enunţului şi nu al examinării probelor materiale propriuzise. Aceste probe, recent relevate, înseamnă un serios pas înainte chiar faţă de curajoasele ipoteze moderne ale Marijei Gimbutas, Colin Renfrew, Gray şi Atkinson, etc. – cercetători care au sprijinit mutarea vetrei indo-europene din Asia în Europa, dar s-au oprit pe drum localizand-o fie în “stepele dinNordul Pontului”, fie doar “în Balkani” (probabil temători să nu contrazică teza tradiţională a venirii agriculturii în Europa, din… delurosul şi uscatul podiş anatolian. Dimpotrivă: agricultura a “apărut” peste tot numai în zonele de şes deschis şi umed, din preajma marilor fluvii!)
Cum DANUBIANA – societate neolitică evoluînd agricol spectaculos până la ultimele performanţele eneolitice ale epocii de bronz – va deţine curând şi prioritatea incontestabilă în dezvoltarea pre-montană a siderurgiei, armele de fier ale migranţilor danubieni vor surclasa armele de luptă (arcuri, suliţe, ciomege) ale localnicilor din zonele învecinate, rămaşi la un nivel de dezvoltare socială inferior. Acolo unde danubienii se instalează, localnicii vor fi – gentilic –asimilaţi: ocupanţii au venit să se instaleze, şi nu doar în trecere sau în acţiune de jaf. Si o vor face din ce în ce mai departe, chiar până în miezul Asiei. Ei fac cunoscut populaţiilor ocupate acest nou statut, prin acumularea întregului aspect social, inclusiv impunându-şi panteonul cultual (vezi, de pildă, introducerea lui APLU-APPOLO, VĂLKAN şi a lui DYONNIS în panteonul perimediteranian; sau, tot atât de elocvent, ceea ce danubienii ajunşi în Platoul Iranic sau pe Indus şi Gange întreprind în profilul sacerdotal-social al zonelor ocupate acolo).
Potrivit acestei noi ipoteze au migrat succesiv doar “valuri de suprapopulaţie”. |n Centrul Europei (din Alpi până la vărsarea Dunării) a rămas o “matcă tradiţional generatoare de suprapopulaţie” (vezi în acest sens numeroasele statuete falice şi de sugestie maternelă, care se explică doar prin existen.a uneui veritabil cult al procreaţiei); densitatea umană a acestui nucleu social e demonstrată prin inimaginabila bogăţie de artefacte ale faimoaselor culturi danubiene: Starçevo-Criş, Vinçha, Turdaş şi Tisa (mileniile IV-II!), care fac trecerea de la neolithic la eneolithic şi, respectiv, de la Epoca Bronzului la Epoca Fierului.
Aşa cum intuia textul din “ The Cambridge History…”, prima zonă de extensie a fost, firesc, urmând cursul fluviului la vale, cea a Dunării de Jos: cea devenită astfel “PELAGICĂ” (Istro-Balcanică). Este riscantă aprecierea momentului când acest fenomen a început să se producă şi când el şi-a atins obiectivul: ocuparea malurilor Dunării de Jos şi zona Intracarpatică (actualul Ardeal). Această primă aripă de migrare asimilează triburile locale de vânători şi pescari, impunând sedentarismul (grupa TRACO-PELAGICĂ, numită de grecii sudici: “HYPERBOREI” = “ cei mai de la Nord”!); aceştia rămân în contact organic cu vatra originară de pe Dunărea Mijlocie, datorită învecinării imediate, identităţii lingvistice şi comerţului incipient. Desigur, acest contact nu va mai funcţiona la fel în cazul aripilor “SCITICĂ” (nord-pontică), “SCANDINAVICĂ”, “INDO-IRANICĂ” sau “ANATOLICĂ”; este vorba de o condiţionare geografică evidentă.
Din această ramură Traco-Pelagică se desprind, presupunem, trei mari “crengi” care urmează trei esenţiale căi de migraţie: spre Nord grupa nordic-europeană,(viitorii balto-slavi, cu care viitorii daco-geţi vor avea numeroase tangenţe, inclusiv conflicte). Ceda de a doua, grupa nord-pontică, avansează pe la Nordul Mării Negre; o parte a acelor foşti danubieni se opresc deasupra celor două mări (Alanii, Massageţii, Neurii, etc.), parte ocolesc Marea Caspică şi se unesc cu a treia ramură, cea sud-estică, pornită pe la Sudul Mării Negre; aceasta din urmă a stabilit – în dauna triburilor native – insule de ocupaţie în Macedonia si pe tot Vestul şi Nordul Anatoliei (unde ramân şi… cresc, ca etnii masive: dorienii (în Macedonia şi Attica), frigienii, hittiţii şi armenii în (Anatolia). Apoi, probabile derivaţii ale acestor combinaţii indo-europene mai degrabă decât pâlcuri tribale independente, avansează în Podişul Iranian, pe Indusul Superior şi ajung până la Gange (Assamiţii, Kurzii, Farsii, Sinhalesii, Bengali, Romany, Sindhii, Sogdianii, Dardanii, Parthianii, Ossetinii, etc. Examinarea tradiţiilor folclorice ale acestor populaţii confirmă “traseul” presupus!)
Asta nu înseamnă deloc că, în ceea ce am putea numi migraţia răsăriteană, deplasările au fost numai într-un sens, dinspre Vest spre Est: există dovezi arheologice ale unor întoarceri din drum: reveniri ale unor fragmente de populaţii – probabil triburi nemulţumite, după generaţii, de oferta găsită în noile locuri de habitat sau, simplu, presate de triburile native învecinate. Astfel de “retro-valuri” se constituiseră fie din creanga nord-pontică (două notabile invazii scito-sarmatice sunt decelabile înspre Carpaţi, în secolele IV şi IV BC, vezi tangenţe în Cultura Cucuteni, Hamangia, în culturile ulterioare Babadag şi Gumelniţa!), fie din cea Sud-Estică, dinspre Peninsula Anatolică şi Macedonia (ultime tendinţe de acest gen ar putea fi considerate chiar invaziile persane şi macedonene intre sec. V-III BC); ca să nu mai vorbim despre penetraţia hellenică pe litoralul interior-circular al Pontului Euxin (sec. VII –III BC), determinată de un profitabil comerţ cu tradiţie seculară, cu numeroasele şi productivele populaţii tracice locale. Tocmai acest intens comerţ al grecilor, pe Dunăre, se constituie într-unul din argumentele majore ale demonstrării densităţii populaţiei locale (confirmată de Herodot, în secolul V BC!). Nu întreprinzi un comerţ susţinut, construind “terminale comerciale” pe ţărmul Marii Negre, decât dacă ai un partener numeros şi constant. Este o dovadă care se adaugă celor arheologice, ba chiar celor cuprinse în sursele istoriografice.
O migrare similară, dar probabil mai rarefiată în timp şi oarecum stânjenită de bariera Alpilor, dinspre Danubia către Vest, se semnalează pe traseul Dunării de Sus şi până dincolo de izvoarele acesteia. Este absolut cert că celţii sunt o ramură migratoare plecată iniţial de pe Dunărea Centrală şi care a urcat pe cursul superior al fluviului, prin actualul culoar Regensburg, formând ceea ce se numeşte “grupul CELTO-IBER”. Ei ating întâi Atlanticul şi, destul de târziu coastele Angliei, abia prin mileniul I, (probabil din pricina unor condiţii climatice improprii sau din pricina opoziţiei triburilor locale?!). Au apoi, prin sec V- III B.C., prin ramura “montagnardă” ( ALPICĂ), posibil nemulţumită de oferta naturală şi gonită de condiţii climatice, câteva uimitoare pătrunderi militare în sens invers, fără sedentizări semnificative – adică durabile în timp – pe toată desfăşurarea oblică a Dunării, ajungând chiar pînă în Anatolia. (Urmele celţilor porniţi spre Est – triburi galice – în secolele V-III AD, evoluând contrar direcţiei lor iniţiale de deplasare, sunt recognoscibile pornind din Alpi, pe Dunăre şi – via Transilvania – până în Sudul Pontului Euxin).
In ceea ce priveşte “ramura ITALICĂ” lucrurile sunt oarecum complicate din cauza unei confuzii majore: unii sunt tentaţi să considere că numai Latinii au coborât în Peninsula Italică dinspre Danubiu. Exceptând viguroasa – probabil foarte dura! – migraţie doriană (tipic danubiană şi uneori pretins “pelagică”), din mileniul II-I B.C., pornită din zona actualului Banat Românesc şi Sârbesc -prin valea Vardarului – înspre Macedonia şi Grecia, se remarcă o anume inhibiţie a cercetătorilor în tratarea acestui subiect. Prevalenţa “dovezilor scrise”, prin care zona perimediteraniană surclasează evident culturile central-europene, a jucat şi încă mai joacă un serios rol în cultivarea acestei inhibiţii. Ne întrebăm: ar fi putut să “pulseze” societatea danubiană înspre Vest, Nord şi Est, dar nu şi înspre atractivul perimetru mediteranian, situat în “ mai caldul Sud”?! Documentele absolut concludente lipsesc, dar se pare că danubienii au fost o importantă componentă a celebrei invazii mediteraniene a “Popoarelor Mării” (de vreme ce trimiterile antice o pun pe seama “pelasgilor”… balcanici!). Oricum însă, migrarea unor danubieni – şi nu doar eventuala lor participare la o alianţă militară sau alta – către Sud, avea de întîmpinat o rezistenţă mai puternică, net superioară celei opuse mişcărilor nord, est şi vest europene. Triburile italice locale (ne-indoeuropene şi aflate în plină înflorire a neoliticului, exprimată aci prin Cultura Villanoviană şi nivelele adiacente), respectiv gintele ligurice ,venete, retiene, osce, catalane, sarde, siciliene,euganee, se aflau în contact direct cu nivelul avansat al civilizaţiei greco-miceniene şi al altor culturi peri-mediteraniene influente în zonă (egipteană, sumero-babiloniană, feniciană, cretană; să nu uităm că, practic, Sudul Italiei era în prima parte a mileniului I B.C. literalmente… “grecesc”; dar influenţele pe care le mărturisesc artefactele etrusce sunt, în aceeaşi măsură, egiptene şi feniciene!…). Doar cu vreo cinci-şase secole mai înainte triburile italice native au trebuit să înfrunte scurgerea masivă a migraţiei etrusce, desprinsă din acelaşi Nord neliniştit ( chiar dacă, într-o antichitate dominată cultural de eposul grecesc ei erau etichetaţi drept provenind “pe mare”, din…Troya. Lasă că Troya însăşi era o extensie tracică. Ipoteza lingvistică cum că etrusca n-ar face parte din limbile “indo-europene” este lipsită de dovezi concludente). Pe de altă parte, odată instalaţi temeinic în Nordul şi Centrul peninsulei, etruscii au dezvoltat nu numai o “cultură tireniană” dar şi un sistem militar de temut. Dar nu unul permanent; şi nici eficient. Dovadă este ulterioara instalare, deloc paşnică, a “romanilor” exact peste perimetrul etnic etrusc. Autorul francez George Dennis este categoric: “ Pe baza dovezilor existente s-a demonstrat că în Italia înflorea, chiar înainte de bordeiul de paie (!) al lui Romulus, o naţiune cu o cultură avansată şi rafinată căreia Roma i-a datorat (…) aproape tot ceea ce a făcut din Roma, mai târziu,o mare naţiune”!… ( cf. Lumea Etruscilor, I, Bucureşti, 1952, pg.67-68). Romanii ( numiţi ulterior latini după numele câmpiei, Latium, unde s-au cantonat), pe care Dennis nu întîmplător îi caracterizează drept: “ultimii sosiţi în Italia istorică” ( pg.75) – şi sosiţi probabil în primele secole ale mileniului I B.C.- sunt, după Niebuhr, originari dintr-un trib din… Alpii Retici şi care:… “ au cucerit cu armele teritoriile tirrenienilor ( etruscilor) şi ale pelasgilor”. (Op. cit., pg. 79). |n realitate se pare că, dimpotrivă, “aripi etrusce” din Cîmpia Padului au fost nevoite să se refugieze în Alpii Retici sub presiunea unor invazii ale Galilor Nordici; şi de aici posibile confuzii. |n ce-i priveşte pe romani, aşa cum povestesc propriile lor tradiţii vizând începuturile, erau o populaţie agrară bine înarmată, deloc paşnică; iar analiza artefactelor lor de început dovedesc o identitate remarcabilă cu cele ale… Culturii Starcevo-Criş (cea de pe cursul mijlociu al Dunării!). De altfel însemnul lor totemic – “Lupoaica” lui Romulus şi Remus – ca să nu mai amintim asemănările, ba chiar cvasi-identităţile lingvistice – indică cu maximă probabilitate o sorginte central-danubiană. Adică o sorginte din care, cam în aceeaşi perioadă, se developau înşişi dacii!..
Mai e nevoie să ne întrebăm ce idiom de bază vorbea acest nou coborâtor în Peninsula Italică, mânuitor al armelor de fier şi al gustului pentru intriga politică, al riguroasei discipline militare şi al… impertinenţei neamului tânăr şi violent, strecurat – pe lângă actualul Trieste – direct sub poala etruscă; şi de acolo în primele pagini ale unei istorii cu ulterioare consecinţe mondiale ?!
Iată câteva cuvinte ale idiomului latin (?!) cu care purtătorii lui au venit de pe Danubiu; şi am ales exemplificativ doar dintre cele ce incep cu iniţiala “P” în actualul… dicţionar latin-român:
a împăca = paco; pace = pacem; paie =palae; palid = pallidu(s); palmă = palma; a pâlpâi = palpito; pâne = pani(s); pereche =par; a apărea = (a)pareo; părinţi= parenti(s); parte = partem; a paşte = pasco; pas = passum; păstor = pastor; pătrat = patratu(s); a păţi (ceva) = patio; păcat = peccatum; piepten = pecten; piept = pectu(s); piele =pelli(s); pierdere= perdere; pierire = perire; a pârli = perlito; piatră = petra; păros = = pilossu(s); pescar = piscator; peşte= pisci(s); plăcere = placere; purcel = porcellu(s); porc = porcu(s) etc. etc…
Dacă aţi fi un străin, n-aţi fi surprins de aceste “asemănări”? De vreme ce latinii au coborât din aria Danubiului, nu v-aţi întreba de îndată – ce limbă se vorbea în acea întinsă şi productivă DANUBIA?!… Ce s-a întâmplat cu DANUBIENII aceia? Au… dispărut în neant?!
Cum numărul acestor “asemănări” (în fond:cvasi- identităţi!) depăşeşte o treime din cuvintele uzuale din limba vlahă, şi cum interesul geopolitic şi naţionalistic al unor influernţi istorici maghiari era acela de a dobândi argumente care să sprijine ideia că aşezarea ungurilor în Pannonia şi în Vestul teritoriului etnic românesc s-a făcut pe un teren “golit prin retragerea romanilor” (vezi Edel, Eder, Kopitar, etc!), adică într-un spaţiu lipsit de “populaţie locală”, nu e de mirare că acuzatele asemănări, imposibil de ignorat, au fost metamorfozate în pseudo-dovada că… vlahii sunt nimic altceva decât nişte urmaşi necăjiţi, iliteraţi şi dezorientaţi ai romanilor retraşi de Aurelian din faţa invaziei barbare medievale ( ba chiar doar “ciobani ai romanilor”, cum îi califică Diploma –maghiară! – a Regelui Béla!..); un soi de păstori urcaţi târziu, medieval, dinspre Sudul Balcanilor înspre întâlnirea formativă cu…slavii; şi cum ciobanii ăştia vorbeau pasă-mi-te o limbă rudimentară, o “latină vulgară” pauperă lexical, restul de două treimi din ce e astăzi limba română n-ar fi decât ceea ce au “împrumutat” ciobanii valahi de la slavi, de la… maghiari, ba şi de la turci!…
Ei bine, dacă – din raţiuni de câştigare (interesată politic!) a simpatiei occidentale şi, mai ales, a Sfântului Scaun de la Roma – corifeii @colii Ardelene, trăitori atunci într-un teritoriu aflat sub cizmă austro-ungară, au promovat în sec.XVIII –XIX aceeaşi “lecţie”, a pseudo-provenienţei latine a poporului român” ( “O …insulă de latinitate într-o mare slavă!” – se va căina, mai apoi, până şi Nicolae Iorga!), rămâne un mister greu de descifrat slugărnicia cu care s-au înlănţuit în sprijinirea aceleeaşi dăunătoare şi false ipoteze o veritabilă armată de istorici şi lingvişti români recenţi şi chiar contemporani, a căror formaţie universitară ar fi trebuit să fie vrednică de o soartă mult mai bună; şi care s-au mutat rapid din istoria “latinităţii Românilor” direct în… cazanul comunist, unde priorităţile şi identităţile naţionale – (mai ales când deţineau dovezi ale unei arii geografice originare “periculoase!” ) – trebuiau să se pulverizeze în neant spre triumful totalitarismului uniformizant-comunist!
*
Pannonia de la Nord de Dunăre şi până spre cursul Vistulei, actualul Banat sârbesc şi cel românesc, precum şi întreaga Transilvanie au fost cu certitudine, aşa cum confirmă izvoarele istorice: majoritar dacice. “Getice” – erau nu numai actuala Muntenie şi actuala Moldovă, ci şi întregul mal drept al Dunării, până în inimă de Balcani şi de Mare Neagră, precum şi actuala Bucovină, Basarabia întreagă şi ţinuturile Nord-Pontice, până peste Bug (încă şi astăzi se mai vorbesc acolo, în micro-insule lingvistice, graiuri “vlahe”! ).
Lumea geto-dacică a avut un climax politic în ultima parte a secolului I BC, sub Burebista; dar din punct de vedere etnic, în firească coabitare cu triburi de origine celto-sarmatică şi scitică etnia traco-getică (deloc întâmplător confundată, sau mai exact spus: identificată cu cea gotică în Evul Mediu!) a dominat peisajul etnic Central şi Est-European până la sosirea tăvălugului slav şi apoi maghiar care a obligat-o la dispersări şi abia târzii (sec. XIX) reunificări. Această lume geto-dacă a fost – şi este! – urmaşa unei aripi sedentare, situată în poziţie centrală, de “emisie” şi în imediata apropiere a vetrei originare Indo-Europene: Dunărea Centrală. Aşa se explică multitudinea de identităţi a unor radicale lingvistice din actuala limbă română, nu numai cu limbi învecinate de origine indo-europeană ci şi cu îndepărtatele idiomuri indo-europene din Asia şi Iran. Presupunem – şi propunem unui studiu aprofundat – posibilitatea ipotezei că lexicul de bază şi flexiunea în dialectele limbii române actuale prezintă cea mai apropiată formă lingvistică, referenţială, de străbuna DANUBIANĂ (limbă denumită – după părerea mea – impropriu: “Proto-Indo-Europeană”).
Ne referim nu la limba artificială şi ipotetică, cuprinsă în Dicţionarele de Indo-Europeană prin acumulări de presupuse(!) radicale; aceea este o limbă artificială, evident “construită” şi care mai degrabă conduce la confuzii etimologice decât la desluşiri. Ne referim la limba vie, originală, înflorită pe cursul central al Danubiului, de unde a fost dislocată în cel mai târziu etaj medieval al ei, doar prin instalarea etnică a maghiarilor.
Care sunt şansele reale ale re-identificării acelei limbi? Poate fi actualul idiom românesc ( ne referim la fondul lexical de bază din cele patru dialecte româneşti, nu la cel poluat de neologisme şi vorbit astăzi la Nordul Dunării!), poate fi acesta un termen de referinţă pentru analiza lingvistică a celorlalte limbi indo-europene?! |ncercând să-mi răspund, ca să mă fac mai bine înţeles voi folosi un exemplu axat pe… acelaşi Danubiu: analizând PH-ul unei mostre de apă din Dunăre recoltată de la Sulina, la vărsarea fluviului în Marea Neagră, vom putea identifica, probabil, participarea PH-ului ultimilor 8-10 din cei peste 60 de afluenţi ai Dunării; dar cu şanse cvasi-nule… PH-ul apei izvorului fluviului, cel din Munţii Pădurea Neagră! |n schimb recoltarea şi analizarea mostrei de apă de la vărsarea primului afluent în Dunăre, cel aflat încă în Munţii Pădurea Neagră, are – fără doar şi poate – şanse cu mult mai mari de a ne apropia de PH-ul apei… originale a Dunării. Sau, cu alte cuvinte: cifra “2” este cu mult mai aproape şi mai cuprinzătoare a realei cifre “1”, chiar dacă, să zicem cifra “23” se dovedeşte a o cuprinde de douăzecişitrei de ori!…
Propunerea curajoasă – fără tradiţionalele complexe de inferioritate prin nimic justificate! – a structurii lexicale şi gramaticale româneşti drept termen de raportare pentru analiza limbilor indo-europene actuale, (şi nu invers !…) poate şi trebuie să conducă la veritabile revelaţii, cu benefice rezultate pentru istoria ştiinţei în general şi a lingvisticii în special. Aşa cum cele peste 35 sanctuare dacice, “ascunse” până nu demult în Carpaţii României, sunt o posibilă cale de pătrundere în tainele enigmaticei “paleo-culturi Central- Europene”, cuvintele limbii noastre pot jalona viitoare căi de înţelegere mai exactă a acestui continent şi a marilor mişcări de mase umane într-o Antichitate încă zăvorâtă între coperţile unei mitologii excesive şi a unor ipoteze demult depăşite de realitate.